MORAL CRETIN I BIOETIC CURS 02 11.03.

2013

VIRTUTEA RELIGIOZITII (continuare)

ntre politeismul personal al egiptenilor i monoteismul impersonal al indienilor apare poporul evreu cu un monoteism personal, cu un Dumnezeu care poate sa spuna Eu nsumi. Nu avem pana acum zei care comunica cu oamenii: avem zei uranieni care sunt dezvoltari logice ale intuitiei i cautarii oamenilor apoi zeitatile htoniene care se ingrijeau de rodirea pamantului. Cu momentul Moise intram intr-o alta perioada nu numai a cautarii omului ci al raspunsului adevarat: Eu sunt Cel ce sunt (Eu eram, Eu sunt, Eu voi fi si Eu sunt cel care dau viata). In fata unui astfel de Dumnezeu, poporul ales intalneste socul intalnirii slavei lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu care il solicita pe Moise spune Eu sunt Cel ce sunt, Eu sunt Dumnezeul parintilor tai , un Dumnezeu care se defineste transcendent dar care intervine in creatie cu puterea transcendentului. El arata ca puterea Sa este cu totul supranaturala dar cu toate acestea este eficienta. Oamenii pot percepe slava lui Dumnezeu pentru ca in generozitatea sa iubitoare omul sa perceapa ceea ce Dumnezeu este in natura. Omul nu este inca pregatit sa se atinga de Dumnezeu cum se cade, pana in momentul ntruprii Fiului lui Dumnezeu. Fata de slava lui Dumnezeu nu poti fi indiferent. Intreaga activitate a profetilor este plina de momente cand slava lui Dumnezeu irumpe in istorie. Nu era usor pentru poporul lui Israel sa traiasca intr-o lume plina de politeism. Mantuitorul se roaga incat Tatal sa ii redea slava pe care o avea la El inainte de veci. Slava nu este una care sa ramana exclusiv cu El: slava pe care mi-ai dat-o le-am dat-o lor . Asadar, slava lui Dumnezeu ii priveste pe oameni. Slava lui Dumnezeu aratata in cel care este chipul slavei lui Dumnezeu (Coloseni) este data ucenicilor, apoi prin sangele sau, in prezenta Duhului Sfant in Biserica se permanentizeaza slava lui Dumnezeu in istorie. Oamenii pot ajunge la cunoasterea bogatiei lui Hristos (II Corinteni 14, 16). Slava Mantuitorului cel Inviat se va reflecta in ucenicii sai, va straluci in ei, mai ales dupa pogorarea Duhului Sfant, transformandu-I dupa chipul sau din slava in slava (II Tesaloniceni 1, 12; Coloseni 1, 10). Constiinta slavei lui Dumnezeu face sa se dezvolte sentimentul demnitatii crestine si al onoarei, constiinta onoarei de care se bucura in fata lui Dumnezeu. OMUL I SLAVA LUI DUMNEZEU Biblia este cartea legamentului lui Dumnezeu cu lumea (Legamantul cu Noe, Moise, Avraam, apoi cu Fiul lui Dumnezeu facut om). Aratarea slavei lui Dumnezeu cere un raspuns din partea omului si aceasta pentru ca descoperirea slavei lui Dumnezeu nu este doar descoperirea unor adevaruri care s-ar adresa exclusiv firii omenesti, nu este doar descoperirea unui Dumnezeu atotputernic in fata caruia omul sa ramana doar cu gura cascata si sa tremure (Rudolf Otto, Sacrul). Manifestarea slavei lui Dumnezeu e pentru om o problema de viata si de moarte. Atunci cand Dumnezeu, in Vechiul Testament, isi descopera slava Sa omul nu este pus doar in situatia de a recunoaste aceasta manifestare ci este solicitat (provocat) sa dea slava lui Dumnezeu, nu pentru ca omul ar avea nevoie de aceasta slavire din partea omului ci pentru simplul si fundamentalul motiv care este acela de a-L scoate pe om din riscul unei existente monotone. In fiecare act personal de raspuns de percepere al slavei lui Dumnezeu, omul i confirma calitatea lui de fiinta mai mult decat fiintele apartinand exclusiv lumii. In noianul manifestarii slavei lui Dumnezeu, omul care da raspuns gaseste cararea care da excelenta fiecarui om in propria lui fiinta. Acesta este
4

drumul firesc pentru implinirea a ceea ce marturisim datorita mainii intinse pe care o da Dumnezeu prin manifestarea slavei Sale. In latina exista sacer, sacrum, in greaca exista ieros pentru a desemna notiunea de sacru. Totusi, pentru desemnarea termenului in crestinism se inventeaza cuvintele sanctus i aghios. Acest lucru nu a fost perceput de Rudolf Otto care vorbeste despre tremendum i fascinosum. Prin conceptul de luminosum el se refera la Dumnezeu din religiile pagane, desi el era protestant. A da slava lui Dumnezeu inseamna deopotriva a participa la slava lui Dumnezeu, a raspunde corespunzator slavei lui Dumnezeu. Pentru ca omul are nevoie de a participa la slava lui Dumnezeu, Dumnezeu ii arata slava, il provoaca, ii arata ca exista ceva ce nu este la indemna in orice imprejurare. Omul este provocat sa iasa din anonimat, sa exceleze in directia care face parte din firea omului. Omul raspunde acestei initiative prin acte de religiozitate, prin acte de cinstire, printr-un mod de viata, printrun mod special de referire la Dumnezeu. In Noul Testament, atitudinea omului fata de manifestarea slaveu lui Dumnezeu primeste conotatii noi pentru ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om, S-a jertfit si firea umana asumata de El a fost proslavita, noi raspunde slavei lui Dumnezeu prin viata in Hristos care consta tocmai in improprierea prin har a acestei firi proslavite a lui Dumnezeu. Suntem crestini pentru ca punem in valoare ceea ce Dumnezeu prin Fiul Sau ne-a oferit. Hristos mantuieste pe cei care intra in comuniune cu El prin Sfintele Taine. A trai in Biserica si a refuza sa te hranesti cu ceea ce Fiul lui Dumnezeu a creat cu firea umana, inseamna ca te gasesti blocat, ceva blocheaza fluxul firesc dat slavei lui Dumnezeu.Calea sigura si desavarsita a religiozitatii crestinului ramane Hristos. Unirea cu El in rugaciune, Sfinte Taine ascultare, dragoste sunt tot atatea forme ale religiozitatii mantuitoare pentru ca Hriustos Mantuitorul nu este numai modelul ci este si puterea, este si capul Bisericii, mediul in care pe de o parte ne impartasim de slava lui Dumnezeu iar pe de alta parte participam activ la aceasta slava desavarsita datorita Duhului Sfant prezent in Biserica care il actualizeaza de fiecare data pe Hristos in Biserica. Duhul Sfant nu doar ne aduce aminte de Hristos istoric ci care ni-l aduce viu, putand sta cu el in dialog. Mantuitorul Iisus Hristos nu este doar punctul nostru de referinta ci este realitatea cu care intram in dialog. Pentru ca obiectul virtutii religiozitatii nu este neaparat slava in care Dumnezeu fiinteaza (slava sa ascunsa) ci mai intai acea slava care se manifesta, stralucirea prezentei sfinteniei sale si a atotputerniciei slavei sale iubitoare, in lucrarea de creatie si de rascumparare a lumii, Dumnezeu demnostreaza ca poate si trbeuie sa fie cinstit in cei pe care i-a sfintit prin aratarea slavei Sale si s-au consacrat intru totul pe pamant slujirii slavei Sale in care straluceste splendoarea sa (sfintii). Prin extensie, constienti ca fiecare crestin este templu al Duhului Sfant, in fiecare om trebuie cinstita slava lui Dumnezeu care s-a asezat in acest om prin Taina Sfantului Botez., de unde comportamentul fiecarui crestin fata de oricare membru al Bisericii. In fiecare om se manifesta slava lui Dumnezeu prin faptul ca se manifesta ca om, ceea ce justifica o atitudine si fata de acesta. In Biserica ierarhizarealocurilor in care Dumnezeu si-a aratat slava Sa. Pentru acest motiv religiozitatea devine virtute, este un mod de comportare constient, liber, atat fata de Dumnezeu cat si fata de semeni. NATURA VIRTUTII RELIGIOZITATII Vom intelege nbatura virtutii religiozitatii in modul reverentios in care raspundem manifestarii slavei lui Dumnezeu si comparand aceasta virtute cu celelate virtuti (cardinale si teologale). Virtutea religiozitatii consta intr-un dialog cu Dumnezeu, insa nu orice dialog ci dialogul in care dialogul are constiinta manifestarii slaveu lui Dumnezeu si a efectelor acestei slave in lume si in viata omului insusi.

Religia este forma de omagiere a lui Dumnezeu, este cultul adus lui Dumnezeu. Cultul este prima si imediata exigenta a religiei, forma reverentioasa (politicoasa) a raspunsului pe care i-L dam lui Dumnezeu. Tipicul este doar o forma de reglementare. Cand vorbim despre cult, ne referim si la disponibilitatea pentru orice gest liturgic. In viata religioasa suntem dominati de automatisme liturgice de a caror semnificatie nu suntem constienti. Am ramas la nivelul implinirii unor forme care ne arunca in domeniul religiozitatii greco-romane, unde preotii nu faceau teologie, ci implineau ritualurile. Teologia o faceau filozofii. Religia este relatia filiala cu Dumnezeu care se exprima in cultul fata de slava Sa sau care se exprima in raportarea reverentioasa a omului fata de slava Sa. Cum relatia fata de cineva implica comunicarea (comuniunea), religia este si comunitatea celor care sunt uniti intre ei prin aceeasi credinta, in acelasi cult si cu acelasi etos. In sensul deplin al cuvantului, religia se va defini ca relatia cu Dumnezeu si ca relatia pe care aceasta o presupune intre membrii comunitatii, intrei cei care afirma ca se unesc cu Dumnezeu, intre cei care se simt uniti cu Dumnezeu. Trebuie in egalamasura atat relatia pe verticala cat si cea pe orizontala. Nu avem dreptul sa spunem ca suntem religiosi pentru ca avem relatia cu Dumnezeu. Nu pot sa afirm ca am o relatie cu Dumnezeu daca il ignor pe cel de langa mine. VIRTUTEA RELIGIOZITATII I VIRTUILE TEOLOGALE Religiozitatea se defineste drept cultul adus slavei lui Dumnezeu, dialogul reverentios cu Dumnezeu Insusi. Virtutile teologale si religiozitatea vor fi intre ele asa cum sunt impreuna si strans legate fiinta unui lucru, adica unirea cu Dumnezeu si exigenta ei cea mai importanta (cultul privat si public). Prin forma (morphi, morphe) nu se intelege o configuratie, pentru aceasta folosindu-se haractiras. Prin morphe ne referim la modul de functionare a unei realitati. Exista datul ca atare (materia) si modul de dainuire. Obiectivul virtutilor este unirea cu Dumnezeu, insa toate presupun un anumit cult, de aceea nu putem vorbi de realitatile sacre folosind expresii comune. Virtutile sunt distincte una fata de alta si strans unite. Daca virtutile teologale constituie un omagiu adus lui Dumnezeu printr-un mod de viata, religiozitatea este virtutea prin care este omagiata prin acte de cult manifestarea slavei lui Dumnezeu. Omagirea interioara prin credinta, nadejde si dragoste se va manifesta in timp prin cult. Dupa cum manifestarea slaveu lui Du isi are izvorul in slava intima si vesnica a lui Dumnezeu, la fel religiozitatea la crestini isi gaseste insporatia in virtutea iubirii. Iubirea va face din acest cult adus slavei lui Dumnezeu un cult asemanator cinstirii pe care Fiul o aduce Tatalui. Fara iubire, fara aceasta evlavie intima, vom putea savarsi acte rituale, acte exterioare, expresia unei ascultari imperfecte si incomplete fata de autoritatea lui Dumnezeu, dar niciodata nu vom putea implini acte de cult, in care sa fie afirmata virtutea religiozitatii, in care sa fie omagiata in dragoste si in inchinare manifestarea slavei lui Dumnezeu. Actele de cult trebuie sa fie expresia unei religiozitati reale, bineplacute lui Dumnezeu, astfel incat putem spune ca acestea sunt numai cele facute posibile datorita consacrarii lor de catre Biserica, implinite pe de alta parte ca o marturie a credintei, a nadejdeiis I a dragostei intr-un sentiment de evlavie respectuoasa si iubitoare. Actele de cult autentice prin care se manifesta religiozitatea si virtutile teologale trebuie sa aiba ceva unitar, trebuie sa se intalneasca evlavia cu manifestarea ei, sa ingenunchezi cu trupul si cu sufletul (Sfantul Grigorie de Nyssa). Virtutea religiozitatii are legatura si cu virtutile cardinale caci va afecta intelepciunea dreptatea barbatie cumpatarea care determina intregul comportament al omului. Religiozitatea este pentru virtutiole cardinale ceea ce este dragostea pentru religiozitate. Religiozitatea este forma religioasa a virtutilor morale, are o prioritate fata de virtutile morale pentru ca corespunde vocatiei sacerdotale a omului in univers. Aceasta exprima pe de o parte calitatea omului de creatura, pe de alt parte nobletea lui primita prin actul creatiei si al recrarii sale prin botez si ungerea cu sf mir. Crestinul este fant pentru
6

Dumnezeu, este pus deoparte pentru ceea ce nu este sfant (fatsa de profani), fata de ceea ce este instrainat fata de Dumnezeu si nu este atins de stralucirile slavei Dumnezeiesti. Crestinul primeste sansa sfintirii lui insusi si pe cea prin care el insusi implineste in univers o slujire sacerdotala prin care poate da lumii o orientare respectuoasa fata de Dumnezeu. Crestinul are in lume o vocatie cultica. De vreme ce trebuie sa consacre lui Dumnezeu toate, nu numai actele de cult sunt supuse etosul sacramental ci intreaga moralitate a omului trebuie sa fie marcata de referinta respectuoasa fata de formele de manifestare ale slavei lui Dumnezeu in istorie. Cuvintele veti fi sfinti precum Eu sunt; veti fi sfinti pentru ca eu sunt sfant (Levitic 11, 14; I Petru) nu se refera numai la sfintenia cultica, numai la o anumita puritate ritualaci la desavarsirea morala incarcata de sens sacerdotal. Curatirea ritualica care nu presuipune aceasta referinta duhovniceasca nuinseamna nimic. Efortul de desavarsire morala va fi si effort religios, adica o corectitudine morala insufletita deodata de Dumnezeu si consacrata slavei lui Dumnezeu. Aceasta va deveni sfintenie. Sfintirea cultirca a omului, puterea lui Dumnezeu care il insoteste pe om primeste prin fiinta ei sfintirea morala. Crestinul nu are numai responsabilitatea sa consacre lui Dumnezeu eforturile sale morale, adaugand la ele o intentie religioasa ci orice effort moral pe care il va depune in viata si orice reusita morala trebuie sa fie expresia sfintirii sale prin Dumnezeu. Pentru orice performanta morala omul trebuie sa aiba constiinta ca este un pas in procesul de sfintire. Daca avem aceasta constiinta a utilitatii fiecarui fapt in Biserica, religiozitatea ca virtute se impune si se afirma in sensul in care trebuie sa se afir,me. Consacrarea si demnnitatea sacerdotala cer din partea oricarui crestin ca el sa aduca jertfe duhovniesti bineplacute lui Dumnezeu (I Petru 2, 5). Trupul insusi are parte de aceasta demnitate sacerdotala si la aceasta dovada cultica si la acest sens: slaviti pe Dumnezeu in trupurile voastre (I Corinteni 6, ..). Tot comportamentul nostru trupesc si toate atitudinile noastr trebuie sa fie dovada slavirii lui Dumnezeu, trebuie sa aiba un caracter doxologic si sa fie patrunse de virtutea religiozitatii, aceasta disponibilitate reverentioasa pentru slava lui Dumnezeu. In toate faptele sale omul trebuie sa faca loc religiozitatii, cultului explicit al lui Dumnezeu. Exista o serie de pacate fata de religiozitate. Daca religiozitate este , toate gandurile prin care necinstim aceasta slava sunt pacate: 1) Hula consta in necinstirea lui Dumnezeu prin fapte, cuvinte si ganduri; prin ea Dumnezeu este dispretuit si considerat nevrednic de cinstire; ea poate fi una interna dar poate fi si una aratata (vazuta manifesta); hula impotriva lui Dumnezeu se poate arata divers a. Prin atribuirea lui Dumnezeu niste insusire rele sau afirmandu-le in mor ironic si batjocoritor, atribuindu-le fie creaturilor fie cinstind creaturilor ca si cum ar fi Dumnezeu; hula se poate referi la Dumnezeu direct si indirect; ea poate culmina cu blestemul inaintea lui Dumneze; Leviti 24, 16; 2) Blesteme si injuriile, obiceiul de a vorbi despre Dumnezeu si despre sfinti cu usuratate si iresponsabilitate 3) Sacrilegiul consta in necinstirea sau profabnarea celor consacrate lui Dumnezeu: obiecte, locuri a. Sacrilegiu personal cand batjocoresc personale sfintite b. Sacrilegiul lucrurilor inchinate lui Dumnezeu c. Sacrilegiul locurilor sfinte (sfintite pentru cult) neconstirea Bsericii, Sfintei Euharistii, folosirea vaselor sfinte pentru actiuni comune In VT a fost pedepsit cu moartea publica. In NT MIH ia atitudine (Matei 21, 12; Ioan 2, 1417), iar Sfantul Pavel atrage atentia celor care se impartasesc cu nevrednicie (I Cor 11, 2730). 4) Simonia cumpararea sau vinderea cu bani sau bunuri materiale darurile Sfantului Duh;l hirotonia pentru bani sau luarea unei parohii pentru bani sau avantaje personale, nepotismul sunt pacate care intra in aceasta zona. Simonia a fost combatuta (Matei 10, 8). Aceste cuvinte nu inseamna ca preotul nu trebuie sa traiasca din savarsirea lucrarilor sfinte (Luca 10, 7; Matei
7

10, 10; I Cor 9, 11-14). Prin aceasta nu se plateste harul ci osteneala preotului in calitate de om si de slujitor al Bisericii. Religiozitatea ramane inima moralitatii crestine. Este important sa dezvoltam religiozitatea norm,ala, sanatoasa prin cultul intim (extern) si este o obligatie a progresului moral Centrul; religiozitatii il reprezinta evlavia, intelegand prin evlavie vointa de a ne darui totalmente slavirii lui Dumnezeu. Evlavia nu este o virtute langa virtutea religiozitatii ci este izvorul si inima acestei virtuti. Evlavia se concretizeaza intr-o viata de rugaciune, acte alaturi de Dumnezeu si de semeni. Evlavia tine de vointa reflexive, nu acte reflexte. Evlavia hraneste virtutea iubirii. Religiozitatea da evlaviei masura si realism. Este cu adevarat evlavios crestinul care face sa se exprime prin buzele sale constiinta ca este fiul lui Dumnezeu si ca se comporta ca un fiu al lui Dumnezeu. Este om evlavios cel pe care evlavia il determina sa aduca laude lui Dumnezeu in mod autentic. Cinsteste cu adevarat pe Dumnezeu cel ale carui gesturi si acte de cult pornesc din constiinta ca este fiu al lui Dumnezeu cu drepturile si responsabilitatile care traiesc in aceasta calitate., O Evlavie care nu se manifesta in acte de cult nu este autentica. Un cult exteruior fara caldura exterioara a evlaviei autentice este ceremonie religioadsa, festivism religios, este o ipocrizie liturgica dar nu va fi niciodata act de cult./ Orice ceremonie religioasa care nu lasa sa transpara prin ea religiozitatea, evlavia, ramane la nivelul de ceremonie si atat, nu are calificativul de act de cult.