Cuvantul isihasm vine de la termenul grecesc isihia, care inseamna liniste, tacere interioara.

Isihasmul este una dintre cele mai directe si pure (libera de dogmatism ori inchistari religioase) cai de a atinge iluminarea spirituala. Toti marii sfinti ortodocsi au practicat isihasmul sau cel putin au abordat tehnicile speciale de control, transcendere a mintii ori focalizare a atentiei in interior (pantece, inima etc) caci dupa cum spune Sf. Grigorie Sinaitul dar si altii e cu neputinta sa se mantuiasca cineva fara atentie amanuntita si fara paza mintii. Cartea de capatai a isihasmului nu este Biblia ci Filocalia o culegere a experientelor si invataturilor spirituale relatate de mari sfinti ori discipoli ai acestora. Practica de baza a isihasmului consta din rugaciunea inimii sau a mintii. Rugaciunea inimii include mai multe etape, pana la practica ei desavarsita. Stadiul suprem al acesteia fiind realizeazarea efectiva a contopirii cu Dumnezeu; transcenderea iluziei desertaciunii acestei lumi si dizolvarea mintii prin identificare cu constiinta divina. Minte care se intoarce in ea insasi si mai presus de ea spre a se uni cu Dumnezeu Sf. Grigore Palama In aceatsa ultima etapa nu se mai pot rosti cuvinte, rugaciunea dispare, si orice mijloc al acesteia ramane doar o traire pura inefabila lipsita de orice obiect intr-un profund extaz mistic rapire extatica care poate dura zile in sir. In acest stadium sunt revelate marile mistere, trairile coplesitoare pe care nici un muritor nu le-ar banui. Adevarata realitate perceputa deja la o dimensiune unde timpul si spatial, forma, lumina si insasi actul intelegerii or al cunoasterii sunt transcese dupa cum spune si Sfantul Dionisie Areopagitul: Dumnezeirea nu este nici suflet nici minte nici parere nici ratiune, nu poate fi exprimata, nici inteleasanici stiinta nici adevar nici imparatie nici unitate nici bunatate nici duh nici paternitate nici filiatie, ea scapa oricarui rationament de a o numi ori cunoaste. Nu e nici intuneric, nici rataciredespre ea nu se poate afirma ori nega nimic in mod absolut dar este totodata Cauza unica si desavarsita a tuturor fiind transcendenta, fiind libera de toate si mai presus de toate. din lucrarea Teologia Mistica RUGACIUNEA INIMII (sau a mintii) Rugaciunea inimii isi are originea in porunca Apostolului Pavel: "Rugati-va neincetat!" (I Tes 5, 17). Sigur, pare imposibil sa te rogi tot timpul. Dar nu este asa. Cand Sfantul Maxim Marturisitorul este intrebat de unul dintre frati cum e posibil sa te rogi neincetat cand sunt atatea lucruri de facut, acesta i-a raspuns: "Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu neputinta".

La rugaciunea inimii poate ajunge orice om, atat calugarul, cat si mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Asa ca nu trebuie sa ne miram daca auzim de persoane care s-au nevoit o viata intreaga si nu au ajuns sa o practice. Ca orice dar, Dumnezeu il ofera doar aceluia care care are cu adevarat dragoste si smerenie. Important este ca noi sa ne straduim sal primim. Nu trebuie sa ajungem sa credem ca nu ne vizeaza, ca Dumnezeu nu ne are in vedere cu acest dar. E un pacat sa crezi ca el apartine doar altora. Risti sa faci din rugaciunea inimii doar un subiect de discutie: cine a practicat-o, care ii este inceputul, ce cuvinte contine, etc. Insa ea nu ne-a fost data pentru speculatie, ci pentru unirea cu El. Cuvintele pe care trebuie sa le rostim pentru a dobandi rugaciunea inimii sunt: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul. Repetarea cat mai deasa a acestor cuvinte nu duce nici la plictiseala si nici la oboseala mintii, cum adeseori se afirma. Nu devenim niste papagali. Dimpotriva, dobandim pacea cu toti si cu toate. Rugaciunea inimii are nevoie la inceput de cantitate, de aceea este nevoie ca omul sa inmulteasca repetarea ei pe zi ce trece. Semn al dobandirii rugaciunii inimii este faptul ca omul, trezindu-se din somn, simte mai inainte de toate miscarea rugaciunii in minte, ca indiferent de actiunea in care se afla, rugaciunea ii rasuna in adanc, ca rugaciunea nu-l paraseste niciodata, ajunge precum respiratia. De aceea Sfinti Parinti afirma ca ea se repeta de la sine si-n timpul somnului, adeverind versetul din Cantarea Cantarilor: "Eu dorm, dar inima mea vegheaza". Oricarui lucrator al rugaciunii inimii, Dumnezeu ii ingaduie ispite pe masura puterilor sale. Astfel, diavolul nu va fi in stare sa faca nimic mai presus de cele ingaduite. Nu e cazul sa descriem ispitele care pot veni asupra celor ce se indeletnicesc cu rugaciunea inimii, deoarece nu cu toti se intampla unul si acelasi lucru. Important este ca omul, afara de Numele Domnului, sa nu fie captivat de nimic. Incepeti de astazi sa va rugati rostind cuvintele : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" si veti avea parte de o bucurie nesfarsita. Nu le rostiti mecanic, ci cugetand ca Dumnezeu e de fata, ca va aude si va vede. Aceasta cuprinde o serie de tehnici structurate pe mai multe etape echivalente nivelului de practica. Rugaciunea inimii este nestemata invataturii si meditatiei crestine. Azi din pacate, isihasmul se mai practica in putine locuri pe glob. Rugaciunea inimii este mult superioara rugaciunii obisnuite caci ea sporeste necontenit puterea de concentrare si creste profunzimea perceptiei si aduce linistea sufletului, o stare permanenta de beatitudine pentru cel care se roaga.
2

Rugaciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul(a).

Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului

In cadrul formarii spirituale, omul primeste in folosinta mai multe unelte ce-i inlesnesc parcursul sau spre mantuire, care este adevaratul sens al vietii umane. Viata umana nu se limiteaza doar la existenta sa imanenta, materiala, sensibila, ci ea are si o dimensiune transcendenta, identificata de catre filosoful Mircea Eliade cu omul ca homo religiosus, avand in caracteristicile sale ontologice inclinatia catre divin, catre o realitate dincolo de empiricul in care s-a nascut, admitand existenta unui Demiurg, a unui Creator. Fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul trebuie sa parcurga in existenta sa dinamica chip - asemanare; el este chip al lui Dumnezeu numai in masura in care se apropie de asemanarea cu Acesta. Pentru a-si atinge acest deziderat, omul trebuie sa tina cont in viata sa de o educatie religioasa si de un program duhovnicesc bine stabilit, care sa-l fereasca de ispitele lumii si sa-i ofere o orientare in tot ceea ce administreaza, spre a fi ferit de caderi. In acest scop, Biserica, prin Evanghelia si Traditia ei, a randuit omului toate mijloacele necesare spre a se implini. Nazuinta omului credincios este aceea de a se uni cu Dumnezeu, de a-si sfinti existenta, de a deveni dumnezeu dupa har. Daca in starea primordiala, omul avea o relatie directa cu Dumnezeu, dupa cadere aceasta relatie s-a alterat. De aceea am ales in lucrarea mea sa vorbesc despre rugaciunea lui Iisus (a inimii, sau a mintii, sau neincetata) sub aspect pedagogic, incercand sa evidentiez principalele puncte de sprijin care trebuie strabatute spre a practica o rugaciune curata si de a realiza o comuniune cat mai deplina cu Dumnezeu. Omului, in afara cultului public, i se cere si un cult personal. Mai mult decat atat, i se cere in special rugaciunea neincetata. Observam aceasta in indemnul Sfantului Apostol Pavel de a ne ruga neincetat . Daca dupa cadere comunicarea cu Dumnezeu a avut de suferit, acum omul are posibilitatea restabilirii acestui dialog prin rugaciune, prin isihie, care, coroborate, conduc catre rugaciunea adevarata ce-l insoteste pe om pretutindeni. Rugaciunea inimii este printre cele mai scurte rugaciuni ale Bisericii, insa profunzimea ei o situeaza intre cele mai complicate, ea cerand omului aport neincetat, permanent. Ea a venit ca rod al miscarii isihaste si a incercat sa introduca in viata omului rugaciunea ca mijloc inerent de acces spre mantuire. Rugaciunea ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu
3

Dumnezeu, in marea Sa milostivire, isi revarsa neincetat harul Sau asupra oamenilor, insa nu ii sileste pe acestia sa il primeasca. El respecta libertatea omului si asteapta, in marea Lui milostivire, ca acestia sa Il ceara. Rugaciunea este cea prin care omul poate cere acest har care este deja prezent in el. Prin rugaciune omul intra in legatura personala cu Dumnezeu, aflat in el prin harul Sau, se preda lucrarii mantuitoare a harului si participa la aceasta mantuire a sa in Hristos prin Duhul Sfant. Apropiindu-se astfel de Dumnezeu, tinta sa este sa sporeasca in apropierea de El, pentru ca astfel nu poate ramane mai departe decat insasi inima sa , in afara celui care ii este mai launtric decat toate cele dinlauntrul lui. Prin rugaciune, omul se aseaza in fata lui Dumnezeu, vorbeste cu el si se uneste cu el. In rugaciune, de asemenea, omul recunoaste ca la baza tuturor puterilor si a miscarilor din lume precum si a puterilor si lucrarilor sale, este puterea lui Dumnezeu. Parintele Staniloae afirma ca rugaciunea presupune o sinergie intre om si Dumnezeu si nu doar o cerere a lucrarii lui Dumnezeu. Exista asfel o oferire a omului lui Dumnezeu, de a-i sluji Lui, rugaciunea devenind astfel o jertfa a fiintei sale adusa lui Dumnezeu pe care o exprima prin cuvinte, o jertfa cuvantatoare , prin care insusi trupul se pune in slujba lui Dumnezeu. In rugaciune, omul cheama direct pe Dumnezeu, dechizandu-si fiinta de bunavoie, se ridica peste subiectivitatea sa si intra in dialog cu Dumnezeu pe care il simte mai aproape decat ca pe El de care ne vorbeste cineva; Il simte ca pe un Tu, cu care intra in legatura directa. Omul are nevoie sa se simta ca un tu a lui Dumnezeu prin cuvantul Lui, pentru ca Dumnezeu sa devina un Tu al sau in rugaciune caci: Numai celui ce imi spune tu ii pot spune si eu tu, sau sa intru in familiaritatea ce mi-o ofera, cerandu-i cu incredere ceva. Relatia de eu Tu dintre om si Dumnezeu poate deveni si relatie de Eu tu intre Dumnezeu si om, legatura dintre om si Dumnezeu fiind atat de stransa, de intima, de o interioritate reciproca, fiecare fiind in acelasi timp dator si primitor de iubire, desigur Dumnezeu fiind primul izvor al acestui schimb, intrand astfel in spirala miscarii nesfarsit suitoare in comunicarea dintre om si Dumnezeu. In adevarata rugaciune, omul simte ca Dumnezeu a asteptat rugaciunea sa si ca ii raspunde la ea, umplandu-l de bucurie, de liniste. Adevarata rugaciune inseamna o atiutudine constanta, o stare de spirit care modeleaza in mod liturgic intreaga noastra fiinta, facand din viata noastra o liturghie, o rugaciune, o doxologie, o taina de comuniune vesnica cu Dumnezeu . Pentru ca sa fie ascultata insa, rugaciunea trebuie facuta asa cum se cuvine, fiind nevoie de credinta si nu in ultimul rand starea de pocainta care este esentiala. De asemenea,
4

rugaciunea are mai multe trepte, fiecare corespunzand uneia dintre treptele urcusului duhovinesc pe care se afla omul ea fiind esentiala pe tot parcursul urcusului omului . Rugaciunea se cunoaste dupa obiectul ei si dupa concentrarea mai mult sau mai putin desavarsita sau dupa starea de liniste a sufletului care se roaga, afima parintele Staniloae. Viata crestina e legata in mod deosebit de rugaciune, ea fiind inaltarea sufletului la Dumnezeu, fiind facuta in Duhul, dar in numele Fiului, Iisus, care este singurul drum catre Tatal . Rugaciunea, afirma Paul Evdokimov, comporta o stare preliminara a efortului, deoarece dusmanii ei incearca sa o impiedice, pe langa rezistenta fireasca care vine uneori din trandavie si greutatea sufletului. Rugaciunea isi are propria-i lupta; ea nu este sraina de acea constrangere care pune stapanire pe imparatie. Fiecare rugaciune isi duce propria-i cruce, prin stradanie ea invinge stradania, pentru a tasni, la sfarsit, libera si usoara . Sfintii Parinti socotesc absolut esentiala pentru rugaciune starea de pocainta. Prin ea omul poate ajunge la adevarata rugaciune, cand, cunoscandu-si pacatul si neputinta, sufletul sau se da lui Dumnezeu, sfantul Evagrie spunand ca simtirea rugaciunii este adunarea cugetului, impreunata cu evlavia, cu strapungerea inimii, cu durerea sufletului, cu marturisirea greselilor, cu suspine nevazute . Perioada isihasta - aspecte generale O data cu aparitia monahismului, in interiorul acestuia s-a promovat o miscare continua de interiorizare, de liniste interioara ce-l impinge pe om spre comuniunea permanenta cu Dumnezeu, comuniune la care suntem chemati sa participam continuu prin indemnul la rugaciune al Sfantului Apostol Pavel din Epistola I catre Tesaloniceni: Rugati va neincetat! . Din aceasta dorinta de isihie, de liniste interioara a luat nastere curentul isihast, un curent existent de la inceputurile monahismului, insa sistematizat in secolul IV de Evagrie Ponticul si in secolul VII de Ioan Scararul . Insa prin isihasm trebuie percepute mai multe aspecte, care desemneaza de fapt trei realitati distincte: curentul si sistemul de spiritualitate contemplativa axata pe unirea cu Dumnezeu si pe rugaciune propriu monahului rasaritean, metoda psihosomatica de rugaciune difuzata la Athos in sec. XIII-XIV si sinteza filozofico-teologica elaborata de Sfantul Grigorie Palama ca raspuns la contestatiile ivite in secolul XIV (controversa cu Varlaam) . Observam astfel ca miscarea isihasta nu a aparut pentru prima data in secolul al XIV-lea, ci a existat in cadrul Bisericii din primele secole crestine. De-a lungul istoriei, in cadrul curentului isihast s-au incadrat mai multi Sfinti Parinti precum Ignatie Teoforul, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Maxim Marturisitorul, Talasie Libanul, Ioan Scararul, Simeon Noul Teolog si Grigorie Palama. Sfantul Grigorie Palama nu
5

este initiatorul miscarii isihaste, ci doar exponentul acesteia . Multi reduc isihasmul la asa zisa metoda a rugaciunii mintii in inima, insa trebuie aratat ca isihasmul are rol de a reinvia viata crestina intensa si integrala. Puterea isihasmului trebuie vazuta in suflarea de duh aprins in inimile crestine. Isihasmul este mistica ortodoxa crestina, este viata crestina integrala, devenind astfel chip de Liturghie . Metoda sfintei rugaciuni si atentii sau isihasmul afirma ca pentru inaltarea catre lumina spirituala sunt necesare asceza si rugaciunea, ele completandu-se una pe cealalta precum trupul se completeaza cu sufletul . Metoda delimiteaza trei feluri de rugaciune si de atentie. Prin aceste feluri, omul se poate inalta daca le foloseste la timp potrivit sau poate cobori daca le intrebuinteaza cu nesocotinta sau la vreme nepotrivita; numai al treilea fel duce la desavarsire, aceasta din urma fiind metoda insasi. In cazul primului fel se poate vorbi de o contemplatie imaginativa bazata pe fantezie pe care diavolul o dirijeaza cel mai bine si il indeparteaza pe crestin de la rugaciunea curata (rugaciunea curata din acest caz o putem identifica cu rugaciunea omului curatit de patimi si de orice reprezentare rea si necurata). Al doilea fel de rugaciune se identifica cu lupta launtrica cu gandurile ce renasc in suflet si atrag spre portile senzatiilor, marea ispita fiind in acest caz lipsa de discernamant privind gandurile curate si cele necurate (in acest caz este absolut necesara trezvia, care il tine pe om treaz in fata atacurilor diavolesti). Al treilea fel de rugaciune, cunoscuta si sub numele de isihasta, este apogeul rugaciunii, tinta spre care tind toti cei care se angajeaza in viata hristica, insa sunt foarte putini care ajung acolo. Aceasta a treia rugaciune incepe prin purificarea radicala a inimii, dat fiind faptul ca numai din inima cu totul curata se pot ridica rugaciunile adevarate. Toata atentia trebuie concentrata in purificarea fundamentala a inimii, fara de care nu este cu putinta rugaciunea mintii ( indepartand din inima si din minte toate cugetele, trezvia ii aduce omului pacea si linistea gtndurilor si a tuturor simturilor, pe aceasta Sfintii Parinti numind-o isihie, in adancul careia omul primeste cunoasterea si vederea luminii dumnezeiesti). Omul aspira la comuniunea cu Dumnezeu care duce la dobandirea mantuirii. Aceasta comuniune are loc, dupa cum spune si mitropolitul Hierotheos, in adancurile inimii unde se intalneste Dumnezeu cu omul, unde omul afla sensul fiintarii sale. Pentru acest lucru insa inima omului trebuie sa fie curata, pura. Aceasta puritate presupune integritate morala, imunitate la atacul gandurilor, dragoste si compasiune pentru cei suferinzi. A avea inima curata, arata Sfantul Macarie Egipteanul, inseamna a nu judeca pe nimeni: nici pe desfranata, nici pe pacatosi, nici pe cei fara randuiala, ci a-i privi pe toti cu gand nevinovat si cu ochi curat. Asfel, pentru cel cu inima curata trebuie sa devina un fapt obisnuit acela de a nu defaima pe nimeni, de a nu osandi sau de a nu uri pe cineva sau daca vedem pe cineva cu un
6

ochi, sa nu il judecam in inima noastra, ci sa-l privim ca pe un om sanatos; pe cel ciung sa-l privim ca si cand nu ar fi ciung, pe cel schiop ca si cand ar merge drept, sa ii compatimim pe cei pe care ii vedem pacatosi si bolnavi si sa avem indurare si compasiune fata de ei . Rugaciunea inimii - rugaciunea neincetata Rugaciunea inimii a capatat contur desavarsit si a fost cunoscuta intr-un mediu mult mai larg in secolul al XIV-lea, datorita controversei dintre calugarii isihati, in frunte cu Sfantul Grigorie Palama si scolastica apuseana, straina trairii rasaritene i reprezentata de calugarul Varlaam din Calabria. In Triadele sale impotriva lui Varlaam, Sfantul Grigorie Palama a fixat invatatura, care ulterior va deveni traditionala, definitorie pentru Rasaritul ortodox, privind necesitatea i valoareaacestei rugaciuni pentru desavarirea crestina. Sf. Grigorie Palama considera rugaciunea neincetata nu ca o chestiune intelectuala (cum o considera Varlaam), ci ca o stare harismatica de intensa traire . Rugaciunea inimii este rugaciunea savarsita de minte in inima, rugaciune care ajuta sa se intareasca in inima gandul permanent la Iisus Hristos. Insa mintea noastra umana nu este in stare singura sa biruie inchipuirile fanteziste si ideile care navalesc din aceasta contemplatie imaginativa. Astfel, in dorinta de inaltare a rugaciunii curate, este necesara invocarea numelui lui Iisus sau amintirea Acestuia. Numele acesta rostit continuu inauntrul sufletului, pastrat in inima, are darul de a distruge ispitele diavolesti si de a iradia lumina divina . Intentia acestei rugaciuni este de a aduna mintea in inima, ca de acolo sa se inalte neintrerupt prin rostirea rugaciunii scurte a numelui lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!. Pentru ca aceasta adunare a mintii in inima sa fie posibila a fost elaborata o metda care a avut mai multe variante. Astfel, s-a vorbit despre metoda Sf. Ioan Gura de Aur, a Sf. Simeon Noul Teolog, a lui Nichifor Monahul, a lui Grigorie Sinaitul si, bineinteles, a Sf. Grigorie Palama . Am amintit mai sus ca rugaciunea inimii primeste o aureola liturgica, devenind chip liturgic, identificat cu metoda isihasta. Cele trei feluri de rugaciune pe care le-am identificat le putem pune in paralel cu trei urcusuri, al mintii, al inimii si al Duhului, adica corespondenta Proscomidiei, a Punerii Inainte si a Euharistiei. Astfel, rugaciunea mintii sau a inimii este intruparea Cuvantului hristic in prescura mintii, in care Hristos face jertfa curatirii si a iertarii de pacate . Observam astfel formarea, in jurul numelui lui Iisus, a unei adevarate liturghii, o liturghie ce are menirea de a misca mintea spre rugaciune. Prezenta Mantuitorului in suflet are darul de a izgoni ultimele resturi de idei si de a spori flacara rugaciunii, devenind astfel un har care se adauga puterilor omenesti si colaboreaza cu ele in rugaciunea insotita de trezvie. Insa, pentru a se ajunge la contemplatie, rugaciunea lui Iisus trebuie rostita fara incetare, adica
7

repetata la infinit pentru a-si arata roadele miraculoase. Repetarea nesfarsita arugaciunii urmareste pastrarea prezentei harice a lui Hristos in noi, ducand astfel la mentinerea sufletului in prezenta lui Dumnezeu . In ce priveste modul de rugaciune pe care il putem aplica in cazul rugaciunii lui Iisus, aceasta se poate face prin monologare rostita (psalmodia), prin monologare in gand (meditatie) sau in stadiul cel mai inalt in care ea curge de la sine (Duhul Sfant se roaga atunci pentru noi). Oricare forma de rugaciune am alege-o, rugaciunea inimii are rolul, dupa Sf. Ioan Scararul, de a vedea in vazduhul inimii o lumina infinita pe care o vedem cu ochii mintii . Rugaciunea lui Iisus este rugaciunea desavarsita. Ea se rosteste intr-o stare de permanenta denigrare a sinelui, fiind insotita de pocainta nestirbita a sufletului si de participarea trupului, care se poate impartasi si el de harul dumnezeiesc. Importanta isihasmului si a rugaciunii neincetate, a lui Iisus a fost evocata chiar la un sinod constantinopolitan. In cadrul aceluiasi curent, au fost evidentiate metodele specifice de concentrare a mintii si a impreunarii sale cu inima, a pozitiei trupului in timpul rugaciunii, a infranarii simturilor, a invataturilor cu privire la faptul ca harul dumnezeiesc, pe care omul il primeste in inima, este necreat, precum si faptul ca lumina de pe Tabor (despre care vorbeste Sf. Grigorie Palama) este infinit mai presus de cunoasterea umana, dar nu mai prejos de gtndire. Astfel, folosul rugaciunii lui Iisus s-a concretizat si in traditia acesteia, inscrisa chiar in lucrarile unui sinod al Bisericii Ortodoxe din Constantinopol . Coroborand toate elementele de pana acum, putem sintetiza ca rugaciunea mintala, asa cum este conceputa si practicata din secolul al XIV-lea, consta in gasirea locului inimii, repetarea rugaciunii lui Iisus si contemplarea luminii taborice (expresia Sf. Grigorie Palama). In permanenta, in cadrul rugaciunii inimii trebuie avuta in vedere structura psihosomatica a omului, adica corelationarea dintre activitatea psihologica si activitatea fiziologica, in acest sens fiind necesara cunoasterea principalelor functii ale organismului uman pentru a fii puse in armonie cu pregatirea spirituala a fiecaruia (in special sistemul respirator si cel circulator, care au o legatura directa cu practica isihasta a rugaciunii mintale) . De aceea, in practica rugaciunii lui Iisus, exista metode care promoveaza o angrenare a intregului organism, in scopul de a se ajunge la o stare de curatire menatala ce poate conduce la desavarsire (ca in cazul celei de-a treia forma de rostire a rugaciunii, cea in care rugaciunea curge de la sine). In cazul rugaciunii lui Iisus putem vorbi de rugaciune adevarata, fiindca ea este o lucrare perpetua produsa de har in inima si inradacinata in suflet, devenind un izvor de bucurie sfanta care atrage spre sine mintea si o scoate de sub inchipuirile multiple siprofane ;

aceasta bucurie duhovniceasca se revarsa si asupra trupului, lucrand in trup , insa nedizolvandu-se in acesta . Nicodim Aghioritul surprinde, in cazul coborarii mintii in inima pe care rugaciunea lui Iisus o urmareste, faptul ca omul are o inclinatie ontologica ca energia spiritului sau (organul reprezentativ fiind encefalul) sa se intoarca in inima, acolo unde este esenta si puterea mintii.Mintea introdusa in inima contempla mintal omul launtric in mod integral. mintea orientata spre inima are puterea de a-si pastra orice gand aparut curat, nevatamat de atacurile gandurilor patimase. Caci Duhul Sfant aflat in inima este ca un sfesnic al cunostintei ce lumineaza in noi . Sf. Marcu Ascetul, vorbind de conlucrarea dintre minte si inima, spune: Mintea trebuie sa vegheze asupra inimii si sa strabata tot mai inauntru si sa se apropie numai de Dumnezeu, fara sa se scarbeasca de ostenelile trezviei si ale staruintei . Putem aminti aici si cele trei miscari ale spiritului despre care vorbeste Sf. Dionisie Areopagitul. Prima miscare reprezinta o iesire din sine catre un obiect exterior, cea de-a doua o reintoarcere in sine, iar cea de-a treia surprinde o adancire circulara in Divinitatea prezenta deja in suflet . Tot Nichifor Crainic spune ca mintea noastra, discursul nostru interior si vointa (cele trei parti ale sufletului), aplicate asupra cuvintelor rugaciunii, se unifica in aceeasi incordare . Este evident ca rugaciunea inimii ne indeamna catre o unificare a noastra spre a ne indrepta viata catre unirea cu Hristos si de a cunoaste Imparatia lui Dumnezeu, despre care Mantuitorul le-a vorbit apostolilor pana la Inaltare, intr-un mod launtric, daruindu-ne astfel posibilitatea mantuirii. Insa rugaciunea, in general, si rugaciunea inimii, in special, nu reprezinta decat parti componente ale arsenalului spiritual de care omul are nevoie in a-si atinge scopul, acela de a-si gasi adevarata sa existenta. Iar singura existenta desavarsita poate fi castigata numai in primirea lui Hristos ca si coordonator al vietii; practic, nu noi trebuie sa fim stapani pe existenta noastra pamanteasca, ci Hristos trebuie sa ne calauzeasca ca astfel sa primim cu bucurie viata in Hristos si dobandirea Imparatiei Cerurilor.

Bibliografie Izvoare
1. Sfanta Scriptura sau Biblia, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1983 2. Ica Diac. Prof. Dr. Ioan Jr., Birzu, Ierom. Asistent Vasile, Suport de curs, Despre isihasm, pentru anul III, semestrul II, Sibiu 3. Filocalia, volumul I, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2008

Carti
1. Cabasila, Nicolae, Sf., Despre viata in Hristos, Editura 2. Crainic, Nichifor, Cursurile de mistica, Editura Deisis, Sibiu, 2010 3. Evdokimov Paul, Rugaciunea in Biserica de Rasarit, Iasi, 1996 4. Gheorghe, Ierom. Ghelasie, Trairea mistica a Liturghiei, Editura Platytera, Bucuresti, 2009 5. Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, Bucuresti, 2001 6. Mantzaridis, Georgios, Morala crestina, Editura Bizantina, Bucuresti, 2006 7. Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica si mistica Bisericii ortodoxe, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2003 8. Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2006 9. Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, Editura Scripta, Bucuresti, 1993 10. Vlachos, Mitropolit Hierotheos, Psihoterapia ortodoxa, Editura Invierea, Timisoara, 1998

10