Universitatea „Ovidius” Constanța

Facultatea de Teologie „Sfântul Apostol Andrei”

Specializarea Pastorală

Lucrare de licenţă

POSTUL ÎN LUMINA PREDICI DE PE MUNTE

Coordonator ştiinţific:
Î.P.S. Prof. Univ. Dr.
Teodosie Petrescu

Absolvent:

Constanţa
2015
 CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………… 3
CAPITOLUL I: ASCEZA CALEA SPRE DESĂVÂRȘIRE .…………… 4
1. Porunca desăvârșirii – „Fiți dar voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel
din ceruri, desăvârșit este”……………………..……………….…………. 4
2. Asceza mijloc al restaurării chipului lui Dumnezeu din om……………. 10
3. Faptele bune, postul și rugăciunea unelte ale dobândirii desăvârșirii....…. 19
CAPITOLUL AL II-LEA: POSTUL – TIMP AL POCĂINȚEI ..………. 30
1. Postul și dimensiunea lui ascetică din perspectiva pocăințe….…………. 30
2. Postul că Virtute Morală ..……………………..………………………… 36
3. Postul – renunţare şi jertfă………………………………………………. 38
4. Rolul postului în viaţa credincioşilor……………………………………. 40
5. Postul și rugăciunea, cele două aripi ale sufletului…...………………… 42
CAPITOLUL AL III-LEA: ÎNVĂȚĂTURA DESPRE POST ÎN
PREDICA DE PE MUNTE…………..………………..…………………… 54
1. Porunca postului – cea dintâi poruncă a lui Dumnezeu …………………. 54
2. Fundamentarea scripturistică și teologică a postului ……………………. 57
3. Postul în cuprinsul predicii de pe munte ……….…………………….…. 64
CONCLUZII………………………………………………………………… 72
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….… 74

INTRODUCERE
2
 Asupra originii postului părerile sunt împărțite. Cei mai mulți îl leagă de cultul morților
din vechime. Astfel, după unii, postul își are originea în sacrificiile de animale, care erau
aduse pentru cei morți și de care cei vii nu trebuiau să se atingă.
Alții cred că durerea pricinuită de moartea ființelor dragi a avut ca urmare firească
neglijarea mâncării și băuturii, ceea ce cu timpul a devenit un semn convențional de doliu,
făcând astfel parte din riturile legate de cultul morților. Unii cred că originea postului trebuie
căutată într-o simplă practică de sobrietate și de temperanță, recomandată și uneori
experimentată de marii înțelepți, filosofi sau întemeietori de religii.
De la acest post igienic s-ar fi ajuns la ideea unui post cu caracter religios, mai ales
pentru faptul că, în anumite cazuri, postul a prilejuit viziuni religioase. Uneori el este practicat
ca un exercițiu de penitență, alteori ca un mijloc de pregătire pentru săvârșirea unor acte
religioase sau unor fapte importante din viață, alteori ca un rit de doliu (formă de exprimare a
durerii sau a tristeții) sau de purificare (curățire)1.
Trecând peste toate aceste ipoteze mai mult sau mai puțin însemnate, după cum vom
vedea pe parcursul lucrării, practica postului are o însemnătate și un rol aparte în viața fiecărui
credincios, în calitate de mădular al trupului lui Hristos – Biserica. Postul nu este doar o
simplă abstinență de la anumite bucate, voită sau impusă, cum sunt dietele de exemplu, ci este
mult mai profund. Postul presupune o lucrarea ascetică ce ține exclusiv de mântuirea noastră,
întrucât exprimă acordul nostru și conlucrarea voinței noastre cu voința lui Dumnezeu. În
timpul perioadei de post creștinul trebuie să se abțină de la păcate, trebuie să își cultive
virtuțile și să împletească înfrânarea de la bucate și abținerea de la păcatele trupești, cu
rugăciune și cu milostenia.
În lucrarea de față voi prezenta învățătura Mântuitorului Hristos despre post ce reiese
din Predica de pe Munte, prezentând tâlcuiri ale Sfinților Părinți, dar și ale unor teologi
contemporani, tocmai pentru a aprofunda și înțelege mai bine ce este postul și ce presupune el
în conformitate cu învățătura ortodoxă.
CAPITOLUL I: ASCEZA CALEA SPRE DESĂVÂRȘIRE

1
Pr. Prof. Ene Braniște, Posturile în cursul anului bisericesc, în „Biserica Ortodoxa Romană”, an. LXXXII,
nr.1-2/1964, p.120

3
 1. Porunca desăvârșirii – „Fiți dar voi desăvârșiți, precum Tatăl
vostru cel din ceruri, desăvârșit este”

Deplinătatea și desăvârșirea vieții religioase constă în împăcarea și unirea

duhovnicească a sufletului cu Dumnezeu2. Întâlnirea și unirea cu Dumnezeu este scopul, ținta
vieții omenești în toate religiile; și nu numai ținta vieții, dar și culmea doririlor și a fericirii.
Unirea cu Dumnezeu este ridicarea sufletului la o frumusețe, bucurie și fericire
desăvârșită, însăși culmea doririlor și a fericirilor, căci desăvârșirea este ridicarea unei ființe
inferioare la ființa cea superioara mai înalta, la Dumnezeu; este însăși iubirea desăvârșită,
iubirea dumnezeiască – iubirea cu care Dumnezeu îmbrățișează și învăluie sufletul omului,
cum niciun părinte nu-și îmbrățișează copilul3.
Curățirea sufletului ne duce la pace; luminarea sufletului ne duce la adevăr;
desăvârșirea sufletului ne duce la fericire, la iubire și la unirea cu Dumnezeu. Învrednicit să
ajungă la desăvârșire, sufletul intră în comuniune negrăită cu Hristos Mântuitorul; se
învrednicește să fie duh amestecat cu Duhul (lui Dumnezeu); atunci el devine tot lumină, tot
ochi, tot spirit, tot bucurie, tot plăcere, tot veselie, tot dragoste, tot îndurare, tot bunătate, tot
blândețe (ca Dumnezeu). Căci precum în adâncul mării o piatră este înconjurata din toate
părțile de apă, tot astfel și aceștia sunt uniți cu Duhul Sfânt în tot chipul și se fac asemenea lui
Hristos.
Iubirea și unirea cu Dumnezeu se cultivă și se dovedește prin iubirea și slujirea
aproapelui. Astfel și-au arătat iubirea și unirea cu Dumnezeu, Sfinții Apostoli și marii ierarhi
ai Bisericii: Sfântul Nicolae, Sfântul Vasile, Sfântul Ioan Gură de Aur și ceilalți sfinți mari ai
creștinătății.
În cartea Facerii se spune că omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu
(Facere 1, 26-27), nu a dobitoacelor (cum țin morțiș unii învățați). Proorocul Moise apare în
fața lui Faraon ca un Dumnezeu (Ieșire 7, 1). În cartea Psalmilor este scris: „Sunteți dumnezei,
toți sunteți fiii Celui de sus, iar voi ca niște oameni muriți și cădeți ca oricare dintre
2
Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 23.
3
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți
care arata cum se poate omul curați, lumina și desăvârși, vol. 1, traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ediție electronica, Apologeticum, 2003, p. 172.

4
stăpânitori!” (Psalmul 81, 6-7). De aici se vede limpede că prin obârșia sa, prin demnitatea sa
de fiu al lui Dumnezeu, și prin menirea sa, omul este un mic dumnezeu, chipul lui Dumnezeu,
chip slăbit, întunecat și căzut prin păcătuire.
Cu refacerea, mântuirea și desăvârșirea acestui chip Se ocupă Mântuitorul, în religia,
Evanghelia, Harul și Biserica Lui. El descoperă omului din nou pe Dumnezeu și valoarea
dumnezeiască a sufletului. În centrul religiei Sale, Iisus Hristos restabilește din nou legătura de
viață a omului cu Creatorul său, comuniunea de iubire sfânta cu Dumnezeu, prin împărtășirea
din pâinea Trupului și din vinul Sângelui Său dumnezeiesc 4. Prin Sfânta Împărtășire, omul
intră din nou în curentul de viață dumnezeiască, așa cum cere Evanghelia, ca seva din vița cu
mlădițele (Luca 15, 1-5) primește pe Hristos-Dumnezeu, în ființa sa de om, se îndumnezeiește.
„Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, în Mine petrece și Eu întru el” (Ioan 5, 56).
Sfântul Pavel spune că Hristos-Dumnezeu este „viața noastră” (Coloseni 3, 4; Filipeni
1, 21). Tot el mai spune că viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3, 3).
în El trăim, „in El... suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28-29). Este de la sine înțeles că, dacă
viața noastră este în Hristos și Hristos – Dumnezeu este prezent în viața noastră, noi purtăm
în noi un sâmbure, o scânteie de viața dumnezeiască, Duhul vieţii lui Iisus Hristos Dumnezeu,
care este garantul învierii trupurilor noastre, pentru Duhul Lui Care sălăşluieşte în noi
(Romani 8, 11).
Sfântul Petru spune și mai lămurit că noi crestinii avem de la Dumnezeu, prin
dumnezeiasca putere a Domnului nostru Iisus Hristos, făgăduinţe mari și de mare preţ, ca prin
ele sa ne facem părtaşi ai firii celei dumnezeieşti: „... să vă faceți părtași ai dumnezeieștii firi
și să scăpați de stricăciunea poftei din lume” (II Petru 1, 4). Cea mai mare și mai scumpă
făgăduință, pe care o are omul de la Dumnezeu, este așadar îndumnezeirea, părtășia
(participarea) la firea cea dumnezeiască, ridicarea și desăvârșirea lui până la asemănarea cu
Dumnezeu5.
Sfinții Părinți văd în îndumnezeirea omului rostul de căpetenie al întrupării
Mântuitorului, al întemeierii Bisericii și al împărtășirii cu Sfintele Taine.
Din Sfânta Scriptura și din Sfinți Părinți ai Bisericii, înțelegem că îndumnezeirea este
mântuirea și desăvârșirea omului până la asemănarea și unirea lui cu Dumnezeu. Așa o

4
Pr. Tucă Nicușor, Post – Spovedanie - Euharistie, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2014, p. 216.
5
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a doua, vol. 3, Editura I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1997, p. 12.

5
definește Sfântul Dionisie Areopagitul. El spune: Mântuirea „nu poate fi altfel, decât prin
îndumnezeirea celor ce se mântuiesc (adică se sfințesc prin harul Sfintelor Taine). Iar
îndumnezeirea nu este decât asemănarea și unirea cât mai mult posibilă cu Dumnezeu. Acesta
este felul comun a toată ierarhia („acea functiune care cuprinde în sine totalitatea
mijloacelor proprii de sfințenie”): iubirea neîntrerupta de Dumnezeu și de lucrurile
dumnezeiești, care se rezema pe Dumnezeu și se afirmă în chip sfânt prin năzuință spre cel ce
este Unul; dar mai cu seama abaterea de la ceea ce este potrivnic; cunoașterea lucrurilor în
ceea ce sunt cu adevărat; contemplarea și înțelegerea adevărului sfânt; participarea divina la
perfecțiunea cea una, ba chiar la cel Unul, pe cât este cu putință; gustarea dulce din
contemplare, ce hrănește și îndumnezeiește în chip duhovnicesc pe tot ucenicul ce s-a înălțat
până a dansa”6.
Așadar, „îndumnezeirea este desăvârșirea omului prin Dumnezeu”; ridicarea lui peste
marginile firii, deasupra puterilor naturale și însușirilor omenești, la cele dumnezeiești. Este
treapta cea mai înaltă a mântuirii și a desăvârșirii omului; e școala, rodul, scopul și sfârșitul
vieții duhovnicești și al unirii cu Dumnezeu. Nu poți nici sa dorești mai mult, nici sa urci mai
sus de treapta îndumnezeirii. Culmea cea mai însorită a vieții religioase-morale este să ajungi,
încă om fiind, purtător de Duh (Pnevmatofor), purtător de Hristos (Hristofor), purtător de
Dumnezeu (Teofor) - om prin fire și dumnezeu prin har7.
Creștinii nu sunt toți îmbunătățiți pentru că nu toți trăiesc o viața de ucenici altoiți în
Hristos, nu toți se înnoiesc prin Hristos; nu toți arata în viața lor pe Hristos, făptura cea nouă
și bună, viața în Hristos întipărită în ei de la Sfântul Botez, nașterea din nou, cea de sus din
Dumnezeu8. După Sfântul Botez, urmează viața în Hristos: creșterea spre Hristos, trăirea cu
Hristos, înnoirea, îmbunătățirea, luminarea și desăvârșirea în Hristos, care la foarte mulți
lipsește și de aceea lipsește și îmbunătățirea. Fără viața în Hristos în zadar ești om, că
niciodată nu ești creștin. Sufletul are nevoie de hrană, de creștere și de înnoire neîncetată, ca și
trupul. Nu-i destul să fii botezat, ca să fii și creștin bun.
Zi de zi, an de an, trupul se înnoiește prin hrană, sufletul prin Iisus Hristos. Înnoirea
sufletului o cere profetul David de la Dumnezeu, când se roagă și zice: „duh drept înnoiește

6
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Editura Paideia,
București, 1996, p. 81.
7
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, p. 14.
8
Ibidem.

6
înăuntrul meu” (Psalmul 50, 11); pentru că Duhul lui Dumnezeu înnoiește fața pământului
(Psalmul 103, 31) și crește puterile omului ca aripile vulturului (Isaia 1, 12).
Înnoirea sufletului o pretinde Mântuitorul de la învățăceii Lui, când le grăiește: „de nu
se va naște cineva din nou, nu va putea sa intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3-5); și
când ne dă prin Sfântul Pavel poruncă sfânta ca, după ce am primit Sfântul Botez, „întru
înnoirea vieții să umblam” (Romani 6, 3-4). Înnoirea sufletului o dăruiește Mântuitorul, când
împărtășește ucenicilor Săi, celor ce cred în El, „puterea să ne facă fiii lui Dumnezeu” (Ioan 1,
12).
Înnoirea sufletului o săvârșește Mântuitorul când ne împărtășește cu Trupul și Sângele
Sau, când înnoiește și luminează duhul minții noastre prin cuvintele Evangheliei Lui, când
curățește și sfințește inima noastră prin harul Sfântului Său Duh, când face sa intre în noi
puterea virtuților și desăvârșirilor Lui, că seva din vie în mlădițe și din mlădițe în ramuri. Seva
aceasta cerească, puterea aceasta duhovnicească, înnoiește neîncetat sufletul omului, îl naște
de sus, face din el o făptură nouă.
Nașterea de sus este viața cu Hristos, viața noastră altoită în Hristos, creșterea
duhovnicească în Hristos, în harul și cunoașterea Domnului. Sufletul care nu arată că s-a
născut de sus, din Dumnezeu, e ca o gradină de flori plină de buruieni, cuprins de pofte rele,
robit de tot felul de patimi urâte; trăiește în întuneric, zbuciumat de frică și de gânduri
potrivnice, ca și Cain după uciderea fratelui său, Abel9.
Apusul soarelui aduce noaptea; retragerea lui Hristos din suflet aduce întunericul
patimilor și învechirea sufletelor10. Când soarele răsare, șterge urmele pașilor din zăpadă; când
Hristos, soarele vieții, răsare în inimă, atunci șterge urmele păcatelor din suflet, atunci fiarele
patimilor se retrag în culcușuri și omul lucrează cele dumnezeiești până seara, până la sfârșitul
vieții pământești, până la ieșirea sufletului nemuritor din trupul muritor (Psalmul 103, 22-23).
Atunci sufletul renaște, se înnoiește, întinerește, ca și trupul când se primenește cu haine
curate. A se renaște cineva, a se înnoi și a trăi viața cea după Hristos înseamnă a-i păzi
poruncile și a se împărtăși din Harul Sfântului Duh, a face din suflet Biserica lui Hristos
Dumnezeu și a primi în ea lumina slavei Lui înnoitoare11.

9
Ieromonah Serafim Rose, Sufletul după moarte, ediția a 3-a, traducere de Dana Cocargeanu, Editura Sophia,
2015, p. 49.
10
Ibidem, p. 72.
11
Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană - Premise teologice, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p.119-120.

7
 Dacă este cineva în Hristos, este făptura nouă . Rostul venirii lui Hristos în lume a fost
întoarcerea firii la ea însăși, la firea zidita de Dumnezeu, la firea cea bună, la firea lui Adam
cel nou, la firea lui Iisus. Nașterea de sus este întoarcerea la firea aceasta; făptura cea noua
este omul cel nou care trăiește în firea cea bună după chipul lui Hristos, după voia lui
Dumnezeu. Făptură nouă înseamnă făptură liberă, făptură dezrobită de sub orice formă a
raiului, mai presus, liberă de orice păcat .
Existența în Hristos este sinonimă cu realizarea umana, constituie un mers de la „după
chip” la Chip sau de la existența iconica la cea reala, asemănarea cu Dumnezeu fiind înțeleasă
ca taină a îndumnezeirii, taina unirii cu Dumnezeu în Hristos. Întruparea Logosului este
condiție a restaurării și învierii din moarte.
Întruparea (înomenirea) Fiului lui Dumnezeu după cădere, că premisă a îndumnezeirii
omului, constituie nu numai actul de restaurare a umanității, ci și actul de înălțare a firii umane
de-a dreapta Tatălui – Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca omul sa devina dumnezeu . Sub un
anumit aspect, caracterul hristologic al desăvârșirii umane rămâne nota esențială și definitivă
atât înainte, cât și după cădere.
În acest cadru hristificarea este conținutul antropologic real al îndumnezeirii. În
concordanță cu teologia paulină omul devine desăvârșit în Hristos. Toți credincioșii trebuie să
ajungă la statura bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos, să
dobândească mintea și inima Lui 12. Toate aceste realități au ca fundament întruparea: Cuvântul
lui Dumnezeu și Dumnezeu vrea pururea ca în toate să lucreze taina întrupării Sale.
Prin întruparea se poate vorbi de o creație nouă, căci Dumnezeu s-a arătat în trup nou,
că prin trup, printr-un Nou Adam să se apropie de moarte și să o învingă13.
Îndumnezeirea omului presupune primirea lui Hristos, a stării umanității îndumnezeite
din persoana lui Hristos, a Celui care a luat chip uman prin întrupare pentru a ne conferi forma
Lui dumnezeiască. Ea este o înălțare a noastră la chipul și măsura lui Adam Celui Nou, proces
ce se realizează prin epectază din slavă în slavă, nefiind ceva supra adăugat ființei noastre, ci
un act ontologic.
Actul suprem al revelării stării umane îndumnezeite, care ne ajută să înțelegem
caracterul ontologic al primirii formei lui Hristos, este cel de pe Tabor. Acolo ucenicii s-au

12
Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Deisis, Sibiu, 1946, p.
110.
13
Ibidem, p. 111.

8
schimbat după forma dumnezeirii lui Hristos, iar nu Hristos. El a ales un moment în care
ucenicii săi erau pregătiți să Îl vadă așa cum era, descoperindu-le înălțimea la care sunt
chemați omenii sa ajungă – culmea Taborului. Îndumnezeirea este, astfel, o schimbare la fața
continuă a omului, o împărtășire de viața dumnezeiască din trupul lui Hristos îndumnezeit. Ea
este ținta fără sfârșit spre întipărirea tot mai deplină a chipului umanității lui Hristos în om 14.
Ca atare, remarc faptul că în Hristos desăvârșirea este un progres continuu și nesfârșit,
căci ne-am făcut părtași ai Celui ce este fără de început și fără de sfârșit.
Începutul restaurării și desăvârșirii începe cu Botezul. Prin acesta se imprimă în
conștiințele umane credința și deschiderea lor spre Hristos ca un elan al răspunsului lor la
iubirea Lui nesfârșită. Astfel, sfințenia devine un dar și o misiune în același timp.
Botezul cere mișcarea noastră spre actualizarea darurilor lui în înființarea iubirii lui
Dumnezeu ce implică în ea tensiunea eshatologică a Tainei Împărtășaniei. Continuarea
conformării noastre cu Hristos cel întrupat și înviat sau participarea la dumnezeire (după
Botez), se realizează prin angajarea omului credincios într-un proces de mortificare a patimilor
ce are ca efect revărsarea în el a nemărginirii divine și a puterilor dumnezeiești. Efortul
susținut al omului poartă numele de „asceză” (askesis – exercițiu), ea fiind chipul lui Hristos
cel îngropat. Revărsarea peste om a harului și al iubirii divine „mistică”, taină a lui Hristos cel
înviat în slava dumnezeiască.
Baza ascezei stă în moartea și mortificarea de viață făcătoare a lui Hristos, mijloace
prin care firea omenească participă tot mai mult la forța firii lui omenești îndumnezeite.
Asceza noastră este o moarte treptată cu Hristos, o moarte a omului vechi o prelungire prin
voința a botezului.
Omorârea morții din noi prin asceză, asemenea morții lui Hristos, este omorârea
treptată a păcatului și a tuturor tendințelor spre el, acțiune ce sădește în locul patimilor
virtuțile15. Ea eliberează firea umană atât de mișcarea poftelor păcătoase, dar și de ideile ce se
nasc în minte după curățirea de patimi.
Prin urmare, viața în Hristos este îndumnezeirea propriu-zisă. Conținutul real al
acestei vieți este unirea cu Hristos cea care conduce pe om la întregirea lui. Ea are loc prin
creșterea continua în har, prin intrarea în sfera dumnezeirii. Omul primește harul
14
Prof. Nicolae Chițescu, Despre îndumnezeirea credincioșilor. De ce nu primesc romano-catolici această
învățătură, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LVI, 1938, nr. 11 - 12, București, p. 851.
15
Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului, traducere, introducere și note de Mitr. Nicolae Corneanu, Editura
Învierea, Timișoara, 2013, p. 56.

9
îndumnezeitor al Duhului Sfânt și transmite la rândul său reflecții ale acestui har sub forma
energiilor duhovnicești, atât lumii însuflețite, cât și celei neînsuflețite. Celelalte existente
primesc de la omul desăvârșit, puteri capabile să le înalțe existența conform cu rațiunile lor
divine, până la scopul final al acestora – îndumnezeirea

2. Asceza mijloc al restaurării chipului lui Dumnezeu din om

Dumnezeu, în nemărginita Sa putere, fiind viața și izvorul oricărei existențe, a creat

cele două lumi, văzută și nevăzută, prin Cuvânt, din nimic (Facere 2). Doar omul a avut parte
de o creație aparte fiind plăsmuit din țărână și primind, mai apoi, suflarea dătătoare de viață
(Facere 2, 7). În cele ce urmează ne vom opri asupra creării omului, a înzestrării lui cu chipul
divin al Creatorului său, aprofundând spre a înțelege ce este omul în esență și care este
menirea lui. Pentru a cunoaște această minune a creării ființei umane, după cum spunea și
părintele Stăniloae, trebuie să raportăm omul, că și creație, la Creatorul său, la Dumnezeu -
Ființa Supremă16. Omul (ἄνθρωπος) este o „sinteza a lumii spirituale și materiale, ființă
imaginată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”17.
Credința creștină ortodoxă ne învață că omul este alcătuit din două elemente: trup și
suflet. Ce trebuie evidențiat este că sufletul și trupul, după cum ne învață Sfinții Părinți, există
deodată, nu unul înaintea celuilalt.18 Primul element, trupul, face parte din lumea materială,
văzută, fiind plăsmuit din țărână de mâinile lui Dumnezeu. Dar valoarea omului este dată de
cel de-al doilea element din care este alcătuit și anume sufletul. Sufletul nu poate fi redus sau
explicat că fiind ceva material întrucât el este superior materiei. Valoarea ființei umane este
una incomensurabilă și este dată tocmai de acest suflet. Acest substrat nu ponate fi definit în
esența lui ci poate fi descris doar prin manifestările lui. Singura realitate palpabilă, concretă a
omului este trupul său în legătură foarte strânsă cu realitatea concretă, palpabilă a naturii.
Ființa umană redusă doar la trup, la elementele chimice constitutive, este redusă doar la
„ceva”, dar prin suflet, devine „cineva” din acel „ceva”, deoarece sufletul este înzestrat cu
16
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. I, ediția a III-a, Editura I.B.M.B.O.R.,
București, 2003, pp. 391-436
17
Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Editura România creștină, București, 1999,
p. 107
18
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. I, pp. 395-398.

10
conștiință și cu capacitatea de reacții conștiente și libere date de cele trei însușiri ale sale:
rațiune, voință și sentiment. Putem afirma că „umanul există că o entitate rațională perfectă în
care subzistă că un întreg, trupul și sufletul”.19 Astfel, el, omul, „este o ființă ireductibilă și
incomparabilă, el primește existența sa prin creație, printr-o acțiune proprie în care
Dumnezeu Însuși intervine, el fiind o creatură prin voința lui Dumnezeu. Omul nu este inițial,
deci, fructul unei nașteri din alte trupuri, nici un produs al evoluției nașterii”20.
Crearea omului este o creare specială, la finele creării lumii, de unde înțelegem că și
menirea sa este una specială. Dumnezeu a săvârșit lucrul doar cu cuvântul, însă pe om, l-a
creat cu Însăși mâinile Sale: „mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit…” (Psalmul 118, 73).
Sfinții Părinți ne învață că aceste două mâini sunt Fiul și Sfântul Duh, că Subiecte
îndeplinitoare ale planului de mântuire al Tatălui. Omul, că și creație aparte, specială,
deosebită de toate celelalte, trebuie văzută că o încoronare a întregii, de aceea a fost creat
ultimul: „ nu era firesc să apară stăpânul înainte de supuși, ci întâi trebuia pregătită
împărăția și abia după aceea urma să aibă loc primirea suveranului”21.
Omul nu este o simplă materie, o simplă alcătuire de elemente materiale, căci el are
într-însul suflul de viață al lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea toată că un dar pentru om,
de aceea omul a fost plăsmuit la finalul acesteia că împărat al ei. Omul a fost creat de
Dumnezeu și pentru Dumnezeu, a fost creat după chipul Său și spre asemănarea cu El.
După modelul comuniunii Sfintei Treimi fundamentată pe sentimentul iubirii, „omul
nu este un individ solitar, el rămâne persoană numai în comuniune de iubire cu alta persoană.
Nimeni nu devine persoană singur”22. Sfânta Scriptură ne înfățișează omul că pe o persoana
individualizată și nu că pe o simplă creatura biologică. Omul este creat după chipul și spre
asemănarea cu Sfânta Treime, comuniunea celor trei Persoane fiind arhetipul legăturii omului
cu semenii săi, dar și al omului cu Dumnezeu Creatorul său. „Singur omul dintre toate cele
pământești și cerești a fost zidit după chipul Ziditorului, că să privească spre El și să-L
iubească și să fie cunoscătorul singur al Aceluia”23. Omul prin structura sa ontologica
depășește celelalte creaturi, el fiind singurul capabil de abstractizare, de depășire a condiției
19
Pr. Prof. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R, București, 1994, p. 271
20
Ibidem.
21
Petru Pruteanu, Antropologia teologică a părintelui Stăniloae, format electronic, Zăbriceni, 2009, p. 15, apud.
Sfântul Grigore de Nyssa, Despre facerea omului, capitolul al II-lea.
22
Pr. Prof. Ion Bria, Dicționar de teologie…, p. 271.
23
Sfântul Grigorie Palama, Împărtășirea dumnezeiască, în Filocalia, volumul al VII-lea, Editura I.B.M.B.O.R.,
București, 1977, p. 438.

11
sale, de conștientizare a propriului sine și a menirii sale. De aceea el este considerat coroana
creației fiind diferențiat de celelalte creaturii prin însăși rațiunea care reprezintă facultatea
proprie ființei umane. Foarte important este că atât bărbatul cât și femeia sunt „identici după
natura umană și ei sunt egali din punct de vedere al însușirilor morale și al virtuților”24.
În continuare vom trata despre semnificația chipului lui Dumnezeu cu care a fost
înzestrat omul scoțând în evidență legătura acestuia cu moralitatea. Chipul lui Dumnezeu din
om, după cum ni-l prezintă revelația dumnezeiască, reprezintă imaginea ființei personale și de
comuniune a lui Dumnezeu în om. În învățătura Sfinților Părinți „chipul nu este un termen de
limită a umanului, o stare definitivă, deoarece firea omenească era destinată asemănării, că
fruct al libertății. Omul era în stare să câștige voluntar asemănarea după cum a pierdut
voluntar forma originară a chipului său”25. În teologia răsăriteană, chipul lui Dumnezeu din
om echivalează prin „fixarea naturală a omului în comuniunea de viață a lui Dumnezeu”26.
Cea mai completă și mai elaborată definiție referitoare la chipul lui Dumnezeu din om,
ne este dată de către Părintele Stăniloae: „Chipul lui Dumnezeu se prezintă sub un dublu
aspect. Întâi el este libertatea formală a omului, liberul arbitru sau facultatea de a alege, care
nu poate fi distrusa prin păcat; pe de altă parte el e «chipul ceresc», conţinutul pozitiv al
chipului care este comuniunea cu Dumnezeu, în virtutea căreia ființa umană înainte de păcat
era îmbrăcată cu Cuvântul și cu Duhul Sfânt”27.
Învățătura Sfinţilor Părinţi referitoare la om că și „chip” sau „icoană” a lui Dumnezeu
are că punct de plecare textul din Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel, care ne
prezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos că fiind chipul adevărat al lui Dumnezeu: „Acesta este
chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura (Coloseni 1, 15).
Preluând ideea că Iisus Hristos este chipul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au învățat că,
omul este de fapt creat după chipul Chipului, adică după chipul sau icoana lui Hristos. Din
perspectivă morală, această idee este fundamentală deoarece ea evidențiază atât originea cât şi
vocaţia hristocentrică a omului în calitatea sa de „microcosmos”, dar şi a cosmosului întreg.
Mântuitorul Hristos, Logosul Cel veşnic, Cuvântul lui Dumnezeu, Și-a asumat firea umană
prin întrupare, devenind astfel centrul ontologic al umanităţii, centrul unificator al întregii

24
Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică…, p. 108.
25
Idem, Dicționar de teologie…, p. 92.
26
Ibidem
27
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Starea primordială a omului în cele trei confesiuni, în „Ortodoxia”, nr. 3 (1956),
p. 325.

12
creaţii, pentru că aceasta să se poată împărtăşi de iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Astfel,
întâlnirea omului cu Hristos reprezintă întâlnirea cu Arhetipul său întru care şi pentru care a
fost adus de la „nefiinţă” la „fiinţă”. În viziunea Sfinţilor Părinţi, momentul acestei întâlniri
reprezintă momentul naşterii reale a omului că fiu al lui Dumnezeu întru Fiul. Cu alte cuvinte,
naşterea cu adevărat a omului coincide cu hristificarea lui, cu conştientizarea faptului că el
poartă „chipul” lui Hristos, „Cel întâi născut” (Coloseni 1, 15).
Pr. Prof Dumitru Stăniloae face remarcă importantă spunând că „tot ce e Dumnezeu
prin fire și în mod necreat trebuie să fie omul prin bunăvoința lui Dumnezeu; omul trebuie să
aibă în sine tot ce are și Dumnezeu, pentru că, chipul nu e adevărat chip decât în măsura în
care poseda toate atributele modelului său”28.
Trebuie să mai precizam că omul are în chipul său atât însușiri psiho-fizice cât și
teologice, prima categorie de însușiri îl ridică pe om deasupra tuturor creaturilor, iar în unele
privințe chiar și deasupra îngerilor, iar a doua categorie de însușiri care fac din om o ființă
teologică și apofatică, în strânsă legătură cu Dumnezeu, „cauza” și „scopul” omului 29.
Omul a fost înzestrat de la începutul creării lui cu toate atributele necesare dezvoltării
și atingerii asemănării sale cu Arhetipul său, Hristos. Pentru aceasta Dumnezeu a dat porunca
postului protopărinților noștri și anume să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului,
tocmai pentru a păstra chipul Său în ei nealterat, spunându-i lui Adam că „în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2, 17).
În grădina Edenului, protopărinții noștri Adam şi Eva au trăiau fericiţi şi nevinovaţi,
îndeplinind întocmai menirea lor și anume fericirea în comunitatea unei iubiri sfinte cu
Dumnezeu. Ei au fost creați buni de la început neavând măcar concepția despre „rău”.
Rațiunea lor nu era pervertită ci luminată și ferită de greşeli. Simțirea lor nu cunoștea pofta ce
rea întrucât inima lor era curată de poftele cele rele. Cei doi aveau o viață aplecată numai spre
lucruri bune, trupul lor era deplin sănătos şi ferit de orice boală sau durere. Dar această stare
de fericire a ţinut doar cât nevinovăţia lor. La îndemnul diavolului metamorfozat în șarpe, Eva
consideră rodul pomului bun de mâncat, nesocotind astfel cuvântul lui Dumnezeu şi făcând
voia Satanei. Nu numai că a mâncat doar ea, dar a dat şi bărbatului ei, ispitindu-l pe acesta și
făcându-l să greșească. Vedem deci că Satana a favorizat căderea în păcatul neascultării, în
păcatul neînfrânării, dar de această vinovăţie răspund exclusiv Adam şi femeia lui. În
28
Ibidem, p. 327
29
Petru Pruteanu, op cit., p. 25.

13
libertatea lor că fiinţe raţionale, create după chipul lui Dumnezeu, în loc să asculte pe Acesta,
au ascultat pe Satana. Observăm deci că în locul harului, aceștia au ales calea materială,
crezând că pot creşte fără Dumnezeu, pentru a ajunge „ca Dumnezeu” (Facere 3, 5).
Diavolul i-a ispitit sădind în inimile și în mințile lor exact păcatul pentru care el însuși
a fost alungat din Rai – păcatul mândriei. Acest păcat a fost doar începutul întrucât din el au
izvorât păcatele neascultării și cel al neînfrânării, păcate ce nu au fost șterse imediat de
pocăință. Prin faptul că nu și-au cerut iertare de la Dumnezeu ci au preferat să arunce vina pe
Creatorul său („Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”
– Facere 2, 12) respectiv pe șarpe („Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” – Facere 2, 13), în
loc să își asume greșeala făcută. Astfel, lipsiți de pocăință, ei au ales să îmbrățișeze din nou
păcatele făcute.
Prin cădere, prin săvârșirea acestor păcate, s-a produs o alterare, o pervertire a naturii
umane, tocmai prin alterarea chipului lui Dumnezeu din om. Omul, de bunăvoie s-a
descotorosit de darurile Creatorului, îmbrățișând darurile trecătoare și lipsite de orice valoare
ale lumii materiale.
O alta idee ce trebuie menționată este că omul când este mânat de pofte și de patimi,
când se dedă lor, primește un chip asemenea cu al unui animal, iar „pe măsură ce omul
practică virtutea”30 primește din nou harul restaurator al lui Dumnezeu și redevine icoană sau
chip al lui Dumnezeu. Totul depinde exclusiv de liberul arbitru cu care omul a fost înzestrat de
către Creatorul său, căci am văzut mai sus că el se bucura de libertatea dăruită lui de
Dumnezeu. Tot Savatie Baștovoi ne spune că „omul este singura ființă liberă, iar ceea ce îl
smulge pe om din circuitul biologic închis este practicarea virtuților, care sunt o însușire
proprie doar naturii divino-umane”31 căci „fiind o fire divino-umană omul tinde în chip
natural spre Dumnezeu”32.
Cultivarea virtuților nu se poate face însă decât având că bază moralitatea. Abilitatea
de a discerne și de a deosebi binele de rău, normele sau îndrumarul moralității, sunt date de
conștiința morală – cuvântul lui Dumnezeu întipărit în om. Legea morală uneşte, într-un mod
paradoxal, autoritatea cu libertatea; ea cere o ascultare fără condiţii, fără rezerve, dar, în
acelaşi timp, cere că această ascultare să fie liber consimţită. Putem spune, deci, că nu trebuie
30
Savatie Baștovoi, Omul- chip al lui Dumnezeu și chip al animalului, prelegere în format electronic, p. 8.
31
Ibidem, p. 9.
32
Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie ortodoxă , Editura Deisis,
Sibiu, 1999, p. 4.

14
să facem un bine pentru că așa ne cere cineva, ci să fim conștienți de faptul că trebuie să îl
facem, ba mai mult de atât, să îl facem nu din datorie, ci din dragoste. Înfăptuind binele din
iubire, intrăm din nou în legătură cu Dumnezeu care „este iubire” (I Ioan 4, 8). Părintele
Stăniloae afirmă că „Fără existenţa unei iubiri desăvârşite şi veşnice nu se poate explica
iubirea din lume şi nici nu se vede scopul lumii”33
Legea morală are două caracteristici: este imanentă şi transcendentă în acelaşi timp. Ea
este imanentă întrucât face parte din ființa umană, fiind înscrisă în sufletul fiecărui om, ea
neputând fi negată sau ignorată. Despre acest aspect al legii morale vorbea şi Sfântul Apostol
Pavel: „Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii… Ceea ce arată fapta legii scrisă în
inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor” (Romani 2, 14-15). Cea de-a
doua caracteristică a legii morale este transcendența, deoarece ea este separată, distinctă de
conştiinţa noastră, nu se confundă cu aceasta ci îi „poruncește” acesteia cu o autoritate
absolută. Este în natura lucrurilor că aceste două caracteristici ale legii, în aparenţă
contradictorii, să fie unite în legea morală. Într-adevăr, ea „porunceşte” omului să fie bun,
asta însemnând că omul este creat sau orientat ontologic spre bine, iar săvârşirea binelui este
în conformitate cu adevărata sa natură.
Legea morală este cea care constituie norma sau canonul după care conştiinţa morală
se ghidează la săvârşirea binelui şi oprirea săvârşiri răului 34. Am putea spune că legea morală
poate „obliga” conștiința dar trebuie să reținem că a „obliga” nu înseamnă a „constrânge”
conştiinţa, în sensul legii juridice. Nu putem „forţa” pe cineva să săvârşească binele pentru că
rădăcina şi izvorul său se află în „inimă” şi aceasta scapă oricărei constrângeri. Legea juridică
se poate impune prin forţa constrângerii, însă împlinirea datoriei juridice rămâne imperfectă
dacă nu este însufleţită de un sentiment moral corespunzător.
Din punct de vedere juridic, un om poate fi constrâns să-şi ajute material părinţii sau
copiii, însă acel om nu poate fi constrâns să aibă o atitudine filială sau paternă de respect şi
preţuire, așa cum nimeni nu poate impune cuiva să iubească sau să urască. Orice lege, are că
scop, în sensul ei juridic, binele social. Dar pentru realizarea acestui bine social este nevoie
mai ales de apărarea binelui individual precum şi menţinerea unui comportament moral
„exterior”, care să constitui un mijloc pentru atingerea scopului său. Observăm că din acest

33
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă…, vol I, p. 282.
34
Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, în Filocalia nr. VI, traducere de Pr. Prof. D. Stăniloae,
Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1977, p. 157.

15
motiv, legea juridică se interferează permanent cu legea morală, dar aceasta din urmă o
depăşeşte întrucât aceasta are în vedere atitudinea „interioară” a omului.
Atunci când vorbim de ordinea legea morală creştină trebuie sa avem în vedere o
viziune specifică despre bine şi rău, despre ordinea morală şi conştiinţa morală, dar şi despre
libertatea voinţei umane. Întrucât morala creştină are că temei Revelaţia lui Dumnezeu
împlinită în Iisus Hristos, Logosul sau Fiul lui Dumnezeu întrupat, conceptul de bine este
inseparabil de Hristos sau, mai precis, de comuniunea omului cu Dumnezeu prin Iisus Hristos,
Fiul Său35. Această comuniune se realizează prin harul Duhului Sfânt în orizontul timpului
sacramental şi liturgic al Bisericii lui Hristos. Plecând de la acest adevăr teologic, am putea
defini ordinea morală creştină că fiind: ordinea de drept (care trebuie să fie) şi de fapt (care
este în Iisus Hristos) a existenţei binelui, înţeles că şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi, în
Dumnezeu, cu întreaga creaţie.
Despre comuniunea cu Dumnezeu ne vorbesc şi celelalte religii monoteiste că de
exemplu religiile iudaică şi islamică, dar în realitate nu putem vorbi de o comuniune absolută
decât acolo unde Dumnezeu Însuși este în comuniune absolută. Acest adevăr că Dumnezeu
este comuniune desăvârşită şi „structură supremă”36 a oricărei comuniuni în planul creaţiei, nu
este afirmat decât în teologia creştină. Astfel, aceasta face că binele moral, raportat la spaţiul
existenţei creştine, să aibă anumite caracteristici specifice pe care le vom sublinia în
continuare37.
Pentru cel care trăiește și se află în spectrul ordinii morale creştine, izvorul şi temeiul
oricărui bine nu este o idee impersonală sau un postulat metafizic, care se impune din afară că
un imperativ categoric, ci este Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, care se
„odihneşte” prin har în adâncul fiinţei umane.
Pentru că este Treime, Dumnezeu este iubirea etern dăruitoare şi jertfitoare, aflându-şi
odihna deplină în el Însuşi. El nu caută un plus de existenţă în afară de El. Acest adevăr
fundamental, la care nu se poate ajunge pe o cale discursivă, raţională, ci pe calea smerită a
credinţei, luminează atât motivul şi scopul creaţiei, cât şi misiunea responsabilă a omului în
raport cu creaţia. Creaţia întreagă a fost adusă de la nefiinţă spre fiinţă, nu dintr-o necesitate

35
Pr. Ioan Mihălţan, Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe, în „Ortodoxia”, nr. 1, anul XXXVII (1985),
p. 182
36
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă…, vol I, p. 282.
37
Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R., București,
2004, p. 582.

16
internă a lui Dumnezeu, ci din preaplinul bunătăţii şi al iubirii Sale, pentru că şi alte fiinţe să
se împărtăşească de bunătatea şi iubirea Sa întreit personală38.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în acest sens: „Dumnezeu cel supraplin n-a adus
cele create la existenţă fiindcă avea nevoie de ceva, ci că acestea să se bucure, împărtăşindu-
se pe măsura şi pe potriva lor, iar El să se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele
veselindu-se fără săturare de Cel de care nu se pot sătura”39. Dacă toate au fost create de
Dumnezeu că să se împărtăşească de bunătatea şi iubirea Lui, atunci scopul lor ultim nu este
altul decât odihna desăvârşită întru El. „Aceasta este cu adevărat Sfârşitul Providenţei şi a
celor providenţiate, când se vor readuna în Dumnezeu cele făcute de El”, scrie tot Sfântul
Maxim Mărturisitorul40. Şi Dionisie Pseudo-Areopagitul subliniază în mod deosebit acest
adevăr: „Bunătatea, spune el, pe toate le întoarce spre ea. Ea este principiul adunător al celor
dispersate, că dumnezeirea începătoare şi unificatoare. Şi toate o doresc că pe originea lor şi
că ţintă finală. Şi Binele este cel din care toate au luat subzistenţa şi există, şi au fost create
că din cauza desăvârşită, în care toate sunt împreună, păzite şi păstrate că într-un sân
atoateţiitor şi pe care toate îl doresc”41.
Acest dor adânc al întregii creaţii după comuniunea cu Dumnezeu nu-şi poate găsi
împlinirea decât prin om, pentru că numai omul se poate bucura în mod conştient de bunătatea
şi iubirea care coboară de Sus, peste lumea în care el trăieşte, tocmai pentru că el a fost zidit
după chipul lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Dumnezeu „a
aşezat fiinţa umană pe pământ că o altă lume, mare în micimea sa, regele întregului pământ,
dar îndumnezeit prin orientarea lui spre Dumnezeu”42. Atunci când omul iubeşte lumea în
Dumnezeu, nu se mai instituie că stăpân al ei şi nici nu devine sclavul ei, ci trăieşte
sentimentul că lumea îi este dăruită, pentru că el s-o transfigureze prin iubire şi lucrare, şi prin
aceasta să ajungă la binele suprem al vieţii sale, care este mântuirea. Mântuirea însă nu se
încorporează unui sistem de referinţe pentru a deveni criteriu axiologic. Deci ea nu se
identifică cu binele că valoare etică pentru că nu valoarea contează pentru un creştin, ci ceea

38
Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre numele divine, traducere de Pr. Cicerone Iordăchescu şi Teofil
Simensky, Iaşi, 1936, p. 30.
39
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 56.
40
Idem, Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948, p. 329.
41
Idem, Teologia dogmatică ortodoxă…, vol. I, p. 339.
42
Citat din volumul Paix et justice pour la création entiére. Intégralité des textes documents officiels par la
Conférence des Eglises Européennes et le Conseil des Conferences Episcopales, avec un introduction de M.
Jean Fischer, de Mgr. Ivo Fürer, Paris, 1989, p. 68.

17
ce este dincolo de valoare, şi anume comuniunea cu Hristos, în Duhul Sfânt, într-o autentică
libertate a iubirii. De aceea binele că valoare morală în spiritualitatea creştină nu este raportat
la o valoare absolută impersonală, ci la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi, descoperită lumii
prin întruparea Mântuitorului. În acest sens Mântuitorul Iisus Hristos este izvorul şi temeiul
absolut al oricărui bine moral, este izvorul binelui pe deplin autentic.
El a descoperit omului că binele spre care el trebuie să tindă cu întreaga fiinţă este
cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, care-l cheamă la comuniune, că menire fundamentală a
existenţei sale, menire care nu poate fi realizată decât în și prin iubirea, în și prin comuniune
cu Dumnezeu, cu lumea înconjurătoare și cu semenii.
Comuniunea cu Dumnezeu prin Hristos se răsfrânge apoi binefăcător şi rodnic asupra
întregii creaţii, întrucât ea trezeşte în sufletul omului conştiinţa unei autentice responsabilităţi
morale pentru modul în care el îşi săvârşeşte lucrarea sa în mijlocul creaţiei. Paradigma acestei
lucrări responsabile este însuşi Hristos, prezent în lume încă de la crearea ei prin raţiunile
tuturor lucrurilor43 şi apoi după restaurarea în har a întregii creaţii, lucrând în lume, prin harul
Duhului Sfânt. Mântuitorul Iisus Hristos este deci izvorul şi temeiul absolut al oricărui bine
moral pe care îl săvârşeşte omul, dar în acelaşi timp şi ţinta finală a trecerii sale prin lume.
Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie în acest sens: „Cuvântul lui Dumnezeu, devenit om, a
dezvăluit, dacă e îngăduit să o spunem, însuşi adâncul bunătăţii părinteşti şi a arătat în Sine
sfârşitul pentru care făpturile toate au primit începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau
pentru taina lui Hristos au primit începutul toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul
veacurilor, începutul existenţei şi sfârşitul în Hristos”44.
Concluzionând, putem spune că omul este „stăpân pentru că Hristos, după al cărui
Chip a fost zidit, este Domn și Împărat atoatețiitor, […] este liber pentru că este chip al
libertății absolute, […] și este responsabil pentru creație că unul ce este recapitulare și
conștiință a întregii creații, pentru că Arhetipul lui, Hristos, este Recapitularea și Mântuitorul
a toate.”45 Deci, dintru început, omul, a fost creat după chipul lui Dumnezeu, prin chip
înțelegând pe Logosul că și Chip al Tatălui; omul că icoană a fost creat, a fost destinat
asemănării cu Arhetipul, însă acesta este un proces, nu un eveniment și se identifică cu

43
Pr. Prof. D. Radu, Mântuirea – a doua creaţie a lumii, în „Ortodoxia”, XXXVIII (1986), nr. 2, p. 45.
44
Pr. Prof. D. Stăniloae, Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948, p. 329.
45
Panayotis Nellas, Omul-Animal îndumnezeit…, p. 9.

18
umanizarea și hristificarea omului pana la „starea bărbatului desăvârșit la măsura deplinătății
lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

3. Faptele bune, postul și rugăciunea unelte ale dobândirii

desăvârșirii

După cum am putut vedea în capitolul anterior, omul fiind înzestrat cu voință liberă,
poate alege să împlinească sau nu legea morală, acea ordine, orânduire morală, creată de însuși
Dumnezeu, voința Sa fiind cel mai înalt principiu al moralității. 46 Dacă omul, contrar voinței
lui Dumnezeu, alege să nu împlinească această Lege care am văzut că este întipărită în ființa
lui, atunci el pășește pe calea păcatului. Încălcarea legii morale în Noul Testament, este privită
din mai multe aspecte, în conformitatea cu natura săvârșirii acestuia. Astfel păcatul poartă
denumirea și de fărădelege, neascultarea poruncilor, dar și nesupunerea, răzvrătirea sau
urâciune înaintea lui Dumnezeu, cădere.47
Patima este „o activitate continuă și statornică prin care se săvârșește răul”48,
săvârșită de o persoană cu o voința păcătoasă persistentă, o gravitate a voinței spre rău, o
îndreptare a întregii ființe spre rău, o supunere sau mai bine zis o robie a păcatului.
Părintele Dumitru Stăniloae este cel care ne vorbește îndeosebi despre patimi, dar și de
vindecarea acestora prin cultivarea și dezvoltarea virtuților creștine, în cartea sa Ascetica și
mistica. Din cartea părintelui profesor aflăm că patimile reprezintă cel mai coborât nivel la
care poate cădea ființa omenească. Atât numele lor grecesc πάθη, cât și cel latinesc passiones,
sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie. De fapt ele
copleșesc voința, încât omul patimilor nu mai este om al voinței, ci se spune despre el că este
un om „stăpânit”, „robit”, „purtat” de patimi49.
Referitor la cauza patimilor putem observa că în se află prezentă o sete nemărginită,
care își caută stăpânirea și nu și-o poate găsi, părintele Stăniloae citându-l pe Maurice Blondel
spune că patimile reprezintă „setea după infinit a omului, întoarsă într-o direcție în care nu își

46
Pr. Dr. Ioan Zăgrean, Morala creștină, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1985, p. 25.
47
Ibidem.
48
Nicolae Mladin, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 441.
49
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. I, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 55.

19
poate afla satisfacția”50. Putem spune astfel că patimile reprezintă o modalitate de potolire a
setei de infinit prezente în om și lăsate acolo de Dumnezeu tocmai pentru a căuta unirea cu El
prin comuniune și iubire, dar care, pervertită fiind, este întoarsă de la Dumnezeu și îndreptată
într-un sens opus lui Dumnezeu. În locul încercării potolirii acestei sete cu infinitul, cu
divinul, cu iubire, prin comuniune, omul alege să o potolească cu lucrurile lumești, trupești,
trecătoare, de nimic, incapabile să o potolească, ci doar creând iluzia potolirii. Putem face o
analogie dând un exemplu practic, din viața de zi cu zi. Se știe că alcoolul, prin consumarea
acestuia, deshidratează corpul uman. Deci cu cât bem mai mult, cu atât suntem mai
deshidratați, întrucât este o băutură care ne însetează. La fel este și cu patimile: cu cât alergăm
mai mult după ele și după săvârșirea lor, cu atât suntem mai însetați, mai goi sufletește, iar
setea de infinit este mai mare și mai arzătoare că la început, la aceasta adăugându-se și
mustrarea continuă a conștiinței morale, glasul lui Dumnezeu din om, „viermele cel
neadormit” (Marcu 9, 44).
Un alt aspect de care trebuie ținut cont este acela că nu numai patimile prin firea lor au
un caracter infinit și pururea nesatisfăcut, ci și obiectele prin care patimile încearcă să obțină
satisfacerea51. Numai că aceste obiecte, care sunt căutate de patimi, sunt incapabile să le
satisfacă pe acestea, pentru că ele, sunt mărginite și că atare, nu corespund setei infinite a
patimilor. Nu poți ocupa sau umple infinitul, nemărginitul, cu ceva finit sau mărginit. Omul
pătimaș este preocupat în permanență cu nimicul, căutând să-și potolească setea nemărginită
cu nimicul propriilor sale patimi, dar odată ce obiectele sunt înghițite de patimi, sunt
consumate de ele, acestea transformându-se în nimic, prin firea lor existând posibilitatea
reducerii lor la nimic. De fapt, „prin natura lor sau prin firea lor, patimile, au de-a face numai
cu obiecte, iar pe acestea le caută numai pentru că pot fi complet sub stăpânirea eu-lui, la
discreția lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finită, atât că izvoare de satisfacție, cât și că
durată, trecând ușor în neexistență prin consumare”52, ne arată părintele Stăniloae.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „setea infinită a patimilor în și ne se explică
prin faptul că ființa umană, având o bază spirituală, are o tendință spre infinit care se
manifestă și în patimi; dar în patimi această tendință este întoarsă de autenticul infinit care
este de ordine spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului”53. Omul este prin natura sa
50
Ibidem.
51
Ibidem, p. 56.
52
Ibidem.
53
Ibidem.

20
finit, limitat, iar de aceasta este incapabil de a fi infinit ceea ce duce la o tindere spre infinit, la
acea însetare de care ne spune părintele Stăniloae. Aceasta este cauza pentru care omul este
însetat și capabil de Dumnezeu, singurul și adevăratul infinit. Dar, deși este însetat și capabil
de Dumnezeu, de infinit, nu ar trebuii să credem că el și poate dobândi sau acapara în ființa lui
infinitul. El, omul, poate și chiar este necesar să tindă spre infinit, spre perfecțiune, prin
alimentarea spirituală din și la infinit, căutând să trăiască în el și să comunice cu el prin
participarea voită, conștientă la el. Dar omul „n-a voit să se mulțumească cu această
participare la infinit, ci a voit să devină el însuși centrul infinitului, sau a crezut că este un
asemenea centru, lăsându-se amăgit de setea după infinit a firii sale”54.
Omul nu a putu înțelege că infinita sete a firii sale nu presupune că firea sa să fie
infinită și nu e o manifestare a infinității acesteia, pentru că infinitul adevărat nu poate avea o
sete. Astfel, ființa umană, în loc să rămână și să progreseze în comunicând cu adevărul infinit,
a căutat să devină ea însăși infinit. Aceasta, deși a rămas doar o iluzie, a fost aparent posibilă,
căutând să încorporeze în și ne prin subordonare, tot ce putea presupune o astfel de relație și
anume lucruri mărginite și obiecte moarte. Ea nu a încercat să înțeleagă infinitul că pe ceva
deosebit, separat de și ne și prin accederea spre centrul acestui infinit să își astâmpere setea, ci
în schimb a căutat să atragă totul în jurul său, constituindu-se ea un centru al infinitului. Dar
întrucât ființa umană nu este un centru real în și ne, firea sa l-a făcut pe om să devină un rob
care să alerge mereu după aceste lucruri care i-ar putea potoli setea de infinit. Această alergare
sau fugă este patima, care în loc să reprezinte o manifestare a libertății și suveranității firii
noastre, este, am putea spune, o forță care ne poartă asemenea unui râu care duce o frunză ce
plutește pe luciul apei, contrar voinței ei. Astfel, patima este semnul cel mai important al
căderii ființei omenești într-un mod delăsător, pasiv. Putem observa că deși a încercat tocmai
contrariul, firea noastră își manifestă tendința spre un centru diferit de ea și și tuat în afara ei,
mutând astfel acest centru, prin patimi, de la Dumnezeu la lucrurile lumești. Putem spune
astfel, că patimile sunt niște porniri pervertite ale firii care s-a îndepărtat de la scopul său și nu
mai are o tendință spre o traiectorie dreaptă. Observăm că patima este un paradox ce are la
baza sa egoismul: în dorința de a fi un centru în jurul căruia să orbiteze toate lucrurile obține
exact opusul, ea orbitând în jurul a mai multe centre, aceste centre fiind incapabile de a-i
stăvili setea de infinit. Lumea este percepută astfel că un centru de preocupări. „ Pe de o

54
Ibidem, p. 57.

21
parte, patima este un produs al voinței de suveranitatea egocentrică, pe de altă parte, este o
forță care îl coboară pe om la starea unui obiect purtat fără voia lui. Ea căutând infinitul se
alege cu nimicul”55.
După ce primii oameni au fost dezbrăcaţi de fericirea dumnezeiască, s-au îmbrăcat în
„tunici de piele”, de la asemănarea cu Dumnezeu, omul ajunge la asemănarea cu animalele, la
felul lor de viaţă. Păcatul a pus pe faţa noastră această mască urâtă56.
După Sfântul Grigorie de Nyssa, duşmanul nostru, diavolul, unge mărgăritarul
sufletului nostru cu noroiul patimilor şi nimiceşte prin aceasta, strălucirea chipului
dumnezeiesc. Când patimile ajung stăpâne pe om, forţează raţiunea să le slujească. Omul a
schimbat viaţa sa îngerească pe cea dobitocească. Dintr-o viaţă liberă şi independentă, omul a
devenit rob al păcatelor.
Când Dumnezeu a făcut şi a aşezat pe om în rai, omul avea puterile sale sănătoase şi
neclintite în starea lui firească. Dar când el a ascultat pe ispititorul, toată aşezarea lui s- a
întors împotriva firii şi a căzut din slava sa. Se află în om un dor firesc şi fără dorirea de
Dumnezeu, nu este dragoste de Dumnezeu. Vrăjmaşul a schimbat acest dor în dorire
ruşinoasă, care ne face să poftim cele ruşinoase. Se află în om o râvnă firească pentru
Dumnezeu, dar aceasta a fost întoarsă împotriva firii, făcându-ne să ne pizmuim unii pe alţii şi
să ne minţim.
Există în om o mânie firească, şi fără mânie nu ar fi curăţie, dacă omul nu s-ar mânia
împotriva celor semănate în el de vrăjmaşul. Dar la noi, această mânie s-a schimbat în mânie
asupra aproapelui, pentru pricini fără de minte şi nefolositoare. Există în om o ură firească, dar
ea s-a întors împotriva firii, făcându-ne să urâm pe aproapele şi să-l dispreţuim, iar această ură
izgoneşte toate virtuţile. Se află în noi o mândrie firească faţă de cel potrivnic, dar am fost
ruşinaţi de vrăjmaşii noştri şi această mândrie am întors-o unii contra altora, jignindu-ne
reciproc57.
Iată ce a primit omul la creaţie, dar după ce a mâncat din pomul neascultării, toate
acestea s-au schimbat în patimi ruşinoase. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că afectele nu
au aparţinut firii umane prin creație, ci s-au cuibărit în aceasta odată cu încălcarea poruncii lui

55
Ibidem, p. 58.
56
Ierom. Magistr. Nestor Vornicescu, Învăţătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre „Chip şi asemănare”,
VIII (1956), nr. 9-10, p. 596.
57
Isaia Pustnicul, Asketiconul, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 14.

22
Dumnezeu și săvârșirea păcatului strămoşesc, perpetuându-se apoi la întreaga specie umană,
fiind nişte trăsături iraţionale, pătrunse în firea omului căzut în păcat.
Din punct de vedere psihologic, patimile sunt considerate „stările patologice ale unor
sentimente sau anumite sentimente care pun stăpânire exclusivă pe sufletul omenesc, fie unele
sentimente obsesive care silesc omul să acţioneze numai în direcția lor”58, nişte cazuri
patologice ale vieţii sufleteşti, un automatism câştigat care, atât timp cât durează, reacţionează
cu o constantă uniformitate. Din punct de vedere moral, ele sunt considerate „pofte puternice
îndreptate spre anumite bunuri senzoriale care pot provoca o desfătare şi care uneori se opun
desfăşurării libere a voinţei omeneşti”59.
Afectul sau patima desemnează o anume stare de neputinţă, manifestată în viaţa
sufletească, sub forma unei slăbiciuni şi a unei pasivităţi, atât din punct de vedere fizic, cât şi
moral. „Sub acest nume sunt cuprinse trebuinţele absolut necesare ale existenţei umane
naturale: trebuinţa de a mânca, de a bea, de a se odihni”60. Sfântul Maxim Mărturisitorul
spune că „satisfăcute cu măsură, spre simpla existenţă, afectele procură o oarecare plăcere,
şi nu au nimic păcătos în ele, iar nesatisfacerea lor, provoacă durerea. Dezvoltate excesiv şi
conducând către o plăcere sporită, ele produc păcatul şi generează patimile. Plăcerea
lucrează coruperea voinţei, pe când durerea osânda spre destrămarea firii. Plăcerea duce la
moartea de bunăvoie a sufletului, durerea la nimicirea formei trupului”61.
Sfântul Ioan Damaschin include în denumirea de „patimă” atât bolile şi rănile, cât şi
patimile sufleteşti, între care menţionează pofta şi mânia; patima animală, dar comună şi vieţii
pătimaşe umane, din care rezultă plăcerea sau durerea. Astfel, sfântul înţelege prin patimă, atât
afectele firii umane, facultăţile sufleteşti aparţinând părţii iraţionale sau irascibile a sufletului,
iar în sens restrâns patimile sufleteşti şi trupeşti.
Sfântul Isaac și rul învaţă că patimile sunt cumplitele „boli ale sufletului, ce intră în
fire şi se ivesc în ea şi o scot din sănătatea ei, după cum virtuţile reprezintă, în chip firesc
sănătatea acestuia”62.
Afectele constituie premisa atât pentru săvârşirea virtuţilor, când sunt canalizate într-o
direcţie pozitivă, duhovnicească, cât şi pentru lipsa de voinţă, de tărie morală, pentru căderea

58
Pr. Ioan C. Teşu, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Editura Christiana, Bucureşti, 2000, p. 76.
59
Ibidem, p. 76.
60
Idem, Omul Taină Teologică, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 68.
61
Ibidem, p. 71- 72.
62
Idem, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor..., p. 77.

23
raţiunii de la funcţia sa de conducere a întregii vieţi sufleteşti, pervertind această energie şi
îndreptând-o într-o direcţie pătimaşă. Aceasta deoarece afectele nu lucrează involuntar, ci în
conformitate cu firea, putând fi controlate. Însuşi actul asumării firii noastre de către
Mântuitorul, şi luarea afectelor ireproşabile, pe care El le-a înduhovnicit, dau omului motivaţia
şi tăria de a le învinge, subordonându-le lucrării duhovniceşti de sfinţire. Tocmai acesta este şi
sensul ascezei ortodoxe, care urmăreşte menţinerea afectelor în limitele firii, în scopul
conservării acesteia, dar mai ales, transfigurarea ei. Asceza nu înseamnă luptă de exterminare
a simţurilor, ci sublimarea lor, printr-o disciplinare a biologicului63.
Patimile reprezintă „cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa omenească”64,
trăirea conform trupului. Părintele Stăniloae arată că vieţuirea după simţuri nu este altceva
decât o înşelătoare „trăire prin «epidermă», o preocupare exasperantă cu nimicul”65.
Cu toate că sunt urmări ale căderii în păcat, ele nu sunt considerate de Sfântul Maxim
păcate, nu sunt condamnabile, ci sunt „fireşti” şi „nevinovate” şi în afara voii noastre. Ele mai
poartă denumirea de afecte fireşti şi neprihănite, întrucât nu este peste putința noastră primirea
lor, ci sunt efectele păcatului primordial: durerea, setea, foamea, oboseala, , fuga de moarte,
lacrimile, coruptibilitatea, agonia şi cele asemenea, care fac parte din constituţia umană.
Afectele naturale sunt considerate de Sfântul Maxim, calea care înlesneşte accesul
diavolului spre suflet, dar numai atunci când ele lucrează orbeşte, fără controlul raţiunii. Ele
constituie doar posibilitatea sau calea ispitirii şi robirii sufletului de către diavol, atunci când
„sunt satisfăcute peste trebuinţă”. „Asumarea acestora de către Mântuitorul Iisus Hristos le-a
dat o altă direcţie şi finalitate. Din urme ale slăbiciunii naturii omeneşti, afectele, care înainte
păreau predispuse către o exacerbare negativă a pulsiunilor pe care le exprimau,
spiritualizate în Mântuitorul Hristos până la îndumnezeire, capătă o direcţie opusă celei
materiale, un sens şi o direcţie duhovnicească. Dacă înainte ele erau oarecum predispuse spre
satisfacere şi împlinire în orizontul patimilor prin supradimensionarea lor, asumarea şi
îndumnezeirea firii omeneşti, în care erau cuprinse şi afectele, de către Mântuitorul, face din
ele suportul, resortul lucrării prin ele a faptelor bune. Prin urmare, afectele, deşi sunt urme în
firea omenească a păcatului strămoşesc, amplificat apoi prin păcatele personale, individuale,
ele nu sunt, în ele însele, nici bune, nici rele, deşi dovedesc o înrudire cu partea pătimaşă sau
63
Ibidem, pp. 75- 76.
64
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă…, p. 77
65
Pr. Ioan C. Teşu, Lumea, rugăciunea şi asceza în teologia Părintelui Stăniloae, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p.
79.

24
pătimitoare a sufletului. În cei ce se străduiesc să-şi spiritualizeze firea şi pornirile ei, să le
îndrepte către o finalitate duhovnicească, ele devin bune, mijloace de câştigare a bunurilor
cereşti”66.
Patimile reprezintă nivelul cel mai de jos la care poate cădea omul. Ele copleşesc
voinţa, încât omul patimilor devine stăpânit, robit, purtat de patimi. Noţiunea de „afect”,
„putere vitală”, „apetitivă”, sau „patimă” are o complexitate deosebită, fiind înţeleasă diferit
din punct de vedere filosofic, psihologic şi teologic. La modul teologic, prin afect se înţelege
„o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău”67, sau însuşirile
proprii firii omeneşti, ireproşabile, care, dacă nu sunt înfrânate în granițele firii, pot avea drept
efect căderea în păcat sau introducerea unei astfel de stări de păcătoșenie şi pot duce la
corupţie şi moarte.
Existenţa afectelor naturale constituie o predispoziție a apariției patimilor. „Ele au
pătruns în partea cea mai puţin raţională a firii, accentuând trăsăturile iraţionale ale
acesteia, după ce prin cădere s-a slăbit raţiunea, spiritul”68. Afectele reprezintă aspectul de
animalitate a firii noastre. Afectele dacă sunt exagerate devin patimi. Sfântul Maxim arată că
afectele sunt bune dacă întrebuinţate spre câştigarea celor cereşti. Afectele devin bune şi când
„sunt menţinute în funcţionarea lor biologică necesară, adică în marginile necesare
conservării trupului”69.
Scopul ascezei nu este desfiinţarea afectelor, lupta perpetuă împotriva lor, extirparea
lor, dar nici ignorarea sau uitarea lor întrucât ele pot deveni foarte uşor patimi. Neintrând prin
definiţie în fire, afectele nu sunt destinate să treacă cu fiinţa noastră şi în viaţa viitoare.
Asceza presupune înfrânarea şi disciplinarea biologicului, subordonarea trupului nostru
voinței lui Dumnezeu, restabilirea lui, nu luptă de exterminare. Omul poate învăţa să se
împotrivească plăcerii, dar căutând să scape de experienţa apăsătoare a durerii se aruncă în
braţele plăcerii.
Sfinţii Părinţi au arătat că „trupul e prieten viclean, şi dacă e slujit, te războieşte şi mai
mult, şi de aceea omul trebuie să câştige duşmănie împotriva trupului şi să lupte împotriva
pântecelui” 70.

66
Pr. Ioan C. Teşu, op. cit., pp. 69- 70.
67
Ibidem, p. 67.
68
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă…, p. 75.
69
Ibidem, p. 76.
70
Ibidem, p. 77.

25
 Patimile sunt sunt o povară atât pentru trup cât şi pentru suflet. De pe urma patimilor,
trupul şi sufletul se îmbolnăvesc, numai că boala celui din urmă nu e vizibilă cu ochii lumeşti,
ci cu cei duhovniceşti. Persoana împătimită nu este liberă, ci este rob al propriilor plăceri şi
„nimiceşte chipul pe care l-a primit de la Dumnezeu”71.
În spatele oricărei patimi se află un duh rău ce insuflă omului gânduri de a consuma
plăcerea sau plăcerile de care este împătimit. Cu cât omul se afundă mai mult în patimi, cu atât
se îndepărtează de Dumnezeu, dând astfel duhului rău puteri asupra sa. Duhurile rele, diavolii,
au putere asupra omului atât cât acesta le dă putere, săvârşind prin voinţa proprie, fapte
potrivnice legilor dumnezeieşti.
Eliberarea de sub jugul patimilor ţine tot de voinţa personală. Prin decizia fermă de a se
elibera de sub tirania patimilor, omul se smereşte în faţa lui Dumnezeu cerându-i ajutorul, iar
Dumnezeu care nu vrea „moartea păcătosului, ci că păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să
fie viu.” (Iez. 33, 11), intervine fără întârziere. Părerea de rău pentru propriile fapte atrage mila
lui Dumnezeu, căci „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps. 50, 18) .
Ca în orice război, omul trebuie să se înarmeze. Războiul cu patimile este de fapt lupta
împotriva duhurilor rele, „împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii” (Efeseni 6, 12). Sfântul
Apostol Pavel ne sfătuieşte: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, că să puteţi sta
împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6, 11). Planurile diavoleşti sunt modalităţi prin care
acesta încearcă să stăpânească pe om. Cei care cad în cursa diavolilor, făcând voia lor, devin
subjugaţi, iar această subjugare este o formă de posedare a duhurilor rele, care „cu nimic nu
pot ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9, 29).
Postul şi rugăciunea sunt armele cu care creştinul luptă pentru dobândirea libertăţii
duhovniceşti. Omul devenit liber duhovniceşte capătă „bunătate morală, curăţie, cuminţenie,
bărbăţie morală şi putere a voinţei de a nu mai îngenunchea în faţa păcatului”72.
Preschimbarea, prin pocăinţă, a gândurilor şi faptelor păcătoase, în gânduri şi fapte
virtuoase este un pas esenţial în lupta împotriva patimilor, căci omul „îmbolnăvit prin păcat se
vindecă prin pocăinţă!”73. Pocăinţa, spre a deveni eficientă, în actul de luptă împotriva

71
Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute, traducere, studiu introductiv şi
note de pr. dr. Gabriel Mândrilă, Editura Metafraze, 2012, p. 271.
72
Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți…, p. 273.
73
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 138.

26
patimilor, implică jertfirea propriului trup prin postire, căci „pocăinţa fără post este
neputincioasă”74.
Postul a fost rânduit de Dumnezeu protopărinţilor Adam şi Eva încă de la întemeierea
lumii, prin porunca de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. „Iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri
negreşit!” (Facere 2, 17). Neascultarea acestei porunci a adus moartea neamului omenesc, căci
„n-am postit, şi am fost alungaţi din rai!”75, însă prin post, omul „se întoarce în rai”76. Raiul
este o stare de trăire, după cuvintele Mântuitorului: „iată, împărăţia lui Dumnezeu este
înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), iar această stare se poate dobândi prin practicarea postului şi
rugăciunii.
Practicarea postului aduce beneficii trupului şi sufletului, trupul se detoxifică, iar
sufletul se întăreşte în voinţa cea lucrătoare de virtuţi. Postul aduce bucurie dacă este ţinut din
dragoste şi nu din obligaţie. Renunţarea la anumite mâncăruri şi obiceiuri în cadrul postului
este o formă de jertfă a trupului şi a voinţei. Postirea slăbeşte trupul din cauza alimentaţiei
moderate şi sărace în calorii şi proteine, iar acest fapt nu este decât pricină de bucurie pentru
suflet, căci „[...] pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său”77. Sufletul,
pe măsură ce se înnoieşte prin post şi rugăciune, se întăreşte în lupta cu plăcerile cele
aducătoare de păcat „[...] potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte
şi alte binefaceri”78.
Postirea este un adevărat antrenament de voinţă pentru trup şi suflet. Postul, în
adevăratul sens al cuvântului, nu înseamnă doar renunţarea la mese îmbelşugate, „[...] nu
ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte”79. Sufletul,
fiind imaterial, se hrăneşte senzorial, adică prin simţuri. Dacă simţurile sunt ferite de răutate,
atunci sufletul este în siguranţă şi nu poate fi vătămat. Cele cinci simţuri omeneşti sunt porţi
de acces către suflet. Dacă aceste porţi sunt bine păzite de imagini ruşinoase, mirosuri
ademenitoare, gustări nepotrivite, atingeri pătimaşe, vorbe rele şi muzică desfrânată, atunci se
poate spune că se realizează o postire adevărată „de aceea, postul de mâncare trebuie însoţit
74
Ibidem.
75
Ibidem, p. 139.
76
Ibidem.
77
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p. 127.
78
Ibidem.
79
Idem, Omilii la Matei, în Scrieri partea a III-a, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, în
colecţia „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 66.

27
de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei
aduce jertfă bineplăcută Domnului şi vei avea mult folos”80.
Rugăciunea este esenţială în tot timpul: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17),
dar mai ales în timpul postului. Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu, prin care
„cerem Domnului că numele Lui să se sfințească în noi” (Sfântul Ciprian). Omul, fiind
păcătos, are nevoie de sfinţenia Lui, căci împărtăşindu-se de harul Său, se curăţă de păcate şi
trăieşte mulţi ani pe acest pământ, iar dincolo de viaţa pământească, primeşte viaţă veşnică,
deoarece „harul lui Dumnezeu (este), viaţa veşnică” (Romani 6, 23), iar cei păcătoşi sfârşesc
repede această viaţă „pentru că plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).
Deci, această cerere de sfinţenie trebuie făcută prin rugăciune în fiecare zi, deoarece
omul păcătuieşte zilnic. Prin rugăciune, omul doreşte împărăţia cea promisă şi câştigată de
Hristos prin jertfa de pe Cruce „pentru că noi cei mai înainte robi să avem parte de împărăţia
lui Hristos”81. Prin rugăciune, cerem să vină împărăţia lui Dumnezeu în noi, că unii ce prin
păcat ne-am lepădat de aceasta, alungând-o din inimile noastre, iar acum o dorim înapoi, că
unii ce se pocăiesc pentru păcatele lor. Prin rugăciune, chemăm pe Hristos să sălăşluiască în
inimile noastre, că prin prezenţa Lui în noi să fim conduşi către Împărăţia cerească. Cel ce se
roagă cere Tatălui ajutor că să poată îndeplini voia Lui, căci cei ce fac voia lui Dumnezeu sunt
bineplăcuţi Lui şi primesc ajutor în lupta cu cel potrivnic, ajutor fără de care nimeni nu poate
birui.
Pentru a putea vieţui după legea lui Dumnezeu, credincioşii cer prin rugăciune,
neîncetat, ajutor divin, „căci nimeni nu este tare prin propriile puteri , ci numai prin harul lui
Dumnezeu este în afară de orice primejdie”82. Dumnezeu este Creatorul trupului şi sufletului
omenesc, iar închinăciunea este adusă lui Dumnezeu şi de trup şi de suflet, pentru că
amândouă componentele să se sfinţească întru El, adică şi în trupul şi sufletul nostru „ca între
cele două elemente care compun omul să fie bună înțelegere”83.
Postul şi rugăciunea sunt acte de smerenie prin care omul cere izbăvirea de duhurile
necurate şi iertare de păcate, pentru că prin iertarea păcatelor să se poată învrednici de viaţa
viitoare, căci “nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor” (Efeseni 5, 5).

80
Ibidem, p. 67.
81
Ibidem.
82
Doctorand Zăvoianu Corneliu, Despre Rugăciunea Domnească la Tertulian şi Sfântul Ciprian, în „Glasul
Bisericii”, an XXXV, 3-4, 1976, p. 364.
83
Ibidem, p. 368.

28
 Conştiinţa de păcătoşenie este un act de smerenie, iar Dumnezeu „celor smeriţi le dă
har” (I Petru 5, 5) că să poată mărturisi înaintea Lui păcatele, „căci suntem păcătoşi şi trebuie
să ne rugăm pentru păcatele noastre”84.
Postul şi rugăciunea cer iertarea păcatelor celui nevoitor, însă ea este condiționată de
faptul că cel în cauză trebuie la rândul său să ierte celor ce îi greşesc, deci iertarea semenului
este condiție „sine qua non” pentru iertarea păcatelor proprii. Iertarea semenului trebuie să fie
continuă şi nelimitată, căci Mântuitorul ne îndeamnă să iertăm celor ce ne greşesc „de
şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 22-23), în fiecare zi.

CAPITOLUL II: POSTUL – TIMP AL POCĂINȚEI

1. Postul și dimensiunea lui ascetică din perspectiva pocăinței

Postul, că mijloc de despătimire, merge mână în mână cu rugăciunea. Cele două

mijloace se sprijină unul pe altul şi se intercondiţionează. De aceea Mântuitorul Iisus Hristos
le-a spus ucenicilor, când n-au putut tămădui un tânăr bolnav, lucrul următor: „Acest neam de
demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21).
Postul este de origine şi instituire divină, de aceea îl găsim practicat din vremuri
străvechi, întâlnindu-l aproape în toate religiile şi la toate popoarele. După unii Sfinţi Părinţi
ca: Vasile cel Mare(„legea postului a fost dată în paradis”85), Ioan Gură de Aur86 şi alţii, el îşi
are originea în rai, prin interzicerea dată de Dumnezeu protopărinţilor noştri de a mânca din
pomul oprit. (Facere 2, 16-17), postul a fost practicat de evrei în Vechiul Testament, fiind
cerut şi de Legea lui Moise, chiar acesta a postit de două ori câte patruzeci de zile, (Ieşire 34,
28), (Deuteronom 9, 10), proorocul David a postit şi s-a rugat toată viaţa sa , după ce a greşit

84
Ibidem, p. 370.
85
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia I despre post, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 17, traducere,
introducere, note şi indicii de Pr. D Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 348.
86
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XVI-a, Despre călcarea poruncii celor dintâi oameni, în PSB, vol. 21,
traducere, indicii şi note de Pr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 178.

29
lui Dumnezeu „mi-am smerit cu post sufletul meu” (Psalmi 68, 12), Sfântul Ioan Botezătorul şi
ucenicii lui pururea posteau „ucenicii lui Ioan postesc adesea”(Luca 5, 33), înainte de a-şi
începe activitatea, Mântuitorul Hristos s-a retras în pustie, unde a postit 40 de zile și 40 de
nopţi (Luca 4, 2), instituind astfel postul adevărat prin Însuși exemplul Său şi desăvârşindu-l
prin aratarea sensului său adevărat, că şi a modului în care trebuie să fie practicat (Matei 6, 16-
18), de asemenea recomandându-l, alături de rugăciune, drept mijlocul cel mai eficace de a
izgoni diavolii (Matei 17, 21; Marcu 9, 29).
Postul este de mare folos în vremea suferinţelor şi bun însoţitor sufletului şi trupului
care este „casa sufletului”87, deopotrivă: „dar când vor veni zile când Mirele se va lua de la ei;
atunci vor posti în zilele acelea”(Luca 5, 35), de mare folos în vremea suferinţelor pricinuite
de alţii şi în vreme de necazuri în familie „când mă supărau ei, m-am îmbrăcat cu sac şi am
smerit cu post sufletul meu şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce” (Psalmi 34, 12).
Dacă am absolutiza unul dintre aceste mijloace cu siguranţă am greşi. Cei ce pun mai
mult preţ pe rugăciune, neglijând astfel asceza, pot ajunge la sentimentalism, la un pietism
dulceag, la o stare de evlavie bolnăvicioasă. Iar asceza, nevoinţa, fără rugăciune poate da
naştere la o evlavie osificată, la formalism. Această „erezie a activităţii exterioare” ne poate
duce la deşertarea de puterea spirituală. Gol fiind de putere spirituală eşti ameninţat să cazi în
ispite şi să-ţi periclitezi atât mântuirea ta, cât şi mântuirea altora.
Postul sau absenţa hranei nu este o practică exclusiv creştină. Ea a existat şi mai există
încă şi în alte religii, şi chiar în afara religiei, că de exemplu în anumite practice terapeutice. În
zilele noastre postim pentru tot felul de motive, inclusiv politice, însă că să discernem
adevăratul specific al postului creştin trebuie să căutăm unde a început acesta şi care au fost
urmările. Primul eveniment în legătură cu postul se petrece la Facere (cap. 3), când Adam
întrerupe postul mâncând din fructul oprit, călcând astfel porunca lui Dumnezeu. Hristos, noul
Adam, începe activitatea Sa în lume prin a posti, şi ispitit fiind învinge ispita (Luca cap. 4), iar
rodul biruinţei lui Hristos a fost distrugerea morţii și întoarcerea în rai a lui Adam cel Vechi ce
fusese învins de ispită, şi izgonit din rai că urmare a neascultării88.

87
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți
care arata cum se poate omul curați, lumina și desăvârși, vol. 1, traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 452.
88
Alexandre Schmemann, Postul Mare. Asceză şi Liturghie în Biserica Ortodoxă, traducere şi postfaţă Pr. Lect.
Gheorghe Popa, Iaşi, 1997, p. 110.

30
 Postul înseamnă includerea şi participarea noastră la această experienţă a lui Hristos
Însuşi, prin care am fost eliberaţi de întreaga noastră dependenţă de hrană, materie şi lume „nu
numai cu pâine va trăi omul ci şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu”. Postul înţeles în toată
profunzimea sa este sigurul mijloc de recâştigare a adevăratei sale naturi duhovniceşti; este o
sfidare nu teoretic ci într-adevăr concretă, adusă amăgitorului, care a reuşit să ne convingă că
nu avem nevoie decât de pâine. Postul denunţă această minciună. Satan nu poate fi învins
decât cu „post şi rugăciune” – izvor nesecat de energie duhovnicească şi de biruinţă89.
În sens restrâns, postul este „înfrânarea de la toate mâncărurile, sau la caz de boală,
numai de la unele, de asemenea şi de băuturi şi de toate cele lumeşti şi de toate poftele cele
rele, pentru că să poată creştinul să îşi facă rugăciunea lui mai cu înlesnire” – după definiţia
din Catehism. Înfrânarea aceasta poate fi ajunare, sau reţinere totală de la orice fel de mâncare
şi băutură, şi post propriu-zis, sau renunţare la mâncăruri de origine animală şi băuturi
alcoolice, şi gustarea din cele vegetale cu cumpătare. Această renunţare n-o facem socotind că
mâncărurile care conţin produse animale ar fi necurate, ci pentru înfrânarea trupului.
Postul potoleşte poftele trupeşti şi diminuează puterea lor asupra trupului şi asupra
sufletului. În al doilea rând, postul este un exerciţiu de voinţă, biruind cu ajutorul lui pofta
exagerată după mâncări şi băuturi. În al treilea rând, postul este o expresie a pocăinţei pentru
păcate. În al patrulea rând, postul este o jertfă bine primită de Dumnezeu. Iar, în final, postul
oferă un climat potrivit pentru rugăciune.
Despre legătura dintre post şi rugăciune Sfântul Grigorie Palama spune: „Iar dacă e
aşa, precum şi este, până ce ne stăpâneşte împătimirea nu putem gusta rugăciunea minţii nici
măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, şi avem nevoie să simţim prin simţul pipăitului,
numaidecât, durerea postului, a privegherii şi a altora că acestea, dacă vrem să ne îngrijim de
rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului şi gândurile care
mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai slabe”90.
Evagrie Ponticul ne îndeamnă să ne folosim, în acest sens, de post: „Postul să-ţi fie cu
toată puterea, că înaintea Domnului. El curăţeşte păcatele şi fărădelegile tale; face sufletul
cuviincios, sfinţeşte cugetarea, alungă dracii şi apropie pe Dumnezeu”91.

89
Ibidem, p. 113-114.
90
Sfântul Grigorie Palama, Despre Rugăciune, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care
arata cum se poate omul curați, lumina și desăvârși, vol. 7, traducere, introducere şi note de Preot Profesor
Doctor Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1977, p. 229.
91
Evagrie Monahul, Schiţă Monahicească, în Filocalia…, vol.1, p. 46.

31
 Îmbuibarea pântecului dă naştere la alte pofte păcătoase. Sfântul Ioan Scărarul zice
„cel ce-şi îngrijeşte stomacul său şi luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce
voieşte să stingă pârjolul cu gaz”92.
Postul văzut doar că efort fizic, este dezbrăcat de sens dacă nu este însoţit de
complementul său duhovnicesc, fără efort spiritual corespunzător; dacă nu ne hrănim din
realităţile dumnezeieşti, postul nostru fizic nu mai are nici o însemnătate din punct de vedere
duhovnicesc, devenind chiar sinucidere.93
Postul presupune reţinerea şi de la băuturi alcoolice şi acest aspect nu trebuie uitat,
pentru că atunci când sunt ameţiţi de aburii alcoolului, cedăm foarte uşor ispite. „Nu vă
îmbătaţi de vin, spune Sfântul Pavel, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul” (Efeseni 5,
18). Băutura este înşelătoare, lucru asupra căruia ne face atenţi chiar Înţeleptul Solomon: „Nu
te uita la vin cum este de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el
că un şarpe muşcă şi că o viperă împroaşcă venin” (Pilde 23, 31-32).
Sfântul Ioan Gură de Aur face un aspru rechizitoriu beţivilor, descriindu-i cu multă
artă: „Vrei să şti că beţivul este mai rău decât un îndrăcit? Pe îndrăcit toţi îl plângem, dar pe
acesta îl urâm…Un asemenea om este dezgustător prietenilor, de batjocură duşmanilor, uşor
de dispreţuit slugilor, greţos soţiei, tuturor împovărător şi mai greţos chiar decât animalele.
Animalele atât beau cât le este sete şi pofta lor încetează odată cu trebuinţa; beţivul, însă,
prin lăcomie, depăşeşte pofta şi ajunge mai neînţelept decât animalele”94.
Structura biologică diferă de la om la om, aşa că nu se pune problema cantitativă,
atunci când postim, şi de aceea nu se poate da o normă valabilă pentru toţi. În acest sens
Sfântul Ioan Casian spune: „unul mănâncă două litre de pâine şi e încă flămând, iar altul
mâncând o litră sau şase uncii, se satură. Deci le-a dat tuturor o singură regulă pentru
înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pântecelui şi să nu se lase furat de
plăcerea gâtlejului… Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are
încă poftă şi să nu aştepte să se sature” 95 iar Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă „grija de
trup să nu o faceţi spre pofte”(Romani 13, 14).
Sfinţii Părinţi pun mare accent, în lupta cu patimile pe păzirea trupului de îmbuibare,
cea care aduce multă răutate. Tot Părinţii duhovniceşti spun că există doua feluri de lacomi:
92
Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului…, p. 216.
93
Alexandre Schmemann, op. cit., p. 116.
94
Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărţirea de grâu, predici, Editura Bunavestire, Bacău, 1995, p. 211.
95
Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia…, vol. 1, p. 98.

32
unii caută să aibă totdeauna numai bucate bune, însă nu mănâncă mult, acest fel de lăcomie se
numeşte – lemarghie, adică lăcomia gâtului; iar alţii nu caută bucate bune ci doar să-şi umple
pântecele cât mai mult. Acest fel de lăcomie se numeşte gastrimarghie sau lăcomia pântecelui.
Ambele păcate sunt la fel de grave, pentru că aţâţă patimile şi nu sunt pentru trebuinţa vieţii, ci
pentru desfătare96 .
În sens larg, însă, postirea presupune reţinerea de la multe altele. Pentru a birui marile
patimi ce ne stăpânesc este foarte util să eliminăm proastele obiceiuri şi slăbiciunile
„nevinovate” cu care ne-am obişnuit. De fapt acest exerciţiu presupune renunţarea la voia
proprie şi intrarea printr-o rânduială duhovnicească, sub ascultarea lui Dumnezeu. În lupta
duhovnicească pe care o ducem, postul are o importanţă aparte.
Chiar dacă pentru lumea secularizată postul este înţeles mai mult că o dietă, pentru
creştinul ortodox rămâne un mijloc de purificare şi chiar un mod de a-şi mărturisi apartenenţa
la o spiritualitate. Prin post se ajunge la o stare bună şi echilibrată a trupului, dar cea mai mare
realizare e cea spirituală. Prin post sufletul redevine stăpân şi trupul slugă, pentru că, din
nefericire, prin îmbuibare trupul devenise stăpân şi sufletul slugă.
În funcţie de intensitatea sau asprimea postului, sau de durata sau lungimea lui se
deosebesc mai multe feluri de post și anume: ajunare desăvârşită sau post total - constă din
abţinerea de la orice mâncare şi băutura cel puţin o zi; post aspru sau uscat adică ajunare
propriu-zisă, mâncare uscată: pâine, seminţe, fructe uscate şi apă, o singura data pe zi, seara.
Post comun sau obişnuit - se mănâncă la orele obişnuite dar numai „mâncăruri de post”, adică
ne înfrânăm de la „mâncărurile de dulce” (carne, brânză, lapte, ouă) şi postul uşor sau
dezlegarea – atunci când se dezleagă la vin, peşte şi untdelemn97.
După lungimea lui postul este: de o zi şi de mai multe zile. Posturile de o zi sunt cele
din fiecare miercuri şi vineri din fiecare săptămână, în amintirea Patimilor Mântuitorului, ziua
Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29
august), ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie); iar posturile de mai multe zile sunt cele
aşezate de Biserică înaintea unor mari sărbători creştine că timp de pregătire duhovnicească, şi
sunt: Postul Paştelui, Postul Mare sau Păresimile; Postul Naşterii Domnului sau a Crăciunului;
Postul Sfintei Marii şi Postul Sfinţilor Apostoli98.
96
Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare…, p. 125.
97
Arhim Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhim. Ioanichie
Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p. 226.
98
Ibidem, p. 227.

33
 Păstrându-i sensul adevărat, postul este un mijloc de stăpânire şi înfrânare a poftelor,
de întărire a voinţei, de înălțare a sufletului către Dumnezeu, de sporire în virtute, de detaşare
a creştinului de orice pofte şi plăceri senzuale. La reţinerea de bucate trebuie adăugată o
continuă străduința de dominare a poftelor şi patimilor, de o curăţire a gândurilor şi simţirii,
aşadar de o disciplinare a vieţii sub toate aspectele ei.
Sufletul trebuie să primeze în relaţia cu trupul, şi în acest sens „strategia” faţă de trup
este afirmarea şi biruirea spiritului prin el, ceea ce înseamnă diminuarea dorinţelor trupului
până la starea de potenţialitate. Aceasta corespunde, de fapt, cu însuşi scopul ascezei ortodoxe.
Cu cât se restrânge mai mult lucrarea trupului, cu cât se limitează mai mult trebuinţele sale, cu
cât se limitează mai mult trebuinţele sale, cu atât se intensifică mai mult lucrarea sufletului 99.
Adevăratul post este acela care îmbină cele doua aspecte ale lui: aspectul trupesc şi
aspectul sufletesc, căci fără trup lucrările sufletului ar fi imposibile, fără lucrarea sa cele doua
lumi, cea exterioară şi cea interioară, orice legătură ar fi de neconceput 100. Aşadar când
reţinerea de la bucate este împreună cu reţinerea de la păcate şi cu efortul continuu spre virtute
şi progres duhovnicesc. Acelaşi lucru îl arată o stihiră a Triodului, din Postul Mare: „Să postim
post primit, bineplăcut lui Dumnezeu: postul cel adevărat este înstrăinarea de răutate,
înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de
jurământ mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevărat şi bineprimit” (Triod, stihira I de la
stihoavna Vecerniei de luni, I săptămâna din post).
Postul este „căruţă către cer”101, faptă bineplăcută lui Dumnezeu, un mijloc de
despătimire, un act de dăruire Lui, o jertfă consimţită pentru cinstirea şi preamărirea lui
Dumnezeu, un mijloc de dominare a poftelor, o renunţare de bunăvoie la unele plăceri şi
desfătări trupeşti pe un anumit timp, toate acestea făcându-se în scopul desăvârşirii morale a
creştinului. Postul înseamnă un exerciţiu de înfrânare a poftelor şi patimilor din om, un mijloc
de dobândire a stăpânirii de sine prin întărirea voinţei şi practicarea virtuţii, un mijloc de
pocăință, de desprindere şi purificare a omului de tot ceea ce i se opune şi îl îndepărtează de
dobândirea propriei sale mântuiri.

99
Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui. Filozofia morală, traducere şi note Nina Nicolaeva, cuvânt înainte
de Ion Ianoşi, Humanitas, 1994, p. 92.
100
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale. Experienţa Răsăritului creştin din primele secole,
traducere de Florin Sicoe, Harisma, Bucureşti, 1997, p. 36.
101
Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învățături, cartea a III-a, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, p. 38.

34
 Postul trupesc fără postul sufletesc nu-şi împlinește deplin scopul lui, de aceea nu
trebuie nesocotit nici postul sufletesc, spiritual, dar nici atitudinea de desconsiderare ori chiar
de dispreţ faţă de postul trupesc, manifestată de unii pentru a se sustrage de la obligativitatea
postului, ori pentru a scoate în evidenţă primatul spiritual al postului, nu poate fi aprobată
pentru că postul trupesc este el însuşi un act cu caracter spiritual: o încordare a voinţei, o
rezistare în faţa poftei, o realizare a domniei spiritului, iar pe de altă parte nu trebuie să se uite
că în concepţia ortodoxă, trupul şi sufletul se află într-o unitate fiinţială „precum trupul are
nevoie de hrană, că nu căzând în multă neputinţă să cadă nelucrător, tot aşa şi sufletul are
trebuinţă de hrana cea duhovnicească” ceea ce înseamnă că unul exercită asupra celuilalt
influenţe reciproce102.
În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare face această analogie: dacă un călăreţ va folosi
cum trebuie voiciunea calului, îşi serveşte interesul, îşi împlineşte scopul, se salvează pe sine
însuşi, şi calul se dovedeşte foarte bun în vederea folosirii; dacă însă călăreţul va conduce rău
calul tânăr, animalul adeseori se abate din drum, pe unde nu există drum, iar atunci
când revine la drumul normal, câteodată îl aruncă jos chiar pe cel care este călare, şi
neîndemânarea celui care ţine frâul îi poate pune în primejdie pe amândoi. La fel este şi între
suflet şi pentru trup, căci trupul n-a primit pornirile lui naturale fără motiv, ci în general spre
cele bune şi de folos fiecăruia; dar este lipsit de gândire raţională, pentru că sufletul să fie
cinstit cu virtuţile gândirii. Căci dacă sufletul foloseşte, aşa cum se cuvine, pornirile trupului,
salvează şi trupul şi este şi el însuşi în afară de primejdie103.

2. Postul că Virtute Morală

Postul este un act de cult prin care credincioşii îl adoră pe Dumnezeu, un mijloc de
purificare trupească şi sufletească, o virtute aleasă, prin care suntem ajutaţi la desăvârşirea
morală şi spirituală.104

102
Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărţirea de grâu…, p. 259.
103
Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 18, traducere,
introducere, indicii şi note de Prof. Iorgu D. Ivan, editată de Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 12.
104
Petru Deheleanu, Postul, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Nr. 1/1969, p. 68.

35
 Prin cuvântul post noi înţelegem o înfrânare de la toate mâncărurile de dulce, iar în caz
de boală, numai de la unele, de la băuturi alcoolice şi de la toate lucrurile lumeşti, de la toate
dorinţele rele, pentru ca, creştinul să-şi poată scrie rugăciunea cu uşurinţă, să se împace cu
Dumnezeu, să-şi omoare poftele şi să câştige harul lui Dumnezeu. Postul este o faptă de
virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă,
deci un mijloc de mântuire. El este şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu,
pentru că este o jertfă, renunţare de bună voie la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din
iubirea şi din respectul pe care îl avem faţă de Dumnezeu.105
Adesea postul este practicat că un exerciţiu de penitenţă, alteori că un mijloc de
pregătire pentru pregătirea unor acte religioase sau a unor fapte mai importante din viaţă,
alteori că o formă de exprimare a durerii sau a tristeţii sau de purificare. Înţeles astfel, postul
este aşa de vechi că însăşi Biserica creştină, ba încă îşi are fiinţa şi înainte de creştinism.
Legea postului, a fost dată în paradis. Adam a primit întâia dată porunca de a posti:
„Nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere 2, 17)106. În tradiţia iudaică există
şase zile de post colectiv sau comunitar. Mai întâi Dumnezeu rânduieşte prin Moise postul din
ziua Curăţirii sau Ispăşirii - Yom Kippur (ziua a zecea din luna a şaptea) (Levitic 16, 29-31)107.
După revenirea poporului evreu din captivitatea babilonică au mai fost adăugate alte
cinci zile de post spre aducere aminte de suferinţele poporului Israel, şi anume patru zile de
post în lunile: a patra, a cincea, a şasea şi a zecea, precum şi o zi de post din ajunul sărbătorii
Purim ş.a. (Zaharia 7, 5; 8,19; Estera 9, 24-32)108.
Unii evrei mai zeloşi, că de pildă fariseii din timpul Mântuitorului Iisus, posteau cu
regularitate câte două zile pe săptămână, şi anume lunea şi joia (Luca 18, 2).
În Noul Testament este intensificată mai ales dimensiunea postului că înnoire şi
îmbogăţire spirituală prin smerenie şi pocăinţă sinceră, precum şi legătura dintre post ca
înfrânare de la hrana materială şi pocăință ca înfrânare de la păcat, adică de la gânduri, cuvinte
şi fapte rele, postul fiind totdeauna însoţit de rugăciune. Mântuitorul Iisus Hristos a

105
Ioan Zăgrean, Nicolae Necula, Sensul spiritual al postului în viaţa creştină şi timpul nostru, în „Ortodoxia”,
Nr. 1/1979, pp. 182-183.
106
Dumitru Fecioru, Sfântul Vasile cel Mare, Despre post - cuvânt întâi, în revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-
8/1973, p. 776.
107
Emilian Corniţescu, Sensul postului după Sfânta Scriptură, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4-
6/1991, p. 86.
108
Prea Fericitul Daniel Ciubotea, Foame şi sete după Dumnezeu, Editura „Basilica” a Patriarhiei Române
Bucureşti, 2008, p. 17.

36
recomandat postul că pe un mijloc de intensificare a legăturii omului cu Dumnezeu (Matei 6,
16-34) şi că mijloc de luptă împotriva ispitelor şi a puterii diavolului (Matei 17, 21). El a
arătat că postul nu trebuie redus la o activitate exterioară, pentru a fi remarcat sau lăudat de
oameni, ci trebuie practicat că pe o faptă plăcută lui Dumnezeu, că pe o dăruire de sine lui
Dumnezeu şi că detaşare de cele materiale pentru a se îmbogăţi spiritual (Matei 6, 16-21) 109.
Postul de patruzeci de zile pe care îl săvârşeşte Mântuitorul în pustie, îndată după
Botezul Său în Iordan (Matei 4, 1-11; Marcu 1, 12-13; Luca 4, 1-13), evocă şi, în acelaşi timp,
transcende postul de patruzeci de zile al lui Moise, pe muntele Sinai, deoarece Iisus este noul
Moise. Prin Moise s-a dat Legea, iar prin Iisus a venit „harul şi adevărul” (Ioan 1, 17). Moise
a fost eliberatorul poporului evreu din robia Egiptului, iar Iisus Hristos este eliberatorul
oamenilor din robia diavolului, a păcatului şi a morţii. Moise a postit înainte de a primi Legea
Veche, Iisus posteşte înainte de a binevesti Legea Nouă, adică Evanghelia. 110 Prin post şi rugă-
ciune, Iisus, că Om, se luptă cu diavolul şi respinge ispita acestuia.

3. Postul – renunţare şi jertfă

Doctrina Sfintei noastre Biserici ne învaţă că în fiinţa interioară a credinciosului există,

potenţial, zăcăminte de forţe morale care, actualizate prin har, îl ridică pe treptele desăvârşirii,
ale asemănării cu Dumnezeu.
Această lucrare de desăvârşire morală se desfăşoară sub semnul renunţărilor voluntare,
al ostenelilor, al nevoinţelor. La partea de nevoinţe pe care o aduce credinciosul la formarea sa
duhovnicească se adaugă harul divin primit prin Sfintele Taine şi astfel, din împreuna-lucrarea
acestor doi factori, se realizează desăvârşirea morală creştină. 111
Că este necesară nevoinţa în viaţa morală creştină, ne-o dovedesc cuvintele
Mântuitorului, care spune: „împărăţia lui Dumnezeu se ia prin stăruinţă” (Matei 11, 12). De
asemenea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Să ne luptăm lupta cea bună" (II Timotei 4, 7), că
ostaşii plini de vrednicie, care nu se încurcă în treburile vieţii (II Timotei 2, 3-4), ci se
străduiesc să se dezbrace de omul cel vechi (Coloseni 3, 9; Romani 6, 6) şi de faptele trupului
109
Cleopa Ilie, Călăuză în credinţa ortodoxă…, p. 475.
110
Ioan Serafincean, Mântuitorul despre post, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Nr. 1-2/1971, p. 254.
111
Vasile Prescure, În duhul credinţei şi al evlaviei ortodoxe, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, p. 127.

37
(Galateni 5, 21), pentru a se îmbrăca în omul cel nou (Coloseni 3, 10), în Hristos (Galateni 3,
27), gustând apoi din rodul duhului, care este dragostea, bucuria, pacea etc. (Galateni 5, 22) şi
trăind astfel viaţa în Hristos. A trăi viaţa „în Hristos”, a fi îmbrăcat în omul cel nou înseamnă a
ne răstigni trupul cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24) 112. La dăltuirea fiinţei sale morale,
la alungarea răului moral, care-i păcatul, credinciosul foloseşte mijloacele duhovniceşti pe
care le recomandă Sfânta noastră Biserică, adică rugăciunea, meditaţia, privegherea, postul. 113
că act moral „ascetic”, postul ocupă un loc de seamă în viaţa creştină. Prin post înţelegem
„reţinerea voluntară pe un anumit timp de la unele mâncăruri şi băuturi în scop religios-
moral”114.
Scopul postului este, aşadar, dublu: religios şi moral. În sens religios, postul este un act
de cult, de cinstire adus lui Dumnezeu. Este o dăruire a fiinţei noastre lui Dumnezeu, o jertfă
izvorâtă din iubirea pe care vrem să o arătăm lui Dumnezeu, o iubire răspuns la iubirea pe care
Dumnezeu ne-a arătat-o nouă (I în 4, 10). Jertfa noastră, că răspuns la dragostea Sa, este un
„Ale Tale dintru ale Tale”. Îi oferim lui Dumnezeu că jertfă prinosul dragostei noastre potrivit
cuvântului: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile
voastre că pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). Dar trupurile
noastre sunt lăcaşuri ale Duhului Sfânt (I Corinteni 3, 16). Prin Botez am devenit purtători ai
harului Duhului Sfânt şi în această calitate ne oferim lui Dumnezeu, cu ceea ce am primit de la
El.115
Aşadar, jertfa, forţă de dăruire şi de comunicare al cărei izvor îmbelşugat şi pururea
curgător este iubirea, afirmă în noi un atribut revelator al dumnezeirii, afirmă dumnezeiescul
în om, căci Dumnezeu este iubire116. Jertfa adevărată este când te oferi pe tine, trup şi suflet.
De aceea nu dai nimic, până nu te dăruieşti pe tine, adică nu dau ce am, ci ceea ce sunt. 117
Jertfa adevărată se aduce pe altarul iubirii de Dumnezeu. Toate simţirile, doririle şi
gândurile, întreaga fiinţă a celui pătruns de iubire vibrează de dorul după comuniunea cu Cel
ce este însăşi Iubirea. Credinciosul se oferă Lui sacrificând egolatria, pornirile pătimaşe, tot

112
Ibidem, p. 127.
113
Nicolae Neaga, Afraat Persanul: Despre smerenie, rugăciune şi post, în revista „Altarul Banatului”, Nr.
7-9/1991, p. 75-77.
114
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște și Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar Enciclopedic de Cunoștințe Religioase,
Editura Diecezană Caransebeș, 2001, p. 321.
115
Dumitru Fecioru, Sfântul Vasile cel Mare, Despre post - cuvânt întâi, p. 73.
116
Constantin N. Galeriu, Jertfa şi Răscumpărare, Bucureşti, 1973, p. 15.
117
Ibidem,p. 114.

38
ceea ce este necurăţie morală, pentru că fiinţa sa să fie un loc cuvios unde El să-şi plece capul.
Este, în această dăruire, ceva din jertfa lui Abel. Este o dăruire a ceea ce ai mai bun pentru că
fumul jertfei să se îndrepte spre tăriile cerului; este iubirea pentru Iubire 118.
Simţirea jertfelnică, sentimentul de dăruire şi trăire duhovnicească nu trebuie să
rămână numai la această stare. Actul religios, cu alte cuvinte, trebuie să fie şi un act moral,
realizarea practică a binelui moral, transpunerea în sfera materialităţii a sentimentelor şi ideilor
care au stăpânit sufletul. Postind, aşadar, trebuie să împlinim, pe lângă scopul religios, şi
scopul moral al postului119.
Viaţa morală creştină implică în sine renunţarea, jertfa. În orice act moral, indiferent de nivelul
în care fiinţa noastră este angajată, există o doză de nevoinţă, de exercitare în virtute. Viaţa
morală are că scop să înlăture aluviunile depuse în albia vieţii noastre sufleteşti, să înlăture
pasiunile, dorinţele etc. care tind să abată fiinţa noastră de pe făgaşul împlinirilor ei. Fie că
este vorba de viaţa sufletească sau de viaţa trupească, biologică, viaţa morală este necesară
pentru a stabili ordinea, pentru a evita abuzurile de orice natură ar fi ele. în plus, în viaţa
morală găsim o rupere a răgazului care ţinea fiinţa noastră interioară închistată în carapacea
egoismului, pentru că efluviile iubirii să o pătrundă şi să poată trăi în mod plenar viaţa de
comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii120. Fiinţa noastră este dotată cu un potenţial spiritual
şi biologic care trebuie să fie canalizat în conformitate cu Legea morală. În această strădanie
de orientare a acestor energii în sensul desăvârşirii morale, asceza are un rol deosebit. Fie că
este vorba de asceza internă, care constă în curăţirea sufletului de toate impurităţile morale,
sau de cea externă, care potoleşte patimile trupului şi îndreaptă forţele trupeşti spre deprinderi
bune, ea se impune că o condiţie de neînlăturat, şi neglijarea ei este egală cu abandonarea
urcuşului pe scara desăvârşirii morale121.

4. Rolul postului în viaţa credincioşilor

118
Vasile Prescure, op. cit., pp. 128-129.
119
Ibidem, p. 129;
120
Nicoale Necula, Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă, în revista „Studii Teologice”, nr. 7-8/1984,
p. 519.
121
Vasile Prescure, op. cit., p. 129.

39
 Scopul principal al postului este acela de a pregăti cu cuviinţă, inimă smerită şi bucurie
duhovnicească sufletul credinciosului pentru primirea cu vrednicie a marilor sărbători ale
creştinătăţii, dar şi pentru a primi mângâierea iubirii tainice şi mântuitoare a lui Hristos în
taina pocăinţei.
Prin post, care este înfrânarea trupească şi sufletească, credinciosul se îndepărtează de
lucrurile şi plăcerile lumeşti creându-şi o stare sufletească nouă. Această stare este prielnică
rugăciunii, îndemnând la ea, la stăruirea în comuniune cu Dumnezeu prin puterea rugăciunii.
Sufletul credinciosului se deschide şi-l primeşte pe Hristos în inima sa, deoarece prin post
împletit cu rugăciune, cele două aripi ale sufletului, credinciosul iese din obişnuinţa vieţii de
toate zilele şi intră într-o stare nouă, stare ce se vede din toate manifestările sale. Sfinţii Părinţi
consideră această stare a fi cea de veghe duhovnicească, de grijă asupra trupului, prin păzirea
de îmbuibare şi prin limitarea numai la cele necesare cu adevărat firii umane 122.l
În această stare duhovnicească credinciosul îşi poate pune stavilă patimilor şi poftelor
sale, reuşind să facă de multe ori alese corecturi manifestărilor sale. În post trupul este mult
mai uşor de supravegheat şi de supus prin voinţă. Sfinţii Părinţi consideră că lupta sufletului
cu trupul este mult mai uşoară în post. Acum, în această stare în care sufletul intră în trezvie
duhovnicească mai adâncă şi mai atentă decât în restul timpului, trupul se supune voinţei
sufletului care, dacă este mânat de dorul şi dragostea de Hristos, înfrânează poftele cele rele şi
deşarte ale trupului, repunându-l pe calea unei vieţi cuviincioase care duce la Hristos, sub paza
dragostei Sale faţă de oameni.
În timpul postului credinciosul este reînviorat din punct de vedere moral, pentru că
atunci când mâncarea, băutura şi celelalte manifestări trupeşti nu se desfăşoară că nişte lucruri
fireşti necesare vieţii, ele se prefac în izvoare ale poftelor nesăţioase, ale lăcomiei, ale
îmbuibării care-l îndepărtează de Hristos deoarece uită de frânele limitelor vieţii morale
creştine.
Deoarece trupul stă într-o legătură organică cu sufletul, trăind într-o completă simbioză
sau întrepătrundere, ele se influenţează reciproc. De aceea dacă trupul păcătuiește sufletul
suferă consecinţele păcatului, cel mai bun exemplu fiind legătura dintre păcatul originar al
protopărinţilor Adam şi Eva şi urmările sale asupra întregului neam omenesc. Hristou
Andruţos scria despre această relaţie că omul pierzând dreptatea originară, care era unită cu

122
Sfântul Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea gândurilor, în Filocalia, vol. I. Sibiu, 1947, p. 68-69.

40
firea spirituală şi morală, a fost afectat şi la acest nivel al omului interior care se manifesta în
gândirea trupească.123
Urmarea acestei legături dintre suflet şi trup are şi urmări bune căci şi sufletul poate
influenţa trupul, prin voinţa izvorâtă din credinţă. Astfel trupul supus prin post sufletului,
atunci când în om conduce viaţa duhovnicească, este în deplină concordanţă cu voia lui
Dumnezeu124. Dacă sufletul este plin de smerenie, de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de
oameni, atunci şi trupul va face cele ale vieţuirii creştine, lipsindu-l din manifestările sale
exterioare clevetirea , pizma, desfrânarea. Dacă lipsesc acestea şi postul creştinului este un
post desăvârşit pentru că nu posteşte numai trupul ci şi sufletul păşeşte alături de el pe calea
plină de jertfă a postului, întărindu-se reciproc. Fără această întărire creştinul nu poate duce la
bun sfârşit nevoinţa sa deoarece trupul nu poate lucra cele ale duhovniciei fără ajutorul
sufletului, nici sufletul nu poate săvârşi faptele creştine exterioare ale postului. Putem deci
spune că în post credinciosul suferă metamorfozări atât la nivelul sufletului cât şi la cel al
sufletului. Aceste schimbări trebuie să fie de adâncime sufletească reale şi transpuse şi în viaţa
cotidiană.125
Rolul postului este acela de a săvârşi unirea înfrânării trupeşti cu cea sufletească
supunând întreaga dihotomie a fiinţei personale a credinciosului unei metanoia care îl apropie
de chipul moral al persoanei divino-umane hristice. Dar această metanoia trebuie să se facă
într-un mediu euharistic, plin de bucurie şi nu de întristare deoarece Mântuitorul a poruncit
„Atunci când posteşti faţa ta spal-o, pentru că să nu vadă ceilalţi că posteşti, ci să vadă numai
Tatăl Cel Care vede toate” (Matei 6, 17-18). Deci tot ceea ce este legat de transformarea
fiinţei noastre şi de mularea persoanei noastre interioare după chipul lui Hristos, trebuie făcut
cu deplină bucurie, fără nici un fel de reţineri căci acestea arată că nu ne-am rupt de lucrurile
deşarte ale lumii acesteia trecătoare.

5. Postul și rugăciunea, cele două aripi ale sufletului

123
Hristou Andruţos, Simbolica, ediția a II-a, Editura Anastasia, Bucureşti,2003, pp. 256-257.
124
Arhim. Ilie Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 357.
125
Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, pp. 230-231.

41
 Biserica recomandând postul a arǎtat și cum trebuie sǎvȃrșit pentru smerenia trupului și
a patimilor și a pasiunilor lui că sǎ nu îngreuneze sufletul ȋn efortul lui spre desǎvȃrșire.
Niciodatǎ nu se poate dovedi faptul cǎ postul ȋn sens propriu așa cul ȋl prescrie ȋnvǎțǎtura
Bisericii Ortodoxe va adduce slabire fizicǎ și va șubrezi forța trupeascǎ și sufleteascǎ. Biserica
rȃnduind postul a avut ȋn vedere ȋn același timp sǎnǎtatea trupeascǎ și sufleteascǎ a creștinilor.
Creștinismul a dat postului o ȋnsemnǎtate mare ȋn viața religioasǎ și mai ales ȋn viața
monahalǎ, fǎcȃnd din el un act de virtute și de cult, un mijloc de progress ȋn viața spiritualǎ, de
luptǎ ȋmpotriva patimilor și a poftelor și ȋn același timp un semn de respect și de omagiu adus
lui Dumnezeu126. S-a pus accent mai mult pe sensul spiritual al postului, fǎcȃndu-se observația
cǎ postul adevǎrat constǎ nu numai ȋn abținerea voluntarǎ de a domina, cu sipiritul, cu voința,
toate patimile și poftele, instinctele inferioare ale trupului care ȋl apropie pe om de animale.
Este vorba nu numai de o renunțare temporarǎ, ȋn același timp conștientǎ și consimțitǎ la
satisfacerea unui instinct natural, ci de un efort pentru o ȋnoire a vieții, prin ȋntronarea
supremației spiritului asupra trupului și a sufletului, aceastǎ strǎdanie fiind legatǎ cu o luptǎ
grea, care constǎ ȋn ȋntǎrirea voinței și a rațiunii sǎnǎtoase, ȋn disciplinarea instinctelor, ȋn
ȋnfrȃnarea sufletului, tinzȃnd la stabilirea unui echilibru lǎuntric.
Iatǎ de ce postul face parte din mijloace de cultivare și desǎvȃrșire a sufletului, fiind
inseparabil de alte virtuți și acte creștine, că rugǎciunea, cǎința, smerenia și milostenia. El
slǎbește, atenueazǎ sau chiar stinge puterea patimilor și a instinctelor, constituind deci o formǎ
a sȃrguinței continue spre desǎvȃrșire, prin urmare, numai atunci este postul desǎvȃrșit (post
complet sau adevǎrat), cȃnd abținerea de la mȃncǎrurile de dulce (postul fizic sau alimentar)
este unitǎ cu efortul spre virtute și progress spiritual, cu ȋncordarea voinței spre purificarea
sufletului, spre alungarea gȃndurilor și a dorințelor pǎcǎtoase. “ Sǎ postim postim post primit,
bine plǎcut Domnului, postul cel adevǎrat este ȋnstrǎinare de rǎutate, ȋnfrȃnarea limbii,
lepǎdarea mȃniei, depǎrtarea de pofte, de clevetire, de minciunǎ și de jurǎmȃntul mincinos.
Lipsirea acestora este postul cel adevǎrat și bine primit” 127.
Din timp ȋn timp este nevoie de perioade sau zile de postire, ȋn care lupta spiritului cu
patimile trupești și sufletești trebuie ajutatǎ și intensificatǎ printr-o abținere mai atentǎ și asprǎ
a trupului, pentru că el sǎ devinǎ un instrument docil și apt pentru realizarea nǎzuințelor
126
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Posturile ȋn cursurile anului bisericesc, ȋn „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2,
1964, p. 123.
127
Stihira I-a de la Stihoavna Vecerniei din Lunea sǎptǎmȃnii ȋntȃi din Postul Mare, Triod, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 1974, p. 50.

42
superioare ale spiritului, pentru ridicarea cǎtre Dumnezeu. Postul este conceput ȋn creștinism
că un act de cult, că o jertfǎ vie de evlavie, de cǎințǎ, de supunere și de adorare vie a lui
Dumnezeu. El nu este numai un efort de a supune și a birui ceea ce este rǎu și inferior ȋn noi,
ci și o dorințǎ de a ne apropia de modul de viațǎ ȋngeresc, că și de Dumnezeu, de a-I plǎcea și
a ne asemǎna cu El128.
Ispititorul lucreazǎ ȋmpotriva celor ce se ostenesc cu postul silindu-se sǎ le rǎneascǎ
sufletul și sǎ facǎ neroditoare osteneala lor, dar dacǎ ieșim din post fǎrǎ a ȋndura ușurarea
duhovniceascǎ putem spune cǎ ȋn zadar ne-am ostenit129. Cei care se lasǎ robiți de patimi chiar
și cȃnd postesc ȋnlǎturǎ harul și rǎsplata postului, cel ce postește, dar calcǎ celelalte porunci nu
numai cǎ nu folosește nimic din postul sǎu dar se lipsește și de gustul bucatelor.
Postul este caracterizat cu frumoase cuvinte ȋn cȃntǎrile bisericești: “ postul este viața
ȋn Hristos, haina luminoasǎ, ospǎț al credinței, prin el rǎstignim patimile, prin el primim
cereștile daruri” 130. Postul religios, de regulǎ se ȋncheie și se desǎvȃrșește prin ȋmpǎrtǎșirea cu
Sfȃntul Trup și Sȃnge al Domnului, care este o pecetluire și o ȋncununare a strǎduințelor
noastre ascetice și duhovnicești. Ȋn primele zile ale creștinismului nu gǎsim prescripții precise
cu privire la timpul (datele) și formele practicǎrii postului. Primii creștini au postit, probabil,
dupǎ obiceiul iudaic, dar trebuie sǎ subliniem cǎ Biserica creștinǎ nu a adoptat nici unul din
posturile iudaice.
Dacǎ la ȋbceput, postul era practicat că un act de pietate personalǎ, lǎsat la libera voie și
la rȃvna religioasǎ sau la posibilitatea fiecǎruia, cu timpul conducerea Bisericii a formulat
treptat reguli și ȋndrumǎri mai mult sau mai puțin precise și obligatorii ȋn aceastǎ privințǎ,
reglementȃnd, timpul, durata și felul postirii, precum se va vedea mai departe. Astfel de norme
apar mai ales din secolul al IV- lea ȋnainte, concomitant cu reglementarea disciplinei
catehumenatului și a penitenței și cu desǎvȃrșirea organizǎrii Bisericii, dupǎ creșterea ȋn masǎ
a pǎgȃnilor. Gǎsim ȋnsǎ preocupǎri pentru reglementarea disciplinei postului ȋn Bisericǎ foarte
de timpuriu, și anume ȋncǎ de la sfȃrșitul secoulului I.
Posturile din cursul anului bisericesc:
Sfântul și Marele Post, numit și al Patruzecimii (Păresimilor), este Postul Paștilor,
care închipuiește postul de patruzeci de zile al Mântuitorului; ține șase săptămâni și are dată

128
Ene Braniște, Posturile ȋn cursurile anului bisericesc…, p. 123.
129
Preot V Palade, Postul (act de cult), ȋn „Mitropolia Moldovei și Sucevei” XLVIII (1972), nr. 1-2, p. 69.
130
Triod, Editura București, 1946, p. 53 și 119.

43
schimbătoare, că și Paștile, de care ține; este rânduit pentru curățirea sufletului prin înfrânare,
rugăciune, milostenie, spovedani și împărtășirea cu Sfintele Taine. În acest post nu se mănâncă
lapte, brânză, carne, ci numai legume fierte (fără grăsimi) și fructe; în zilele de dezlegare e
permis untdelemnul și vinul, adică: sâmbăta, duminica, la 24 ianuarie („Aflarea capului
Sfântului Ioan Botezătorul), la 9 martie (Sfinții 40 de Mucenici), la 25 martie („Buna
Vestire”), când este și dezlegare la pește, că și în Dumnica Floriilor. Cu deosebită evlavie se
cuvine a ține postul din prima și ultima săptămână, când se recomandă că luni și marți în
prima săptămână să se mănânce numai o dată pe zi – seara – pâine și apă, iar în Săptămâna
Patimilor, în afară de joi, când se pot lua 2 mese – se mănâncă la fel, vineri și sâmbătă, fiind
post desăvârșit. Bolnavii au voie să mănânce cu untdelemn și să bea vin în Postul Mare.
Postul Sfinților Apostoli sau al Sâmpetrului – se ține în cinstea Sfinților Apostoli
Petru și Pavel. Are dată schimbătoare, fiind în legătură cu data Paștilor și durata nu e fixă, căci
dacă Paștile cad mai târziu, se scurtează durata de la Rusalii până la 29 iunie (ziua Sfinților
Petru și Pavel) și poate fi uneori chiar numai de două zile. Se lasă sec în prima duminică după
Rusalii (Duminica Tuturor Sfinților). În zilele de luni, miercuri și vineri din acest post nu se
mănâncă untdelemn, nici vinul nu e permis; dacă într-una din zile e un sfânt cu cruce neagră,
se face dezlegare la pește.
Postul Sfintei Maria sau Sfântă Măriei – se ține pentru cinstirea Maicii Domnului, la
15 august fiind ziua adormirii ei, când după tradiție trupul i-a fost înălțat la cer. Postul dintre 1
și 15 august are aceeași rânduială că al Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
Postul Nașterii Domnului sau al Crăciunului are date fixe (între 15 noiembrie și 25
decembrie). Este un post mai ușor decât al Paștilor, deoarece se îngăduie sâmbăta și duminica
dezlegare la pește, iar marți și joi la untdelemn și vin. În ziua de ajun (24 decembrie) se
ajunează, adică nu se mănâncă nimic toată ziua, iar seara se mănâncă grâu fiert, îndulcit cu
miere. Postul din timpul anului se ține miercuri și vineri în fiecare săptămână, nu numai în
post, în afară de săptămânile când se face dezlegare de post (numită „harți”). Zilele de harți
sunt: Miercurile și Vinerile din Săptămâna Vameșului și a Fariseului și din cea a Brânzei
(ultima până la începutul postului Sfintelor Paști, când se mănâncă numai protose lactate, fără
carne); Săptămâna Luminată (prima după Înviere până la Duminica Tomei); săptămâna de
după Rusalii (până la Duminica Tuturor Sfinților) și cele două săptămâni dintre Crăciun și

44
Boboteză, afară de ajunul Bobotezei, când se postește; zilele de harți și de post sunt însemnate
în calendarul Bisericii Ortodoxe131.
Postul în viziunea Sfinților Părinți. Despre legătura dintre post şi rugăciune Sfântul
Grigorie Palama spune: „Iar dacă e aşa, precum şi este, până ce ne stăpâneşte împătimirea nu
putem gusta rugăciunea minţii nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, şi avem nevoie să
simţim prin simţul pipăitului, numaidecât, durerea postului, a privegherii şi a altora că
acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea
păcătoasă a trupului şi gândurile care mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai
slabe”132.
Evagrie Ponticul ne îndeamnă să ne folosim, în acest sens, de post: „Postul să-ţi fie cu
toată puterea, că înaintea Domnului. El curăţeşte păcatele şi fărădelegile tale; face sufletul
cuviincios, sfinţeşte cugetarea, alungă dracii şi apropie pe Dumnezeu”133.
Postul presupune reţinerea şi de la băuturi alcoolice şi acest aspect nu trebuie uitat,
pentru că atunci când sunt ameţiţi de aburii alcoolului, cedăm foarte uşor ispite. „Nu vă
îmbătaţi de vin, spune Sfântul Pavel, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul” (Efeseni 5,
18). Băutura este înşelătoare, lucru asupra căruia ne face atenţi chiar Înţeleptul Solomon: „Nu
te uita la vin cum este de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el
că un şarpe muşcă şi că o viperă împroaşcă venin” (Pilde 23, 31-32).

Postul Mare:
Pentru cǎ ne aflǎm ȋn perioada Postului Mare, dupǎ pǎrerea mea, cred cǎ este de
bunǎcuviințǎ a tratat despre Postul dumnezeieștilor Patimi ale Mȃntuitorului nostru Iisus
Hristos. Sfȃntul și Marele Post este cel mai important și cel mai vechi dintre toate posturile, ȋn
primele secole ale creștinismului existȃnd doar acesta. El ȋnchipuie postul cel de patruzeci de
zile al Mȃntuitorului, de aceea se mai numește și Postul patruzecimii, Pǎresimile, Postul
Paștilor, etc.

131
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște și Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar Enciclopedic de Cunoștințe Religioase…,
p. 378.
132
Sfântul Grigorie Palama, Despre Rugăciune, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Pǎrinți care
arata cum se poate omul curǎți, lumina și desǎvȃrși, vol. 7, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1977, p. 229.
133
Evagrie Monahul, Schiţă Monahicească, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfintilor Pǎrinți care arată
cum se poate omul curăți, lumina și desǎvȃrși, vol.1, traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, p. 46

45
 Perioada Postului Mare (ȋn tipicul bisericii – perioada Triodului) ȋncepe ȋnsǎ cu trei
sǎptǎmȃni ȋnaintea postului și cuprinde urmǎtoarele duminici și sǎptǎmȃni: Vameșului și
Fariseului, Fiului Risipitor, Ȋnfricoșǎtoarei Judecǎți, Izgonirii lui Adam din Rai și se ȋncheie cu
Intrarea Domnului ȋn Ierusalim sau Duminica Floriilor, urmatǎ de Sǎptǎmȃna Sfintelor și
mȃntuitoarelor Patimi. Pregǎtirile pentru Paști trebuie vǎzute prin prisma perioadei severe a
Postului Mare. Mai ȋntȃi Biserica, sǎptǎmȃnǎ cu sǎptǎmȃnǎ ȋi predispune pe credincioși sǎ
posteascǎ; ȋn timpul slujbelor se pune accent pe pocǎințǎ. Ȋn prima sǎptǎmȃnǎ se vorbește
despre parabola evanghelicǎ a vameșului și a fariseului: Biserica ȋi ȋndeamnǎ pe credincioși sǎ
deteste trufia și sǎ ȋnvețe smerenia vameșului.
A doua sǎptǎmȃnǎ este dedicatǎ parabolei fiului risipitor – un exemplu classic al
pǎcǎtosului și al milei lui Dumnezeu; ȋn cȃntarea „Ȋmbrǎțișarea Tatǎlui” sunǎ ruga fiului
risipitor și adresarea fiecǎrui credincios cǎtre Tatǎl ceresc. Sǎptǎmȃna a treia – a Brȃnzei –
este dedicatǎ temei Judecǎtii de Apoi, cȃntǎrile ȋi mișcǎ pe credincioși, determinȃndu-I la
pocǎințǎ; doctrina ortodoxǎ spune cǎ la Judecata de Apoi vor fi pedepsiți cei ce nu s-au pocǎit.
Putem spune cǎ postul ȋncepe, parțial, ȋnainte de data fixatǎ ȋn calendar. Ȋn timpul sǎptǎmȃnii
respective se citește rugǎciunea Sfȃntului Efrem Sirul 134 „Doamne și Stǎpȃnul vieții mele”.
Tema slujbei din ultima duminicǎ ȋnaintea postului este izgonirea lui Adam din Rai – stǎ
Adam, privind raiul, și plȃnge amar pierderea acelui minunat loc, aceasta fiind și imaginea
omenirii, fiecare idntificȃndu-se cu Adam. Slujba respectivǎ se terminǎ cu momentul cȃnd toți
(credincioșii și preoții) ȋși cer iertare unii de la alții, apoi incinta Bisericii se ȋmbracǎ ȋn
veșminte negre și ȋncepe Postul Mare.
Din punctual de vedere al Statutului Bisericii Romȃne, mǎreția Postului Mare constǎ
nu numai ȋn abținerea de la plǎceri și alimentație, dar acest principiu al abținerii este present și
ȋn slujbe. Spre deosebire de restul timpului, cȃnd Sfȃnta Liturghie, al cǎrui element principal,
Euharistia, se sǎvȃrșește ȋn fiecare zi, iar ȋn perioada Postului Mare se petrece numai sȃmbǎta
134
Dintre toate imnele și rugǎciunile din Post, o singurǎ rugǎciune scurtǎ poate fi numitǎ rugǎciunea postului.
Tradiția o atribuie unuia dintre marii dascǎlii ai vieții duhovnicești – Sfȃntul Efrem Sirul. Rugǎciunea aceasta
este rostitǎ de douǎ ori la sfȃrșitul fiecǎrei slujbe din Post, de luni pȃnǎ vineri (nu sȃmbǎta și duminca, pentru cǎ,
așa cum vom vedea mai tȃrziu, slujbele din aceste zile nu urmeazǎ tipicul celor caracteristice Postului). La
prima rostire, dupǎ fiecare cerere, urmeazǎ o metanie. Apoi, facem 12 ȋnchinǎciuni, zicȃnd: “ Dumnezeule
miluiește-mǎ pe mine pǎcǎtosul” ! Toatǎ rugǎciunea este apoi repetatǎ cu o metanie finalǎ. Ȋn rugǎciunea
Sfȃntului Efrem Sirul sunt enumerate elementele negative și positive ale pocǎinței și constituie, “ o cheie” a
nevoințelor noastre ȋn timpul Postului. Aceste nevonțe țintesc mai ȋntȃi eliberarea noastrǎ de cȃteva boli
duhovnicești fundamentale care ne modeleazǎ viața și ne fac imposibil ȋnceputul reȋntoarcerii noastre cǎtre
Dumnezeu. Alexander Schmemann, Postul Mare – Pași spre Ȋnviere, Editura Sophia, București, 2013,
pp. 62-64.

46
și duminica. Cei care au nevoie sǎ se ȋmpǎrtǎșeascǎ ȋn alte zile, pot face acest lucru miercurea
și vinerea, cȃnd se slujește Liturghia Darurilor mai ȋnaninte sfințite, adicǎ se ȋmpǎrtǎșesc cu
darurile sfințite duminicǎ.
Slujbele Postului Mare aunt mai ȋndelungate, rǎsunǎ mai puține cȃntǎri, melodiile sunt
ascetice, se citește mult, sunt frecvente rugǎciunile cu ȋnchinǎciuni și metaniile. Timpul
slujbelor ȋn aceastǎ perioadǎ decurge altfel. De exemplu, utrenia, care ȋn afara Postului include
ceasul al treilea și al șaselea și liturghia, acum utrenia ȋnclude ceasul unu, trei, șase și nouǎ și
vecernia (iar miercurea și vinerea – Liturghia Darurilor mai ȋnainte sfințite). Ȋn prima
duminicǎ ȋși amintesc despre evenimentele din secolul al IX- lea, cȃnd, ȋn Bizanț, dupǎ o lungǎ
perioadǎ de luptǎ ȋmpotriva icoanelor, a fost restabilitǎ venerarea lor. Ȋn cinstea acestui
eveniment, Biserica cinstește triumful Ortodoxiei. Duminica a doua este sǎrbǎtoarea Sfȃntului
Grigorie Palama, care este autorul teoriei Sfintei Lumini Necreate – cea de pe Muntele
Taborului – care mǎrturisește prezența lui Dumnezeu ȋn lume.
Postul presupune redistribuirea timpului liber ȋn folosul rugǎciunii 135, menționarea
luminii de pe Muntele Tabor exprimǎ ideea cǎ ea, conform doctrinei ortodoxe, poate fi
contemplatǎ doar de persoanele care au realizat rugǎciunea profundǎ interioarǎ. Ȋn duminica a
treia din Sfȃntul și Marele Post, se scoate Sfȃnta Cruce pentru ȋnchinare. Sǎptǎmȃna a patra se
numește a ȋnchinǎrii. Astfel, Biserica amintește credincioșilor cǎ Mȃntuitorului, pe Cruce, i-a
fost mult mai greu decȃt lor. Ȋn duminica a patra se pomenește Sfȃntul Ioan Scǎrarul, numit
astfel datoritǎ cǎrții sale „Scara dumnezeiescului urcuș”. Ea a devenit ghid pentru cǎlugǎri, cȃt
și pentru mireni. Ȋn a cincea duminicǎ o prǎznuim pe Sfȃnta Maria Egipteanca – exemplul ei
de pocǎințǎ este relevant, ȋncȃt ȋn ziua de miercuri a sǎptǎmȃnii a cincea a Postului Mare, ȋn
timpul vecerniei, este cititǎ ȋn ȋntregime viața cuvioasei Maria. Tot atunci se citește ȋn
ȋntregime Canonul Sfȃntului Andrei Criteanul. Slujba respectivǎ dureazǎ patru ore. Citirea
repetatǎ a Canonului Sfȃntului Andrei Criteanul, considerat apogeul poeziei romȃnești cu
tematica pocǎinței, este de asemenea un camerton spiritual, care oferǎ posibilitatea fiecǎruia sǎ
verifice ce schimbǎri s-au produs ȋn sufletul lui pe parcursul unei luni de post. Celor care ȋncǎ
nu s-au trezit spiritual li se amintește cǎ sfȃrșitul Postului e aproape și e timpul pocǎinței.
Ȋn sȃmbǎta sǎptǎmȃnii a cincea se sǎvȃrșește „Lauda Preasfintei Nǎscǎtoarei de
Dumnezeu” . Se citește acatistul solemn al Maicii Domnului. Aceastǎ slujbǎ a fost stabilitǎ ȋn

135
Alexander Schmemann, Postul Mare – Pași spre Ȋnviere…, p. 65.

47
Grecia, că recunoștințǎ și mulțumire Preasfintei Fecioare pentru salvarea, ȋn repetate rȃnduri, a
Constantinopolului de dușmani. La noi acatistul se sǎvȃrșește pentru ȋntǎrirea credincioșilor ȋn
speranța cǎtre Ȋmpǎrǎteasca cerului și a pǎmȃntului, care, izbǎvindu-ne de dușmanii vǎzuți, ne
va izbǎvi și de cei nevǎzuți. Gradul stricteții Postului (abținerii de la alimentele de dulce) ȋn
sǎptǎmȃnile Postului Mare este diferit. „Corectǎrile interioare” sunt legate de temele slujbelor
din post și efortului fizic din timpul lor. Pentru sǎrbǎtorile mari se atenueazǎ postul, de
exemplu, deseori Buna-Vestire cade ȋn Postul Mare - ȋn acest caz se sǎvȃrșește Sfȃnta
Liturghie și se consumǎ pește. Ȋn sȃmbǎta lui Lazǎr și ȋn Duminica Floriilor slujbele nu mai
sunt de post și sunt premise icrele de pește (sȃmbǎta) și bucate din pește (duminicǎ) 136.
„Pocăinţa”, în limba greacă (metanoia), înseamnă schimbarea modului de a gândi.
Sfântul Ioan Damaschin spune: „Pocăinţa este întoarcerea de la rău la bine, de la păcat la
Dumnezeu, de la cele neplăcute lui Dumnezeu spre cele plăcute lui Dumnezeu”137. Deci este
vorba de o schimbare de atitudine a minţii. De aceea e necesar să medităm asupra gândurilor,
cuvintelor şi faptelor noastre înainte de a ne spovedi, asupra a tot ceea ce în viaţa noastră nu
este potrivit cu voia lui Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi, în scrierile şi în vieţile
sfinţilor. „Examinarea interioară a conştiinţei este necesară că o conştientizare a stării
noastre duhovniceşti de cădere şi, în acelaşi timp, că dorinţă de ridicare şi de vindecare”138.
Pocăinţa noastră aduce bucurie lui Dumnezeu, îngerilor şi Bisericii întregi. Mântuitorul
Iisus Hristos ne spune că mare bucurie se face în ceruri când un păcătos se întoarce la
Dumnezeu (Luca 15, 10), pentru că astfel omul se eliberează de robia demonilor. Demonii
sunt mulţumiţi când oamenii păcătuiesc, nu se mai pocăiesc şi nu-L mai iubesc pe Dumnezeu
rugându-se şi nici pe semeni săvârşind fapte bune. Demonii caută să-i piardă pe oameni, adică
să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta.
Există păcate sau patimi cu care diavolii îi ispitesc pe oameni, şi care, într-un anumit fel, le
conţin şi le generează pe toate celelalte. Astfel, Evagrie Ponticul spune că „gândurile cele mai
generale, în care se cuprind toate celelalte, sunt în număr de opt. Primul este gândul
lăcomiei; după el vine cel al curviei; al treilea este al iubirii de arginţi; al patrulea, gândul

136
Svetlana Rudzievskaia, Biserica ortodoxă, Editura Roossa, București, 2012, pp. 164-168.
137
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște și Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar Enciclopedic de Cunoștințe Religioase…,
p. 352.
138
Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaștete pe tine însuți…, p. 34.

48
tristeţii; al cincilea, al mâniei; al şaselea, al akediei; al şaptelea, al slavei deşarte; la optulea,
al mândriei”139.
Dacă demonii caută să-i piardă pe oameni prin păcate, îngerii lui Dumnezeu, mai ales
îngerul de la botez, ne îndeamnă să ne pară rău de păcate, să ne întoarcem la Dumnezeu, să
punem început bun vieţii noastre. De aceea viaţa creştinului este permanentă luptă
duhovnicească, o lepădare de Satana şi o unire cu Hristos, după cum se spune în slujba Tainei
Sfântului Botez.
Taina Pocăinţei este Taina căinţei pentru păcat, a mărturisirii păcatelor şi primirii
iertării de păcate. În limba română, cuvântul spovedanie nu acoperă toate aspectele Sfintei
Taine a Pocăinţei, fiindcă nu e vorba doar de a mărturisi păcatele, ci şi de-a primi iertarea
păcatelor, pentru a ne împăca cu Dumnezeu şi cu Biserica. Aşadar, Taina Spovedaniei, că
Taină a Pocăinţei, trebuie înţeleasă că taina mărturisirii şi iertării păcatelor şi că taină a
împăcării sau a reconcilierii. Poţi să mărturiseşti păcatele unui prieten, dar el nu îţi poate da
dezlegare, pentru că nu este duhovnic. Într-una din rugăciunile Tainei Pocăinţei sau
Spovedaniei se spune: „Împacă-l şi-l uneşte pe el cu Sfânta Ta Biserică”140. De fapt, când
păcătuim, ne îndepărtăm de Biserică, deoarece slăbim în comuniunea cu Hristos – Capul
Bisericii şi cu Sfinţii Lui, care sunt centrul vieţii Bisericii.
Aşadar, Sfânta Taină a Pocăinţei are trei dimensiuni distincte, dar complementare:
mărturisirea păcatelor, primirea iertării pentru păcate sau dezlegarea de păcate şi împăcarea
sau reconcilierea cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu noi înşine, cu propria noastră conştiinţă.
Deci, Taina Pocăinţei este o lucrare sfântă şi mare de înnoire, renaştere şi creştere spirituală.
Când primim dezlegare de păcate şi ne eliberăm de un trecut păcătos apăsător, de o conştiinţă
încărcată de rele, începem să ne ridicăm şi să ne vindecăm cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
Sfânta Taină a Pocăinţei nu e o simplă acţiune juridică de iertare exterioară, ci este o
lucrare harică, început pentru o schimbare interioară, de înnoire, de înviere a sufletului rănit şi
omorât de păcat. Fiul risipitor din Evanghelie zice: „Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu
şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta” (Luca 15, 18). Ridicarea aceasta nu era
numai una de ordin fizic, a trupului, ci era în primul rând o trezire sau o ridicare de ordin
spiritual. Cu alte cuvinte, nu mai sunt mulţumit de starea de decădere în care am ajuns şi vreau

139
Avva Evagrie Ponticul, În lupta cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și replici împotriva lor,
traducere Pr. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 13.
140
Vezi Molitfelnic, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 74.

49
o schimbare, vreau să mă ridic din păcat şi din înstrăinarea de Dumnezeu. Păcatul este o
înstrăinare a omului de Dumnezeu, de semeni şi de el însuşi 141. Pocăinţa sinceră şi fierbinte
este o refacere a comuniunii de iubire cu Dumnezeu – Tatăl, este o reînfiere spirituală. Prin
Botez primim iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale, dacă cel care se botează
este adult, dar şi înfierea prin harul Sfântului Duh, că fii ai lui Dumnezeu – Tatăl, prin credinţa
în Dumnezeu – Fiul (cf. Ioan 1, 12). Iar păcatele pe care le-am săvârşit după Botez trebuie
curăţite prin „Botezul lacrimilor” care este Sfânta şi marea Taină a Pocăinţei. Pocăinţa că
vindecare a sufletelor este, de fapt, trezire a propriei noastre conştiinţe şi libertăţi. Trebuie să
ne schimbăm viaţa, că să nu mergem spre moarte, că despărţire de Dumnezeu.
Când ne pocăim facem închinăciuni sau metanii mici şi mari întrucât recunoaştem că
suntem oameni căzuţi, traşi prea mult spre pământ, spre cele trecătoare şi spre mormânt, dar şi
că dorim să ne ridicăm spre cele cereşti şi veşnice. Când ne închinăm cu faţa la pământ, tot
corpul nostru participă la această stare de smerenie a recunoaşterii păcătoşeniei noastre, dar
având speranţa şi încrederea că iubirea milostivă a lui Dumnezeu este mai tare decât păcatele
noastre. Astfel, metaniile exprimă atât smerenia păcătosului, cât şi speranţa ridicării şi
mântuirii lui. Toate aceste aspecte privind învierea sufletului din moartea păcatului sau
însănătoşirea vieţii spirituale, sunt legate de „slujirea de părinte duhovnicesc”142, întrucât el nu
poate fi dascăl al pocăinţei pentru alţii, dacă nu este trăitor al ei pentru sine.
În istoria Bisericii vedem că unii dintre marii păcătoşi au devenit, prin multă pocăinţă,
sfinţi vindecători de boli, iar alţii au devenit păstori duhovniceşti. Aşa a fost, bunăoară,
Fericitul Augustin, care în tinereţe a avut o viaţă agitată şi plină de ispite, s-a convertit la
credinţa creştină şi a devenit un mare dascăl al pocăinţei şi un mare păstor de suflete, încât
spunea: „Eu sunt episcop pentru voi, dar penitent împreună cu voi”143. Vedem, de asemenea, şi
că Sfântul Apostol Pavel, după ce a prigonit Biserica, s-a convertit la creştinism şi s-a pocăit,
iar apoi a întors toate energiile, toată înţelepciunea, toată cultura lui teologică şi laică spre a
mărturisi pe Hristos şi Evanghelia Lui. Astfel, dintr-un mare prigonitor al Bisericii a devenit
cel mai mare misionar al ei, apostol şi păstor de suflete. Sfântul Ioan Gură de Aur, care este un
141
Magistr. Victoria Pietreanu, Virtute şi păcat în concepţia Sfântului Apostol Pavel, IX (1957), nr. 9-10, pp.
673-674.

142
Ierod. Magistr. Irineu Crăciunaș, Îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul după Sfinţii Părinţi, VIII (1956), nr.
9-10, p. 622.
143
Fericitul Augustin, Scrieri alese, în „Părinți și scriitori Bisericești”, vol. 64, traducere de Pr. Dr. Nicolae
Barbu, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1985, p. 167

50
mare dascăl al pocăinţei, zice despre Sfântul Apostol Pavel: „Vezi cât de mare este harul
pocăinţei? A pus lupul să păzească oile”144. Deci această schimbare radicală a felului omului
de a fi, de a vieţui, este în primul rând lucrarea Duhului Sfânt. Omul este numai vasul care
poartă harul acesta dătător de viaţă nouă, numai sfeşnicul care poartă lumina mântuirii.
Cinstea aceasta este mare, pentru că mare este şi bucuria când un păcătos pocăit dobândeşte
iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică prin Sfânta Taină a Pocăinţei.
Rugăciunea și felurile ei. După cuprins, rugăciunea este de trei feluri: Rugăciunea are
că scop să laude pe Dumnezeu (rugăciune de laudă); Să-I mulţumească (rugăciune de
mulţumire); Să-I ceară tot ceea ce este după voia Sa (rugăciune de cerere): „Pre Tine te
lăudăm; pre Tine te cuvântăm; Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul
nostru”145.
Rugăciunea de laudă este aceea prin care binecuvântăm, lăudând pe Domnul şi
Dumnezeul nostru după mărirea Lui cea nemăsurată; şi prin veşnica Lui slavă, după cum zice
psalmistul: „În toate zilele bine Te voi cuvânta şi voi lăuda numele Tău în veac şi în veacul
veacului. Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit” (Psalmul 144, 2).
Îngerii, privind nemijlocit nesfârşita lui slavă, Îl laudă şi Îl binecuvântează cântând: Sfânt,
Sfânt, Sfânt ! (Isaia 6, 3), aşa precum au cântat laudele Mântuitorului - Prunc, de curând născut
în Betleem (Luca 2, 14).
Rugăciunea de mulţumire este aceea prin care arătăm că ne aducem aminte cu
mulţumire şi cu dragoste de toate binefacerile primite de la Dumnezeu. Că Dumnezeu ne cere
să-I fim mulţumitori pentru toate bunătăţile se vede din aceste cuvinte ale Sfântului Apostol
Pavel: „Rugaţi- vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui
Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 17- 18). Rugăciunea lui Noe, la
ieşirea din corabie a fost de mulţumire (Facere 8, 19); de asemenea şi vechiului Israil, la
ieşirea din Egipt (Ieşirea 15, 1- 21). Dumnezeu însă de multe ori face să înceteze bunătăţile
Sale, pentru cei ce nu ştiu să le preţuiască şi nu-I mulţumesc niciodată. Din pricina aceasta, în
loc de bunătăţi, vin asupra noastră ispite şi necazuri şi diferite încercări.
Rugăciunea de cerere este aceea prin care cerem de la Dumnezeu tot ce ne trebuie
pentru viaţa noastră, sau aceea prin care Îl rugăm: „să ierte păcatele noastre, aşa încât să ne
144
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință, traducere de Pr. Prof. D. Fecioru, ediție electronică,
Apologeticum, 2005, p. 7.
145
Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura
Apologeticum, 2006. p. 125.

51
izbăvească şi de pedeapsă şi să reverse asupra noastră şi harul Lui cel sfânt asupra sufletului
şi asupra trupului. Dumnezeu voieşte să-I cerem tot ce ne trebuie; căci fără de rugăciune El
nu dă nimic” (Iacov 4, 2). Dumnezeu vrea să-L rugăm cu stăruinţă; vrea nu numai să-L
rugăm, ci chiar să-L silim, spune Sfântul Grigorie Dialogul. Rugăciunea Mântuitorului din
grădina Ghetsimani şi de pe cruce; a Sfântului Arhidiacon şi Mucenic Ştefan, în clipa în care a
fost ucis cu pietre (Faptele Apostolilor 7, 59); a creştinilor care se rugau pentru eliberarea
Sfântului Apostol Petru din temniţă (Faptele Apostolilor 12, 5), a Sfinţilor Apostoli în corabia
învăluită de furtună (Matei 8, 25) şi altele sunt rugăciuni pilduitoare de cerere. Pe lângă cele
de mai sus, rugăciunea împăratului David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule...” este rugăciunea
pentru iertare de păcate, este rugăciunea de îndrumare lui Dumnezeu şi de pocăinţă.
Rugăciunea lăuntrică. Rugăciunea, pe măsura acţiunii în ea a cuvântului, a minţii, a
inimii şi a Duhului lui Dumnezeu, îşi are şi propriile sale denumiri. Ea poate fi cuvântătoare, a
minţii, şi a minţii din inimă lucrătoare. Aceste trei tipuri de rugăciune pot fi accesibile pentru
om în faza de început, adică până în momentul predării lui, cu totul, în voia lui
Dumnezeu.Următoarele două trepte ale rugăciunii, pot fi atinse de către nevoitor numai după
ce şi-a curăţit inima de patimi şi de păcat. Acestea se numesc: rugăciunea de sine mişcătoare,
mişcată de Duhul Sfânt, şi rugăciunea inimii cea curată. Ultima este, cu adevărat, rugăciunea
contemplativă, ea aducând toate virtuţile, fiindu-le mamă tuturor acestora, până la desăvârşirea
curăţiei duhovniceşti.
Cu ajutorul acestei rugăciuni, cei mai vrednici, ajung să-şi unească sufletul cu Mirele
Ceresc, într-un singur duh. Atunci, omul dobândeşte darul cel mai înalt care constă în
rugăciunea văzătoare. Odată unindu-se cu Domnul, el vede şi pricepe tainele mari ale lui
Dumnezeu precum şi înţelepciunea Sa, proslăvind cu întreaga sa fiinţă duhovnicească Sfânta
Treime şi câştigându-L pe Dumnezeu în inimă. În calea spre Domnul, rugăciunea este arma
duhovnicească, de neînlăturat, a minţii. De ce? Pentru că lupta are loc cu duhurile
întunericului care acţionează prin patimi, cu însăşi patimile, cu trupul, cu lumea, patimi care
sunt pământeşti şi atrag spre pământ.
Rugăciunea, care este sabia duhului, distruge această oştime a răului, aducându-l răul
într-o totală inactivitate, demonstrând astfel lipsa de forţă a răutăţii în faţa puterii lui
Dumnezeu. Rugăciunea te face să înţelegi neputinţa omenească în lupta cu răul şi, în final,
schimbă în întregime firea omenească. Rugăciunea conduce mintea neputincioasă în sine,

52
minte care se curăţă întărită fiind de Dumnezeu. Ea conduce şi sufletul prin toate ispitele cele
cumplite, slăvindu-L pe Atotputernicul Dumnezeu146.
CAPITOLUL III: ÎNVĂȚĂTURA DESPRE POST ÎN PREDICA DE PE
MUNTE

1. Porunca postului – cea dintâi poruncă a lui Dumnezeu

Legea ce veche a Vechiului Testament își are obârșia în prima poruncă dată de către
Dumnezeu protopărinților noștri. Aşezându-i în grădina Edenului, Dumnezeu le-a dat
protopărinților noștri porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere
3, 17), că să se arate vrednici să-şi câştige prin voia lor proprie şi cu ajutorul harului lui
Dumnezeu, starea de îndumnezeire, care le fusese promisă, spre accederea la asemănare cu
Dumnezeu.
Această poruncă era pentru Adam și Eva o provocare şi o încercare în acelaşi
timp. Dumnezeu îi face cunoscut lui Adam că mai există şi o altă cale în afara celei a binelui,
pe care Adam ar fi trebuit să o urmeze. Dar Dumnezeu înzestrându-l cu libertate, voia că
Adam să-şi câştige singur meritul de a ajunge dumnezeu dup, ă har, alegând el singur calea
binelui.
Porunca a fost dată atât protopărinţilor cât și nouă tuturor. Porunca dată primilor
oameni a fost interpretată simbolic de Părinţii răsăriteni. Faptul că porunca are două părţi - o
parte care foloseşte singularul şi una care foloseşte pluralul - este interpretată de Cuviosul
Nichita Stithatul că parte a Proniei divine147. Porunca nu este valabilă doar pentru primii
oameni, ci şi pentru urmaşii acestora, prin urmare, păcatul lui Adam este prototipul
neascultării și al păcatului ce se vor repeta şi mai târziu, chiar dacă sub forme diferite.
Dumnezeu a dat omului poruncă, zicând: „Din tot pomul din rai poţi să mănânci dar din
pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi; în ziua în care veţi mânca din el cu moarte
veţi muri” (Facere 2, 16-17). „Mai întâi îşi îndreaptă porunca spre unul ...Apoi vorbeşte la

146
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk și Mihailovsc, Calea rugăciunii lăuntrice, Manualul Isihiei, Editura
Bunavestire, Galați, 2003, p. 3.
147
Nichita Stihatul, Cele 300 de capete, despre fire și despre cunoștință, traducere de Pr. Prof. D. Stăniloae
în Filocalia 6, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1977, p. 149.

53
plural către mai mulţi ...Ce înseamnă aceasta? Dumnezeu ne învaţă că taina poruncii acesteia
nu se îndreaptă numai spre Adam, ci va trece fără îndoială şi la noi toţi ...Ceea ce a păţit
atunci Adam, amăgit de Eva, şi Eva, amăgită de şarpe, se întâmplă cu noi, cei ce ne naştem
după ei de la ei”148, atunci când ne îndepărtăm de Dumnezeu, neascultând poruncile Sale.
Porunca dată de Dumnezeu era una facilă, uşor de ţinut, pentru că nu oprea decât de la
fructele unui singur pom, celelalte nefiindu-i interzise, şi omul avea în ajutorul său, pe lângă
firea sa raţională şi morală, şi ajutorul harului lui Dumnezeu, care îl întărea şi-i înlesnea astfel
împlinirea poruncii. Din bunătate, Dumnezeu a dat o singură poruncă şi aceasta uşor de păzit,
pentru că omul să nu fie supus unei încercări grele, pentru a-i oferi putinţa de a rezista cu
uşurinţă ispitei diavolului (pe care Dumnezeu a prevăzut-o), şi pentru a-l ajuta să se folosească
bine de libertatea sa.
Dumnezeu a dat această poruncă pentru că vrut să pună la încercare puterile morale ale
primului om, să-i ofere prilejul să şi le întărească prin practică şi să ajungă astfel la acel grad
de desăvârşire, încât să nu mai poată păcătui niciodată. Pentru aceasta i-a poruncit că din toţi
pomii Edenului să mănânce, numai din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânce,
adăugând că, îndată ce va mânca, va muri (Facere 2, 16).
Dumnezeu l-a făcut pe om şi l-a aşezat într-o stare de mare bogăţie şi i-a dăruit o
neasemuită cinste. Dar tocmai pentru a nu cădea din această pricină în mândrie, uitând că nu
are de la el însuși toate bunătăţile, i s-a dat această poruncă. Omul trebuia să asculte de Creator
şi să nu prefere darul în locul ascultării de Dăruitor. Sfântul Grigorie Palama 149 este de părere
că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, dintru început a fost făcut întru asemănarea cu
Hristos, pentru că să poată vedea în El, la vremea cuvenită, Arhetipul său; şi de aceea i s-a dat
în rai poruncă omului.
Porunca indica omului că nu spre cele sensibile trebuie să-i fie creşterea, sau nu fără
Dumnezeu, ci în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Părintele Stăniloae menţionează în acest sens:
„nu graniţa ce i s-a pus omului îi închidea propriu-zis sporirea în viaţă, ci ieşirea din sfera
divină, prin amăgirea că se întinde într-un domeniu mai larg. Sensul acestei graniţe îl avea
porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi al răului, adică de a nu da drumul
simţualităţii, de a nu-i permite să atragă şi spiritul exclusiv în imanenţă. Porunca urmărea
ţinerea omului în matca ce-i făcea posibilă creşterea, oprirea lui de la revărsarea şi
148
Vederea duhovnicească a raiului, cap. 10, Ibidem, p. 152.
149
Sfântul Grigorie Palama, Omilie la Botezul Domnului, în „Omilii”, vol. III, Editura Anastasia, 2012, p. 217.

54
împrăştierea haotică. Porunca aceasta constituia în acelaşi timp o graniţă a spiritului înspre
Dumnezeu, şi o graniţă a simţualităţii înspre spirit. Constituia o asemenea graniţă prin teama
ce trebuia să o aibă omul de a nu asculta de Dumnezeu”150. Odată cu această poruncă pe care a
dat-o Dumnezeu omului, i-a dat în mod indirect şi responsabilitatea faptei lui. Porunca
însemna propriu zis oprirea omului de a ieşi din unirea cu Dumnezeu. Împodobind deci
Dumnezeu făptura, i-a dăruit vieţuirea în Paradis. Dar pentru că „trebuia că cel astfel
înfrumuseţat şi încoronat cu belşugul bunătăţilor de sus, să nu fie lăsat să fie dus spre
îngâmfare, ignorându-şi starea de dependenţă, (căci lărgimea în strălucire şi libertatea
nemăsurată uşor duce pe cineva spre patima îngâmfării şi înălţării), i s-a dat – cum se dă de
obicei o măsură slujitorilor – o lege a înfrânării, că prilej de a nu uita pe Stăpânul, că prin ea
să fie adus mereu la amintirea Celui ce a dat porunca şi să ştie clar că e supus rânduielilor
Celui ce-l stăpâneşte”151.
Sfinții Părinţi ne învaţă că oprirea gustării din pomul cunoştinţei nu era absolută sau o
oprire de principiu, ci temporară, o amânare pentru vremea când omul, după puterile lui
raţionale şi cognoscibile, avea să fie apt pentru aceasta. Dumnezeu nu i-a oprit omului pentru
totdeauna împărtăşirea de lume, ci numai până ar fi ajuns să-şi stăpânească deplin simţirea
prin maturizarea spirituală. Adam era un copil din punct de vedere spiritual. Nu toate
mâncărurile sunt bune pentru copii. Unele mâncăruri îi pot omorî, în timp ce adulţii le pot
gusta fără nici o oprelişte. A fost oprit omul să mănânce dintr-un anumit pom pentru a se
vedea dacă omul merită acea vrednicie şi cinste înaltă, la care avea să fie înălţat după
încercare. Dumnezeu i-a dat omului porunca să nu mănânce din pom, după ce a luat toate
măsurile de prevenire pentru aceasta. Nu i-a forţat libertatea, pentru că s-ar fi pierdut tot preţul
virtuţii, şi că nu cumva chiar silit fiind şi neascultând, mai mare osândă să-şi agonisească. Dar
omul neascultând şi-a deschis larg simţirea, ceea ce i-a orbit mintea, l-a înstrăinat cu totul de
cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor. „Împărtăşindu-se
deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare,
şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută,
a părăsit frumuseţea dumnezeiască, menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit

150
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul strămoşesc, în „Ortodoxia”, An IX
(1957), nr. 1, p. 12.
151
Ibidem.

55
zidirea văzută drept dumnezeu, îndumnezeind-o, datorită faptului că e de trebuinţă pentru
susţinerea trupului”152.
Întrucât de împlinirea acestei porunci atârna întreaga soartă viitoare a omului, Adam trebuia
să îndeplinească porunca, pentru că ea cuprindea întreaga voinţă a lui Dumnezeu exprimată
faţă de om şi omul primise de la Dumnezeu atât de mari şi numeroase binefaceri, încât nu
trebuia nici o clipă să şovăie. De împlinirea acestei porunci atârna apoi întreaga soartă viitoare
a omului: împlinirea avea să-i aducă perfecţiunea îngerească de a nu mai putea păcătui şi să-i
păstreze pentru totdeauna bunurile cu care fusese hărăzit, iar neîmplinirea avea să-i atragă
pierderea tuturor bunurilor în posesia cărora se afla, ceea ce de fapt s-a şi întâmplat.

2. Fundamentarea scripturistică și teologică a postului

Postul, că abținere totală sau parțiala de la anumite feluri de mâncare, pe o perioada

mai mica sau mai mare este o practica foarte veche. El este o porunca divina pe care o găsim
formulata chiar de la începutul creației când Dumnezeu se adresează primului om zicându-i:
„Din toți pomii din rai să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci,
căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Facerea 2, 16-17).
Aceasta îl îndreptățește pe Sfântul Vasile cel Mare sa afirme că „postul este de aceeași
varsta cu omenirea, pentru că el a fost legalizat Paradis”153. Legea lui Moise, pe care acesta a
primit-o în urma unui post de 40 de zile, reglementează în amânunt dispozițiile privitoare la
post în Vechiul Testament, precizând mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din
ziua curățirii sau ispășirii din ziua a zecea a lunii a șaptea, când sufletele trebuie smerite prin
post (Levitic 16, 29 și 23, 32).
La acestea s-au adaugat alte posturi generale în diverse luni (a patra, a cincea, a șasea și
a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singură zi. Cu vremea, evreii au ajuns să
postească în fiecare lună câte o zi, iar cei mai zeloși (fariseii) câte două zile pe săptămână, luni
și joi (Luca 18, 12).

152
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, traducere, introducere şi note
de Pr. Prof. D. Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 131.
153
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia I despre post…, p. 323.

56
 Vechiul Testament mai amintește și de posturi generale speciale, practicate și în
diverse împrejurări triste din viața poporului evreu sau pentru înlăturarea unor pedepse divine
(Judecători 20, 26; Estera 4, 13; Ieremia 36, 9; Ioil 2, 12). De asemenea, în Vechiul Testament
se practica și postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile (Ieșire 24,
28), al lui Daniil în Babilon, de trei săptămâni (Daniel 10, 2-3), al regelui David (Psalmii 34,
13 și 18, 24), al proorocului Ilie (III Regi 19, 8) și al proorocitei Ana (Luca 2, 36-37). Atât
posturile generale cat și cele particulare erau însoțite de acte de pocăința, postul urmărind
smerenia în fața lui Dumnezeu și diminuarea poftelor trupești154.
Mântuitorul Iisus Hristos a postit și El înainte de începutul activității Sale publice.
După postul Sau de 40 de zile, în pustiu, El a început propovăduirea, arătând strânsa corelație
în procesul de desăvârșire morala (Matei 4, 1-21). El a învățat și pe ucenicii Săi cum să
postească, accentuând starea sufletească corespunzătoare acestui act care nu trebuie făcut de
forma (Matei 6, 16-18). De asemenea, El a arătat că postul trebuie însoțit de rugăciune, fiind
un mijloc de luptă împotriva ispitelor diavolului (Matei 17, 21; Marcu 9, 20).
De altfel, în multe locuri din Noul Testament, postul este recomandat că mijloc de
îndreptare, de elevație spirituală și de pocăință (Fapte, 2, 9; 13, 2; 14, 23). după exemplul
Mântuitorului, postul a fost practicat și de Sfinții Apostoli mai ales înainte de a începe lucrarea
lor de propovăduire a Evangheliei. și au postit și au învățat și pe ucenicii și urmașii lor să
practice postul unit cu rugăciunea (Fapte 13, 13; 14, 23; I Cor. 7, 5; II Cor. 6,5).
După perioada apostolică, literatura teologica a părinților și scriitorilor bisericești
înfățișează mențiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12
Apostoli arată că creștinii trebuie sa postească miercurea și vinerea, în amintirea evenimentelor
triste din viața Mântuitorului: prinderea și răstignirea Sa pe cruce. Sfântul Clement Romanul,
în a doua Epistola către Corinteni, vorbind de legătura dintre rugăciune și post, arata că „mai
bun este postul decât rugăciunea”155. Începând din epoca apostolica și post apostolica, postul
de miercuri și de vineri, că și cel al Paștelui, (Postul Mare) au devenit pentru creștini o
instituție sfântă și venerabilă. Astfel, canonul 69 apostolic accentuează porunca postului
pentru membrii Bisericii: „Daca vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau

154
Nicoale Necula, Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă…, p. 519.
155
Sfântul Clement Romanul, A doua Epistolă către Corinteni, traducere de Pr. Dr. D. Fecioru, în colecția
„Părinți apostolici”, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1995, p. 57.

57
citeț, sau cântăreț, nu postește sfântul și marele post al Paștilor sau Miercurea sau Vinerea,
să se caterisească... iar dacă va fi laic să se afurisească”156.
Mărturii despre post în aceasta perioada, găsim la părinții și scriitori bisericești:
Barnaba, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, Sfântul Policarp, Hernia (Pastorul), Clement
Alexandrinul, iar din secolul al IV-lea mărturiile sunt tot mai numeroase.
Cât privește Postul Mare, acesta era respectat cu toata strictețea chiar de la început.
Modul și timpul postirii însă, difereau: unii posteau complet zilnic, iar seara mâncau, alții
posteau mai multe zile în șir, ajungându-se cu vremea pana la șase săptămâni. După secolul al
IV-lea, Biserica a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiană, a postului de șapte
săptămâni157.
Celelalte posturi, respectate de Biserica Ortodoxa sunt de date mai noi, dar hotărârile
bisericești privitoare la observarea lor nu fac altceva decât să consfințească practici care erau
de mult în uz, foarte bazate pe porunca divină a postului păstrată în Sfânta Scriptura.
Astfel, Postul Crăciunului este pomenit din secolele IV-V, iar sinodul local din
Constantinopol (1166) nu face altceva decât să uniformizeze durata acestui post, practicat de
mult. Postul Sfinților Apostoli este amintit de Constituțiile Apostolice (cartea a V-a, cap. 20).
Postul Adormirii Maicii Domnului este cel mai nou dintre cele patru posturi de durata,
originea lui fiind în legătura cu dezvoltarea cultului Maicii Domnului după secolul al V-lea.
Întrucât la început, nici timpul din cursul anului, nici durata și nici felul postirii nu erau
uniforme, data și durata postului au fost uniformizate în secolul XII, pentru întreaga
Ortodoxie158.
În jurul secolului IX, avem însemnări și cu privire la anumite posturi deosebite, cum
este cel din ziua Înălțării Sfintei Cruci sau din ajunul Bobotezei.
Fixate definitiv de autoritatea bisericească, pe baza pomenirii Mântuitorului și a
practicii îndelungate a Bisericii, posturile au constituit o realitate vie în viața duhovniceasca a
creștinilor. Aceasta practica a devenit obligatorie pentru orice bun creștin, așa cum arata
porunca a doua bisericeasca: „Să ținem toate posturile de peste an”159, postul fiind socotit că
un mijloc de desăvârșire morală și de mântuire. Cu vremea însă, o parte dintre creștini,

156
Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli, cap. IX, în Scrierile Părinţilor Apostolici, în colecția „Părinți și
Scriitori Bisericești”, nr. 1, Editura I.B.M.B.O.R., 1979, pp. 29-30.
157
Nicolae Necula, Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă, în „Studii Teologice”, nr. 7-8/1984, p. 229.
158
Petru Deheleanu, Postul…, p. 68.
159
Nicolae Necula, Învăţătura despre post…, p. 236.

58
începând cu cei protestanți, au abandonat aceasta practica veche, iar în Biserica Romano-
Catolică zilele de post s-au redus, ușurându-se și exigențele privitoare la felul postirii, spre
deosebire de Biserica Ortodoxă care a rămas la practica ei tradițională.
În vremea noastră, însă, respectarea posturilor a devenit o problema mai grea datorită
noilor condiții de muncă și de viață și transformărilor care au intervenit în viața societății și
în lume.
În aceasta situație, duhovnicii trebuie să facă uz de iconomie în aplicarea dispozițiilor,
privitoare la post, care condiționează și primirea Sfintei Împărtășanii 160. De aceea, s-a născut
ideea adaptării prescripțiilor bisericești privitoare la postire, în funcție de condițiile de viață,
clima și zona geografică unde trăiesc credincioșii. Așa se face că, chiar de la prima Conferință
panortodoxă de la Rhodos (1961), care a stabilit lista problemelor de discutat la un viitor sinod
panortodox, tema aceasta este prezenta cu următoarea formulare: „Readaptarea dispozițiilor
cu privire la posturile bisericești la necesitățile epocii contemporane”161.
Apoi, pe lista temelor stabilite de a patra Conferință panortodoxa de la Chambesy (8-16
iunie 1968), între cele șase figurează și tema noastră cu următoarea formulare: Readaptarea
dispozițiilor bisericești despre post, în conformitate cu cerințele epocii actuale. Ea a fost
încredințată Bisericii Ortodoxe Sârbe, spre studiere și, pe baza studiului întocmit de aceasta,
Comisia inter-ortodoxă pregătitoare a Marelui Sinod Ortodox, din 1971, a elaborat un referat
în care se propun unele adaptări sau mai precis unele prescurtări și îndulciri în ceea ce privește
modul postirii, dând mai multă putere duhovnicilor de a dezlega postul162.
Între aceste măsuri menționăm: dezlegarea anumitor alimente, ca untdelemn și peste, în
zilele de miercuri și vineri, afară de cele din timpul postului sau din zilele de ajunare ,- să se
postească numai prima și ultima săptămână din Postul Mare, iar în rest, să se permită
dezlegare la peste și untdelemn, cu excepția zilelor de miercuri și vineri, Postul Crăciunului să
fie redus la jumătate și să se îngăduie dezlegarea la pește și untdelemn, în afara de ultimele
cinci zile sau sa rămână postul în întregime, făcându-se dezlegare în toate zilele cu excepția
primelor și ultimelor zile; Postul Sfinților Apostoli să fie de opt zile și să se permită dezlegarea
în toate zilele cu excepția zilelor de miercuri și vineri, iar cel al Adormirii Maicii Domnului să
rămână întreg, îngăduindu-se aceeași dezlegare, cu excepția zilelor de miercuri și vineri.

160
Pr. Tucă Nicușor, Post – Spovedanie – Euharistie…, p. 148.
161
Nicolae Necula, Învăţătura despre post…, p. 237.
162
Ibidem.

59
 Referatul acesta, împreună cu cele ale celorlalte teme, a căpătat o forma aproape
definitivă și a fost trimis Bisericilor Ortodoxe spre evaluare.
Discutarea în continuare a temelor pentru Marele Sinod Ortodox și diversele propuneri
survenite pe parcurs, n-au înlăturat însă tema postului; ea a rămas în picioare pe agenda de
lucru. Prima Conferința presinodală, din 1976, care a fixat definitiv lista celor zece teme de
discutat la viitorul Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, problema postului a fost menținută cu
aceeași formulare. Ea a fost încredințata spre studiere Bisericilor: Antiohiei, Serbiei, Bulgariei,
Ciprului, Greciei și Poloniei163.
Cea de a doua Conferință presinodală, întrunită în septembrie 1982, a dezbătut între
cele trei teme stabilite dinainte și pe cea a postului. După discuțiile și dezbaterile care au avut
loc pe comisii s-au prezentat plenului Conferinței argumentele cuprinse în poziția Bisericii
Ortodoxe Române pentru păstrarea neschimbată a postului. Postul este o lege dumnezeiască și
este legat de pocăință, el este o rânduială sfântă care asigură stăpânirea duhului asupra
patimilor trupești. Postul este o jertfă liber consimțită de, credincios pentru progresul său
duhovnicesc; este o negare de bună voie a tot ceea ce înrobește sufletul; el este mijloc de
supunere, întărire a voinței, este cea mai mare contribuție a omului pe calea sfințirii lui. De
asemenea, este un mijloc de binefacere socială. El are o importanță deosebită în anul liturgic,
pentru pregătirea sărbătorilor, în privința aplicării iconomiei, privitor la post, se lasă la
aprecierea Bisericilor locale, a episcopului locului și a împuternicitului acestuia, duhovnicul.
În concluzie, tema a fost amânată pentru a fi dezbătută la o alta Conferință presinodală
pregătitoare pe motivul că pregătirea făcută până în prezent este insuficientă pentru ca
Ortodoxia să se poată exprima în unanimitate, Bisericile Ortodoxe urmând să trimită
observațiile lor în legătură cu acest punct, evitându-se astfel luarea unei hotărâri pripite și
lăsând Bisericilor Ortodoxe locale posibilitatea de a pregăti pe credincios, în spiritul
adevăratei tradiții, pentru aceasta schimbare 164. Conferința a doua presinodală a hotărât ca
practic existența sa rămână în vigoare până când Sfântul și Marele Sinod va examina problema
pe baza propunerilor unei Conferințe panortodoxe presinodale însărcinată cu studierea acestei
probleme.
Precum vedem, punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române, însușit și de celelalte
Biserici Ortodoxe surori, este acela că postul este o instituție sfântă a Bisericii la care nu
163
Nicolae Necula, Învăţătura despre post…, pp. 237-238.
164
Ibidem.

60
putem și nu trebuie să renunțăm cu atâta ușurință, schimbând, adoptând și micșorând
prescripțiile canonice, referitoare la el. Acest punct de vedere se întemeiază pe însemnătatea
pe care postul o are în viața credincioșilor și a Bisericii. El este și rămâne un mijloc de
mântuire și de desăvârșire morală. Postul potolește poftele trupești și tine aprinsă flacăra
castității, deprinde și întărește voința, făcând-o să domine lăcomia pântecelui, socotită ca
începutul tuturor păcatelor: beția, lenea, desfrânarea, furtul, înșelăciunea, avariția, invidia.
Pentru că, așa cum subliniază unii Sfinți Părinți, „hrana trebuie data trupului nu pentru
satisfacerea plăcerii, ci spre satisfacerea slăbiciunii”165, căci „cei care se împărtășesc din
mâncări din alte pricini, se vor osândi că cei care s-au dedat desfătării”166. Sau, așa cum
spune și cunoscutul dicton „nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim”.
Postul este un mijloc de elevație sufletească, de dominare a sufletului asupra patimilor
trupești. Postul îl debarasează și-l ușurează pe creștin de toate ispitele, de balastul și povara
uneltirilor celui viclean care aduc „întunecare gândurilor și tulburare cugetelor”167. El este o
jertfă bineplăcută lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocăință
pentru păcatele săvârșite și un exercițiu care pune început virtuților de tot felul. Pentru
creștinul ortodox, postul este condiție pentru dobândirea sfințeniei. În concepția ortodoxa intre
post și sfințenie exista o corelație strânsă. Ea este exprimată și în felul în care reprezentăm pe
sfinți în iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subțiate și transfigurate, datorită
postului. Postul este o caracteristică prin excelență a Ortodoxiei și o amprenta a creștinismului
ortodox; în mentalitatea ortodoxă populara cel care nu postește este considerat spurcat și
păgân.
Se înțelege, însă, de la sine că postul, ca abținere de la mâncare, băutură și pofte
trupești, nu este singurul mijloc de desăvârșire și cea mai importanta datorie creștineasca.
Postul trupesc trebuie dublat negreșit de cel sufletesc, de rugăciune, de milostenie și de orice
fapta de caritate. Numai așa el este un post deplin. Din acest punct de vedere, putem spune că
postul are o importanță socială, constituind un mijloc și o forță de progres, de întrajutorare.
Sub această formă el este strâns legat de o altă virtute și anume de cumpătare, care cere
omului să folosească din bunurile pe care Dumnezeu i le dă, numai atât cat îi trebuie. Prin
întrebuințarea rațională și echilibrată a bunurilor materiale, prin renunțarea de buna voie la

165
Nicolae Neaga, Afraat Persanul…, p. 162.
166
Ibidem, p. 163.
167
Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare…, p. 24.

61
consumarea îndreptățită a lor, creștinul poate oferi și celui care nu are posibilitatea de
întreținere și de existență168.
Pentru Biserica Ortodoxa postul are o mare importanță în ceea ce privește anul liturgic
sau bisericesc, fiind legat strâns de marile sărbători creștine. Nu putem să concepem învierea
(Pastele), Crăciunul (Nașterea Domnului), Adormirea Maicii Domnului sau sărbătoarea
Sfinților Apostoli Petru și Pavel fără post. Însemnătatea acestor mari sărbători creștine, ca și a
altora cum sunt: Înălțarea Sfintei Cruci, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul sau
Boboteaza, nu poate fi sesizată și apreciată fără postul care le precede sau cu care se
prăznuiesc. Bucuria acestor sărbători, cu rol central în viața credincioșilor, nu ar putea fi
gustată din plin fără post. Așa cum, la capătul unui urcuș anevoios pe un munte, ne apare
frumusețea încântătoare a panoramei văilor și împrejurimilor, la fel apar bucuriile marilor
praznice bisericești după perioadele de urcuș duhovnicesc ale posturilor. A desființa, a
diminua sau a nu da importanță acestor posturi înseamnă a nu socoti sărbătorile însele, de care
sunt legate, înseamnă a strica un echilibru deja stabilit între post și sărbătoare. La acestea se
adăugă și faptul că de posturi sunt legate unele rânduieli specifice de cult inserate în cărțile de
ritual întrebuințate în aceste perioade, ceea ce ar presupune și o modificare sau o adaptare a
lor169.
Mai mult chiar, în viața creștinilor ortodocși posturile care preced marile sărbători au o
importanță cu totul deosebită pentru că de ele este legat unul din actele centrale pe care ei le
îndeplinesc în biserica, și anume împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului, Taina cea
mai importanta prin care noi primim pe Însuși Mântuitorul Hristos în ființa noastră. Pentru
creștinul ortodox nu se poate concepe împărtășire fără post. Respectarea postului este o
condiție esențială pentru împărtășirea cu vrednicie. Ea este și o obligație prescrisă de porunca
a patra bisericeasca prin care ni se cere „să ne spovedim și să ne cuminecam în fiecare din cele
patru posturi mari de peste an, ori daca nu putem, cel puțin o dată pe an, în postul Sfintelor
Paști”170. Nu ne putem împărtăși decât cu respectarea acestor posturi. Post, pocăință,
împărtășire sunt trei acte care se întregesc și se condiționează reciproc.

168
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Faptele bune în învăţătura ortodoxă şi catolică, în „Ortodoxia”, VI (1954), nr.
4, p. 507
169
Nicolae Necula, Învăţătura despre post…, p. 240.
170
Pr. Prof. Dr. D. Radu, Taina Sfintei Împărtăşanii, în vol. „Îndrumări misionare”, Editura I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1986, p. 164.

62
 Iată de ce Biserica Ortodoxă rămâne credincioasă rânduielilor ei tradiționale privitoare
la post, acordându-i acestuia importanța cuvenită în viața credincioșilor. Nu se poate și nu
trebuie sacrificată sau atinsă o instituție bimilenara a Bisericii pentru motivul că numărul
postitorilor s-a împuținat. A încerca și a opera o reforma a rânduielilor privitoare la post
înseamnă a schimba una din instituțiile și practicile care conferă Ortodoxiei o nota specifica 171.
Așa cum rânduielile și formele de cult, care exprimă dogma sau adevărurile de credință, nu pot
și nu trebuie schimbate, la fel nu pot și nu trebuie schimbate nici cele privitoare la post. Ele fac
parte din tezaurul tradițional milenar al Bisericii, care își justifică și locul și importanța.
Prescripțiile bisericești privitoare la post trebuie păstrate așa cum sunt ele, fără să se
introducă în ele vreo modificare. Pentru cazurile în care creștinii nu pot să respecte aceste
prescripții, pe motiv de boală sau datorită unor condiții deosebite de climă, imposibilității
procurării alimentelor de post sau contextului social, în care trăiesc și muncesc, să se lase la
latitudinea Bisericilor Ortodoxe locale să stabilească limitele și modul aplicării iconomiei cu
care ierarhii și preoții duhovnici trebuie să lucreze în situațiile speciale, generale sau
particulare, pentru ca instituția postului să rămână cu importanța pe care a avut-o întotdeauna
în viața Bisericii.

3. Postul în cuprinsul predicii de pe munte

„Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate

oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor” (Matei 6, 16). Vorbind
despre post, Mântuitorul nu se referă la posturile publice ale iudeilor, ci la cele particulare, pe
care iudeul le ţinea de bunăvoie, spre lauda lui Dumnezeu, aşa cum au făcut adesea Moise, Ilie
şi profeţii în general, apoi, mai târziu, Sfântul Ioan Botezătorul şi Însuşi Iisus Hristos. Dar
Sfânta Evanghelie după Matei arată, în alt loc (cap. 23) că, în timpul Mântuitorului, iudeii, mai
ales fariseii, nu mai ţineau postul aşa cum îl prescriau legea şi profeţii - adică nu-l asociau cu
gânduri şi simţăminte curate şi cu fapte de caritate - ci ei ţineau numai forma din afară a
postului, adică umblau desculţi, nespălaţi, îşi puneau cenuşă în cap, se culcau pe sac, dar uitau

171
Nicolae Necula, Învăţătura despre post…, p. 241.

63
tocmai ce este mai de seamă, ce are valoare religioasă şi morală: sufletul înflorit de gânduri
alese şi fapte de binefacere pentru aproapele.
De aceea, în Predica de pe Munte, când vorbeşte despre post, Mântuitorul vizează în
mod special pe farisei, postul lor pornind dintr-o cunoştinţă întinată, din interes egoist, din
intenţia de a specula neştiinţa şi buna-credinţă a poporului. Prin post ei nu căutau să se
umilească înaintea lui Dumnezeu, ci voiau să fie văzuţi şi căutaţi de oameni. De aceea,
Mântuitorul spunea despre unii ca ei că, după ce şi-au ajuns această ţintă (adică lauda de la
oameni), ei nu mai pot să aştepte plata şi de la Dumnezeu. Iar după ce a condamnat felul
făţarnic de a posti al fariseilor, Mântuitorul dă învăţătura Sa cea nouă despre post: "Iar tu când
posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală". Aşadar, Domnul nostru Iisus Hristos vrea să arate
că postul aşa cum îl ţineau fariseii, cu nespălarea feţei şi cu neîngrijirea părului, este un obicei
iudaic făţarnic şi de nici un folos, căci noi nu postim pentru lume, ci pentru Dumnezeu. Deci
noi, care postim pentru Dumnezeu, se cuvine să ne îngrijim corpul în timpul postului, ca şi
cum n-am posti, „pentru ca să nu arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru celui care
este întru ascuns…” (Matei 6, 18).
Fericirea a VII-a: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor
sătura”. Mântuitorul aici voind să vorbească despre milostenie, arată întâi că se cuvine a păzi
dreptatea şi a nu milui din fățărnicie. Şi se cuvine a păzi dreptatea cu toată râvna, că aceasta
înseamnă ,,flămânzesc şi însetoşează”.
Şi dacă cei lacomi par că sunt îndestulaţi şi se satură, Domnul zice că drepţii cu atât
mai vârtos şi aici se vor sătura, pentru că aceştia le au pe ale lor după dreptate172.
Evanghelistul Matei a folosit cuvântul grecesc πειναω pentru ,,foame”, iar acest cuvânt
înseamnă ,,a flămânzii” sau ,,a fi flămând”. Metaforic, înseamnă ,,a dori cu ardoare” sau a
căuta cu voinţă nerăbdătoare. Pentru ,,a înseta” a folosit grecescul ζιψαω, care la figurat,
înseamnă a recunoaşte plin de durere şi compasiune nevoia cuiva de lucruri care revitalizează
sufletul. Pentru dreptate, a folosit grecescul ζικαιοσυνη, ceea ce înseamnă a te purta într-un fel
bineplăcut lui Dumnezeu sau a gândi, a simţi şi a acţiona corect. Iisus S-a adresat celor care în
mod aderent şi nerăbdător doreau să trăiască drept, adică în conformitate cu Legea. Făgăduinţa

172
Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Editura Sophia, București,
2007, p. 177.

64
că aceştia se vor sătura implică verbul χορταζω, care înseamnă a împlini sau satisface dorinţa
cuiva.173
În această fericire, Matei a inserat conceptul cheie: ζικαιοσυνη poate să desemneze:
1. un comportament omenesc;
2. un dar a lui Dumnezeu sau o putere a lui sau o putere a lui Dumnezeu;
3. o conexiune între cele două interpretări ale legământului lui Dumnezeu că dar şi
datorie.174
Trebuie să precizăm că primul punct reprezintă interpretarea clasică a Bisericii Primare
şi a Bisericii Catolice. ,,Dreptatea” priveşte comportamentul uman, cel mai adesea nu atât de
mult pentru principiul juridic suum cuique (a da fiecăruia ce este al său), ci fie pentru o virtute
specială în contrast cu avariţia, fie că esenţa virtuţii în general. Acest gen imperativ
înţelege ,,foamea şi setea” de obicei într-un sens activ: este o problemă de fapte şi nu pur şi
simplu de voinţe. În Protestantism, versetul a fost citi pe baza unei înţelegeri greşite a teologiei
Sfântului Apostol Pavel: dreptatea după care tânjesc oamenii nu mai este atât de mult puterea
eshatologică a lui Dumnezeu de recompensă – răsplată, ci harul Său aici şi acum, aşa numita
iustitia imputata (dreptatea imputată). Astfel ,,foamea şi setea” dobândesc o notă pasivă; fiind
vorba de o chestiune a dreptăţii lui Dumnezeu, anume, imputata iustitia passiva (dreptate
pasivă), în vreme ce foamea şi setea pot însemna doar dorinţa omenească175.
Ulrich Luz este de părere că decizia trebuie să se ia fără îndoială în favoarea celei
dintâi, adică a interpretării catolice. În toate textele Evangheliei după Matei, ζικαιοσυνη poate
fi înţeleasă că un comportament uman, şi, în unele pericope, chiar trebuie înţeleasă în acest
sens. Având în vedere că prima şi a doua strofă a fericirilor se termină cu acelaşi cuvânt cheie,
acest lucru impune că termenul dreptate în versetul 6 și versetul 10 să aibă acelaşi înţeles. În
versetul 10 este mult mai probabil că termenul de dreptate să aibă sensul de comportament
uman. Această interpretare este confirmată şi de context, în mod special, începând cu cea de-a
treia176.

173
Pr. Lect. Dr. Ioan Mihoc, Morala Predicii de pe Munte şi influenta ei asupra gândirii şi vieţii creştine, Editura
Universității Lucian Blaga, Sibiu, p. 125.
174
Ulrich Luz, Predica De pe Munte (Matei 5-7), traducere de Ligia Taloș și Romeo Popa, ediție îngrijită și
prefațată de Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 98.
175
Pr. Dr. Ioan Mihoc, op cit, p. 125.
176
Ulrich Luz, op cit, p. 99.

65
 Conștiința etică presupune continua auto-examinare prin prisma principiului dreptăţii,
voii, divine ,,Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a
cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20) şi ,,Ci toate câte
voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi Proorocii ”
(Matei 7, 12). Porunca de a căuta dreptatea, în mod sigur implică efortul omenesc susţinut
deplin, iar Predica de pe Munte priveşte tocmai acest efort. Acest efort poate fi încununat de
succes deoarece Dumnezeu, prin Tora şi interpretarea ei de către Iisus, a deschis ,,calea
dreptăţii”, un concept iudaic care poate fi foarte bine aplicat în Predica de pe Munte. Este
vorba de calea dreptăţii care se aplică la toate aspectele vieţii: legal etic şi cultic,
conform ,,deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău
are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu
fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”(Matei 5, 23-24) Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate
sunt încurajaţi să caute ,,împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei” (Matei 6, 23) şi să intre pe
poarta cea strâmtă. Pentru Evanghelistul Matei, în primul rând Iisus prin viaţa şi învăţătura Sa
este cel care împlineşte toată dreptatea.
Cea mai mare piedică în calea celui care urmăreşte dreptatea este părerea de sine,
gândul că am ajuns la dreptate. 177 La unii că aceştia, s-a gândit Domnul Hristos când a zis ,,n-
am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13).
Pe cât de departe sunt de ,,dreptate” cei ce socotesc a fi drepţi, tot atât de străini
de ,,dreptate” sunt şi cei indiferenţi, cei nepăsători. Aşa făceau unii dintre farisei, pe care i-a
mustrat Fiul lui Dumnezeu pentru faptul că dădea zeciuială din ,,izmă, mărar şi chimen”, dar
omiteau ,,părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa”178
Biserica nu poate pretinde aici pe pământ desăvârşirea dreptăţii. Pronunţarea
verdictului final este privilegiul Fiului Omului, care va venii că judecător al lumii. Aici pe
pământ rămân ,,foamea şi setea” , căutarea şi stăruinţa: ,,cel care va răbda până la sfârşit,
acela se va mântui” (Matei 10, 22; 24, 13)179.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune să flămânzim după mântuirea noastră, să însetăm
după voia lui Dumnezeu care vrea să ne mântuim. Fără îndoială, dreptatea este una dintre

177
Pr. Dr. Ioan Mihoc, op cit, p. 127.
178
Arhimandrit Teofil Părăian, Fericirile Tâlcuite, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 37-38.
179
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, în colecţia„ Experienţe ascetice”,
vol. II, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 31.

66
virtuţi. De multe ori, însă, dumnezeiasca Scriptură cuprinde întregul prin pomenirea unei
părţi180.
Virtutea dreptăţii în general sau cea specială potrivnică lăcomiei. Hristos avea tocmai
de gând să dea legi cu privire la milostenie, şi pentru că milostenia nu trebuie făcută cu averi
adunate din răpire sau din lăcomie, de aceea fericeşte pe cei care se străduiesc să facă dreptate.
Domnul Hristos nu a spus: ,,Fericiţi cei ce ţin la dreptate”, ci: ,,Fericiţi cei ce
flămânzesc şi însetoşează de dreptate”181. S-a folosit de aceste cuvinte că să căutăm dreptatea,
nu de mântuială, ci cu toată dorinţa inimii noastre. Şi pentru că semnul caracteristic al
lăcomiei este dorinţa şi nu atât dorinţa de mâncăruri și băuturi cât dorinţa de a stăpâni mai
mult şi de a avea mai multe bogăţii în jurul nostru, de aceea Domnul a poruncit să mutăm
dorinţa aceasta a noastră spre dreptate, pentru a nu mai fi lacomi.
,,Că aceia se vor sătura”. Pentru că lumea socoteşte că lăcomia îmbogățește pe mulţi,
Hristos spune că lucrurile se petrec cu totul dimpotrivă, că dreptatea îmbogățește pe om. Nu te
teme dar de sărăcie când faci dreptate, nici nu tremura că ai să mori de foame! Hrăpăreţii sunt
mai ales cei care pierd totul, pe când cel ce iubeşte dreptatea îşi are în siguranţă avutul său. Iar
dacă cei ce nu doresc averile străine se bucură de atât belşug, de mult mai mult belşug se vor
bucura cei ce-şi dau la săraci averile lor 182. Dacă cineva n-a gustat dintr-un lucru, nu ştie ce-i
lipseşte, cum zice Sfântul Vasile cel Mare; dar cel ce a gustat, mult îl doreşte. Aşa şi cel ce a
gustat din dulceaţa poruncilor, ştie că poruncile îl duc treptat la urmarea lui Hristos. Acela
doreşte mult dobândirea celorlalte, încât pentru ele dispreţuieşte adeseori şi moartea. Simţind
puţin unele din tainele lui Dumnezeu, ascunse în dumnezeieştile Scripturi, însetează mult să le
cuprindă. Şi cu cât capătă mai multă cunoştinţă, însetează şi arde şi mai mult, că unu ce bea
flacără. Iar, fiindcă Dumnezeirea nu poate fi cuprinsă de nimeni, rămâne pururea însetat. 183
În Fericirea a patra Mântuitorul nu se referă la dreptatea socială, ci la sfinţenie, sau la
desăvârşirea sufletească, care se dobândeşte prin împlinirea datoriilor faţă de Dumnezeu şi faţă
de aproapele. Aici Domnul îi declară binecuvântaţi pe acei credincioşi care au atâta râvnă de a
împlini voia lui Dumnezeu, încât dorinţa desăvârşirii îi chinuieşte că o foame şi sete arzătoare.
180
Sfântul Grigorie de Nyssa, Opt omilii la Fericiri, în colecţia ,,Comorile Pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti,
1999, p. 79.
181
Arhimandrit Teofil Părăian, Fericirile Tâlcuite…, p. 39.
182
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei…, p. 179.
183
Filocalia românească sau culegere din Scrierile Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul curăţii,
lumina şi desăvârşii, vol. 5, Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, Simeon Metafrasul, Parafrază la Macarie
Egipteanul, Editura I.B.M.B.O.R., București, 200, pp. 56-57.

67
Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt toţi aceia care doresc cu multă ardoare şi stăruinţă să
realizeze şi să se realizeze binele în toate formele lui. Căci cuvântul ,,dreptate” are sensul din
Vechiul Testament, însemnând cucernicia, virtutea în general, pe scurt, desăvârşirea morală
creştină. Dorinţa după realizarea binelui trebuie să fie firească şi continuă, că o nevoie vitală,
cum sunt foamea şi setea de hrană trupească.
Modelul sublim şi veşnic al desăvârşirii noastre este Hristos în Care ne-am îmbrăcat
prin Botez şi al Cărui nume îl purtăm. El ne-a arătat că omul nu poate fi pe deplin mulţumit
atunci când i se împlinesc numai dorinţele trupeşti. Când a fost ispitit de diavol în pustiul
Carantaniei şi i-a cerut să prefacă pietrele în pâini, Iisus i-a răspuns acestuia: ,,Nu numai cu
pâine va trai omul” (Matei 4, 4). În altă împrejurare, Mântuitorul a spus: ,,Mâncarea Mea este
să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Dacă
mâncarea Domnului este împlinirea voii Tatălui, iar voia Tatălui este mântuirea noastră,
mâncarea Domnului este mântuirea noastră. Această mântuire se realizează vieţuind în
Hristos, prin Care viaţa noastră se susţine şi sporeşte184.
Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Dreptatea este lucrarea celui drept, precum Acela
este drept” (I Ioan 3, 7). Creştinul corect deplânge răutatea şi în justiţia ce domină lumea, se
străduieşte să instaureze raporturi normale, de blândeţe între semeni, fiind în egală măsură şi
un om „însetat de dreptate”, pentru că toate aceste calităţi nu exclud „dreptatea” lui
Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos îi fericeşte aici pe cei care tânjesc după dreptatea şi adevărul lui
Dumnezeu nu numai pentru ei înşişi, ci pentru toţi oamenii. Aceşti oameni pot să nu fie deloc
săturaţi în sens pământesc, însă în mod cert sunt din punct de vedere duhovnicesc. Sfântul
Ioan Gură de Aur zice: „lumea socoteşte că lăcomia îmbogăţeşte pe mulţi, Hristos spune că
lucrurile se petrec cu totul dimpotrivă, că dreptatea îmbogăţeşte pe om”185.
Toţi oamenii luptă pentru dreptate, în sensul că cer să li se facă dreptate. Hristos nu îi
fericeşte aici pe luptătorii pentru drepturi şi dreptate, ci pe cei ce vor că faptele lor să
corespundă standardelor divine. Nevoia de dreptate (neprihănire) este comparată cu senzaţiile
de foame şi sete, semnele unor nevoi urgente şi indispensabile: hrana şi apa.
Fiecare fericire conturează mai clar caracterul adevăratului urmaş al lui Hristos. Nu
este de ajuns să flămânzeşti şi să însetezi după neprihănire. Trebuie să fii săturat de Cel care
184
Episcop Vicar Irineu Bistriţeanul, Fericirile, Editura Glasul, Huedin, 2001, p. 35.
185
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei…, p. 47.

68
„a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare”
(I Corinteni 1, 30).
Iisus a lărgit viziunea îngustă a contemporanilor Săi, în privinţa ascultării de Legea lui
Dumnezeu. Hristos cere mai mult decât respectarea formală, exterioară a poruncii.
Formalismul naşte atitudini asemănătoare cu cele ale fariseului. Ascultarea de Dumnezeu
înseamnă nu doar fapte, ci şi inimă, suflet.
Răsplata făgăduită de Mântuitorul celor ce-L caută cu iubire mistuitoare, adică celor ce
caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui este săturarea. Această săturare promisă trebuie
înțeleasă că o împlinire a năzuinţelor după desăvârşire şi sfinţenie, în viaţa aceasta numai
parţial, iar în viaţa viitoare în mod deplin. Dacă plăcerile legate de bunurile materiale nu
satisfac desăvârșit, împlinirea voii lui Dumnezeu dă o satisfacţie neîncetată, cum spunea Iisus,
la fântâna lui Iacob, către femeia samarineancă: ,,Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu
nu va mai înseta în veac” (Ioan 4, 14). Aceasta înseamnă că cel ce se înfruptă din darurile
Duhului Sfânt, Vistierul bunătăţilor, are mulţumire multă aici pe pământ, iar în veşnicie se vor
bucura deplin. Acolo, văzându-L pe Domnul faţă către faţă, nu vor mai flămânzi, nici nu vor
mai înseta, căci Mielul, Cel ce stă la mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele
apelor vieţii186.
Pe lângă milostenie şi rugăciune, Mântuitorul evidenţiază încă una din formele de
exteriorizare a sentimentului religios: postul.
Mântuitorul recomandă postul că şi cale de purificare sufletească, că o necesitate
organică, de refacere şi uşurare totodată a strădaniei spre desăvârşire. Însuşi Mântuitorul
Hristos a postit patruzeci de zile în pustiul Carantaniei, dându-Se pe Sine model de voinţă şi
de înfrânare. El dă că exemplu negativ pe făţarnicii care îşi „smoleau” feţele, adică se
prefăceau a fi trişti, îşi turnau cenuşă în cap, iar răsplata lor era slava deşartă. Tu însă când
posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, că să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău
care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 17-18).
Hristos ne dă modelul postirii celei adevărate, untdelemnul semnificând milostenia, capul
nostru fiind Hristos, iar faţa simţirile ce se cuvin a fi spălate cu lacrimi 187.
Evanghelistul Vechiului Testament ne arată postirea adevărată, spunând: „Nu postiţi în
judecăţi şi în certuri… ci dezleagă toată legătura nedreptăţii” (Isaia 58, 46). Postul este una
186
Episcop Vicar Irineu Bistriţeanul, op cit, 38.
187
Sfântul Luca al Crimeei, La porţile Postului Mare, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 34.

69
din pârghiile spirituale ale creştinului, care, alături de rugăciune, ajută atât înfrâna poftele şi
pornirile trupeşti, cât şi sufleteşti. Acestea două formează temelia vieţii spirituale în Iisus
Hristos. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Postul e un dar din bătrâni. Nu s-a învechit, nici n-a
îmbătrânit, e întotdeauna nou, e veşnic în floare”188.

CONCLUZII

După cum am văzut, Predica de pe Munte este o alcătuire unitară, ea cuprinzând mai
multe învăţături şi sfaturi rostite de Mântuitorul Hristos, învățături ce au mai fost rostite în
diferite împrejurări de-a lungul activităţii Sale predicatoriale. Ea este partea cea mai
188
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 104.

70
importantă a Evangheliei după Matei, deoarece aici Mântuitorul spune că El pe de o parte
aduce o desăvârşire a legii, când zice: „N-am venit să stric Legea şi proorocii, ci să o
împlinesc”. El a împlinit legea de la naştere până la moarte, dar pe de altă parte a şi desfiinţat-
o în tot ce era ritual şi exterior, desăvârşind legea morală. El dă totodată ucenicilor modelul
desăvârşit de rugăciune, de comunicare spirituală cu Dumnezeu, Rugăciunea Domnească,
„Tatăl nostru” .
Învăţătura lui Iisus Hristos este rezumată în Predica de pe Munte, în care El expune atât
atitudinea faţă de Legea morală a Vechiului Testament cât şi conţinutul Noului Testament, pe
care l-a sintetizat sub forma „Fericirilor”. Cel mai cunoscut mesaj al Evangheliei rămâne
Predica de pe Munte, aceasta având ca temă principală raportul dintre Lege şi Evanghelie.
Cu toate că este alcătuită din cuvântări diferite, Predica de pe Munte este unitară în
conţinutul ei, căci se păstrează legătura psihologică dintre grupurile de cugetări redactate, fiind
pătrunse de un plan unitar şi de un scop comun, acela de a-l orienta pe om pe calea mântuirii.
Predica de pe Munte este partea cea mai extinsă din învăţăturile Domnului consemnate
în Noul Testament. Sfântul Evanghelist Matei este singurul care o prezintă ca pe un discurs
unitar. Învăţăturile cuprinse în Predica de pe Munte sunt adresate tuturor celor care sunt
hotărâţi să îmbrăţişeze învăţăturile lui Hristos, după ce L-au primit ca Fiu al lui Dumnezeu,
Mântuitor, Răscumpărător şi Mesia.
Mântuitorul a descoperit învăţătura Sa cu scopul de a da credincioşilor posibilitatea să
ajungă la desăvârşire. El S-a întrupat, a făcut împăcarea mijlocind pentru noi, a primit
pedeapsa în locul nostru, îndurând moarte pentru noi.
Predica de pe Munte este mai mult decât un compendiu de învăţături ale lui Hristos,
mai mult decât „Manifestul Împăratului”, aşa cum a fost numită. Ea este întâlnirea directă a
neamului omenesc cu adevărul revelat. Ea a lăsat asupra mulţimii nenumărate o impresie
adâncă. Autoritatea cu care a vorbit Domnul, stabilind principiile unei vieţi cu adevărat
vrednice de Împărăţia lui Dumnezeu, i-a făcut să înţeleagă că vorbeşte cu autoritatea Fiului lui
Dumnezeu, care la momentul judecăţii va chema pe toţi să dea seamă pentru faptele lor. Pe
drept cuvânt, Predica de pe Munte este cea mai înaltă carte a regulilor de conduită şi de
desăvârşire morală a omenirii.
În cuprinsul lucrării de față, am putut vedea dispozițiile ce reies din cuvântarea
Mântuitorului cu privire la post și reamintim două dintre cele mai importante: „Când postiţi,

71
nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc ” (Matei
6, 16) și „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor
că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti
ţie” (Matei 6, 17-18).

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe

Române, P. F. Părinte Teoctist, E. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988;

72
2. Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli, cap. IX, în Scrierile Părinţilor Apostolici, în
colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, nr. 1, Editura I.B.M.B.O.R., 1979;
3. Filocalia românească sau culegere din Scrierile Sfinţilor Părinţi, care arată cum se
poate omul curăţii, lumina şi desăvârşii, vol. 5, Petru Damaschin, Învăţături
duhovniceşti, Simeon Metafrasul, Parafrază la Macarie Egipteanul, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 2003;
4. Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Apologeticum, 2006;
5. Molitfelnic, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002;
6. Triod, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1974;
7. ANDRUȚOS, Hristou, Simbolica, ediția a II-a, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003;
8. ANTONIE, Arhiepiscop de Golânsk și Mihailovsc, Calea rugăciunii lăuntrice,
Manualul Isihiei, Editura Bunavestire, Bacău, 2003;
9. AVVA DOROTEI, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire,
Bacău, 1997;
10. AVVA EVAGRIE PONTICUL, În lupta cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale
răutății și replici împotriva lor, traducere Pr. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2006
BAȘTOVOI, Savatie, Omul - chip al lui Dumnezeu și chip al animalului, prelegere în
format electronic;
11. BEL, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană - Premise
teologice, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;
12. BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene și Prof. Ecaterina, Dicționar Enciclopedic de Cunoștințe
Religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001;
13. BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Posturile ȋn cursurile anului bisericesc, ȋn „Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 1-2, 1964;
14. BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Posturile în cursul anului bisericesc, în „Biserica Ortodoxa
Romană”, an. LXXXII, nr.1-2/1964;
15. Bria, Pr. Ion, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Editura România creștină,
București, 1999;
16. CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, traducere de Pr. Prof. T. Bodogae,
Editura Deisis, Sibiu, 1946;

73
17. CHIȚESCU, Prof. Nicolae, Despre îndumnezeirea credincioșilor. De ce nu primesc
romano-catolici această învățătură, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. LVI, 1938,
nr. 11 - 12, București;
18. CIUBOTEA, Prea Fericitul Daniel, Foame şi sete după Dumnezeu, Editura „Basilica”
a Patriarhiei Române Bucureşti, 2008;
19. CORNIȚESCU, Pr. Prof. Dr. Emilian, Sensul postului după Sfânta Scriptură, în revista
„Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4-6/1991;
20. CRĂCIUNAȘ, Ierod. Magistr. Irineu, Îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul după
Sfinţii Părinţi, VIII (1956), nr. 9-10;
21. DEHELEANU, Petru, Postul, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Nr. 1/1969;
22. DIADOH AL FOTICEII, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia sau culegere
din scrierile Sfinților Părinți care arata cum se poate omul curați, lumina și desăvârși,
vol. 1, traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ediție
electronica, Apologeticum, 2003;
23. DIADOH AL FOTICEII, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia sau culegere
din scrierile Sfinților Părinți care arata cum se poate omul curați, lumina și desăvârși,
vol. 1, traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;
24. DIONISIE PSEUDO-AREOPAGITUL, Despre numele divine, traducere de Pr.
Cicerone Iordăchescu şi Teofil Simensky, Iaşi, 1936;
25. FECIORU, Dumitru, Sfântul Vasile cel Mare, Despre post - cuvânt întâi, în revista
„Mitropolia Olteniei”, nr. 7-8/1973;
26. FERICITUL AUGUSTIN, Scrieri alese, în „Părinți și scriitori Bisericești”, vol. 64,
traducere de Pr. Dr. Nicolae Barbu, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1985;
27. GALERIU, Constantin N., Jertfa şi Răscumpărare, Bucureşti, 1973;
28. ILIE, Arhim Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de
Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000;
29. ILIE, Arhim. Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;
30. IRINEU, Episcop Vicar Bistriţeanul, Fericirile, Editura Glasul, Huedin, 2001;
31. ISAIA PUSTNICUL, Asketiconul, Editura Bunavestire, Bacău, 1997;

74
32. LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor mintale. Experienţa Răsăritului creştin
din primele secole, traducere de Florin Sicoe, Harisma, Bucureşti, 1997;
33. LUZ, Ulrich, Predica De pe Munte (Matei 5-7), traducere de Ligia Taloș și Romeo
Popa, ediție îngrijită și prefațată de Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2011;
34. MIHĂLȚAN, Pr. Ioan, Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe, în „Ortodoxia”, nr. 1,
anul XXXVII (1985);
35. MIHOC, Pr. Lect. Dr. Ioan, Morala Predicii de pe Munte şi influenta ei asupra
gândirii şi vieţii creştine, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu;
36. MLADIN, Nicolae, Teologia Morală Ortodoxă, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba
Iulia, 2003;
37. NEAGA, Nicolae, Afraat Persanul: Despre smerenie, rugăciune şi post, în revista
„Altarul Banatului”, Nr. 7-9/1991;
38. NECULA, Necula, Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă, în revista „Studii
Teologice”, nr. 7-8/1984;
39. NECULA, Nicolae, Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă, în „Studii
Teologice”, nr. 7-8/1984;
40. NELLAS, Panayotis, Omul - animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie
ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 1999;
41. NICHITA STIHATULl, Cele 300 de capete, despre fire și despre cunoștință, traducere
de Pr. Prof. D. Stăniloae în Filocalia 6, ED. I.B.M.B.O.R., București, 1977;
42. PALADE, Preot V., Postul (act de cult), ȋn „Mitropolia Moldovei și Sucevei” XLVIII
(1972), nr. 1-2;
43. PĂRĂIAN, Arhimandrit Teofil, Fericirile Tâlcuite, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003;
44. Petru Pruteanu, Antropologia teologică a părintelui Stăniloae, format electronic,
Zăbriceni, 2009;
45. PIETREANU, Magistr. Victoria, Virtute şi păcat în concepţia Sfântului Apostol Pavel,
IX (1957), nr. 9-10;
46. Pr. Prof. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura I.B.M.B.O.R, București,
1994;

75
47. PRESCURE, Vasile, În duhul credinţei şi al evlaviei ortodoxe, Editura Mitropolia
Olteniei, Craiova, 2006;
48. RADU, Pr. Prof. D., Mântuirea – a doua creaţie a lumii, în „Ortodoxia”, XXXVIII
(1986), nr. 2;
49. RADU, Pr. Prof. Dr. D., Taina Sfintei Împărtăşanii, în vol. „Îndrumări misionare”,
Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986;
50. ROSE, Ieromonah Serafim, Sufletul după moarte, ediția a 3-a, traducere de Dana
Cocargeanu, Editura Sophia, 2015;
51. RUDZIEVSKAIA, Svetlana, Biserica ortodoxă, Editura Roossa, București, 2012;
52. SCHMEMANN, Alexander, Postul Mare – Pași spre Ȋnviere, Editura Sophia,
București, 2013;
53. SCHMEMANN, Alexandre, Postul Mare. Asceză şi Liturghie în Biserica Ortodoxă,
traducere şi postfaţă Pr. Lect. Gheorghe Popa, Iaşi, 1997;
54. SERAFINCEAN, Ioan, Mântuitorul despre post, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
Nr. 1-2/1971;
55. SFÂNTUL CLEMENT ROMANUL, A doua Epistolă către Corinteni, traducere de Pr.
Dr. D. Fecioru, în colecția „Părinți apostolici”, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1995;
56. SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL, Opere complete, traducere de Pr. Prof. Dr. D.
Stăniloae, Editura Paideia, București, 1996;
57. SFÂNTUL EFREM SIRUL, Cuvinte şi învățături, cartea a III-a, Editura Bunavestire,
Bacău, 1996
58. SFÂNTUL EVAGRIE MONAHUL, Schiţă Monahicească, în Filocalia, vol. 1;
59. SFÂNTUL EVAGRIE PONTICUL, Capete despre deosebirea gândurilor, în
Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947;
60. SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Opt omilii la Fericiri, în colecţia ,,Comorile
Pustiei”, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999;
61. SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, Despre Rugăciune, în Filocalia sau culegere din
scrierile Sfinților Părinți care arata cum se poate omul curați, lumina și desăvârși,
vol. 7, traducere, introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae,
Editura I.B.M.B.O.R., București, 1977;

76
62. SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, Împărtășirea dumnezeiască, în Filocalia, volumul
al VII-lea, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1977;
63. SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, Omilie la Botezul Domnului, în „Omilii”, vol. III,
Editura Anastasia, 2012;
64. SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV, Cuvinte către cei care vor să se
mântuiască, în colecţia„ Experienţe ascetice”, vol. II, Editura Sophia, Bucureşti, 2004;
65. SFÂNTUL IOAN CASIAN, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. 1;
66. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia,
2002;
67. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilia a XVI-a, Despre călcarea poruncii celor
dintâi oameni, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 21, traducere, indicii şi
note de Pr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987;
68. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii despre pocăință, traducere de Pr. Prof. D.
Fecioru, ediție electronică, Apologeticum, 2005;
69. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, în Scrieri partea a III-a,
traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, în colecţia „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol. 23, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994;
70. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Puţul şi împărţirea de grâu, predici, Editura
Bunavestire, Bacău, 1995;
71. SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL, Scara raiului, traducere, introducere și note de Mitr.
Nicolae Corneanu, Editura Învierea, Timișoara, 2013;
72. SFÂNTUL LUCA AL CRIMEEI, La porţile Postului Mare, Editura Sophia, Bucureşti,
2004;
73. SFÂNTUL MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească, în Filocalia, vol. I,
Sibiu, 1947;
74. SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia,
vol. III, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. D. Stăniloae, Editura Harisma,
Bucureşti, 1994;
75. SFÂNTUL NECTARIE DE EGHINA, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute,
traducere, studiu introductiv şi note de pr. dr. Gabriel Mândrilă, Editura Metafraze,
2012;

77
76. SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG, Întâia cuvântare morală, în Filocalia,
volumul al VI-lea, traducere de Pr. Prof. D. Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti
1977;
77. SFÂNTUL TEOFILACT, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la
Matei, Editura Sophia, București, 2007;
78. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Constituţiile ascetice, în colecția „Părinți și Scriitori
Bisericești”, vol. 18, traducere, introducere, indicii şi note de Prof. Iorgu D. Ivan,
editată de Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989;
79. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilia I despre post, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti”, vol. 17, traducere, introducere, note şi indicii de Pr. D Fecioru, Editura
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986;
80. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii şi cuvântări, Editura I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 2004;
81. SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii şi cuvântări, Editura I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 2004;
82. SOLOVIOV, Vladimir, Îndreptăţirea binelui. Filozofia morală, traducere şi note Nina
Nicolaeva, cuvânt înainte de Ion Ianoşi, Humanitas, 1994;
83. STĂNILOAE, Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948;
84. STĂNILOAE, Pr. Prof. D., Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 2004;
85. STĂNILOAE, Pr. Prof. D., Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. I, ediția a III-a, Editura
I.B.M.B.O.R., București, 2003;
86. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. D., Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. I, Editura Deisis,
Alba Iulia, 1993;
87. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a doua, vol. 3,
Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;
88. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul
strămoşesc, în „Ortodoxia”, An IX (1957), nr. 1;
89. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Faptele bune în învăţătura ortodoxă şi catolică, în
„Ortodoxia”, VI (1954), nr. 4;
90. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947;

78
91. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Starea primordială a omului în cele trei confesiuni,
în „Ortodoxia”, nr. 3 (1956);
92. TEȘU, Pr. Ioan C., Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Editura Christiana,
Bucureşti, 2000;
93. TEȘU, Pr. Ioan C., Lumea, rugăciunea şi asceza în teologia Părintelui Stăniloae,
Editura Trinitas, Iaşi, 2003;
94. TEȘU, Pr. Ioan C., Omul Taină Teologică, Editura Christiana, Bucureşti, 2002;
95. TUCĂ, Pr. Nicușor, Post – Spovedanie - Euharistie, Editura Arhiepiscopiei Tomisului,
Constanța, 2014;
96. VORNICESCU, Ierom. Magistr. Nestor, Învăţătura Sfântului Grigorie de Nyssa
despre „Chip şi asemănare”, VIII (1956), nr. 9-10;
97. ZĂGREAN, Pr. Dr. Ioan, Morala creștină, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1985;
98. ZĂGREAN, Pr. Dr. Ioan, NECULA, Nicolae, Sensul spiritual al postului în viaţa
creştină şi timpul nostru, în „Ortodoxia”, Nr. 1/1979;
99. ZĂVOIANU, Doctorand Corneliu, Despre Rugăciunea Domnească la Tertulian şi
Sfântul Ciprian, în „Glasul Bisericii”, an XXXV, 3-4, 1976.

79