Sinergia în teologia ortodoxă-

efecte ale sinergiei

Rugăciunea ca manifestare a sinergiei

Năzuinţa adevăratului credincios este ridicarea minţii şi a voinţei sale la Dumnezeu.
Acest lucru se poate realiza prin rugăciune, la care trebuie să ia parte credinciosul cu trupul şi cu
sufeltul. Rugăciunea este cea care ne poate da adevărata legătură cu Dumnezeu şi cea care ne
determina spre o mai reală unire cu Dumnezeu. Ea este că înălţarea minţii către Dumnezeu să fie
însoţită şi de simţirea corespunzătoare că astfel să devină un mijloc care ne uneşte că nimic
altceva cu Dumnezeu şi deci nimic nu poate s-o înlocuiască, cum afirma Sfântul Ion Gură de
Aur.
Cea care restaurează mintea şi are ca efect puritatea adamică, adică îndumnezeirea, că
cel mai înalt pisc al lucrării duhovniceşti este rugăciunea fără încetare, în ea experienţa lui
Dumnezeu depăşeşte definiţiile, iar contrariile întâlnite în ea nu se mai opun între ele. Ea este
dominată de dragoste ca semn al întâlnirii cu Dumnezeu şi al condescendentei divine.
Mijlocul prin care se întăreşte în inima gândurile în mod permanent la Dumnezeu este
tot rugăciunea, care în acelaşi timp curata şi sfinţeşte gândurile şi simţirile, iar activitatea noastră
o îndreaptă spre împlinirea poruncilor lui Iisus Hristos.
Adevărata rugăciune presupune supunere faţă de Dumnezeu, cea care păzeşte inima şi
mişcă în mod continuu interiorul nostru sufletesc prin cererile pe care le îndreptăm
spre Dumnezeu cum afirma Sfântul Grigorie Palama.
Grigorie Sinaitul afirma că rugăciunea adevărată este cea care este produsă de har în
inimă şi este înrădăcinată în suflet. Ea este un izvor de bucurie sfântă, ce atrage spre sine mintea
şi o eliberează de închipuiri, iar din ea se revarsă bucuria duhovnicească şi în trup.
Rugăciunea este convorbirea credinciosului cu Dumnezeu, hrană şi lumina sufletului, o
cinste şi o mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale. Ea izvoraşte dintr-o
inima plină de adevărata dragoste şi să aducă linişte, reconfortare, lumina şi întărire a puterilor
sufleteşti ale credinciosului spre realizarea binelui moral, spre dobândirea mântuirii. În acest
scop, este o neapărată nevoie de harul dumnezeiesc, împărtăşit nouă prin Sfintele Taine ale
Bisericii lui Hristos.
 Dar, la ea trebuie să participe şi voinţa liberă. Ea ne readuce la starea de fii ai lui
Dumnezeu cum afirma Sfântul Vasile cel Mare.
A primi harul cel dumnezeiesc şi a trăi în el înseamnă a primi pe Sfântul Duh şi prin el
întreaga Sfânta Treime, prin care el înfăptuieşte îndreptarea, mântuirea şi sfinţirea noastră. Iar
Duhul lucrează în Biserica prin Sfintele Taine, prin care noi ne purificam şi devenim templu al
Sfântului Duh. Rugăciunea este mijlocul prin care se revărsă în sufletul nostru lumină, pacea şi
bunatatatea divină ce ne înalta spre Sfânta Treime. Prin rugăciune Dumnezeu ne atrage la El cu
bunăvoinţă şi ne ajută să dobândim desăvârşirea cum afirma Pseudo-Dionisie Areopagitul.
Prin rugăciune, noi cerem izbăvirea de patimi, răbdarea încercărilor, alungarea tuturor
răutăţilor şi dobândirea cunoştinţei şi a virtuţilor. Ceea ce este respiraţia pentru viaţa trupească
aceea este şi rugăciunea pentru viaţa sufletească, cum afirma Isichie Sinaitul. Ea este singură ce
ne poate înălţa la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Faptele bune şi virtuţile ca manifestare a sinergiei
În general, viaţa creştină este alcătuită din multe stări sufleteşti şi din fapte bune de
valoare inegală. În săvârşirea binelui se începe cu fapte bune de mică importanţă, care dacă sunt
continuate zilnic şi cu persistenta creează o obişnuinţa de a le săvârşi în mod continuu. Faptele
bune sunt cele care stau la baza procesului de induhovnicire.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că fără osteneala şi fără trudă, fără strâmtorare şi
necaz, nimeni nu poate trece peste întunecarea sufletului şi nici nu poate să vadă lumina
Sfântului Duh. El spune că, teama de Dumnezeu născută din credinţa şi încununată de iubire este
calea ce duce spre desăvârşire. Însă, această teamă să nu fie groază care să ducă la fugă de
Dumnezeu, ci ea să fie o permanentă preocupare de împlinire a voii lui Dumnezeu. Ea se
manifestă prin supunerea şi ascultarea faţă de Dumnezeu, în împlinirea voii bune a lui. De
asemenea, ea se manifestă în smerenie şi iubire care, constituie începutul şi finalul virtuţilor şi al
faptelor bune. Smerenia este asemănata cu picioarele pe care se înalta trupul omului, iar iubirea
este asemănata cu capul trupului omenesc. Cu totul opusă este mândria, cea care-l izolează pe
credincios de semenii săi şi-l opreşte de la procesul desăvârşirii sale duhovniceşti.
Cea care face începutul este însă credinţă. Ea ne dă certitudinea despre existenţa şi
împlinirea făgăduinţelor revelate şi cea care ne ajută la înţelegerea planului lui Dumnezeu. Dar,
se cere ca aceasta să fie pusă în acţiune prin iubirea dezinteresată faţă de semeni, cum afirma
Sfântul Simeon Noul Teologul. Dar, credinciosul după ce a primit credinţa trebuie s-o transforme
în fapte bune, să se dezbrace de omul cel vechi al răutăţilor şi să se îmbrace în omul cel pou după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În acest sens, faptele bune ajuta, pe cel ce le săvârşeşte să
crească în Hristos şi să devină templu al Sfântului Duh. Ele au un rost transformator asupra firii
omului credincios întrucât îi reface structura şi-l uneşte cu Dumnezeu. Dar numai harul divin
desăvârşeşte dragostea naturală a credinciosului faţă de aproapele şi fortifica puterea de realizare
a scopului urmărit prin fapte bune care-l conduc la desăvârşirea vieţii, printr-o continuă
colaborare a voii sale libere cu harul divin.
Păcatul - piedică în calea realizării sinergiei
Cum am spus mai sus, sinergia înseamnă colaborarea credinciosului cu harul divin în
mântuirea sa. Însă, după căderea în păcat, a încetat această colaborare ca şi posibilitatea pentru
colaborare. Abia după întruparea Fiului lui Dumnezeu, posibilitatea de colaborare s-a reînnoit
prin harul adus de El. La început păcatul îşi face apariţia prin îndoială (Facere 3, 1), care a
produs şi prima spărtură în unitatea lăuntrică originară a omului care, apoi prin influenţa satanei
se transformă într-o negaţie „Nu veţi muri” (Facere 3, 4). Această negaţie a însemnat tăgăduirea
binelui unic, obiectiv, bine din care toţi purcedem şi căruia trebuie să i ne dedicăm în mod total.
Răul sau păcatul, răneşte interiorul sufletului, partea inteligibilă a eului, mintea şi inimă. Aceasta
a făcut ca patimile să pună stăpânire pe om zice Sfântul Maxim Mărturisitorul. Dumnezeu,
nevrând veşnică nefericire a noastră a trimis pe Fiul Sau că luând asupra Sa toate afectele umane
în afară de păcat pentru ca să ne izbăvească. Prin El s-a refăcut natură cu care am fost creaţi şi
ne-am recăpătat calitatea de fii ai lui Dumnezeu creaţi după chipul şi asemănarea Lui. Pentru ca
să se realizeze în fiecare acest lucru, omul trebuie s colaboreze în mod continuu şi liber cu harul
divin cum afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceasta însă, cere din partea noastră dezlipire
de plăcerile exagerate şi de egoism. Pentru aceasta, în primul rând, credinciosul trebuie să-şi
recunoască păcătoşenia să printr-o căinţa sinceră, ca să ia hotărârea de a nu mai săvârşi nici un
păcat. Numai în acest fel putem reveni la starea sa de nevinovăţie dinainte de păcatul originar,
adică la calitatea de continuă desăvârşire până la îndumnezeire.
Dar, pentru ca să putem ajunge la desăvârşire, trebuie să ducem o permanentă luptă cu
păcatul şi să ne încordăm în săvârşirea faptelor bune.
Rolul Sfântului Duh în realizarea sinergiei
Mijlocul prin care credinciosul urca spre îndumnezeire este chiar sinergia. Dar, Duhul
Sfânt este cel care-l ajută pe om să-şi dobândească viaţa cea nouă. El este forţa spirituală care-i
uneşte pe credincioşi în calitatea lor de membre ale Trupului tainic al lui Hristos-Biserica.
Creştinii sunt ajutaţi că în comuniune cu Iisus Hristos cel prezent în Biserica Sa să se
desăvârşească, să se sfinţească şi îndumnezeiască tot de Duhul Sfânt. De asemenea, tot prin El se
actualizează operă de Răscumpărare realizată de către Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu cel
Întrupat care, revărsă peste noi puterea harului dumnezeiesc, care, ne ajută în desăvârşirea fiinţei
noastre omeneşti în aşa fel încât să devenim asemenea cu Dumnezeu şi fii ai Lui.
Dorinţa după aceasta desăvârşire îl mistuie pe adevăratul credincios, în tot cursul vieţii
sale pământeşti şi spre ea tinde în mod continuu. Dar, spre ea nu putea înainta singur, ci numai
ajutat continuu de Sfântul Duh, ca manifestare a iubirii treimice faţă de om şi continuator al
operei de mântuire începută de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.
Cel care-i unifica pe credincioşi într-o unică Biserică, cea pe care a întemeiat-o
Iisus Hristos este tocmai Sfântul Duh. El este lumina lui Dumnezeu, care-i luminează pe cei din
întuneric şi revarsa totodată şi harul dumnezeiesc în inimile credincioşilor. Este cel care lucrează
prin Sfintele Taine şi ne ajută să ne renaştem spiritual, dar şi să ne menţinem în Biserică. Puterea
care-i ajută pe credincioşi să se desăvârşească prin curăţirea de patimi, prin cugetarea la
Dumnezeu şi prin unirea cu El este adusă tot de Sfântul Duh în sufletele lor. Dar, pentru a fi
posibil acest lucru, credincioşii trebuie să conlucreze în mod liber şi continuu cu harul
dumnezeiesc, singurul care poate întări sufletul ca să poată înainta spre piscul sfinţeniei, sau la
asemănarea cu Dumnezeu.
Deci, credincioşii numai printr-o continuă colaborare cu harul divin pot spori în
întărirea lor duhovnicească înţelegând astfel că, orice om le este frate faţă de care avem datoria
de a-l ajuta când se găseşte în lipsuri materiale sau spirituale.
Din cele expuse mai sus, putem afirma că, sinergia este mijlocul prin care noi
credincioşii, făpturi ale lui Dumnezeu, ne putem ridica din starea de robi ai păcatului la cea de
desăvârşire, de îndumnezeire, sau de fii ai lui Dumnezeu după har. Pentru realizarea acestui lucru
este necesară o continuă lupta cu păcatul şi cu toate tentaţiile lui ademenitoare. Iar, sinergia
înseamnă deci continuă înălţare a credinciosului în viaţă duhovnicească. Dar credinciosul poate
participa la viaţa divină numai în măsura în care îşi dă contribuţia efortului său personal susţinut
cotinuu de harul divin. Aceasta o spune în mod clar Mântuitorul prin cuvintele: „Iată Eu stau la
uşă. şi bat, de va auzi cineva glasul Meu, voi intra la el şi voi cina împreună ca el şi el cu Mine ”.
De aici reiese că, omul este liber de a conlucra sau nu cu harul lui Dumnezeu, nefiind constrâns
câtuşi de puţin.
Dacă colaborăm cu harul divin ni se regenerează puterile sufleteşti şi devenim capabili,
că prin credinţă şi fapte bune, să ne angajăm cu întreaga noastră fiinţă în anevoioasă operă de
desăvârşire ce se încununează prin dumnezeirea noastră. Opera aceasta este anevoioasă prin
faptul că odată cu căderea în păcat, s-a produs un dezechilibru între ce este trupesc şi ce este
sufletesc din noi, făcând să domine cele trupeşti. Omul singur nu era capabil să iasă din acest
impas şi din această cauză s-a Întrupat Fiul lui Dumnezeu, care ne-a redat ca ajutor harul divin
dat de către Dumnezeu odată cu crearea noastră.