Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

ISIHASMUL – MOD DE VIAȚĂ SPIRITUALĂ

În spiritualitatea ortodoxă cuvântul „isihie” (gr. ήσυχία = tăcere, linişte,

calm, pace1) are un dublu sens: pe de o parte, el se poate referi la eremit, adică la
cel care a ales liniștea pustietății ca loc de rugăciune și nevoințe spirituale, dar,
pe de altă parte el poate desemna o formă de rugăciune interioară, continuuă ce
are ca scop comuniunea intimă a credinciosului cu Dumnezeu.
Acest din urmă sens face ca isihasmul să fie un mod de viaţă spirituală
propriu creştinilor din Răsărit, mod ce „desparte radical Răsăritul de Roma”2, însă
este și o șansă pentru toți creștinii, atât răsăriteni cât și apuseni, de a accede la
întâlnirea cu Dumnezeu prin intermediul acestui prilej de a regăsi pacea Duhului.
Este vorba, în mod evident, despre o „metodă de viaţă spirituală, pentru că
Rugăciunea lui Iisus nu poate fi considerată doar o simplă rugăciune stăruitoare,
comparabilă cu cele recomandate de pietatea catolică, cu toate că n-ar fi exclus
ca metoda apuseană a «aspiraţiei» să coboare din acelaşi filon tradiţional care
urcă până la Părinţii pustiei. Rugăciunea lui Iisus este îngemănată însă cu o
doctrină de viaţă spirituală pe care credincioşii bizantini şi slavi o consideră inima
Ortodoxiei: isihasmul.”3
Fiind o formă superioară de viaţă religioasă, isihasmul a cunoscut o
generalizare în sfera vieţii monahale ca mai apoi să se extindă şi în viaţa poporului
credincios. El oferă posibilitatea tuturor oamenilor de a avea acces la forma cea
mai înaltă de mistică.

1
Tomás Špidlik, op. cit., p. 85.
2
Paul Evdokimov, Ortodoxia..., p. 28.
3
Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, trad. rom. Dora Mezdrea, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 151.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

Înţelegem de aici faptul că şi cei care trăiesc în mijlocul lumii pot să

realizeze acea unire cu Dumnezeu pe care pustnicii sau monahii îmbunătăţiţi o
ating. Dumnezeu se poate descoperi fiecărui om în parte în măsura în care acesta
îşi purifică sufletul. Deci, criteriul unirii cu Dumnezeu nu este nicidecum mediul
social din care cineva provine, ci gradul de curăţenie sufletească.
Nichifor Crainic spunea faptul că „rugăciunea minţii joacă în spiritualitatea
ortodoxă un rol de prim ordin. În desfăşurarea istorică a acestei spiritualităţi ea e
o culme permanentă către care năzuiesc toate voinţele de perfecţiune”4.
„Rugăciunea lui Iisus” a fost (și este) o modalitate prin care creștinul poate
să ajungă la starea de concentrare și de pace lăuntrică care-i permite sufletului să
fie receptiv la noianul de iubire dăruit de Dumnezeu. Isihia este în sine un
exercițiu de dezvoltare a vieții interioare prin intermediul invocării continue a
numelui lui Iisus.5

1. Etapele istorice ale isihasmului

Isihasmul a apărut în mediul monastic (sec. IV – V) şi a cunoscut o

organizare propriu-zisă între secolele XIII – XIV când s-a manifestat ca o
profundă renaștere teologică și mai ales spirituală.
Începând cu secolul al IV-lea, efortul spiritual al călugărilor care viețuiau
în deșertul egiptean, așa numiții eremiți, era împărțit în rugăciune interioară și
asceză, încercându-se crearea unei armonii între ele. Însă, încă din această primă
fază a dezvoltării isihasmului apare o deviație de la calea armonioasă a împletirii
rugăciunii cu efortul ascetic inițiată de anumiți călugări, numiți evhiți, messalieni
sau rugători, care vroiau să se dedice întru totul rugăciunii și de aceea nu vroiau
să lucreze, trăind din cerșit.

4
Nichifor Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului (Curs de Teologie Mistică, 1935-1936), Ed. M.M.B., Iaşi,
1993, p. 127.
5
Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă..., p. 213.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

Această erezie i-a făcut pe anumiți teologi ai perioadei de început a

creștinismului să aibă suspiciuni asupra isihasmului. Chiar și în secolul al XIV-
lea isihaștii au fost acuzaţi de messalianism în cunoscuta dispută cu Varlaam
Calabritul.6 De aceea, Părinții Bisericii au recomandat cu rigoare munca manuală
îmbinată cu rugăciunea („Ora et labora!”), acest lucru venind și în sprijinul celor
săraci.
La sfârșitul secolului al IV-lea, Evagrie Ponticul teoretizează experiența
spirituală a Părinților din deșert, expunând într-o manieră sintetizată etapele
esențiale ale demersului isihast:
1. Asceza corporală, în cadrul căreia credinciosul experimentează
postul și privegherea;
2. Asceza mentală, adică acea pază a gândurilor, etapă în cadrul căreia
lupta se duce împotriva mândriei, mâniei, invidiei etc.
3. Rugăciunea pură, care presupune „vorbirea minții cu Dumnezeu”,
stare în care mintea se poate să se întindă „dincolo de sine, până la
Stăpânul ei, și să stea de vorbă cu El, fără mijlocirea nimănui”7.
În secolul al V-lea, erezia messaliană capătă din ce în ce mai mult avânt,
răspândindu-se în provinciile orientale ale imperiului. Doctrina lor excludea
Sfintele Taine și viața eclezială, spunând că Sfântul Botez este inutil, la fel ca și
celelalte Taine, el ștergând păcatele, dar nu și rădăcina acestora. De fapt, toți
oamenii, de la căderea lui Adam, sunt posedați de către un demon ce îi îndeamnă
să înfăptuiască răul. Numai rugăciunea continuă, unită cu asceza, are puterea de
a alunga demonul și de a face ca Duhul Sfânt să se coboare în suflet, omul trăind
sentimentul de certitudine și plenitudine, și dobândește puterea de a discerne
duhurile, darul proorciei, revelații, capacitatea de a vedea demonii, dar și
contemplarea Sfintei Treimi cu ochii trupești. De asemenea, și despre Sfânta

6
Ierom. Asist. Dr. Vasile Bârzu, „Disputa messaliană - doctrină, istoric, influenţe”, în Revista Teologică,
nr.1/2009, p. 95.
7
Evagrie, Filocalia 1, Cuvânt despre rugăciune, c 3, p. 75.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

Euharistie spuneau că este ineficace, ceea ce ne face să credem că ei contestau și

prezența reală a Mântuitorului în Euharistie.8
În cadrul sinodului de la Efes, din anul 431, mișcarea messaliană este
condamnată. Acest lucru a condus la o restrângere a ariei de răspândire a
isihasmului în cadrul Imperiului bizantin, rugăciunea continuuă fiind privită cu
suspiciune de cei care nu făceau încă diferența dintre radicalismul concepțiilor
messaliene și doctrina isihastă. De aceea, mișcarea isihastă se refugiază la
marginile Imperiului:
 în pustiul Sinai, unde este susținută de Sfântul Ioan
Scărarul (†649), care în lucrarea sa Scara Raiului vorbeşte despre
isihie şi isihast, recomandând rugăciunea „monologică”: „Iisuse”. El
spunea că „isihia (liniştea) trupului este o bună rânduială şi aşezare
a obiceiurilor şi simţurilor”9 şi că ea presupune „lepădarea oricăror
gânduri şi renunţarea la orice griji, chiar binecuvântate”10;
 în Palestina, propovăduită de Sfântul Varsanufie cel
Mare, alături de discipolul său Dorotei din Gaza, ei insistând pe
încrederea totală în Dumenzeu;
 în Siria, unde Sfântul Isaac Sirul (eremitul ce a devenit
episcop de Ninive, iar apoi a redevenit călugăr) a insistat asupra
transformării pe care o are cele ce practică rugăciunea isihastă,
oferindu-i acestuia o nouă viziune asupra celor din jur. E spunea
despre rugăciunea isihastă că „aşa cum nu e nimic care să se asemene
cu Dumnezeu, tot aşa nici un lucru sau lucrare nu se aseamănă cu
îndeletnicirea cu Dumnezeu în liniştire”11.

8
Antoine Guillaumont, „Messaliens”, în Dictionnaire de Spiritualité, Tome X, Ed. Beauchesne, Paris, 1980,
col. 1080-1082.
9
Ioan Scărarul, Scara Raiului, trad. rom. mitropolit Nicolae Corneanu, Ed. Învierea, Timişoara, 2004, p. 264;
10
Ibidem, p. 270.
11
Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea II, recent descoperită, „Cuvântul 30, 1”, Studiu introductiv şi
traducere: diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 343.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

În secolul a X-lea, la Constantinopol, Sfântul Simeon Noul Teolog reia

principalele teme isihaste și le integrează în cadrul vieții cenobitice. Practic, el
este cel care reconciliază viața monahală din mănăstirile de obște cu rugăciunea
interioară, spunând că nu este nici un impediment care să pericliteze posibilitatea
practicării în mănăstire a unei rugăciuni contemplative și continue care să aibă ca
rod experierea conștientă și luminoasă a Sfântului Duh.
După revirimentul pe care l-a avut mulțumită Sfântului Simeon Noul
Teolog, isihasmul a cunoscut o nouă perioadă de declin datorată formalismului
spiritual ce a însoțit apogeul politic al Imperiului. Va cunoaște o renaștere în
secolul al XIII-lea, după marile încercări suferite de către bizantini între 1204 și
1261, când Constantinopolul a fost cucerit de către cruciați și a stat sub ocupație
latină. Sfântul Nichifor Isihastul, eremit din muntele Athos, este unul dintre
artizanii acestei renașteri, el fiind unul dintre primii care sfătuiesc pe cei ce
practică rugăciunea inimii să o facă corelând-o cu respirația. Alături de Sfântul
Nichifor, mitropolitul Teolipt al Filadelfiei a propovăduit în această epocă
importanța rugăciunii inimii.
Isihasmul se confruntă în decursul istoriei sale cu o dispută pe care o
declanşează un călugăr grec, din Calabria, cu numele Varlaam, care îi acuza pe
isihaşti de fals misticism şi superstiţii. Varlaam susţinea că lumina taborică, la
vederea căreia ajungeau isihaştii, este o lumină creată, neidentificându-se cu
Dumnezeu pentru că este mărginită şi vremelnică, asemenea unei creaturi. Dacă
ar fi identică cu divinitatea, spunea el, ar fi veşnică şi invizibilă. Sfântul Grigorie
Palama (1296 – 1359) susţine, împotriva lui Varlaam, că „lumina taborică nu este
creată, ci este o emanaţie divină, veşnică, este o lucrare dumnezeiască, o
combinare între veşnicie şi vremelnicie, între lumea de sus şi cea de jos.” 12 De
altfel, Sfântul Grigorie Palama este cel ce reuşește să sintetizeze în scrierile sale
teologice întreaga experiență spiritual-duhovnicească a creștinismului ortodox,

12
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, op. cit., p. 225.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

fundamentând-o teologic. „Altoită pe Evanghelia «ucenicului pe care-l iubea

Iisus» (Ioan 21, 20), argumentată pe viaţa de rugăciune a «răniţilor iubirii lui
Hristos» (Paul Evdokimov), teologia Sfântului Grigorie Palama a reafirmat, la
sfârşit de Ev Mediu, vigoarea şi puterea dătătoare de înviere a spiritualităţii
Bisericii Ortodoxe”13.
Luând proporții din ce în ce mai mari, disputa dintre Varlaam și Sfântul
Grigorie Palama a condus la convocarea unui sinod la Constantinopol (1341) în
cadrul căruia teologii au analizat și s-au decis în favoarea isihasmului.
Nemulțumit, Varlaam trece la catolicism și continuă și mai vehement să critice
mișcarea isihastă.
Într-un alt sinod ţinut tot la Constantinopol, în anul 1531 (în cadrul căruia
au fost condamnaţi împreună cu Varlaam şi alţi adversari ai doctrinei isihaste),
isihasmul a fost definit ca doctrină a Bisericii de Răsărit.
După ce cunoaşte o importantă organizare la Athos în secolele XII – XIV,
isihasmul se răspândeşte în mănăstiri din Bulgaria, Serbia, România şi Rusia,
având o importantă influenţă asupra vieţii monastice şi liturgice, el nefiind separat
de spiritualitatea liturgică sau sacramentală. Deşi textele isihaste au fost destinate
monahilor şi se aplică cel mai bine în mediul lor de vieţuire, Nicodim de la Mun-
tele Athos, colecționarul scrierilor filocalice, susține faptul că rugăciunea inimii
poate să fie experiată atât de monahi cât şi de mireni; în Ortodoxie neexistând
două modele de spiritualitate.14
Trebuie precizat faptul că în cadrul spiritualităţii isihaste au existat mai
multe curente, unul dintre ele, propus de Sfântul Macarie Egipteanul, insistă
asupra „păzirii inimii”. „De altfel, în spiritualitatea ortodoxă, inima (kardia) nu
este organul fizic, ci centrul spiritual al omului, creat după chipul lui Dumnezeu,
eu-ul cel mai adânc şi cel mai adevărat, altarul lăuntric în care se intră în stare de

13
Episcop Teofan Sinaitul, Vicar patriarhal, „Cuvânt înainte” la vol. Rugăciunea lui Iisus, Ed. „Orthodoxos
Kypseli”, Bucureşti, 1992, pp. 7-8.
14
Preot Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 213.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

kenoză şi de jertfă şi în care are loc unirea cu Hristos. Inima dă unitatea persoanei
umane. De aceea, «rugăciunea inimii» creează o stare existenţială de unitate şi de
integritate a persoanei.”15

2. Isihasmul – rugăciunea transfigurării

Faptul că rugăciunea lui Iisus pentru a-şi manifesta efectele miraculoase

trebuie rostită neîncetat, se sprijină pe îndemnul Mântuitorului de a priveghea şi
a ne ruga, îndemn pe care Sfântul Apostol Pavel îl repetă astfel: „Rugaţi-vă
neîncetat!” (1 Tesaloniceni 6, 17). „Rugăciunea neîncetată este singurul mijloc al
omului de a se realiza în propria lui umanitate, în propria lui omenie.”16 Ştim, de
altfel, cum că prezenţa lui Iisus în noi este motorul oricărei acţiuni bune: „Fără
de Mine nu puteţi face nimic. Cel ce va rămâne în Mine şi Eu întru el, acela va
aduce roadă multă”. Repetarea necontenită a numelui lui Iisus ţine sufletul în
concentrare şi-l fereşte astfel de devieri păcătoase.
„Esenţa spirituală a rugăciunii lui Iisus constă în tendinţa de a demonstra
experimental înălţătorul adevăr că trupurile noastre sunt şi pot să fie temple ale
Duhului Sfânt. Ea e rugăciunea transfigurării, care e caracteristica sublimă a
ortodoxiei noastre.”17
Sfântul Ignatie Briancianinov spunea că „este cu neputinţă a curăţa inima
şi a alunga din ea duhurile necurate fără deasa chemare a lui Iisus Hristos.”18
Isihasmul are la bază două mari principii doctrinare: cel al îndumnezeirii
omului în Hristos, susținut și formulat de Părinţii greci ai Bisericii, şi unul practic
rezultat din experiența Părinţilor pustiei ce au pus în aplicare rugăciunea
neîntreruptă și trezvia.19 Părinţii isihaşti considerau teoria şi practicarea

15
Ibidem, p. 214.
16
Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Ed. Anastasia, București, 1998, p. 11.
17
Nichifor Crainic, op. cit., p. 144.
18
Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre rugăciunea lui Iisus. Experienţe ascetice, vol. I, trad. rom. Adrian şi
Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 254.
19
Placide Deseille, op. cit., p. 152.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

rugăciunii lui Iisus, meditaţia în tăcere asupra numelui lui Iisus şi starea de linişte
produsă de aceasta, nu ca pe un scop în sine, ci ca pe o stare prielnică practicării
virtuţilor.
Elementele esenţiale ale spiritualităţii isihaste sunt, potrivit Sfântului
Simeon Noul Teolog, conştiinţa şi simţirea harului, iar după Sfântul Grigorie
Palama, contemplarea nemijlocită a slavei lui Dumnezeu sub forma energiilor
divine necreate.
Potrivit tradiției isihaste, trupul trebuie să participe la eforturile spirituale
ale duhului. „Asceza isihastă nu caută suferinţa şi întristarea, ci puterea de a
îndura prin înfrânare, rezistenţa faţă de împrăştierea minţii şi veghea inimii asupra
a ceea ce este esenţial.”20
Rugăciunea lui Iisus a fost denumită în felurite feluri: „păzirea minţii,
trezvie, luare-aminte, lucrare a minţii, rugăciune a minţii – sunt nume felurite
pentru una şi aceeaşi nevoinţă sufletească, potrivit feluritelor chipuri în care se
arată ea. Nevoinţa sufletească se preface, la vremea sa, în nevoinţă
duhovnicească. Nevoinţa duhovnicească este tot nevoinţa sufletească, însă
umbrită de harul dumnezeiesc”21.
Isihastul este acea persoană care a dobândit pacea şi liniştea interioară şi
vieţuieşte „într-o stare de receptivitate continuă. El ascultă vocea rugăciunii din
propria-i inimă, dar înţelege că această voce nu-i a sa, ci Altcineva îi vorbeşte din
adâncuri”22.
Pentru a auzi vocea lui Dumnezeu, cel ce se roagă trebuie să păstreze
tăcerea, să vegheze şi să dea dovadă de trezvie. Un scriitor ortodox din Finlanda
spunea cu înţelepciune următoarele cuvinte cu privire la rugăciune: „Când vă
rugaţi «eul» vostru trebuie să tacă… Tăceţi şi lăsaţi rugăciunea să vorbească”23.

20
Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, trad. rom. Pr. Prof. Ion Buga şi Anca Manolescu, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2006, p. 120.
21
Sfântul Ignatie Briancianinov, op. cit., p. 253.
22
Episcop Kallistos Ware, „Puterea Numelui. Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă”, în vol. Rugăciunea
lui Iisus…, p. 13.
23
Tito Colliander, Le Chemin des ascetes, Ed. Abbaye de Bellefontaine, p.13, apud Ibidem.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

Referindu-se la cei începători într-ale rugăciunii, Sfântul Grigorie Sinaitul

spune că ei nu-şi pot alunga singuri gândurile, ci ele pot fi îndepărtate numai cu
ajutorul lui Dumnezeu. Chiar şi cei înaintaţi pe calea ce duce la unirea cu
divinitatea poartă războiul cu gândurile numai cu ajutorul armelor oferite de Cel
de Sus. De aceea, atunci când gândurile pierzătoare caută să pună stăpânire pe
noi, trebuie chemat „Domnul Iisus, des şi cu stăruinţă şi vor fugi. Căci nerăbdând
căldura inimii izvorâtă din rugăciune, fug ca arse de foc”24.
Sfântul Grigorie Palama spunea despre cei care au ales calea rugăciunii
minţii că „trebuie să fie nepătimaşi şi să fi lepădat legătura cu lucrurile aflate la
mijloc, (între ei şi Dumnezeu), căci numai aşa pot ajunge la rugăciunea
netulburată; iar cei ce n-au ajuns la această măsură (a nepătimirii), dar se silesc
spre ea, trebuie să treacă peste împătimirea de plăcere (dulcea împătimire), ca să
se elibereze cu totul de împătimire”25.
Pentru a porni spre ţinta căutată prin intermediul rugăciunii inimii, potrivit
Sfântului Simeon Noul Teolog, este nevoie mai întâi să câştigi trei lucruri: „lipsa
de griji în privinţa lucrurilor neîndreptăţite şi îndreptăţite, adică moartea faţă de
toate; conştiinţa curată păzindu-te neosândit de conştiinţa proprie; şi
neîmpătimirea, nelăsându-te atras de nimic din ce-i al veacului acesta, sau al
trupului”26.

3. Numele lui Dumnezeu – izvor de viață veșnică

Rugăciunea lui Iisus sau a inimii îşi are originea în concepţia biblică asupra
Numelui lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne descoperă faptul că Numele lui
Dumnezeu nu este altceva decât unul din atributele Sale prin care El se descoperă

24
Sfântul Grigorie Sinaitul, „Despre cele două feluri ale rugăciunii”, în vol. Rugăciunea lui Iisus…, p. 63.
25
Sfântul Grigorie Palama, „Despre rugăciune”, în vol. Rugăciunea lui Iisus… , p. 65.
26
Sfântul Simeon Noul Teolog, „Despre al treilea fel de rugăciune”, în vol. Rugăciunea lui Iisus, Ed. „Orthodoxos
Kypseli”, Bucureşti, 1992, p. 75.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

şi prin care îşi manifestă prezenţa Sa. Când cineva invocă numele lui Iisus, se
învredniceşte de primirea lui Dumnezeu în inima sa.
Puterea rugăciunii lui Iisus constă tocmai în minunile pe care le făceau
Apostolii cu numele Domnului Iisus Hristos. Ei vindecau boli de nevindecat prin
puterile omeneşti, înviau morţi, scoteau demoni etc. Aşa s-a întâmplat şi atunci
când Apostolii Petru şi Ioan mergând să se roage la templul din Ierusalim, au
întâlnit un olog care aştepta să primească ceva. Sfântul Petru i se adresează astfel:
„Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos
Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” (Fapte, 3, 6). Această minune i-a scandalizat
pe iudeii din Sinedriu astfel încât ei au poruncit ca Apostolii să fie puşi sub pază,
iar a doua zi au fost interogaţi punându-li-se întrebarea: „Cu ce putere sau în al
cui nume aţi făcut voi aceasta?” (Fapte 4, 7). Atunci Sfântul Apostol Petru,
luminat de Duhul Sfânt a spus: „Cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul
Israel, că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar
pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea
voastră! … Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este un alt nume, dat
între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi.” (Fapte 4, 10, 12).
„Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de
orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti
şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt.” (Filipeni 2, 9-10)
În ortodoxie, viața este în general „hristocentrică e o imitaţie continuă a
Dumnezeului-Om, dar putem spune că în mod special isihasmul sinaitic şi
isihasmul sub orice formă istorică e cultul înflăcărat al numelui lui Iisus.”27
Atunci când este rostit numele lui Iisus în interiorul sufletului, sunt
îndepărtaţi vrăjmaşii şi el poate iradia lumina divină. Prin invocarea ajutorului lui
Iisus sunt alungate din minte toate reziduurile şi astfel ea se poate îndeletnici mai
bine cu rugăciunea.

27
Nichifor Crainic, op. cit., p. 138.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

Prin cuvintele scripturistice: „Iată, Eu trimit înaintea ta pe îngerul Meu…,

ia aminte la tine însuţi…, pentru că numele Meu este în el.” (Ieșire 23, 20-21) se
exprimă clar ideea că îngerul este cel care pune numele și acesta din urmă este
din momentul acela „purtătorul înfricoşător al prezenţei divine. Atunci când
Numele divin este rostit asupra unei ţări sau asupra unei persoane, ele intră în
relaţie intimă cu Dumnezeu. Invocarea numelui lui Dumnezeu este însoţită de
manifestarea Lui imediată, căci numele este formă a prezenţei. De aceea, numele
lui Dumnezeu nu putea să fie pronunţat decât de marele arhiereu în ziua de Iom-
Kippur, în Sfânta Sfintelor din templul de la Ierusalim. Întruparea face din orice
om un astfel de jertfitor, dar omul este neîncetat, în orice clipă, depozitarul
numelui. Numele lui Iisus - Ieşuah înseamnă Mântuitor. Nomen est Omen. El
conţine în potenţialitate cifrată energia mântuirii: «numele Fiului lui Dumnezeu
susţine lumea întreagă» spune Hermas, căci El este prezent în lume şi noi îl
preamărim în numele său.”28
Prin faptul că omul invocă Numele lui Iisus el se transformă în templu al
Său, devenind astfel loc al prezenţei dumnezeieşti. Numele lui Iisus poate fi
invocat în toate împrejurările vieţii, El impunându-Se precum o pecete ce se pune
pe orice lucru.
Isihasmul promovează comuniunea de iubire dintre persoane. Isihia
înseamnă pentru omul duhovnicesc îndepărtarea de căile greșite ale egoismului
și ale individualismului și canalizarea pe dumneazeiasca cale a iubirii, a
comuniunii cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu toți sfinții, adică cu întreaga
Biserică.
Rugăciunea inimii este o expresie a Duhului Sfânt, un exercițiu de intrare
în comuniune cu esența vieții, de unire cu Dumnezeu.
Isihasmul nu este altceva decât una dintre formele de regăsire a păcii
Duhului, o cale spirituală ce își află punctul final în comuniunea intimă cu

28
Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale..., p. 201.
Alexandru Miu - Spiritualitate ortodoxă (note de curs)

Dumnezeu. Duhul Sfânt este Cel Care-l călăuzește pe om în timpul experienței

spirituale a rugăciunii. În urcușul duhovnicesc generat de rugăciunea neîncetată,
omul se transfigurează și se purifică ajungând să dobândească stadiul de „om
nou” ce și-a regăsit pacea Duhului.
Vorbind despre isihasm astăzi, când societatea trece prin mutațiile
dramatice produse de secularizare, când omul caută forme de spiritualitate care
să-i confere cu rapiditate echilibru și confort sufletesc, ar trebui să fim cu luare
aminte la povețele bătrânilor monahi care au știut să recâștige și să sporească
harul lui Hristos în om printr-un mod de viață pe care noi abia dacă îl mai
cunoaștem.