Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, întrunit în insula Creta în perioada 16-26 iunie

2016, a aprobat următoarele documente:

 Mesajul Sfântului şi Marelui Sinod;
 Enciclica Sfântului și Marelui Sinod;
 Misiunea Bisericii în lumea contemporană;
 Diaspora Ortodoxă;
 Autonomia şi modul ei de proclamare;
 Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta;
 Importanţa postului şi respectarea lui astăzi;
 Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine.
Mesajul și Enciclica au fost traduse din limba greacă, iar pentru nuanțe au fost utilizate
traducerile oficiale în engleză, franceză și rusă ale documentelor.
Cele șase documente sinodale au fost reeditate după textul grecesc, urmând același procedeu de
comparație interlingvistică.

Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe

Către poporul ortodox și toți oamenii de bună voință,

Lăudăm și slăvim pe Dumnezeul „milelor și a toată mângâierea” pentru că ne-a învrednicit să
petrecem săptămâna Cincizecimii (18-26 iunie 2016) în Creta, aici unde Apostolul Pavel și
ucenicul său Tit au propovăduit Evanghelia în primii ani de viață ai Bisericii. Mulțumim
Dumnezeului slăvit în Treime că a binevoit să ducem la bun sfârșit în deplin acord lucrările
Sfântului și Marelui Sinod al Ortodoxiei, pe care l-a convocat Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu, cu voința comună a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale.
Urmând cu fidelitate exemplul Sfinților Apostoli și al Părinților de Dumnezeu insuflați, am
aprofundat din nou Evanghelia libertății, „fiindcă Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5, 1). La
baza căutărilor noastre teologice a stat certitudinea că Biserica nu viețuiește pentru sine. Ea
transmite mărturia Evangheliei Harului și Adevărului și oferă întregii lumi darurile lui
Dumnezeu: iubirea, pacea, dreptatea, reconcilierea, puterea Crucii și a Învierii și așteptarea
veșniciei.
1. Prioritatea majoră a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe.
Bazată pe Dumnezeiasca Euharistie și succesiunea apostolică a episcopilor, această unitate
trebuie întărită ca să aducă roadă nouă. Biserica cea Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și
Apostolică este comuniune divino-umană, pregustare și experiență a celor viitoare în Sfânta
Euharistie. Asemenea unei continue Cincizecimi, ea este un glas profetic necontenit, prezența și
mărturia Împărăției Dumnezeului iubirii. Fidelă Tradiției Apostolice unanime și experienței
sacramentale, Biserica Ortodoxă constituie continuarea autentică a Bisericii celei Una, Sfântă,
Universală (Sobornicească) și Apostolică, după cum mărturisim în Simbolul de Credință (Crez)
și după cum este confirmată de învățătura Părinților Bisericii. Biserica noastră trăiește taina
dumnezeieștii iconomii în viața sacramentală, centrată pe Sfânta Euharistie.
Biserica Ortodoxă exprimă unitatea și universalitatea (sobornicitatea) ei în cadrul Sinodului.
Sinodalitatea îi pătrunde organizarea (structura), modul ei de luare a deciziilor și îi determină
drumul. Bisericile Ortodoxe Autocefale nu reprezintă o confederație de Biserici, ci Biserica cea
Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică. Fiecare Biserică locală, aducând Sfânta
Euharistie, reprezintă prezența și manifestarea Bisericii celei Una, Sfântă, Universală
(Sobornicească) și Apostolică la nivel local. În privința Diasporei Ortodoxe din diferite țări din
lume, a fost hotărâtă continuarea funcționării Adunărilor Episcopale, până la aplicarea rigorii
canonice (acriviei). Aceste Adunări se compun din episcopii canonici, desemnați de fiecare
Biserică Autocefală, care continuă să fie supuși respectivei Biserici. Funcționarea consecventă a
Adunărilor Episcopale asigură respectarea principiului ortodox al sinodalității.
În timpul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod a fost accentuată importanța Sinaxelor
Întâistătătorilor care au avut loc și a fost făcută propunerea ca Sfântul și Marele Sinod să devină
o instituție care să se repete.
2. Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne pentru întreaga lume, trebuie să
continuăm liturghia de după Sfânta Liturghie și să dăm mărturia credinței celor de aproape și
celor de departe, în conformitate cu porunca clară a Domnului, înainte de Înălțarea Sa: „și veți fi
mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului”
(Faptele Apostolilor 1, 8). Re-evanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile moderne
secularizate și evanghelizarea celor care nu L-au cunoscut încă pe Hristos reprezintă datoria
neîntreruptă a Bisericii.
3. Ca răspuns la datoria de a mărturisi Adevărul și credința ei apostolică, Biserica oferă o mare
importanță dialogului, în principal cu creștinii eterodocși. În acest mod, și ansamblul lumii
creștine poate cunoaște mai exact autenticitatea Tradiției Ortodoxe, valoarea învățăturii
patristice, experiența liturgică și credința ortodocșilor. Dialogurile întreprinse de Biserica
Ortodoxă nu implică niciodată compromisul în materie de credință.
4. Explozia fundamentalismului care se observă în sânul diferitelor religii reprezintă expresia
unei religiozități morbide. Dialogul interreligios dus cu trezvie contribuie semnificativ la
promovarea încrederii reciproce, a păcii și a reconcilierii. Uleiul experienței religioase trebuie să
fie folosit pentru a unge rănile și nu pentru a reaprinde focul conflictelor militare. Biserica
Ortodoxă condamnă fără echivoc extinderea violenței militare, persecuțiile, expulzarea și
uciderea membrilor comunităților religioase, forțarea schimbării credinței religioase, comerțul cu
refugiați, răpirile, tortura și execuțiile îngrozitoare. Ea denunță distrugerea bisericilor,
simbolurilor religioase și monumentelor culturale. În special, își exprimă grija profundă pentru
situația creștinilor și a tuturor minorităților persecutate în Orientul Mijlociu și în alte părți ale
lumii. Biserica Ortodoxă face apel la comunitatea mondială pentru protejarea ortodocșilor
indigeni, a celorlalți creștini și a tuturor populațiilor din zonă care au dreptul inalienabil de a
rămâne în patria lor în calitate de cetățeni cu drepturi egale. Sinodul nostru apelează la toți cei
implicați să facă eforturi sistematice, fără întârziere, pentru a încheia conflictele militare din
Orientul Mijlociu și de oriunde persistă ostilitățile armate și pentru repatrierea celor expulzați.
Adresăm apelul nostru în special către cei în poziții de putere pentru ca pacea și dreptatea să
prevaleze în țările de origine ale refugiaților. Îndemnăm autoritățile civile, cetățenii și creștinii
ortodocși din țările în care au găsit refugiu cei persecutați să continue să le ofere sprijin în
măsura posibilităților lor sau chiar dincolo de acestea.
5. Secularizarea contemporană urmărește autonomizarea omului de Hristos și de influența
duhovnicească a Bisericii, pe care o identifică arbitrar cu conservatorismul. Civilizația
occidentală poartă, însă, pecetea de neșters a contribuției diacronice a creștinismului. În plus,
Biserica subliniază semnificația mântuitoare a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, și a Trupului Său,
ca fiind locul și modul de viețuire în libertate.
6. Cu privire la abordarea contemporană a căsătoriei, Biserica Ortodoxă consideră relația
indisolubilă de dragoste dintre bărbat și femeie „o taină mare… în Hristos și în Biserică”. În
mod similar, numește familia, care rezultă din căsătorie și constituie singura garanție pentru
creșterea copiilor, „biserică mică”.
Întotdeauna, Biserica a subliniat valoarea cumpătării. Asceza creștină, însă, diferă fundamental
de orice ascetism dualist care îl desparte pe om de viață și de semeni. Spre deosebire de aceasta,
asceza creștină îl leagă pe om de viața sacramentală a Bisericii. Cumpătarea nu se referă numai
la viața monahală. Etosul ascetic este caracteristic vieții bisericești în toate manifestările ei.
**
Sfântul și Marele Sinod, pe lângă temele specifice asupra cărora a luat decizii, menționează pe
scurt și următoarele probleme contemporane importante:
7. În privința relațiilor credinței creștine cu științele naturale, Biserica Ortodoxă evită plasarea
investigațiilor științifice sub tutelaj și nu adoptă o poziție cu privire la fiecare problemă
științifică. Ea îi mulțumește lui Dumnezeu care dăruiește oamenilor de știință darul de a
descoperi dimensiuni necunoscute ale creației divine. Dezvoltarea modernă a științelor
naturale și a tehnologiei aduce schimbări radicale în viața noastră. Aduce beneficii importante
precum facilitarea vieții cotidiene, tratarea unor afecțiuni grave, o comunicare mai facilă,
explorarea spațiului etc. Cu toate acestea, are și multe consecințe negative precum manipularea
libertății, pierderea graduală a tradițiilor prețioase, distrugerea mediului natural, negarea valorilor
morale. Cunoașterea științifică, oricât de repede ar avansa, nu motivează voința omului, nici nu
oferă răspuns la problemele importante de ordin moral și existențial sau la căutarea sensului
vieții și al lumii. Aceste aspecte necesită o abordare duhovnicească, pe care Biserica Ortodoxă
încearcă să o ofere prin bioetică, știință fundamentată pe morala creștină și învățătura patristică.
Pe lângă respectul ei pentru libertatea cercetărilor științifice, Biserica Ortodoxă evidențiază
pericolele care se ascund în spatele unor reușite științifice și subliniază demnitatea umană și
destinul divin al omului.
8. Este limpede că situația de criză ecologică de astăzi se datorează unor cauze spirituale și
morale. Rădăcinile sale sunt legate de lăcomie, avariție și egoism, care conduc la utilizarea
necugetată a resurselor naturale, umplerea atmosferei cu substanțe poluante dăunătoare și
schimbările climatice. Răspunsul creștin la problema aceasta necesită pocăință pentru abuz,
cumpătare și gândire ascetică, ceea ce reprezintă un antidot pentru supraconsum și, în același
timp, cultivarea conștiinței că omul este „iconom” (administrator) al creației și nu un posesor al
ei. Biserica nu încetează să sublinieze că și generațiile viitoare au dreptul la resursele naturale
oferite nouă de Creator. De aceea, Biserica Ortodoxă participă activ în diferite inițiative
ecologice internaționale și a stabilit data de 1 Septembrie ca zi de rugăciune pentru protecția
mediului natural.
9. Ca răspuns la standardizarea egalizantă și impersonală promovată în diferite feluri, Ortodoxia
propune respectul pentru caracteristicile personale ale oamenilor și popoarelor. Se opune
autonomizării economiei din cauza nevoilor umane de bază și transformării acesteia într-un scop
în sine. Progresul umanității nu este legat doar de creșterea standardelor de viață sau de
dezvoltarea economică, în detrimentul valorilor spirituale.
10. Biserica Ortodoxă nu se implică în politică. Vocea ei rămâne distinctă dar și profetică, fiind o
intervenție benefică pentru om. Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la
crizele și convulsiile sociale și politice, urmărind protejarea cetățeanului de puterea arbitrară a
statului. Biserica adaugă la acestea și obligațiile și responsabilitățile cetățenilor, precum și nevoia
unei auto-critici constante atât din partea politicienilor, cât și a cetățenilor, în vederea
îmbunătățirii substanțiale a societății. În principal, Biserica subliniază că idealul ortodox privind
omul depășește orizontul drepturilor omului stabilite și că dragostea „este mai mare decât toate”,
după cum ne-a descoperit Hristos și au experimentat toți cei care L-au urmat. Insistă, de
asemenea, că un drept fundamental al omului este protejarea libertății religioase, adică a libertății
de conștiință, de credință, de cult (religie) și a tuturor expresiilor individuale și colective ale
acesteia, incluzând și dreptul fiecărui credincios și fiecărei comunități religioase de a-și
manifesta credința liber de orice intervenție a statului, precum și dreptul la educație religioasă
publică.
11. Biserica Ortodoxă se adresează tinerilor, care caută deplinătatea vieții în libertate, dreptate,
creativitate, dar și iubire. Ea îi cheamă să se alăture în mod conștiincios Bisericii Celui care este
Adevărul și Viața. Să vină oferind trupului eclezial vitalitatea lor, neliniștile, problematicile și
așteptările lor. Tinerii nu reprezintă doar viitorul Bisericii, ci și prezentul dinamic și creativ la
nivel local și mondial.
12. Sfântul și Marele Sinod a deschis orizonturile noastre către lumea contemporană diversă. Ne-
a subliniat responsabilitatea în spațiu și timp, având întotdeauna perspectiva veșniciei. Biserica
Ortodoxă, păstrându-și intact caracterul sacramental și soteriologic (mântuitor), este sensibilă la
durerea, necazurile și strigătul pentru dreptate și pace al popoarelor. Ea „binevestește din zi în zi
mântuirea Lui. Veștește între neamuri slava Lui, între toate popoarele minunile Lui”
(Psalmul 95, 2-3).
Să ne rugăm ca „Dumnezeul a tot harul, Care ne-a chemat la slava Sa cea veșnică, întru Hristos
Iisus, El Însuși, după ce vom suferi puțină vreme, ne va duce la desăvârșire, ne va întări, ne va
împuternici, ne va face neclintiți. A lui fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin!” (1 Petru 5,
10-11).

Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

Cântare de mulţumire înălţăm Dumnezeului închinat în Treime, Celui Care ne-a învrednicit să ne
întâlnim împreună în zilele Cincizecimii în insula Creta, cea sfinţită de Apostolul Neamurilor,
Pavel, şi de ucenicul său, Tit, „adevăratul fiu după credinţa cea de obşte” (Tit 1, 4), şi,  cu
insuflarea Duhului Sfânt, să încheiem lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii noastre
Ortodoxe, convocat de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în acord comun cu
Preafericiţii Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, spre slava numelui Său celui
binecuvântat şi spre binele poporului lui Dumnezeu şi al lumii întregi, împreună mărturisind cu
dumnezeiescul Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca
iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4, 1).
Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică reprezintă o
mărturie autentică a credinţei în Hristos Dumnezeu-Omul, Fiul Unul-Născut şi Cuvântul lui
Dumnezeu, Care, prin întrupare, prin toată activitatea Sa pe pământ, prin jertfa pe Cruce şi prin
învierea Sa, L-a descoperit pe Dumnezeul în Treime ca iubire nemărginită. Aşadar, cu o singură
gură şi o inimă adresăm cuvântul „nădejdii din noi” (1 Petru 3, 15) nu numai către fiii
Preasfintei noastre Biserici, ci şi către toţi oamenii, „celor de departe şi celor de aproape”
(Efeseni 2, 17). „Nădejdea noastră” (1 Timotei 1, 1), Mântuitorul lumii, S-a descoperit
„Dumnezeu cu noi” (Matei 1, 23) şi ca Dumnezeu „pentru noi” (Romani 8, 32), „Care voieşte ca
toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).
Vestind mila şi netăinuind binefacerea, cunoscând cuvintele Domnului că „cerul şi pământul vor
trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), cu „bucurie deplină” (1 Ioan 1, 4),
binevestim cuvântul credinţei, al nădejdii şi al dragostei, privind înainte către „ziua cea
neînserată, cea continuă, cea fără de sfârşit” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron, II, PG 29,
52). Faptul că „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20), nu contestă, ci întăreşte mărturia
noastră în lume.
Prin aceasta, urmăm tradiţiei Apostolilor şi Părinţilor noştri care L-au binevestit pe Hristos şi
prin trăirea mântuitoare a credinţei Bisericii prin El, teologhisind „pescăreşte”, adică apostolic
către oamenii de orice vârstă, pentru a le transmite Evanghelia libertăţii „întru care Hristos ne-a
făcut liberi” (Galateni 5, 1). Biserica nu trăieşte pentru sine. Ea se oferă pentru întreaga omenire,
pentru înălţarea şi înnoirea lumii în ceruri noi şi pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 21). Astfel, ea
oferă mărturia evanghelică şi împarte lumii darurile lui Dumnezeu: iubirea Sa, pacea, dreptatea,
reconcilierea, puterea Învierii şi aşteptarea veşniciei.
I. Biserica: Trupul lui Hristos, chipul Sfintei Treimi
1. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică este o comuniune divino-umană după
chipul Sfintei Treimi, o pregustare şi vieţuire a celor din urmă în Sfânta Euharistie şi descoperire
a slavei lucrurilor viitoare, şi, ca o Cincizecime continuă, este un glas profetic netăcut în lume,
prezenţa şi mărturia „Împărăţiei lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9, 1). Ca Trup al lui
Hristos, Biserica „adună” (Matei 23, 37) lumea la El, o transfigurează şi o adapă cu „apa,
curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14).
2. Urmând cuvintelor constituente ale Domnului, Întemeietorul Bisericii, la Cina de Taină
împreună cu ucenicii Săi despre Taina Sfintei Euharistii, tradiţia apostolică şi patristică a
subliniat caracterul Bisericii ca „trup al lui Hristos” (Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19; 1
Corinteni 10, 16-17; 11, 23-29), punând-o întotdeauna în legătură cu taina întrupării Fiului şi
Cuvântului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. În acest duh, întotdeauna a
fost subliniată legătura indisolubilă atât dintre întreaga taină a dumnezeieştii iconomii în Hristos
şi taina Bisericii, cât şi dintre taina Bisericii şi Taina Sfintei Euharistii, care este confirmată în
mod continuu în viaţa sacramentală a Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt.
Biserica Ortodoxă, fidelă acestei tradiţii apostolice unanime şi experienţei
sacramentale, constituie continuarea autentică a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolică, după cum este mărturisită în Simbolul de credinţă şi confirmată de învăţătura
Părinţilor Bisericii. Astfel, ea este conştientă de marea ei responsabilitate nu numai pentru trăirea
autentică a experienţei sale de către trupul eclezial, ci şi pentru mărturia credibilă a adevărului
înaintea tuturor oamenilor.
3. Biserica Ortodoxă, în unitatea şi sobornicitatea (n.trad. plenitudinea) ei, este Biserica
Sinoadelor, începând cu Sinodul Apostolic din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15, 5-29) şi până
astăzi. Biserica în sine este un Sinod, stabilit de Hristos și călăuzit de Duhul Sfânt, conform
cuvântului apostolic: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28). Prin
Sinoadele Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi, care s-a
descoperit prin întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală a continuat în
mod neîntrerupt în istorie prin sinoadele ulterioare, de autoritate universală, cum sunt, spre
exemplu, Marele Sinod convocat de Marele Fotie, Patriarhul Constantinopolului (879-880) și
Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351, 1368), prin care s-a
confirmat adevărul de credință, în special cu privire la purcederea Duhului Sfânt și participarea
omului la energiile divine necreate. De asemenea, și prin Sfintele și Marile Sinoade din
Constantinopol din anul 1484 pentru respingerea conciliului unionist de la Florența (1438-1439),
cele din anii 1638, 1642, 1672 și 1691 pentru respingerea învățăturilor protestante, precum și cel
din 1872 pentru condamnarea etnofiletismului ca erezie ecleziologică.
4. Sfințenia omului nu poate fi concepută în afara trupului lui Hristos, „care este Biserica”
(Efeseni 1, 23). Sfințenia izvorăște de la Cel ce este singurul Sfânt. Ea este participarea omului la
sfințenia lui Dumnezeu în „comuniunea sfinților”, după cum este propovăduită în ecfonisul rostit
de preot în timpul Sfintei Liturghii: „Sfintele sfinților” și în răspunsul credincioșilor: „Unul
Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. În acest sens, Sfântul
Chiril al Alexandriei subliniază faptul că Hristos, „fiind Sfânt prin fire, ca Dumnezeu, (…) Se
sfințește pentru noi în Sfântul Duh (…). Și (Hristos) făcea aceasta pentru noi, nu pentru Sine, ci
pentru ca de la El și întru El, primind primul începutul sfințirii, harul sfințirii să treacă deci la
tot neamul” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 74, 548).
Prin urmare, potrivit Sfântului Chiril, Hristos este „persoana noastră comună”, prin recapitularea
întregului neam omenesc în umanitatea Sa proprie, „căci noi toți eram în Hristos, și omenescul
comun redobândește viața în Persoana Lui” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 73,
157-161), de aceea și este singurul izvor de sfințire a omului în Duhul Sfânt. În acest duh,
sfințenia este participarea omului atât la taina Bisericii, cât și la Sfintele ei Taine, având în centru
Sfânta Euharistie, care este „o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1).
„Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau
foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine
suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem
mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37). Sfinții întrupează
identitatea eshatologică a Bisericii ca doxologie veșnică înaintea tronului pământesc și ceresc al
„Împăratului slavei” (Psalmul 23, 7), închipuind Împărăția lui Dumnezeu.
5. Biserica Ortodoxă Sobornicească este alcătuită din paisprezece Biserici locale Autocefale,
recunoscute la nivel panortodox. Principiul autocefaliei nu poate funcționa în detrimentul
principiului sobornicității și unității Bisericii. Prin urmare, considerăm că înfiinţarea Adunărilor
Episcopale în Diaspora Ortodoxă, alcătuite din toți episcopii recunoscuți canonic din fiecare
regiune, care continuă să fie sub jurisdicțiile lor canonice, de care depind astăzi, reprezintă un
pas pozitiv în vederea organizării lor canonice, iar funcționarea acestor Adunări asigură
respectarea principiului ecleziologic al sinodalității.
II. Misiunea Bisericii în lume
6. Lucrarea apostolică și propovăduirea Evangheliei, cunoscută ca misiune, stau la baza
identității Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului: „Mergând învățați toate
neamurile” (Matei 28, 19). Aceasta este suflarea de viață, pe care o insuflă Biserica în societatea
umană și care îmbisericește lumea prin Bisericile locale nou-înființate de pretutindeni. În acest
duh, credincioșii ortodocși sunt și trebuie să fie apostoli ai lui Hristos în lume. Această misiune
trebuie să fie îndeplinită nu agresiv, ci în mod liber, cu iubire și respect față de identitatea
culturală a oamenilor și popoarelor. În acest demers trebuie să participe toate Bisericile Ortodoxe
cu respectul cuvenit pentru ordinea canonică.
Participarea la Sfânta Euharistie este un izvor de râvnă apostolică pentru evanghelizarea lumii.
Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne pentru lume în adunare sfântă, suntem
chemați să continuăm „liturghia de după Liturghie” și să oferim mărturia despre adevărul de
credință în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, împărtășind darurile lui Dumnezeu cu întreaga
omenire, ascultând de porunca clară a Domnului, dinaintea Înălțării Sale: „Şi Îmi veţi fi Mie
martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele
Apostolilor 1, 8). Cuvintele de dinaintea Dumnezeieștii Împărtășiri, „Se frânge și Se împarte
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și
niciodată nu Se sfârșește”, subliniază faptul că Hristos, ca „miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29) și
ca „pâine a vieții” (Ioan 6, 48), ni Se oferă ca Iubire veșnică, unindu-ne cu Dumnezeu și unul cu
altul. Ne învață să împărțim darurile lui Dumnezeu și să ne oferim pe noi înșine tuturor într-un
mod asemănător lui Hristos.
Viața creștinilor este mărturia de necontestat despre înnoirea tuturor în Hristos – „dacă este
cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2
Corinteni 5, 17) – și chemarea tuturor oamenilor de a participa personal întru libertate la viața
veșnică, la harul Domnului nostru Iisus Hristos și la iubirea lui Dumnezeu Tatăl, pentru a
experimenta comuniunea Sfântului Duh în Biserică. „Taina mântuirii se lucrează numai în cei ce
vor, nu și în cei ce rămân sub stăpânirea care-i robește” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă
tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, PG 90, 880). Re-evanghelizarea poporului lui Dumnezeu în
societățile contemporane secularizate, precum și evanghelizarea celor care nu L-au cunoscut încă
pe Hristos, reprezintă datoria necontenită a Bisericii.
  III. Familia: Icoana iubirii lui Hristos faţă de Biserică
7. Biserica Ortodoxă consideră unirea indisolubilă de iubire dintre bărbat şi femeie „taină
mare… în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32), iar familia ce rezultă din aceasta, care constituie
singura garanţie pentru naşterea şi creşterea copiilor, în conformitate cu planul dumnezeieştii
iconomii, o consideră „mică biserică” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către
Efeseni, 20, PG 62, 143), oferindu-i sprijinul pastoral corespunzător.
Criza contemporană a căsătoriei şi familiei este rezultatul crizei libertăţii ca responsabilitate, al
restrângerii acesteia la o realizare de sine orientată spre plăcere, al identificării ei cu mulţumirea
de sine individualistă, cu autosuficiența şi autonomia, şi al pierderii caracterului sacramental al
unirii bărbatului cu femeia, precum şi al neglijării etosului jertfelnic al iubirii. Societatea
contemporană secularizată abordează căsătoria prin criterii pur sociologice şi pragmatice,
considerând-o o simplă formă de relaţionare, una dintre multe altele, toate acestea
pretinzând dreptul egal la garantare instituţională.
Căsătoria este laboratorul vieţii în iubire, alimentat de Biserică, şi darul inegalabil al harului lui
Dumnezeu. „Mâna din înălţime” a lui Dumnezeu, „Cel ce uneşte”, „este prezentă nevăzut şi pe
cei ce se însoţesc îi uneşte” cu Hristos şi unul cu altul. Cununile care se aşază pe capul mirelui şi
cel al miresei, în timpul săvârşirii Tainei, fac trimitere către dimensiunea de jertfă şi devotament
deplin faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de altul. De asemenea, fac referire la viaţa Împărăţiei lui
Dumnezeu, descoperind finalitatea eshatologică a tainei iubirii.
8. Sfântul şi Marele Sinod se adresează, cu iubire şi atenţie deosebită, copiilor şi tuturor tinerilor.
În mijlocul haosului definiţiilor contradictorii cu privire la identitatea copilăriei, Preasfânta
noastră Biserică subliniază cuvintele Domnului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum
pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3) şi „Cine nu va primi împărăţia lui
Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17), precum şi toate cele pe care le spune
Mântuitorul despre cei care îi „împiedică” (Luca 18, 16) pe copii să se apropie de El şi despre cei
care „îi smintesc” (Matei 18, 6).
Biserica le oferă tinerilor nu doar „sprijin”, ci şi „adevărul” noii vieţi divino-umane în Hristos.
Tinerii ortodocşi trebuie să conştientizeze că sunt purtători ai tradiţiei seculare şi binecuvântate a
Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei sunt şi continuatorii acestei tradiţii, care vor păzi plini de
curaj şi vor cultiva cu dinamism valorile veşnice ale Ortodoxiei pentru a oferi mărturia creştină
dătătoare de viaţă. Din rândul lor vor veni viitorii slujitori ai Bisericii lui Hristos. Aşadar, tinerii
nu sunt doar „viitorul” Bisericii, ci şi expresia activă a vieţii iubitoare de Dumnezeu şi de oameni
a Bisericii în prezent.
IV. Educaţia în Hristos
9. În zilele noastre, se observă noi tendinţe în domeniul formării şi educaţiei referitoare la
conţinutul şi scopurile educaţiei, la abordarea vârstei copilăriei, la rolul profesorului şi al
elevului, precum şi al şcolii contemporane. De vreme ce educaţia nu se referă doar la ceea ce
este omul, ci şi la ceea ce trebuie să fie şi la conţinutul responsabilităţii sale, este de la sine
înţeles că imaginea pe care o avem cu privire la om şi la sensul existenţei sale ne determină
viziunea cu privire la educaţia sa. Şi Biserica Ortodoxă este îngrijorată profund de sistemul
educaţional secularizat şi individualist dominant astăzi, care agasează generaţia tânără.
În centrul grijii pastorale a Bisericii se află o educaţie care urmăreşte nu doar cultivarea
intelectuală, ci şi edificarea şi dezvoltarea întregii persoane umane ca fiinţă psihosomatică şi
spirituală, în conformitate cu principiul întreit: Dumnezeu, om, lume. Prin cuvântul său catehetic,
Biserica Ortodoxă, cu multă grijă, cheamă poporul lui Dumnezeu şi, în special, tinerii să
participe conştient şi activ la viaţa Bisericii, care cultivă în ei „dorinţa desăvârşită” a vieţii în
Hristos. Astfel, plenitudinea creştinilor află un sprijin existenţial în comuniunea divino-umană a
Bisericii şi experimentează în aceasta perspectiva resurecţională a îndumnezeirii prin har.
V. Biserica în faţa provocărilor contemporane
10. Biserica lui Hristos se confruntă astăzi cu expresii extreme sau chiar provocatoare ale
ideologiei secularizării, prezente în evoluţiile politice, culturale şi sociale. Un element de bază al
ideologiei secularizării a fost din totdeauna şi continuă să fie până astăzi deplina autonomizare a
omului faţă de Hristos şi faţă de influenţa duhovnicească a Bisericii, prin identificarea arbitrară a
Bisericii cu conservatorismul, precum şi prin caracterizarea ei nefundamentată istoric drept un
pretins impediment în calea progresului şi dezvoltării. În societăţile secularizate contemporane,
omul, îndepărtat de Dumnezeu, identifică libertatea sa şi sensul vieţii sale cu autonomia absolută
şi eliberarea de scopul său veşnic, având ca rezultat o serie de neînţelegeri şi falsificări
deliberate ale tradiţiei creştine. Astfel, dăruirea de sus a libertăţii în Hristos şi înaintarea la
„măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13) sunt considerate ca potrivnice
tendinţelor omului de mântuire proprie. Iubirea jertfelnică este apreciată ca fiind incompatibilă
cu individualismul, în timp ce caracterul ascetic al etosului creştin este considerat ca o provocare
insuportabilă în calea fericirii individului.
Identificarea Bisericii cu conservatorismul, incompatibil cu progresul civilizaţiei, este arbitrară şi
inadecvată, de vreme ce conştiinţa identităţii popoarelor creştine poartă amprenta de neşters a
contribuţiei diacronice a Bisericii, nu doar asupra moştenirii lor culturale, ci şi asupra dezvoltării
sănătoase a civilizaţiei seculare în general, de vreme ce Dumnezeu l-a aşezat pe om ca
administrator (iconom) al creaţiei divine şi colaborator al Său în lume. În locul „omului-
dumnezeu”, Biserica Ortodoxă îl aşază pe „Dumnezeu-Omul” ca măsură ultimă a tuturor
lucrurilor: „Nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat” (Sfântul Ioan
Damaschin, Expunere exactă a credinţei ortodoxe, III, 2, PG 94, 988). Biserica
descoperă adevărul mântuitor al Dumnezeului-Om şi al Trupului Său, Biserica, drept loc şi mod
al vieţii în libertate, ca „ţinere a adevărului în iubire” (Efeseni 4, 15) şi ca participare, încă de pe
pământ, la viaţa lui Hristos Cel înviat. Caracterul divino-uman, „nu din lumea aceasta” (Ioan 18,
36), al Bisericii, care hrăneşte şi călăuzeşte prezenţa şi mărturia ei „în lume”, este incompatibil
cu orice mod de conformism al Bisericii faţă de lume (Romani 12, 2).
11. Prin dezvoltarea contemporană a ştiinţelor şi a tehnologiei, viaţa noastră se schimbă radical.
Iar ceea ce aduce schimbare în viaţa omului necesită discernământ, pe de o parte, de vreme ce, 
pe lângă beneficiile semnificative, cum sunt, de exemplu, facilitarea vieţii cotidiene, tratarea cu
succes a unor boli grave şi explorarea spaţială, ne confruntăm, de asemenea, cu efectele negative
ale progresului ştiinţific. Există pericolul manipulării libertăţii umane, al folosirii omului ca
simplu mijloc, al pierderii treptate a tradiţiilor valoroase, al ameninţării sau chiar al distrugerii
mediului împrejurător.
Din nefericire, ştiinţa, prin însăşi natura ei, nu dispune de mijloacele necesare pentru prevenirea
şi rezolvarea multora dintre problemele pe care le creează direct sau indirect. Cunoaşterea
ştiinţifică nu motivează voinţa morală a omului, care, deşi cunoaşte pericolele, continuă să
acţioneze ca şi când nu le-ar cunoaşte. Răspunsul la problemele existenţiale şi morale importante
ale omului, la sensul veşnic al vieţii sale şi al lumii nu poate fi oferit fără o abordare spirituală.
12. În epoca noastră, este foarte răspândit entuziasmul pentru evoluţiile impresionante din
domeniile biologiei, geneticii şi neurofiziologiei. Este vorba de realizări ştiinţifice, ale căror
aplicare pe scară largă poate produce dileme serioase de ordin antropologic şi moral. Utilizarea
necontrolată a biotehnologiei la începutul, pe durata şi la sfârşitul vieţii, pune în pericol
deplinătatea autentică a acesteia. Omul face experimente tot mai intens cu propria sa
natură într-un mod extrem şi periculos. Există pericolul transformării sale într-o maşină
biologică, într-o unitate socială impersonală sau într-un dispozitiv cu gândire controlată.
Biserica Ortodoxă nu poate rămâne în afara discuţiilor cu privire la unele aspecte antropologice,
morale şi existenţiale atât de importante. Ea se sprijină pe criterii învăţate de Dumnezeu,
descoperind relevanţa antropologiei ortodoxe în faţa răsturnării contemporane a valorilor.
Biserica noastră poate şi trebuie să exprime în lume conştiinţa ei profetică în Iisus Hristos, Care
prin întrupare a luat asupra Sa omul întreg şi reprezintă Prototipul absolut al înnoirii neamului
omenesc. Ea subliniază sacralitatea vieţii şi calitatea omului de persoană, încă din momentul
conceperii. Dreptul la naştere este primul dintre drepturile omului. În calitate de comuniune
divino-umană, în care fiecare om reprezintă o fiinţă unică, destinată pentru comuniunea
personală cu Dumnezeu, Biserica se opune oricărei tentative de obiectivare a omului, de
transformare a sa într-o cantitate măsurabilă. Nu este permis niciunei descoperiri ştiinţifice să
atingă demnitatea omului şi scopul său divin. Omul nu este definit numai de genele sale.
Pe această temelie se fundamentează bioetica din punct de vedere ortodox. Într-o epocă în care
imaginile despre om sunt conflictuale, bioetica ortodoxă, spre deosebire de viziunile
antropologice seculare autonome şi reducţioniste, subliniază crearea omului după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu şi destinul său veşnic. Astfel, ea contribuie la îmbogăţirea dezbaterii
filosofice şi ştiinţifice cu privire la aspectele bioetice prin antropologia biblică şi experienţa
spirituală a Ortodoxiei.
13. Într-o societate globală, orientată către „a avea” şi către individualism, Biserica Ortodoxă
Sobornicească evidenţiază adevărul vieţii în Hristos şi conforme lui Hristos, concretizate în mod
liber în viaţa cotidiană a fiecărui om prin lucrările sale „până seara” (Psalmul 103, 23), prin care
acesta devine împreună-lucrător cu Părintele cel veşnic – „împreună-lucrători suntem cu
Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) – şi cu Fiul Său, „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez”
(Ioan 5, 17). Harul lui Dumnezeu sfinţeşte prin Duhul Sfânt lucrările mâinilor omului, care
împreună-lucrează cu Dumnezeu, descoperind în acestea afirmarea vieţii şi a comuniunii umane.
Aici se încadrează şi asceza creştină, care se diferenţiază fundamental de orice ascetism dualist,
care îl îndepărtează pe om de viaţă şi de semeni. Asceza creştină şi înfrânarea, care îl leagă pe
om de viaţa sacramentală a Bisericii, nu privesc doar viaţa monahală, ci caracterizează viaţa
eclezială în toate manifestările ei, ca mărturie tangibilă a prezenţei duhului eshatologic în
vieţuirea binecuvântată a credincioşilor.
14. Rădăcinile crizei ecologice sunt de ordin spiritual şi moral, prezente înlăuntrul inimii
fiecărui om. În ultimele secole, această criză a devenit mai acută din cauza diferitelor diviziuni
provocate de patimile omeneşti precum lăcomia, avariţia, egoismul şi rapacitatea şi de
consecinţele lor asupra planetei, cum este cazul schimbărilor climatice, care ameninţă într-o
măsură tot mai mare mediul înconjurător, „casa” noastră comună. Ruptura relaţiei dintre om şi
creaţie este o pervertire a utilizării autentice a creaţiei lui Dumnezeu. Abordarea problemei
ecologice pe baza principiilor tradiţiei creştine necesită nu doar pocăinţă pentru păcatul
exploatării resurselor naturale ale planetei, adică o schimbare fundamentală a mentalităţii şi
comportamentului, ci şi ascetism, ca antidot al consumismului, al divinizării nevoilor şi al
posesivităţii. Presupune, de asemenea, marea noastră responsabilitate de a transmite generaţiilor
viitoare un mediu înconjurător viabil şi utilizarea acestuia după voia şi binecuvântarea divină. În
Tainele Bisericii, este afirmată creaţia, iar omul este întărit să acţioneze ca administrator
(iconom), protector şi „preot” al creaţiei, oferind-o Creatorului în chip doxologic – „Ale Tale
dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate” – şi cultivând o relaţie euharistică cu
creaţia. Această abordare evanghelică şi patristică ortodoxă ne atrage atenţia şi asupra
dimensiunilor sociale şi a consecinţelor tragice ale distrugerii mediului înconjurător.
VI. Biserica în faţa globalizării, a fenomenelor extreme de violenţă şi migraţie
15.  Ideologia contemporană a globalizării, care este impusă tacit şi se extinde rapid, provoacă
deja şocuri puternice în economie şi societate la scară mondială. Impunerea acesteia a creat noi
forme de exploatare sistematică şi de nedreptate socială, a planificat neutralizarea treptată a
impedimentelor din partea tradiţiilor naţionale, religioase, ideologice, precum şi a altor tradiţii.
Aceasta deja a condus la slăbirea sau chiar la degradarea totală a realizărilor sociale, desigur, sub
pretextul unei nevoi de reconstruire a economiei mondiale, lărgind, astfel, distanţa dintre bogaţi
şi săraci, dinamitând coeziunea socială a popoarelor şi alimentând noi focare de tensiune globală.
Împotriva omogenizării nivelatoare şi impersonale promovată de globalizare, precum şi
împotriva extremelor naţionalismului, Biserica Ortodoxă propune protejarea identităţii
popoarelor şi întărirea identităţii locale. Ca exemplu alternativ pentru unitatea umanităţii, ea
propune organizarea articulată a Bisericii pe baza egalităţii Bisericilor locale. Biserica se opune
ameninţării provocatoare asupra omului contemporan şi a tradiţiilor culturale ale popoarelor, pe
care o implică globalizarea şi principiul „autonomiei economice” sau al economismului, adică
autonomizarea economiei faţă de nevoile vitale ale omului şi transformarea ei într-un scop în
sine. Biserica propune o economie viabilă, fundamentată pe principiile evanghelice. Astfel,
călăuzită de cuvântul Domnului că „nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), Biserica nu
corelează progresul umanităţii doar cu creşterea nivelului de trai sau cu dezvoltarea economică,
în detrimentul valorilor duhovniceşti.
16. Biserica nu se implică în politică în sensul strict al cuvântului. Însă, ca grijă purtată faţă de
om şi faţă de libertatea sa spirituală, mărturia ei este în mod esenţial politică. Cuvântul Bisericii
a fost întotdeauna distinct şi va rămâne mereu o intervenţie benefică pentru binele
omenirii. Bisericile Ortodoxe locale sunt chemate astăzi să clădească o nouă formă de
solidaritate constructivă cu statul secular de drept, în noul cadru al relaţiilor internaţionale,
conform învăţăturii biblice: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce
sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Solidaritatea aceasta trebuie să păstreze identitatea
specifică atât a Bisericii, cât şi a statului, şi să asigure cooperarea lor onestă pentru a proteja
demnitatea unică a omului şi drepturile sale care decurg din aceasta şi pentru a asigura dreptatea
socială.
Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele şi revoltele sociale şi
politice actuale şi pentru protejarea libertăţii individului. Abordarea drepturilor omului de  către
Biserica Ortodoxă se centrează pe pericolul reducerii dreptului individual la individualism şi la o
cultură a revendicării drepturilor. O astfel de pervertire funcţionează în detrimentul conţinutului
social al libertăţii, conduce la transformarea arbitrară a drepturilor în pretenţii la fericire şi la
ridicarea la rang de „valoare universală” a identificării precare a libertăţii cu libertinajul
individual, ceea ce subminează temeliile valorilor sociale, ale familiei, ale religiei, ale naţiunii, şi
ameninţă valorile morale fundamentale.
Înţelegerea ortodoxă a omului se opune, aşadar, divinizării arogante a omului şi a drepturilor lui,
precum şi înjosirii umilitoare a persoanei umane în vastele structuri economice, sociale, politice
şi comunicaţionale contemporane. Tradiţia Ortodoxiei este un izvor nesecat de adevăruri
fundamentale pentru om. Nimeni nu a cinstit omul şi nu s-a îngrijit de el precum au făcut
Hristos, Dumnezeu-Omul, şi Biserica Sa. Un drept fundamental al omului este protejarea
principiului libertăţii religioase sub toate aspectele ei, şi anume, libertatea conştiinţei, credinţei,
cultului şi a tuturor expresiilor individuale sau colective ale libertăţii religioase. Acestea includ şi
dreptul fiecărui credincios de a-şi manifesta credinţa liber de orice intervenţie a statului, precum
şi libertatea predării publice a religiei şi condiţiile de funcţionare a comunităţilor religioase.
17. Astăzi experimentăm o creştere a fenomenelor crude de violenţă în numele lui Dumnezeu.
Izbucnirea fundamentalismului în sânul comunităţilor religioase riscă să conducă la prevalenţa
ideii că fundamentalismul aparţine esenţei fenomenului religios. Însă, adevărul este
că fundamentalismul, ca „râvnă, dar fără cunoştinţă” (Romani 10, 2) reprezintă expresia unei
religiozităţi morbide. Creştinul adevărat, după modelul Domnului răstignit, se jertfeşte pe sine şi
nu jertfeşte pe alţii şi, de aceea, este cel mai aspru critic al fundamentalismului de orice
provenienţă. Dialogul interreligios sincer contribuie la dezvoltarea încrederii reciproce, la
promovarea păcii şi reconcilierii. Biserica se străduieşte pentru ca „pacea de sus” să fie mai
simţită pe pământ. Adevărata pace nu se dobândeşte cu forţa armelor, ci doar prin intermediul
dragostei, care „nu caută ale sale” (1 Corinteni 13, 5). Uleiul credinţei trebuie folosit pentru a
alina şi vindeca rănile altora şi nu pentru a reaprinde noi focare de ură.
18. Biserica Ortodoxă urmăreşte cu durere şi rugăciune şi ia act de marea criză umanitară
contemporană: proliferarea violenţei şi a conflictelor armate, persecutarea, exilarea şi uciderea
membrilor minorităţilor religioase, expulzarea forţată a familiilor din căminele lor, tragedia
traficului de persoane, încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor şi ale popoarelor,
convertirile forţate. Ea condamnă categoric răpirile, torturile şi execuţiile atroce. Ea denunţă
distrugerea locaşurilor de cult, a simbolurilor religioase şi a monumentelor culturale.
Biserica Ortodoxă este preocupată, în mod deosebit, de situaţia creştinilor şi a altor minorităţi
etnice şi religioase persecutate în Orientul Mijlociu. Ea adresează un apel, mai ales, către
guvernele din regiune, pentru protejarea populaţiilor creştine – ortodocşi, vechi orientali şi
ceilalţi creştini – care au supravieţuit în leagănul creştinismului. Creştinii autohtoni şi celelalte
populaţii au dreptul inalienabil de a rămâne în ţările lor în calitate de cetăţeni cu drepturi egale.
Prin urmare, îi îndemnăm pe toţi cei implicaţi, indiferent de convingerile lor religioase, să
lucreze pentru reconciliere şi pentru respectarea drepturilor omului, în special pentru protejarea
darului divin al vieţii. Trebuie ca războiul şi vărsările de sânge să înceteze, trebuie să domine
dreptatea, pentru a restaura pacea şi pentru a fi posibilă întoarcerea celor exilaţi în pământurile
lor strămoşeşti. Ne rugăm pentru pace şi dreptate în ţările Africii aflate în suferinţă şi în încercata
Ucraină. Repetăm mai accentuat, în cadrul Sinodului, apelul nostru către cei responsabili de a-i
elibera pe cei doi arhierei răpiţi din Siria: Paul Yazigi şi Ioan Ibrahim. Ne rugăm pentru
eliberarea tuturor semenilor noştri care sunt luaţi ostatici sau se află în captivitate.
19.  Problema actuală a refugiaţilor şi migranţilor, mereu în creştere din motive politice,
economice şi climatice, se află în centrul atenţiei mondiale. Biserica Ortodoxă s-a îngrijit mereu
şi se îngrijeşte continuu de cei persecutaţi, de cei în pericol şi în nevoi, bazându-se pe cuvintele
Domnului: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau;
străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în
temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35-36) şi „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut
unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). În tot decursul
istoriei, Biserica s-a aflat alături de cei „osteniţi şi împovăraţi” (Matei 11, 28). Activitatea
filantropică a Bisericii nu s-a limitat niciodată la facerea de bine în funcţie de circumstanţe faţă
de cel în nevoi sau de cel suferind, ci a căutat, mai degrabă, să elimine cauzele care provoacă
problemele sociale. „Lucrarea slujirii” Bisericii (Efeseni 4, 12) este recunoscută de către toţi.
Deci, mai întâi de toate, facem apel către cei care au puterea de a elimina cauzele producerii
crizei refugiaţilor să ia deciziile pozitive necesare. Facem apel la autorităţile civile, la
credincioşii ortodocşi şi la ceilalţi cetăţeni ai ţărilor în care refugiaţii s-au retras şi continuă să se
retragă să le ofere orice ajutor posibil, chiar şi din puţinul lor.
 VII. Biserica: mărturisire în dialog
20. Biserica manifestă sensibilitate faţă de cei care au întrerupt comuniunea cu ea şi interes faţă
de cei care nu înţeleg glasul ei. Conştientă că ea reprezintă prezenţa vie a lui Hristos în lume,
Biserica transformă iconomia dumnezeiască în fapte concrete, prin toate mijloacele disponibile,
pentru a oferi o mărturie vrednică de crezare a adevărului, în rigoarea (acrivia) credinţei
apostolice. În acest spirit al înţelegerii datoriei de a mărturisi şi de a oferi,  Biserica Ortodoxă a
atribuit întotdeauna o importanţă majoră dialogului, în special cu creştinii eterodocşi. Prin
intermediul acestui dialog, restul lumii creştine cunoaşte mai bine Ortodoxia şi
autenticitatea tradiţiei ei. De asemenea, cunoaşte că Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată
minimalismul teologic şi nici nu a permis contestarea tradiţiei dogmatice şi a etosului ei
evanghelic. Dialogurile intercreştine funcţionează ca o oportunitate pentru Ortodoxie de a-şi
prezenta respectul faţă de învăţătura Părinţilor şi de a oferi o mărturie vrednică de crezare a
tradiţiei autentice a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Dialogurile
multilaterale purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu înseamnă şi nici nu vor însemna
niciodată un compromis în materie de credinţă. Aceste dialoguri sunt o mărturie despre
Ortodoxie, întemeiată pe mesajul evanghelic „veniţi şi vedeţi” (Ioan 1, 46) că „Dumnezeu este
iubire” (1 Ioan 4, 8).
***
În acest duh, Biserica Ortodoxă din întreaga lume, fiind manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu în
Hristos, trăieşte întreaga taină a dumnezeieştii iconomii în viaţa ei sacramentală, centrată
întotdeauna pe Sfânta Euharistie, în care ne oferă nu o hrană perisabilă şi stricăcioasă, ci însuşi
Trupul dătător de viaţă al Stăpânului, „pâinea cea cerească”, „care este leacul nemuririi şi
doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Dumnezeu prin Iisus Hristos, curăţire care
depărtează răul” (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XX, PG 5, 756). Sfânta
Euharistie constituie nucleul central al funcţionării sinodale a trupului eclezial, precum şi
confirmarea autentică a ortodoxiei credinţei Bisericii, după cum propovăduiește şi Sfântul Irineu
de Lyon: „Învăţătura noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia adevereşte învăţătura
noastră” (Împotriva ereziilor, IV, 18, PG 7, 1028).
Vestind Evanghelia la toată lumea, după porunca Domnului, „Şi să se propovăduiască în numele
Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Luca 24, 47), avem datoria ca pe noi
înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi să ne iubim unii pe
alţii, mărturisind într-un gând „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi
nedespărţită”. Adresând acestea în Sinod către fiii Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe din
întreaga lume, precum şi întregii lumi, urmând Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor sinodale de a
păstra credinţa primită de la părinţii noştri şi de „a ne angaja în facerea de bine” în viaţa noastră
cotidiană, cu nădejdea „învierii de obşte”, slăvim Dumnezeirea în Trei Ipostasuri cu cântări
dumnezeieşti: „Părinte Atotţiitorule şi Cuvinte şi Duhule, Fire ceea ce eşti una în trei
Ipostasuri, mai presus de fiinţă şi de Dumnezeire. Întru Tine ne-am botezat şi pe Tine Te
binecuvântăm întru toţi vecii” (Canonul Paştilor, cântarea a 8-a).
† Bartolomeu al Constantinopolului, Preşedinte
†Teodor al Alexandriei
†Teofil al Ierusalimului
†Irineu al Serbiei
†Daniel al României
†Hrisostom al Noii Iustiniane şi al întregului Cipru
†Ieronim al Atenei şi al întregii Elade
†Sava al Varşoviei şi al întregii Polonii
†Anastasie al Tiranei și al întregii Albanii
†Rastislav al Prešovului, al ţinuturilor Cehe și Slovaciei
Delegația Patriarhiei Ecumenice
Delegația Patriarhiei Alexandriei
Delegația Patriarhiei Ierusalimului
Delegația Bisericii Serbiei
Delegația Bisericii României
Delegația Bisericii Ciprului
Delegația Bisericii Greciei
Delegația Bisericii Poloniei
Delegația Bisericii Albaniei
Delegația Bisericii ţinuturilor Cehe și Slovaciei

Sfântul și Marele Sinod: Misiunea Bisericii în Lumea Contemporană

Contribuția Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptății, libertății, fraternității și dragostei
între popoare și la înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură
„Fiindcă Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Biserica lui Hristos trăiește „în
lume”, dar nu este „din lume” (Ioan 17, 11, 14-15). În calitate de Trup al Cuvântului întrupat al
lui Dumnezeu (Ioan Gură de Aur, Omilie înainte de plecarea în exil, II, PG 52, 429), Biserica
este „prezența” vie, semnul și chipul Împărăției lui Dumnezeu în Treime, în istorie, care
binevestește „făptura cea nouă” (2 Corinteni 5, 17), „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește
toată dreptatea” (2 Petru 3, 13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor
(ai oamenilor) și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21, 4-
5).
Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare dată când este
oficiată Dumnezeiasca Euharistie adunând „laolaltă” (1 Corinteni 11, 20) fiii lui Dumnezeu cei
împrăștiați (Ioan 11, 52), fără deosebire de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă
condiție, într-un trup în care „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai
este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11), într-o lume a
reconcilierii, păcii și dragostei.
Biserica trăiește, de asemenea, această pregustare a „făpturii celei noi”, a lumii transfigurate,
prin sfinții săi, care, prin asceză și prin virtuțile lor, au devenit încă din această viață chipuri ale
Împărăției lui Dumnezeu, demonstrând și asigurând astfel că așteptarea unei lumi a păcii, a
dreptății și a dragostei nu este o utopie, ci „încredințarea celor nădăjduite” (Evrei 11, 1), care
este posibilă prin Harul lui Dumnezeu și prin nevoința duhovnicească a omului.
Inspirată continuu de această așteptare și această pregustare a Împărăției lui Dumnezeu, Biserica
nu rămâne indiferentă față de problemele omului din toate timpurile, ci, dimpotrivă, ea participă
la suferințele și la problemele lui existențiale, ridicând, ca Domnul ei, durerea și rănile sale
provocate de răul care lucrează în lume și, precum bunul samarinean, leagă rănile sale, turnând
pe ele untdelemn și vin (Luca 10, 34) „prin cuvânt de răbdare și mângâiere” (Romani 15,
4; Evrei 13, 22) și prin iubire vie. Cuvântul său pentru lume nu are scopul principal de a judeca
sau de a condamna lumea (Ioan 3, 17; 12, 47), ci de a-i oferi drept călăuză Evanghelia Împărăției
lui Dumnezeu, nădejdea și încredințarea că răul, în orice formă ar fi, nu are ultimul cuvânt în
istorie și că nu trebuie lăsat să-i dicteze cursul.
Transmiterea mesajului evanghelic privind ultima poruncă a lui Hristos „mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19) reprezintă misiunea durabilă a Bisericii.
Această misiune nu trebuie desfășurată cu agresivitate sau prin diferite forme de prozelitism, ci
cu dragoste, smerenie și respect pentru identitatea fiecărei persoane și particularitatea culturală a
fiecărui popor. Toate Bisericile Ortodoxe trebuie să contribuie la efortul misionar.
Bazându-se pe aceste principii și cu ansamblul experienței și al învățăturii tradiției sale patristice,
liturgice și ascetice, Biserica Ortodoxă participă la grijile și la temerile care preocupă pe omul
contemporan, cu privire la probleme existențiale fundamentale, dorind să contribuie la rezolvarea
lor, pentru ca pacea lui Dumnezeu „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), reconcilierea și
dragostea să stăpânească în lume.
A. Valoarea persoanei umane
1. Valoarea persoanei umane, care decurge din creația omului după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu și din misiunea sa în planul lui Dumnezeu pentru om și pentru lume, a
constituit o sursă de inspirație pentru Părinții Bisericii, care au aprofundat taina iconomiei
divine. Sfântul Grigorie Teologul subliniază în acest context că Creatorul „a plasat pe om
pe pământ, ca pe o a doua lume, macrocosmos în microcosmos, ca un alt înger, un
închinător cu fire dublă, un contemplator al creației vizibile, un inițiat al lumii
inteligibile, împărat peste toate de pe pământ, (…) o ființă vie în această lume aspirând
la o alta, încununarea tainei, apropiindu-se de Dumnezeu prin îndumnezeire (theosis)”
(Grigorie Teologul, Cuvântarea 45,7. PG 36, 632AB). Scopul întrupării Cuvântului lui
Dumnezeu este îndumnezeirea omului. Hristos, înnoindu-l în El Însuși pe vechiul Adam
(cf. Efeseni 2, 15), „a îndumnezeit, astfel, omul întreg, ceea ce constituia începutul
împliniri nădejdii noastre” (Eusebiu, Demonstratio Evangelica, 4, 14. PG 22, 289A).
Fiindcă așa cum în vechiul Adam a fost cuprins întreg neamul omenesc, tot așa, în Adam Cel
Nou a fost recapitulat întreg neamul omenesc („Cel Unul-Născut S-a făcut om … ca să ne
recapituleze și să urce la starea de la început neamul căzut al oamenilor”, (Chiril al
Ierusalimului, Comentariu la Ioan IX, PG 74, 273D-275A). Această învățătură a Bisericii este
sursa inepuizabilă a oricărui efort creștin de apărare a valorii și demnității persoanei umane.
2. Pe această bază, cooperarea intercreștină este indispensabilă în toate domeniile, pentru a
apăra valoarea omului și, bineînțeles, în aceeași măsură, binele păcii, astfel încât
eforturile pacifiste ale tuturor creștinilor, fără excepție, să dobândească mai multă
greutate și putere.
3. Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premisă
pentru o colaborare mai extinsă în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe pot contribui la
înțelegerea și cooperarea interreligioasă prin coexistența pașnică și conviețuirea socială a
popoarelor, fără a implica orice tip de sincretism religios.
4. Suntem încredințați că, fiind împreună lucrători cu Dumnezeu (1 Corinteni 3, 9), putem
progresa în această slujire împreună cu toți oamenii de bună voință, care iubesc pacea
plăcută lui Dumnezeu, spre binele societății umane, la nivel local, național și
internațional. Această slujire este o poruncă a lui Dumnezeu (Matei 5, 9).
B. Libertate și responsabilitate
1. Libertatea este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru om. Cel ce l-a
zidit pe om dintru început liber, l-a lăsat și cu voință liberă, îngrădindu-l numai prin
legea poruncii (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 14, Despre iubirea de săraci, 25.
PG 35, 892A). Libertatea îl face pe om capabil să progreseze spre desăvârșirea
duhovnicească, dar implică, în același timp, și pericolul neascultării, adică al
 independenței față de Dumnezeu și, în consecință, al căderii, de unde provin și
consecințele tragice ale existenţei răului în lume.
2. Consecințele acestui rău sunt imperfecțiunile și neajunsurile, care predomină în lumea
contemporană: secularizarea, violența, degradarea vieţii morale, fenomene negative
precum flagelul drogurilor și alte forme de dependență în special în cazul unor tineri de
azi, rasismul, cursa înarmării, războaiele și catastrofele sociale cauzate de ele, opresiunea
asupra unor grupuri sociale, comunități religioase şi popoare întregi, inegalitățile sociale,
limitarea drepturilor omului în domeniul libertății de conștiință și, în mod particular, în
domeniul libertății religioase, dezinformarea și manipularea opiniei publice, sărăcia
economică, distribuirea disproporționată sau absenţa completă a bunurilor esenţiale
pentru trai, foametea care afectează milioane de oameni, deportările forţate de populaţii şi
traficul de fiinţe umane, criza refugiaților, distrugerea mediului, folosirea necontrolată a
biotehnologiei genetice şi a biomedicinei la începutul, în timpul și la sfârșitul vieții
umane. Toate acestea întrețin angoasa nesfârșită în care se zbate omenirea zilelor noastre.
3. În fața acestei situații, care a dus la degradarea noţiunii de persoană umană, datoria
Bisericii Ortodoxe este astăzi de a pune în valoare, prin predică, prin teologie, prin cultul
său și prin activitatea sa pastorală adevărul libertății în Hristos. „Toate îmi sunt îngăduite,
dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu
caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui. Iar conştiinţa, zic, nu a ta însuţi, ci a
altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă?” (1 Corinteni 10,
23-24; 29). Libertatea fără responsabilitate și fără dragoste duce în final la pierderea
libertății.
C. Despre pace și dreptate
1. Biserica Ortodoxă recunoaște și subliniază în mod diacronic centralitatea păcii și dreptății
în viața oamenilor. Însăși revelația în Hristos este caracterizată ca „Evanghelie a
păcii” (Efeseni 6, 15), fiindcă Hristos „instaurând pacea prin sângele crucii Sale”
(Coloseni 1, 20), „venind, a  binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de
aproape” (Efeseni 2, 17) și a devenit „pacea noastră” (Efeseni 2, 14). Această pace,
„care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), este, după cum Hristos Însuși a zis
Apostolilor Săi înainte de Pătimirea Sa, mai mare și mai importantă decât pacea pe care o
promite lumea: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau
Eu” (Ioan 14, 27). Fiindcă pacea lui Hristos este rodul deplin al tuturor celor recapitulate
în El: al demnităţii şi măreţiei persoanei umane ca chip al lui Dumnezeu; al manifestării
unității organice a neamului omenesc și a lumii în Hristos; al universalităţii în trupul lui
Hristos a idealurilor de pace, libertate și dreptate socială; şi, în cele din urmă, al rodirii
iubirii creștine între oameni şi popoarele lumii. Adevărata pace este rodul stăpânirii pe
pământ a tuturor idealurilor creștine. Este pacea care vine de Sus, pentru care Biserica
Ortodoxă se roagă totdeauna în cererile sale zilnice, cerând-o de la Dumnezeu, Care pe
toate le împlinește și ascultă rugăciunile celor care vin la El cu credință.
 2. Cele prezentate arată în mod clar de ce Biserica, în calitate de „Trup al lui Hristos” (1
Corinteni 12, 27), se roagă totdeauna pentru pacea lumii întregi, care, după Clement al
Alexandriei, este sinonimă cu dreptatea (Stromata 4, 25. PG 8, 1369B-72A). Sfântul
Vasile cel Mare adaugă: „nici eu nu aș putea crede că fără dragoste reciprocă și fără ca
să fac tot ce este cu putință pentru a trăi în pace cu toți m-aș putea socoti slujitor vrednic
al lui Iisus Hristos” (Epistola 203, 1. PG 32, 737B). Acest lucru este, după același Sfânt
Părinte, atât de firesc pentru un creștin, încât se poate spune „că nimic nu este atât de
propriu unui creștin decât să facă pace” (Epistola PG 32, 528B). Pacea lui Hristos este
puterea tainică ce își are sursa în reconcilierea omului cu Tatăl său Ceresc, prin purtarea
de grijă a lui Iisus care lucrează toate în toți și aduce pacea negrăită și dinainte de veac
hotărâtă și ne împacă pe noi cu Sine și în Sine cu Tatăl (Dionisie Areopagitul, Despre
numirile dumnezeiești, 11, 5. PG 3, 953AB).
3. Trebuie să subliniem, în același timp, că darurile spirituale ale păcii și dreptății depind și
de conlucrarea omului. Sfântul Duh acordă daruri duhovnicești atunci când omul caută
prin pocăință pacea și dreptatea lui Dumnezeu. Aceste daruri ale păcii și dreptății se
realizează acolo unde creștinii fac eforturi în lucrarea credinței, dragostei și speranţei în
Iisus Hristos, Domnul nostru (1 Tesaloniceni 1, 3).
4. Păcatul este o boală spirituală ale cărei simptome vizibile sunt conflictele, discordiile,
crimele și războaiele și consecințele lor tragice. Biserica încearcă să vindece nu numai
simptomele vizibile ale acestei boli, ci și boala însăși, care este păcatul.
5. În același timp, Biserica Ortodoxă crede că este de datoria ei să încurajeze tot ceea ce este
în mod real în slujba păcii (cf. Romani 14, 19) și care deschide calea spre dreptate,
fraternitate, adevărata libertate și dragoste reciprocă între toți fiii Unicului Părinte Ceresc,
precum și între toate popoarele, care constituie familia umană. Ea împreună-pătimește cu
toți oamenii, din diferite părți ale lumii, care sunt lipsiți de binele păcii și al dreptății.
D. Pacea și împiedicarea războiului
1. Biserica lui Hristos condamnă războiul în general, pe care îl consideră consecință a răului
și a păcatului în lume: „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu
de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov 4, 1). Fiecare
război constituie o amenințare distructivă pentru creație și pentru viață.
Mai ales în cazul războaielor duse cu arme de distrugere în masă, consecințele ar fi îngrozitoare,
nu numai pentru că ele cauzează moartea unui număr incalculabil de ființe umane, ci, mai mult,
pentru că viața supraviețuitorilor ar deveni insuportabilă. Acestea ar cauza boli incurabile,
mutații genetice și alte efecte negative, care ar afecta grav generațiile viitoare.
Nu numai armamentul nuclear este foarte periculos, ci și armamentul chimic și biologic, precum
și toate formele de armament, ce creează o iluzie de supremație și de dominare asupra lumii
înconjurătoare. Acest tip de armament întreține un climat de frică și de lipsă de încredere și
devine cauza unei noi curse a înarmărilor.
 2. Biserica lui Hristos, considerând în primul rând războiul ca o consecință a răului
și a păcatului în lume, încurajează orice inițiativă și orice efort de evitare și
prevenire a războiului, prin dialog și orice alte mijloace potrivite. În cazul în care
războiul devine inevitabil, Biserica va continua să se roage și să poarte grijă
pastorală de fiii săi care sunt implicați în conflicte militare pentru apărarea vieții
și a libertății lor, depunând toate eforturile pentru restabilirea păcii cât mai repede
posibil.
3. Biserica Ortodoxă condamnă în mod ferm toate formele de conflicte și de
războaie, motivate de fanatism, bazat pe principii religioase. Tendința permanentă
de creștere a opresiunilor și persecuțiilor împotriva creștinilor și a altor comunități
din cauza credinței lor, în Orientul Mijlociu și în alte părți, precum și
dezrădăcinarea creștinismului din leagănul său istoric suscită o preocupare
profundă. Astfel, sunt amenințate relațiile interreligioase și internaționale
existente și, în același timp, mulți creștini sunt forțați să-și părăsească locuințele.
Ortodocșii din lumea întreagă suferă împreună cu frații lor creștini și cu toți
ceilalți persecutați în această regiune și fac apel la găsirea unei soluții echitabile și
permanente a problemelor din regiune.
Biserica Ortodoxă condamnă, de asemenea, războaiele provocate de naționalism, precum și pe
cele care provoacă epurări etnice, schimbări ale granițelor statale și ocuparea de teritorii.
E. Biserica Ortodoxă în fața discriminărilor
1. Domnul, Regele dreptății (cf. Evrei 7, 2-3), dezaprobă violența și nedreptatea
(cf. Psalm 10, 5), condamnă comportamentul inuman față de aproapele (cf. Marcu 25,
41-46; Iacov 2, 15-16). În Împărăția Sa – care este închipuită și prezentă în Biserica Sa pe
pământ – nu este niciun loc pentru ură, dușmănie sau intoleranță (cf. Isaia 11,
6; Romani 12, 10).
2. Poziția Bisericii Ortodoxe față de acest subiect este foarte clară: Biserica Ortodoxă crede
că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată
faţa pământului” (Faptele Apostolilor 17, 26) și că în Hristos „nu mai este iudeu, nici
elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască,
pentru că voi toţi una sunteţi” (Galateni 3, 28). La întrebarea „cine este aproapele
meu?”, Hristos a răspuns prin parabola samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Astfel,
El ne-a învățat să înlăturăm orice barieră de dușmănie și de prejudecată. Biserica
Ortodoxă mărturisește că fiecare ființă umană – indiferent de culoare, religie, rasă, gen,
naționalitate sau limbă – este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi are
drepturi egale în societate. Potrivit învățăturii sale, Biserica refuză discriminarea sub
formele enumerate mai sus, care presupun o deosebire în demnitate între persoane.
3. Biserica, respectând principiile drepturilor omului și tratamentului egal al oamenilor,
urmărește să aplice aceste principii în lumina învățăturii sale despre Sfintele Taine,
despre familie, despre locul bărbatului și al femeii în Biserică și despre valorile tradiției
 bisericești în general. Biserica are dreptul să dea mărturie despre învățătura sa în spațiul
public.
F. Misiunea Bisericii Ortodoxe ca mărturie de dragoste în slujire
1. Îndeplinind misiunea ei de mântuire în lume, Biserica Ortodoxă poartă grijă în mod activ
de toți oamenii care au nevoie de ajutor, de cei flămânzi, de săraci, de bolnavi, de
persoane cu dezabilități, de persoane în vârstă, de cei oprimați, de captivi, de prizonieri,
de cei fără adăpost, de orfani, de victimele catastrofelor și conflictelor armate, ale
traficului de ființe umane și ale oricărei forme contemporane de sclavagism. Eforturile
Bisericii Ortodoxe pentru depășirea sărăciei extreme și a nedreptății sociale sunt o
expresie a credinței sale și o slujire adusă Domnului Însuși, Care se identifică, astfel, cu
toți oamenii, mai cu seamă cu cei în nevoi: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai
Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Biserica poate coopera cu toate
instituțiile sociale în întreaga diversitate a slujirii sale sociale.
2. Antagonismele și ostilitățile din lume conduc la nedreptate și inegalitate în ceea ce
privește participarea oamenilor și a națiunilor la bunurile creației divine. Ele privează
milioane de oameni de bunurile de primă necesitate și duc la sărăcirea personalității
umane. Ele provoacă migraţii masive de populații, dau naștere la conflicte etnice,
religioase și sociale, care amenință coeziunea internă a societăților umane.
3. Biserica nu poate să rămână indiferentă la procesele economice care influențează negativ
întreaga omenire. Biserica insistă asupra necesității de a fonda economia pe principii
morale și, de asemenea, de a servi activ, prin aceasta, omul, urmând învățătura
Apostolului Pavel „fiindcă ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă
aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a
lua” (Faptele Apostolilor 20, 35). Sfântul Vasile cel Mare scrie că „în munca sa, fiecare
trebuie să aibă drept scop slujirea celor aflați în nevoi și nu folosul propriu” (Sfântul
Vasile cel Mare, Regulile cele mari, PG 31, 1025 A).
4. Decalajul dintre bogați și săraci se adâncește în mod dramatic din cauza crizei
economice, care, de obicei, este rezultatul unei speculații necontrolate din partea
anumitor reprezentanți ai unor cercuri financiare, a acumulării de bogăție în mâinile unui
număr mic de persoane și a unei activități economice pervertite, care, fiind lipsită de
dreptate și de sensibilitate umană, nu servește în final necesităților reale ale omenirii. O
economie viabilă este o economie care combină eficiența cu dreptatea și cu solidaritatea
socială.
5. În aceste condiții tragice, se înțelege imensa responsabilitate a Bisericii în lupta împotriva
foametei și a tuturor formelor de sărăcie din lume. Acest fenomen al epocii noastre, când
țările trăiesc într-un sistem de economie globalizată, scoate în evidență criza gravă de
identitate a lumii moderne. Foametea nu pune în pericol numai darul dumnezeiesc al
vieții pentru popoare întregi, ci afectează, de asemenea, demnitatea înaltă a persoanei
umane și, în același timp, aduce ofensă lui Dumnezeu Însuși. Din această cauză, dacă
grija pentru propria noastră hrană este un subiect material, grija pentru hrana aproapelui
 nostru este un subiect de ordin spiritual (Iacov 2, 14-18). Este, deci, o datorie a tuturor
Bisericilor Ortodoxe să manifeste solidaritate și să organizeze ajutorarea de o manieră
eficientă față de frații în nevoi.
6. Sfânta Biserică a lui Hristos, care uneşte în trupul său sobornicesc multe popoare,
promovează principiul solidarității umane și o cooperare mai intensă a popoarelor și a
statelor pentru rezolvarea pașnică a conflictelor.
7. Biserica este îngrijorată, în acelaşi timp, de impunerea asupra omenirii a unui mod de
viață din ce în ce mai consumist, lipsit de orice suport al valorilor morale creștine. În
acest sens, acest consumism, combinat cu globalizarea secularizată, tinde să ducă
popoarele la pierderea rădăcinilor lor spirituale, a memoriei lor istorice și la uitarea
tradițiilor.
8. Mijloacele de comunicare în masă (mass-media) cad adesea sub controlul ideologiei
globalismului liberal și devin promotoare ale unei ideologii consumiste și ale imoralității.
Cazurile de tratare fără respect, chiar blasfemiatorie, a valorilor religioase provoacă
discordii și revolte în sânul societății, suscitând o anumită neliniște. Biserica previne pe
credincioșii ei de pericolul manipulării conștiințelor prin mass-media și de folosirea
acestora nu pentru apropierea dintre oameni și popoare, ci pentru manipularea lor.
9. În transmiterea învățăturii sale și în împlinirea misiunii sale mântuitoare pentru omenire,
Biserica se confruntă din ce în ce mai frecvent cu manifestări ale secularizării. Biserica
lui Hristos este chemată să exprime din nou și să pună în evidență mărturia sa profetică în
lume, bazată pe experiența credinței, amintind astfel adevărata sa misiune, prin
vestirea Împărăției lui Dumnezeu și cultivarea conștiinței unității turmei sale. Astfel se
deschid perspective largi, deoarece, ca element esențial al învățăturii sale eclesiologice,
ea promovează lumii fragmentate comuniunea și unitatea euharistică.
10. Voința unei creșteri constante a prosperității și a unui consum neînfrânat antrenează în
mod inevitabil o utilizare disproporționată a resurselor naturale și o epuizare a lor.
Lumea, creată de Dumnezeu și dată omului „ca să o lucreze şi să o
păzească” (cf. Facerea 2, 15), este supusă consecințelor păcatului omenesc:
„Fiindcă făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a
supus-o – cu nădejde […] se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la
libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi
împreună are dureri până acum” (Romani 8, 20-22).
Criza ecologică actuală, care este legată de schimbările climatice și de încălzirea globală, face
imperativă obligația Bisericii de a contribui, prin mijloacele spirituale de care dispune, la
protejarea creației lui Dumnezeu împotriva efectelor lăcomiei umane. Lăcomia de a satisface
nevoile materiale duce la sărăcirea spirituală a omului și la distrugerea mediului înconjurător. Nu
trebuie uitat că bogăția naturală a pământului nu este proprietatea omului, ci a Creatorului: „Al
Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1). Astfel,
Biserica Ortodoxă subliniază necesitatea protejării creației lui Dumnezeu prin cultivarea
responsabilității omului față de mediul înconjurător, dăruit de Dumnezeu, evidențiind valoarea
virtuților chibzuielii și cumpătării. Trebuie să ne amintim că nu doar generațiile actuale ci și cele
viitoare au dreptul la bunurile naturale pe care ni le-a dăruit Creatorul.
11. Pentru Biserica Ortodoxă, capacitatea de cercetare științifică a lumii constituie un dar al
lui Dumnezeu făcut omului. Însă, pe lângă această afirmație, Biserica Ortodoxă
subliniază, în același timp, și pericolele pe care le implică anumite realizări științifice.
Biserica Ortodoxă consideră că omul de știință este liber să facă cercetări, dar și trebuie
să întrerupă cercetarea atunci când sunt încălcate principiile creștine și umane: „Toate îmi
sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12); „Binele nu mai este
bine, dacă mijloacele sunt rele” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică 1, 4
PG 36, 16C). Acest punct de vedere al Bisericii se dovedește a fi din mai multe rațiuni
indispensabil pentru delimitarea corectă a libertății și pentru valorificarea roadelor
științei, în aproape toate domeniile ei, și în special în biologie, în care sunt preconizate
atât succese, cât şi riscuri. În acelaşi timp, subliniem caracterul sacru de necontestat al
vieţii umane, încă de la conceperea sa.
12. Pe parcursul ultimilor ani se remarcă dezvoltarea rapidă a ştiinţelor biologice, precum şi a
biotehnologiilor legate de acestea. Multe realizări ale acestora sunt considerate benefice
pentru om, deși provoacă dileme de natură morală, în timp ce altele sunt considerate
neacceptabile. Biserica Ortodoxă consideră că omul nu este un simplu ansamblu de
celule, de țesuturi și de organe și că el nu este determinat numai de factori biologici.
Omul este creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 27) și ar trebui tratat cu
respectul ce i se cuvine. Recunoașterea acestui principiu fundamental duce la concluzia
că, atât în timpul cercetărilor științifice, cât și al aplicării în practică a noilor descoperiri
și invenții, trebuie apărate dreptul absolut al fiecărui om de a fi tratat cu respect și onoare
în orice stadiu al vieții sale și voința lui Dumnezeu, așa cum a fost descoperită prin
creație. Cercetarea trebuie să țină cont de principiile morale și spirituale și de învățăturile
creștine. În același timp, trebuie arătat respectul imperios pentru întreaga creație a lui
Dumnezeu, atât în timpul folosirii sale de către om, cât și în timpul cercetării, urmând
porunca pe care i-a dat-o Dumnezeu ( cf. Facerea 2, 15).
13. În aceste vremuri ale secularizării, se observă în special necesitatea de a sublinia
importanța sfințeniei vieții în perspectiva crizei spirituale, ce caracterizează civilizația
modernă. Confuzia între libertate și viața libertină duce la creșterea criminalității, a
distrugerii și a profanării lucrurilor demne de cinste și la dispariția respectului față de
libertatea aproapelui și față de sacralitatea vieții. Tradiția ortodoxă, fiind formată prin
experiența practică a adevărurilor creștine, este purtătoare de spiritualitate și de caracter
ascetic, ce trebuie evidențiate și promovate în mod special în zilele noastre.
14. Grija pastorală specială a Bisericii pentru educarea tineretului în Hristos este continuă și
neschimbată. Este de la sine înțeleasă extinderea responsabilității pastorale a Bisericii față
de instituția familiei, dăruită de Dumnezeu, deoarece ea s-a bazat întotdeauna și în mod
necesar pe Sfânta Taină a Cununiei creștine, ca unire dintre un bărbat și o femeie, care
reprezintă unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 32). Aceasta devine actuală, în
special, în contextul tentativelor de legalizare în anumite țări și de justificare teologică în
 anumite comunități creștine a formelor de coabitare opuse tradiției și învățăturii creștine.
Biserica, așteptând recapitularea tuturor în Trupul lui Hristos, reamintește tuturor
oamenilor care vin în lume că Hristos se va întoarce la a Doua Sa Venire „să judece viii
şi morţii” (1 Petru 4, 5) și că „împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1, 33).
15. În perioada contemporană, ca de altfel în toate timpurile, glasul profetic și pastoral al
Bisericii, cuvântul mântuitor al Crucii și al Învierii, se adresează inimii omului și îl
cheamă să adopte și să trăiască, împreună cu Apostolul Pavel, toate „câte sunt adevărate,
câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit”
(Filipeni 4, 8). Biserica propune iubirea jertfelnică a Domnului Său Răstignit, ca singura
cale spre o lume a păcii, a dreptății, a libertății și a solidarității între oameni și popoare,
ale căror ultimă măsură este întotdeauna Domnul Care S-a jertfit pentru viața lumii
(cf. Apocalipsa 5, 12), adică iubirea nemărginită a lui Dumnezeu în Treime, a Tatălui și a
Fiului și a Sfântului Duh, a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

Sfântul și Marele Sinod: Diaspora Ortodoxă

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe s-a ocupat cu tema organizării canonice a
Diasporei Ortodoxe. Astfel, a discutat documentele referitoare la Diaspora
Ortodoxă și Regulamentul de Funcționare a Adunărilor Episcopale în Diaspora, înaintate de cea
de-a IV-a Conferință Presinodală Panortodoxă (Chambesy, 2009) și de Sinaxa Întâistătătorilor de
Biserici Ortodoxe Autocefale (21-28 ianuarie 2016), aprobându-le cu mici amendamente, după
cum urmează:
1. a) Se afirmă că este voința comună a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe ca problema
Diasporei Ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil şi ca ea să fie organizată în
conformitate cu eclesiologia ortodoxă şi cu practica şi tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe.
b) De asemenea, se afirmă că în faza actuală nu este posibil, din motive istorice şi pastorale, să se
treacă imediat la ordinea strict canonică a Bisericii în această problemă, adică existenţa unui
singur episcop în acelaşi loc. Din acest motiv, se decide păstrarea Adunărilor Episcopale,
stabilite de cea de-a IV-a Conferință Presinodală Panortodoxă până la momentul potrivit, când
toate condițiile vor fi împlinite, pentru a aplica rigoarea canonică (acrivia).
2. a) Adunările Episcopale ale regiunilor menționate mai jos sunt alcătuite din toţi episcopii
recunoscuți canonic din fiecare regiune, care vor continua să se supună jurisdicțiilor canonice
cărora se supun în prezent.
b) Aceste Adunări vor fi alcătuite din toţi episcopii din fiecare regiune aflaţi în comuniune
canonică cu toate Preasfintele Biserici Ortodoxe şi vor fi prezidate de cel dintâi dintre ierarhii
Bisericii Constantinopolului iar, în absenţa acestora, în conformitate cu ordinea dipticelor.
Aceste Adunări vor avea un Comitet Executiv alcătuit din cei dintâi ierarhi ai diferitelor
jurisdicţii existente în regiune.
c) Activitatea şi responsabilitatea acestor Adunări Episcopale va fi grija pentru manifestarea
unităţii Ortodoxiei, pentru dezvoltarea acţiunii comune a tuturor ortodocşilor din fiecare regiune,
care să se adreseze nevoilor pastorale ale ortodocşilor care trăiesc în acea regiune, pentru
reprezentarea comună a tuturor ortodocşilor în raport cu alte credinţe religioase şi cu societatea
din regiune în ansamblul ei, pentru cultivarea cunoaşterii teologice şi a educaţiei bisericeşti etc.
Deciziile asupra acestor subiecte vor fi luate prin consensul Bisericilor reprezentate în acea
Adunare.
3. Regiunile în care se vor crea Adunări Episcopale, într-o primă etapă, sunt stabilite după cum
urmează:
i. Canada
ii. Statele Unite ale Americii
iii. America Latină
iv. Australia, Noua Zeelandă şi Oceania
v. Marea Britanie şi Irlanda
vi. Franţa
vii. Belgia, Olanda şi Luxemburg
viii. Austria
ix. Italia şi Malta
x. Elveţia şi Liechtenstein
xi. Germania
xii. Ţările Scandinave (cu excepţia Finlandei)
xiii. Spania şi Portugalia
4. Episcopii din Diaspora, care trăiesc în Diaspora și au în grijă pastorală parohii în mai multe
regiuni, vor fi membri ai Adunărilor Episcopale și ai regiunilor acestora.
5. Adunările Episcopale nu le anulează episcopilor membri competenţele lor administrative şi
caracterul canonic şi nici nu le restricţionează drepturile în Diaspora. Adunările Episcopale au ca
scop formularea unei poziţii comune a Bisericii Ortodoxe asupra diferitelor probleme. Episcopii
membri nu sunt opriţi în nici un caz să rămână în continuare răspunzători faţă de propriile lor
Biserici şi de a exprima opiniile propriilor lor Biserici în lumea din afară.
6.Preşedinţii Adunărilor Episcopale convoacă şi prezidează toate întrunirile comune ale
Episcopilor din regiunea lor (liturgice, pastorale, administrative etc.). În ceea ce priveşte
problemele de interes mai general ce necesită o abordare panortodoxă, cu aprobarea Adunării
Episcopale, preşedintele Adunării le va transmite Patriarhului Ecumenic pentru acţiuni
panortodoxe ulterioare.
7. Bisericile Ortodoxe sunt obligate să nu promoveze acţiuni care ar putea împiedica procesul
prezentat mai sus pentru o rezolvare canonică a problemei Diasporei, cum ar fi conferirea
arhiereilor unor titluri deja existente, şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru a facilita activitatea
Adunărilor Episcopale şi restabilirea ordinii canonice normale în Diaspora.
Regulamentul de Funcţionare a Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă
Articolul1
1. Toţi episcopii ortodocşi din fiecare regiune, din regiunile definite de Sfântul și Marele Sinod
al Bisericii Ortodoxe, aflați în comuniune canonică cu toate Bisericile Ortodoxe Autocefale,
formează fiecare Adunare Episcopală.
2. Episcopii ortodocşi care nu au rezidenţă în regiune, dar care au slujire pastorală în parohiile
din regiune, sunt, de asemenea, membri ai Adunării Episcopale.
3. Episcopii retrași şi episcopii vizitatori în Regiune, în măsura în care întrunesc cerinţele
paragrafului (1), pot fi invitaţi să participe la Adunare, dar fără drept de vot.
Articolul2
Scopul Adunării Episcopale este să manifeste unitatea Bisericii Ortodoxe, să promoveze
cooperarea între Biserici în toate aspectele slujirii pastorale şi să menţină, să păstreze şi să
dezvolte interesele comunităţilor dependente de episcopii ortodocşi canonici din Regiune.
Articolul3
Adunarea Episcopală va avea un Comitet Executiv alcătuit din primii episcopi ai fiecărei Biserici
canonice din Regiune.
Articolul4
1. Adunarea Episcopală şi Comitetul său Executiv vor avea un preşedinte, unul sau doi
vicepreşedinţi, un secretar şi un trezorier, precum şi oricare altă funcţie de responsabilitate pe
care o poate desemna Adunarea.
2. Preşedintele este ex officio primul dintre episcopii Patriarhiei Ecumenice iar, în absenţa
acestuia, cei conform dipticelor. Preşedintele Adunării Episcopale convoacă întrunirile, conduce
activitatea acesteia şi prezidează la concelebrări. În ceea ce priveşte problemele discutate în
timpul întrunirii Adunării Episcopale asupra cărora s-a ajuns la o decizie unanimă, preşedintele
(sau un alt membru al Adunării Episcopale desemnat de acesta) prezintă Statului, societăţii şi
altor organizaţii religioase poziţia comună a Bisericii Ortodoxe din regiune.
3. Vicepreşedintele sau vicepreşedinţii sunt numiţi ex officio dintre episcopii membri ai
Adunărilor, din rândul Bisericilor ce urmează în ordinea dipticelor Bisericilor Ortodoxe.
Secretarul, trezorierul şi cei cu alte funcţii de responsabilitate sunt aleşi de Adunare şi pot să nu
facă parte din rândul episcopilor.
Articolul5
1. Competenţele Adunării Episcopale sunt următoarele:
a. să vegheze şi să contribuie la păstrarea unității Bisericii Ortodoxe din regiune în ce priveşte
obligaţiile sale teologice, eclesiologice, canonice, spirituale, filantropice, educaţionale şi
misionare.
b. coordonarea şi promovarea activităţilor de interes comun în domeniile păstoririi, catehezei,
vieţii liturgice, publicaţiilor religioase, mass-media, educaţiei religioase etc.
c. relaţiile cu alte eterodocșii și cei de alte religii.
d. tot ceea ce ţine de obligaţiile Bisericii Ortodoxe în relaţiile sale cu societatea şi autoritățile de
stat.
e. pregătirea unui plan de organizare a ortodocşilor din regiune pe o bază canonică.
2. Definirea ariei acestor competenţe nu trebuie să interfereze în nici un caz cu responsabilitatea
fiecărui episcop faţă de jurisdicţia sa eparhială sau să restricţioneze drepturile Bisericii sale,
inclusiv în privinţa relaţiilor sale cu organismele internaţionale, guvernele, societatea civilă,
mass-media, celelalte confesiuni, cu alte organisme naţionale şi interconfesionale, precum şi cu
alte religii.
În privinţa problemelor lingvistice, educaţionale şi pastorale ale unei anumite Biserici, Adunarea
Episcopală poate coopera, de asemenea, cu autoritatea eclesiastică a Bisericii respective, astfel
încât diversitatea tradiţiilor naţionale să poată asigura unitatea Ortodoxiei în comuniunea de
credinţă şi în legătura dragostei.
Articolul6
1. Adunarea Episcopală acceptă şi înregistrează alegerea episcopilor din regiune, precum şi
relaţia lor cu preasfintele Biserici Ortodoxe autocefale.
2. Ea examinează şi determină statutul canonic al comunităţilor locale din regiune care nu au
legătură cu preasfintele Biserici Ortodox autocefale.
3. Ea trebuie să înregistreze orice decizie legată de clerici, pronunţată de episcopii lor, pentru ca
această decizie să fie aplicată în cadrul tuturor Bisericilor Ortodoxe din regiune.
Articolul7
1. Adunarea Episcopală se întruneşte cel puţin o dată pe an, la invitaţia preşedintelui. Ea se poate
întruni, de asemenea, ori de câte ori Comitetul Executiv consideră necesar, sau la cererea scrisă
şi motivată a unei treimi dintre membrii Adunării.
2. Comitetul Executiv se întruneşte o dată la trei luni şi de câte ori este necesar, la invitaţia
preşedintelui sau la cererea scrisă şi motivată a unei treimi dintre membrii săi.
3. În absenţa unor circumstanţe excepţionale, invitaţiile pentru convocarea Adunării Episcopale
trebuie trimise cu două luni înainte, iar pentru convocarea Comitetului Executiv, cu o săptămână
înainte. Ele trebuie însoţite de ordinea de zi şi de documentele legate de aceasta.
4. Ordinea de zi trebuie aprobată la prima sesiune a Adunării şi nu poate fi modificată decât
printr-o hotărâre luată de majoritatea absolută a membrilor prezenţi.
Articolul8
Cvorumul necesar pentru Comitetul Executiv este de două treimi, iar pentru Adunare,
majoritatea absolută a membrilor, incluzând preşedintele.
Articolul9
Lucrările Adunării Episcopale se desfășoară în conformitate cu principiile tradiţiei sinodale
ortodoxe sub conducerea preşedintelui, care are responsabilitatea de a supraveghea
implementarea deciziilor acesteia.
Articolul10
1. Deciziile Adunării Episcopale sunt luate prin unanimitate.
2. Problemele de interes mai general, care necesită, cu aprobarea Adunării Episcopilor, o
abordare panortodoxă, sunt transmise Patriarhului Ecumenic de către preşedintele Adunării,
pentru acţiune conform practicii panortodoxe în vigoare.
Articolul11
1. Prin decizia Adunării Episcopale, membrii acesteia se pot constitui în Comisii pentru
probleme misionare, liturgice, pastorale, financiare, educaţionale, ecumenice etc., prezidate de
unul dintre episcopii membri ai Adunării.
2. Membrii acestor Comisii, clerici sau laici, sunt desemnați de către Comitetul Executiv. În plus,
consilieri şi experţi pot fi invitaţi să participe la Adunarea Episcopală sau la Comitetul Executiv,
fără drept de vot.
Articolul12
1. Adunarea Episcopală poate stabili propriul său Regulament intern pentru a completa şi
amenda prevederile de mai sus, în conformitate cu nevoile regiunii şi cu respectarea dreptului
canonic al Bisericii Ortodoxe.
2. Toate problemele juridice şi financiare legate de funcţionarea Adunării sunt decise în
contextul legilor civile ale ţărilor din regiunea în care membrii Adunării îşi exercită jurisdicţia.
Articolul13
Formarea unei noi Adunări Episcopale, divizarea sau desfiinţarea unei Adunări Episcopale
existente sau fuziunea a două sau mai multe Adunări au loc numai prin decizia Sinaxei
întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, la cererea unei Biserici sau a preşedintelui unei Adunări
Episcopale adresată Patriarhului Ecumenic.

Sfântul şi Marele Sinod: Autonomia şi modul ei de proclamare

Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe a analizat subiectul „Autonomiei şi modul ei de

proclamare”. Astfel, a fost discutat documentul corespunzător transmis de cea de-a V-a
Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 10-17 octombrie 2015), pe care l-a aprobat cu
unele mici amendamente, după cum urmează.
Aspectele examinate de către Sinod, privind acest document, se referă la:
a. noţiunea, conţinutul şi diferitele forme ale instituţiei Autonomiei;
b. condiţiile prealabile pe care trebuie să le îndeplinească o Biserică locală, pentru a solicita
autonomia sa din partea Bisericii Autocefale, de care aparţine;
c. competenţa exclusivă a Bisericii Autocefale de a începe şi încheia procedura de acordare a
autonomiei unei părţi din jurisdicția sa canonică; Bisericile Autonome nu se întemeiază în spaţiul
geografic al diasporei ortodoxe;
d. consecinţele acestui act eclezial asupra relaţiilor Bisericii proclamate autonomă atât cu
Biserica Autocefală, de care aparţine, cât şi cu alte Biserici Ortodoxe Autocefale;
1. Instituţia Autonomiei exprimă, din punct de vedere canonic, statutul de independenţă relativă
sau parţială al unei părţi ecleziale specifice în raport cu jurisdicția canonică a Bisericii
Autocefale de care aparţine canonic.
a) Pe parcursul aplicării acestei instituţii în practica eclezială s-au format diferite grade de
dependenţă referitoare la relaţiile Bisericii Autonome cu Biserica Autocefală de care depinde.
b) Alegerea Întâistătătorului Bisericii Autonome este aprobată sau efectuată de către organismul
eclesiastic competent al Bisericii Autocefale, al cărei Întâistătător este pomenit de către
Întâistătătorul Bisericii Autonome şi de care acesta (din urmă n.tr.) depinde în mod canonic.
c) În funcţionarea instituţiei Autonomiei există diferite moduri de aplicare a ei în practica
eclezială, care sunt determinate de gradul de dependenţă al Bisericii Autonome faţă de Biserica
Autocefală.
d) În unele forme de autonomie, gradul de dependenţă al Bisericii Autonome se exprimă, de
asemenea, prin participarea Întâistătătorului ei la Sinodul Bisericii Autocefale.
2. Competenţa canonică pentru iniţierea şi încheierea procedurii de acordare a autonomiei unei
părţi din jurisdicția sa canonică aparţine Bisericii Autocefale de care depinde canonic Biserica
proclamată autonomă. Astfel:
a) Biserica locală care solicită autonomia, dacă îndeplinește condiţiile bisericeşti, canonice şi
pastorale necesare, depune cererea sa în acest sens la Biserica Autocefală de care depinde,
explicând motivele importante care au impus înaintarea cererii sale;
b) La primirea cererii, Biserica Autocefală evaluează în sinod condiţiile prealabile şi motivele
prezentării acelei cereri şi decide să acorde sau nu autonomia. În cazul unei decizii pozitive, ea
eliberează Tomosul respectiv, care stabileşte limitele geografice şi relaţiile Bisericii Autonome
cu Biserica Autocefală de care depinde, conform criteriilor stabilite de tradiţia bisericească.
c) Întâistătătorul Bisericii Autocefale comunică Patriarhiei Ecumenice şi celorlalte Biserici
Ortodoxe Autocefale proclamarea Bisericii Autonome.
d) În relaţiile ei interortodoxe, intercreştine şi interreligioase, Biserica Autonomă se exprimă prin
intermediul Bisericii Autocefale de la care a primit autonomia.
e) Fiecare Biserică Autocefală poate să acorde statutul de autonomie numai în limitele
circumscripției sale teritoriale canonice. În spaţiul Diasporei Ortodoxe, nu se înfiinţează Biserici
Autonome decât după un consens panortodox asigurat de către Patriarhia Ecumenică potrivit
practicii panortodoxe în vigoare.
f) În cazul acordării statutului de autonomie în aceeaşi zonă geografică bisericească de către două
Biserici Autocefale, ceea ce ar duce la contestarea autonomiei din partea fiecăreia, părţile
implicate se adresează împreună sau separat Patriarhiei Ecumenice, astfel ca aceasta să identifice
soluţia canonică în legătură cu acea chestiune, potrivit practicii panortodoxe în vigoare.
3. Consecinţele pentru Biserica Autonomă şi relaţia sa cu Biserica Autocefală, care rezultă din
proclamarea autonomiei, sunt următoarele:
a) Întâistătătorul Bisericii Autonome pomeneşte doar numele Întâistătătorului Bisericii
Autocefale.
b) Numele Întâistătătorului Bisericii Autonome nu este înscris în diptice.
c) Biserica Autonomă primeşte Sfântul Mir de la Biserica Autocefală.
d) Episcopii Bisericii autonome sunt aleşi, instalaţi şi judecaţi de organismul bisericesc
competent propriu. În caz de incapacitate evidentă a Bisericii Autonome în acest sens, aceasta
este asistată de către Biserica Autocefală de care depinde.

Sfântul şi Marele Sinod: Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta

I. Căsătoria ortodoxă
1. Instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării precum și de
relativismul moral. Biserica Ortodoxă învață despre sacralitatea căsătoriei ca fiind
învățătura sa fundamentală și indiscutabilă. Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este
o condiție indispensabilă.
2. În Biserica Ortodoxă, căsătoria este considerată cea mai veche instituție de drept divin,
pentru că a fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam și Eva
(cf. Facerea 2, 23). Această unire era legată de la început nu numai de comuniunea
spirituală a cuplului (bărbat și femeie), ci și de capacitatea de a asigura continuitatea
vieții neamului omenesc. De aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată
în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, atunci când Hristos a
săvârșit „primul Său semn”, schimbând apa în vin la nunta din Cana Galileii, descoperind
astfel slava Sa (cf. Ioan 2, 11). Taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este
chipul unirii dintre Hristos și Biserică (cf. Efeseni 5, 32).
3. Această tipologie hristocentrică a Tainei Cununiei explică faptul că episcopul sau preotul
binecuvântează această legătură sfântă printr-o rugăciune specială. De aceea, Sfântul
Ignatie Teoforul subliniază în Epistola sa către Policarp al Smirnei că cei care se apropie
de comuniunea cununiei trebuie să o facă „cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria
lor după Domnul și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (V. 2).
Astfel, caracterul sfânt al legăturii instituite de Dumnezeu și conținutul spiritual înalt al
vieții în interiorul căsniciei explică afirmația: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul
nespurcat” (Evrei 13, 4). De aceea, Biserica Ortodoxă condamnă orice încălcare a
curăției ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4).
4. Unirea dintre un bărbat și o femeie în Hristos constituie o mică Biserică sau o icoană a
Bisericii. Unirea dintre un bărbat și o femeie prin binecuvântarea lui Dumnezeu îi ridică
la un nivel mai înalt, deoarece comuniunea este superioară existenței individuale, pentru
că ea îi include în ordinea Împărăției Preasfintei Treimi. O condiție prealabilă a cununiei
este credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția (bărbatul și femeia) trebuie să
o împărtășească împreună. Fundamentul unității cununiei este unitatea în Hristos, pentru
ca, prin binecuvântarea iubirii conjugale de către Duhul Sfânt, cuplul să poată reflecta
 dragostea dintre Hristos și Biserica Sa, ca taină a Împărăției lui Dumnezeu, a vieții
veșnice a omenirii în dragostea lui Dumnezeu.
5. Protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea
familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga societate.
Astfel, comuniunea persoanelor prin Taina Cununiei nu este o simplă relație
convențională firească, ci o forță spirituală esențială și creatoare pentru instituția sfântă a
familiei. Numai aceasta asigură protecția și educația copiilor, atât în misiunea spirituală a
Bisericii, cât și în funcționarea societății.
6. Aplicând rigoarea necesară și sensibilitatea pastorală potrivită și urmând modelul de
blândețe al Apostolului neamurilor, Sfântul Pavel (cf. Romani 7, 2-3; 1 Corinteni 7, 12-
15; 39), Biserica a tratat dintotdeauna atât condițiile prealabile pozitive (diferențe de gen,
vârstă legală etc.), cât și impedimentele (înrudire de sânge sau prin alianță, înrudire
spirituală, existența unei căsătorii, diferență de religie etc.) pentru încheierea căsătoriei.
Sensibilitatea pastorală este necesară nu numai pentru că tradiția biblică determină relația
dintre legătura firească a căsătoriei și taina Bisericii, ci și pentru că practica bisericească
nu exclude adoptarea unor anumite principii de drept natural greco-roman cu privire la
căsătorie, care evidențiază legătura căsătoriei dintre un bărbat și o femeie ca o
„comuniune de drept divin și uman” (Modestin) și care sunt compatibile cu natura sacră a
Tainei Cununiei atribuită de Biserică.
7. În condițiile contemporane, atât de dificile pentru Taina Cununiei și instituția sfântă a
familiei, episcopii și păstorii (preoții) trebuie să dezvolte lucrarea coordonată în domeniul
pastoral pentru a proteja credincioșii lor într-o manieră părintească și să îi acompanieze
pentru a le întări nădejdea slăbită din cauza diferitelor dificultăți, consolidând instituția
familiei pe temelii solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici de
vânt, de vreme ce aceste temelii sunt de stâncă, iar stânca este Hristos (cf. Matei 7, 25).
8. În societatea de astăzi se ridică problema căsătoriei, care este baza familiei iar familia
justifică pe deplin căsătoria. Presiunea care se exercită în lumea contemporană prin
recunoaşterea a noi forme de coabitare constituie o adevărată amenințare pentru creștinii
ortodocși. Criza căsătoriei și a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează profund Biserica
Ortodoxă, nu numai din cauza consecințelor negative asupra structurii sociale, ci și din
cauza amenințării asupra relațiilor particulare din sânul familiei tradiționale. Victimele
principale ale acestor tendințe sunt cuplul și, în principal, copiii, care, din păcate, prea
adesea, suportă martiriul încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovaţi.
9. Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal nu are un caracter
sacramental, ci ea constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria
binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa. Membrii Bisericii care contractează o
căsătorie civilă trebuie tratați cu responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să
înțeleagă valoarea Tainei Cununiei și binecuvântările care decurg din ea.
10. Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de
același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. Biserica trebuie
 să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel
de forme de coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii
binecuvântate de Biserică.
11. Consecințele grave ale acestei crize se exprimă prin creşterea îngrijorătoare a numărului
divorţurilor, al avorturilor şi al altor probleme interne ale vieţii de familie. Aceste
consecințe constituie o mare provocare pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană.
De aceea, păstorii Bisericii trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a înfrunta
aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei și pe toți oamenii de
bunăvoinţă să apere fidelitatea față de sacralitatea familiei.
II. Impedimente la căsătorie şi aplicarea iconomiei
1. În legătură cu impedimentele la căsătorie din cauza înrudirii de sânge, înrudirii prin
alianță sau prin adopție, precum și a înrudirii spirituale, sunt valabile toate prescripțiile
sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale Sinodului Ecumenic Quinisext) și cele ale
practicii bisericești care derivă din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericile Ortodoxe
Autocefale locale este definită şi descrisă de Statutul fiecăreia și prin deciziile lor
sinodale referitoare la acest subiect.
2. Conform tradiției canonice ortodoxe, care condamnă categoric bigamia precum și a patra
căsătorie, o căsătorie care nu este dizolvată irevocabil sau anulată, precum și a treia
căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru încheierea unei căsătorii;
3. Potrivit sfintelor canoane (canonul 16 al Sinodului 4 Ecumenic și canonul 44 al
Sinodului Quinisext), conform acriviei, oficierea căsătoriei după depunerea voturilor
monahale este strict interzisă;
4. Preoția prin sine nu constituie un impediment, însă, conform tradiţiei canonice existente
(canonul 3 al Sinodului Quinisext), este interzisă încheierea căsătoriei după hirotonie;
5. Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:
i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice
(canonul 72 al Sinodului Quinisext).
ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie
trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale,
conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ
pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.
iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă,
potrivit acriviei canonice.
6. La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica
bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu
privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești.
 Sfântul şi Marele Sinod: Importanţa postului şi respectarea lui astăzi

1. Postul este o poruncă dumnezeiască (Facerea 2, 16-17). Conform Sfântului Vasile cel Mare,
postul are „aceeaşi vârstă ca şi omenirea, fiindcă el a fost instituit în paradis” (Despre post.
Cuvântul 1, 3. PG 31, 168 A). El este o mare nevoință duhovnicească şi cea mai bună expresie a
idealului ascetic al Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă, urmând neclintit hotărârile apostolice,
canoanele sinodale şi întreaga tradiţie patristică, a afirmat întotdeauna valoarea deosebit de înaltă
a postului pentru viaţa duhovnicească a omului şi pentru mântuirea lui. Pe parcursul întregului an
liturgic, Biserica promovează tradiţia şi învăţătura patristică despre post, pentru trezvia continuă
şi neîncetată a omului şi dedicarea lui pentru nevoința duhovnicească. Postul este prezentat în
imnurile Triodului ca har prealuminat, armă nebiruită, temelie a luptelor duhovniceşti, cărarea
cea bună a virtuților, hrană a sufletului, izvor a toată înțelepciunea, viețuire nestricăcioasă şi
imitarea vieții îngerești, „mamă” a tuturor bunătăţilor şi virtuţilor.
2. Ca instituţie foarte veche, postul se află deja în Vechiul Testament (Deuteronom 9, 18; Isaia
58, 4-10; Ioil 2, 15; Iona 3, 5-7) şi este afirmat în Noul Testament. Însuşi Domnul a postit timp
de patruzeci de zile, înainte de începerea lucrării Sale publice (Luca 4, 1-2) şi a dat povățuiri cu
privire la practicarea postului (Matei 6, 16-18). În Noul Testament, în general, postul este arătat
ca un mijloc de cumpătare, de pocăinţă şi de înălţare duhovnicească (Marcu 1, 6; Faptele
Apostolilor 13, 2; 14, 23; Romani 14, 21). Încă din perioada apostolică, Biserica a
susţinut importanţa postului şi a fixat miercurea şi vinerea ca zile de post (Didahia 8, 1), şi, de
asemenea, postul înainte de Paşti (Sf. Irineu de Lyon, în Eusebiu, Istoria Bisericească 5, 24, PG
20, 497 B-508 AB). Desigur, în practica bisericească evidențiată de-a lungul secolelor a existat o
mare diversitate nu numai în legătură cu durata postului pascal (Dionisie al Alexandriei, Epistola
către Episcopul Vasilide, PG 10, 1277), ci şi în legătură cu numărul şi conţinutul altor perioade
de post, adoptate sub influenţa unor factori diferiţi, mai ales de ordin liturgic şi monastic, cu
scopul unei pregătiri adecvate înainte de marile sărbători. Astfel, legătura indisolubilă dintre post
şi cult exprimă măsura şi scopul postului şi pune în valoare caracterul său spiritual, motiv pentru
care toţi credincioşii sunt chemaţi să se conformeze, fiecare după puterea și posibilităţile proprii,
fără a permite, totuşi, libertatea de a neglija această instituţie sfântă: „Vezi să nu te abată cineva
de la această cale a învăţăturii […]. Fiindcă dacă poţi să porţi jugul Domnului, vei fi
desăvârşit; dar dacă nu poţi, fă ceea ce poţi. Cu privire la mâncăruri, ține ce poți” (Didahia 6,
1-3).
3. Postul adevărat, ca nevoință duhovnicească, este legat de rugăciunea neîntreruptă şi de
pocăinţa sinceră. „Pocăinţa fără post este nelucrătoare” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post 1, 3,
PG 31, 168 A), de asemenea, postul fără fapte de binefacere este mort; mai ales în vremea de
astăzi, când distribuirea inegală şi nedreaptă a bunurilor lipseşte popoare întregi de însăşi pâinea
zilnică. „Postind, fraților, trupește să postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura
nedreptății. Să rupem încărcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l desfacem.
Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i ducem în casele noastre” (Stihira
idiomelă din ziua de miercuri, în prima săptămână a Postului Mare – cf. Isaia 58, 6-7). Postul nu
se referă la o simplă abţinere formală numai de la anumite mâncăruri. „Căci nu este de ajuns
abţinerea de la anumite mâncăruri pentru un post vrednic de laudă, ci să postim un post primit
şi bineplăcut lui Dumnezeu. Un post adevărat înseamnă îndepărtarea de rău, înfrânarea limbii,
abţinerea de la mânie, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb.
Lipsa acestora înseamnă un post bun. În toate acestea, postul este un lucru bun” (Sf. Vasile cel
Mare, Despre post, 2, 7, PG 31, 196 D).
Abţinerea în timpul postului de la anumite mâncăruri, precum şi cumpătarea – nu numai cu
privire la felul, dar şi la cantitatea alimentelor – constituie elementele vizibile ale luptei
duhovniceşti, care este postul. „Postul este abţinere de la mâncare, după cum arată termenul;
mâncarea însă nu ne face nicidecum mai mult sau mai puțin drepţi. Postul are un sens profund:
arată că după cum hrana este simbolul vieţii, iar lipsa de hrană este simbolul morţii, tot aşa şi
noi oamenii trebuie să postim de cele lumești ca să murim față de lume şi, după aceasta,
împărtășindu-ne de hrană dumnezeiască, vom trăi pentru Dumnezeu” (Clement Alexandrinul,
Ecloge profetice, PG 9, 704D-705A). Astfel, postul adevărat se referă la ansamblul vieţii
credincioşilor în Hristos şi se încununează prin participarea lor la viaţa liturgică şi, mai ales, la
Taina Sfintei Euharistii.
4. Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit un model de postire pentru credincioşi.
Acesta activează participarea lor la ascultarea de Domnul, ca prin post „să primim prin
respectare, ceea ce am pierdut prin nerespectare” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 45,
La Sfintele Paşti, 28, PG 36, 661 A). Înțelegerea hristocentrică a caracterului spiritual al
postului, în special al Postului Mare, este o regulă generală în întreaga tradiție patristică și
este rezumată caracteristic de Sfântul Grigorie Palama: „Astfel, dacă posteşti, nu numai
că vei pătimi şi vei muri împreună cu Hristos, dar vei şi învia şi vei împărăţi cu El în
veşnicie; fiindcă devenit una cu El, prin participarea în asemănarea morţii Lui, vei fi
părtaş învierii şi vei fi şi moştenitor al vieţii întru El” (Omilia 13, în Duminica a cincea a
Postului, PG 151, 161).
5. Potrivit tradiţiei ortodoxe, măsura desăvârşirii spirituale este „măsura vârstei deplinătăţii lui
Hristos” (Efeseni 4, 13) şi oricine doreşte să o atingă trebuie să se ridice în mod corespunzător.
Tocmai de aceea, asceza şi nevoința duhovnicească nu se sfârșesc în viaţa spirituală, la fel cum
nici desăvârşirea celor desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să răspundă, după puterile lor, acestui înalt
ideal ortodox, pentru a se îndumnezei după har. Şi chiar şi aceştia, deşi împlinesc toate cele
rânduite, niciodată nu se mândresc, ci mărturisesc că „suntem slujitori nevrednici şi am făcut
ceea ce trebuie să facem” (Luca 17, 10). Conform învăţăturii ortodoxe despre viaţa
duhovnicească, nimeni nu trebuie să părăsească lupta cea bună a postului, ci să se încredinţeze
milostivirii lui Dumnezeu pentru slăbiciunile sale, în duhul smeririi de sine și pe deplin conştient
de nevrednicia stării sale. Fiindcă este imposibil să se ajungă la viaţa duhovnicească ortodoxă
fără lupta duhovnicească a postului.
6. Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a rânduit cele ce sunt de folos pentru mântuire şi a
pus mai întâi perioadele sfinte ale postului, ca „păzitoare” de la Dumnezeu ale vieţii noi a
credincioşilor în Hristos, împotriva uneltirilor vrăjmaşului. Urmând Sfinţilor Părinţi,
Biserica păzeşte, ca şi mai înainte, hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi sfintele tradiţii; ea
arată totdeauna sfintele posturi ca cea mai bună cale în efortul credincioşilor pentru desăvârşirea
lor sufletească şi pentru mântuirea lor; ea susține necesitatea respectării de către credincioşi a
tuturor posturilor stabilite în cursul anului Domnului, adică: Postul Paştilor, cel de miercurea şi
vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum şi posturile Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli,
al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi al Înălţării Sfintei Cruci, al Ajunului
Botezului Domnului şi al Tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, precum şi
toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ţinute în mod liber de către credincioşi.
7. Totuşi, cu discernământ pastoral, Biserica a pus regimului de postire și limitele iconomiei
iubitoare de oameni. Drept urmare, ea a prevăzut aplicarea principiului bisericesc al iconomiei în
caz de boală trupească, de extremă necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor, după judecata
responsabilă şi grija pastorală a episcopilor Bisericilor locale.
8. Este o realitate faptul că astăzi, fie din nepăsare, fie din cauza condiţiilor de viaţă, oricare ar fi
acestea, mulţi credincioşi nu respectă toate hotărârile cu privire la post. Toate aceste cazuri de
nerespectare a sfintelor rânduieli privind postul, fie generale, fie individuale, trebuie însă
abordate de Biserică cu grijă pastorală, întrucât Dumnezeu „nu voieşte moartea păcătosului, ci
să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11), fără a diminua valoarea postului. De aceea, este
lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare
şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la
post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive
generale (condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum și
dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.) pentru a ușura, în aceste condiții speciale,
„asprimea” sfintelor posturi. Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc în condiţiile menţionate mai
sus şi fără a diminua importanţa postului. Pogorământul acesta milostiv trebuie să fie exercitat de
Biserică cu multă atenţie şi, în orice caz, cu mai multă îngăduinţă în cazul acelor posturi pentru
care tradiţia şi practica Bisericii nu au fost întotdeauna uniforme. „(…) Este bine să posteşti în
fiecare zi, dar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă. În aceste situaţii să nu se dea
legi, să nu se constrângă; nu se cuvine să conduci cu forţa turma încredinţată de Dumnezeu;
mai degrabă să fie folosite îndemnul, blândeţea şi cuvântul dres cu sare” (Sf. Ioan Damaschin,
Despre sfintele posturi, 3, PG 95, 68 B).
9. Postirea pentru trei sau mai multe zile înainte de Sfânta Împărtăşanie este lăsată la evlavia
credincioşilor, conform cuvintelor Sfântului Nicodim Aghioritul: „Deşi nu se rânduieşte
postul înaintea Împărtăşirii de dumnezeieştile canoane; cei ce pot posti mai înainte de
aceasta şi o săptămână întreagă bine fac” (Comentariu la canonul 13 al Sinodului VI
Ecumenic, Pidalion, 191). Însă, mulţimea credincioşilor Bisericii trebuie să respecte
sfintele posturi şi abţinerea de la mâncare începând cu miezul nopţii pentru a se apropia
de Sfânta Împărtăşanie, care este expresia prin excelenţă a fiinţei Bisericii. Credincioşii
trebuie să se obişnuiască să postească în semn de pocăinţă, ca împlinire a unei făgăduinţe
duhovniceşti, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoţi
cererile către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulţi), înainte de hirotonie, în cazuri
de penitenţă, în timpul pelerinajelor şi în alte împrejurări asemănătoare.
Sfântul și Marele Sinod: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii
creștine

1. Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu

tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unităţii
creştine în lumea contemporană.
2. Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de către Domnul
nostru Iisus Hristos şi pe comuniunea în Sfânta Treime şi în Sfintele Taine. Această
unitate se exprimă prin succesiunea apostolică şi prin tradiţia patristică şi este trăită până
astăzi în sânul ei. Biserica Ortodoxă are misiunea şi datoria să transmită şi să
propovăduiască întregul adevăr cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ceea ce
conferă Bisericii caracterul ei universal.
3. Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum şi misiunea ei universală au
fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura
indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală.
4. Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a cultivat întotdeauna
dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus
chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care
cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică încă de la apariţia acesteia,
contribuind la formarea şi la dezvoltarea ei ulterioară. De altfel, datorită spiritului
ecumenic şi filantropic care o caracterizează, cerând după porunca divină, „ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), Biserica
Ortodoxă s-a străduit întotdeauna pentru refacerea unităţii creştine. Astfel, participarea
ortodoxă la mişcarea  pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu este deloc împotriva naturii şi istoriei Bisericii
Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinţei şi a tradiţiei apostolice în condiţii
istorice noi.
5. Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe şi participarea sa la
Mişcarea Ecumenică se sprijină pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic,
cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii primare a celor şapte
Sinoade Ecumenice, unitatea tuturor creştinilor.
6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă
acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în
comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea,
cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a
învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică. Astfel, ea are o
abordare favorabilă, atât din motive teologice, cât şi pastorale, faţă de dialogul teologic la
 nivel bilateral şi multilateral cu ceilalţi creştini şi, de o manieră mai generală, faţă de
participarea la Mişcarea Ecumenică contemporană, având convingerea că pe calea
dialogului ea aduce o mărturie dinamică a plenitudinii adevărului în Hristos şi a
comorilor sale duhovniceşti tuturor celor care se află în afara ei, cu scopul de a netezi
calea spre unitate.
7. În spiritul celor de mai sus, toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale participă astăzi activ la
dialogurile teologice oficiale şi, majoritatea dintre ele, în diferite organisme intercreştine
naţionale, regionale şi internaţionale, în pofida crizei profunde prin care trece Mişcarea
Ecumenică. Această activitate multidimensională a Bisericii Ortodoxe izvorăşte din
sentimentul responsabilităţii şi din convingerea că înţelegerea reciprocă şi cooperarea
sunt esenţiale „pentru a nu pune piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Corinteni 9, 12).
8. Desigur, purtând dialoguri cu ceilalţi creştini, Biserica Ortodoxă nu ignoră dificultăţile
unei asemenea acţiuni; mai mult, ea cunoaşte obstacolele ce se ridică în calea unei
înţelegeri comune a tradiţiei Bisericii primare şi nădăjduieşte că Sfântul Duh,
care constituie întreagă instituţia Bisericii (stihira vecerniei Rusaliilor), va plini pe cele
cu lipsă (rugăciune la hirotonie). În acest sens, în relaţiile sale cu ansamblul lumii
creştine, Biserica Ortodoxă nu se sprijină numai pe puterile omeneşti ale celor care poartă
dialogurile, ci mai ales pe călăuzirea Sfântului Duh în harul Domnului, Care S-a rugat ca
„toţi să fie una” (Ioan 17, 21).
9. Dialogurile teologice bilaterale actuale, anunţate de către Conferinţele panortodoxe, sunt
expresia hotărârii unanime a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe locale, care sunt
chemate să participe activ şi continuu la desfăşurarea lor, pentru ca astfel mărturia
unanimă a Ortodoxiei spre slava lui Dumnezeu Celui în Treime să nu fie împiedicată. În
cazul în care o Biserică locală decide să nu-şi desemneze reprezentaţi la un dialog sau la
o întrunire anume, iar dacă această decizie nu este luată la nivel panortodox, atunci
dialogul continuă. Absenţa unei Biserici locale trebuie, în orice caz, să fie discutată în
cadrul unei comisii ortodoxe pentru dialog înainte de începerea dialogului sau a întrunirii
în cauză, pentru a exprima solidaritatea şi unitatea Bisericii Ortodoxe. Dialogurile
teologice bilaterale sau multilaterale trebuie să se supună evaluărilor periodice la nivel
panortodox.
10. Problemele care apar pe parcursul discuţiilor teologice din Comisiile teologice mixte nu
constituie întotdeauna justificări suficiente pentru revocarea unilaterală de către vreo
Biserică Ortodoxă locală a reprezentanţilor ei sau pentru întreruperea definitivă a
participării ei la dialog. Retragerea din dialog a vreunei Biserici trebuie să fie evitată, de
regulă, depunându-se eforturile necesare la nivel interortodox pentru restabilirea
reprezentativității complete a Comisiei teologice ortodoxe angajate în dialogul respectiv.
Dacă una sau mai multe Biserici Ortodoxe locale refuză să participe la întrunirile
Comisiei mixte teologice a unui dialog anume din motive eclesiologice, canonice,
pastorale sau morale, Biserica sau acele Biserici trebuie să comunice în scris refuzul lor
Patriarhului Ecumenic şi tuturor Bisericilor Ortodoxe, potrivit practicii panortodoxe. În
timpul consultării panortodoxe ulterioare, Patriarhul Ecumenic va urmări consensul
 celorlalte Biserici Ortodoxe pentru a se putea întreprinde tot ceea ce este necesar, inclusiv
o reevaluare a procesului unui dialog teologic, în cazul în care se va considera, prin
unanimitate, ca fiind necesară.
11. Metodologia urmată în timpul desfăşurării dialogurilor teologice are drept scop
rezolvarea diferenţelor teologice care au fost moştenite din trecut sau a eventualelor
diferenţieri apărute mai recent şi căutarea elementelor comune ale credinţei creştine. Ea
presupune şi informarea corespunzătoare a întregii Biserici (pleromei) despre evoluţia
diferitelor dialoguri. În cazul imposibilităţii depăşirii vreunei diferenţe teologice precise,
dialogul teologic poate continua după ce a fost înregistrat dezacordul constatat în privinţa
acelei probleme punctuale şi comunicându-se despre acest dezacord tuturor Bisericilor
Ortodoxe locale în vederea luării măsurilor care se impun.
12. Este evident că în timpul desfăşurării dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor este
restabilirea finală a unităţii în credinţa cea adevărată şi în iubire. Însă deosebirile
teologice şi eclesiologice existente permit desigur o oarecare ierarhizare în ceea ce
priveşte obstacolele care stau în calea realizării scopului stabilit la nivel panortodox.
Specificul problemelor fiecărui dialog bilateral presupune diferenţierea metodologiei de
urmat în fiecare caz; dar nu şi o diferenţiere în ceea ce priveşte scopul, deoarece scopul
este unitar în toate dialogurile.
13. Cu toate acestea, în caz de necesitate, se impune un efort de coordonare
a activităţii diferitelor Comisii teologice interortodoxe, cu atât mai mult cu cât unitatea
existentă a Bisericii Ortodoxe trebuie să se descopere şi să se manifeste şi în cadrul
acestor dialoguri.
14. Finalizarea oricărui dialog teologic anunţat oficial corespunde încheierii lucrării Comisiei
teologice mixte corespunzătoare; iar atunci, Preşedintele Comisiei interortodoxe
înaintează un raport Patriarhului Ecumenic, care, în acord cu Întâistătătorii Bisericilor
Ortodoxe locale, anunţă încheierea dialogului. Niciun dialog nu este considerat încheiat
înainte de a fi anunţat ca atare printr-o astfel de hotărâre panortodoxă.
15. În cazul încheierii cu succes a lucrărilor unui dialog teologic, hotărârea luată la nivel
panortodox de restabilire a comuniunii eclesiale trebuie să se bazeze pe unanimitatea
tuturor Bisericilor Ortodoxe locale.
16. Unul din principalele organisme ale Mişcării Ecumenice contemporane este Consiliul
Mondial al Bisericilor (CMB). Anumite Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale
acestui Consiliu şi, mai apoi, toate Bisericile Ortodoxe locale au devenit membre. CMB
este un organism intercreştin structurat, în pofida faptului că nu reuneşte în cadrul său
toate bisericile şi confesiunile creştine eterodoxe. În acelaşi timp, există şi alte organizaţii
intercreştine şi organisme regionale, precum Conferinţa Bisericilor Europene (KEK),
Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu şi Consiliul Panafrican al
Bisericilor. Acestea, alături de CMB, îndeplinesc o misiune importantă pentru
promovarea unităţii lumii creştine. Biserica Ortodoxă a Georgiei şi cea a Bulgariei s-au
retras din Consiliul Mondial al Bisericilor, prima în 1997, iar a doua în 1998, fiindcă
 aveau o părere proprie despre activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor şi, drept
urmare, ele nu participă la activităţile intercreştine desfăşurate de CMB şi de alte
organizaţii intercreştine.
17. Bisericile Ortodoxe locale, membre ale CMB, participă pe deplin şi în mod egal la
organismul Consiliului Mondial al Bisericilor şi contribuie, prin toate mijloacele care le
stau la dispoziţie, la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire
la principalele provocări socio-politice. Biserica Ortodoxă a primit favorabil decizia
CMB de a răspunde la solicitarea sa referitoare la constituirea unei Comisii speciale
privind participarea ortodoxă la CMB, conform mandatului Conferinţei interortodoxe de
la Tesalonic (1998). Criteriile fixate de Comisia specială, care au fost propuse de
ortodocşi şi au fost acceptate de către CMB, au dus la constituirea unui Comitet
permanent de colaborare şi de consens, au fost ratificate şi încorporate în Statutul şi în
Regulamentul de funcţionare ale CMB.
18. Biserica Ortodoxă, fidelă eclesiologiei sale, identităţii structurii sale interne şi învăţăturii
Bisericii primare a celor şapte Sinoade Ecumenice, participând la organismul CMB, nu
acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea
Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul
CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci şi al unităţii de
credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă.
19. Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua non pentru participarea
la CMB respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi
membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit
Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale
CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la
Toronto (1950), intitulată „Biserica, bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor”, sunt
de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu. Este de la sine
înţeles, prin urmare, că CMB nu este şi în nici un caz nu trebuie să devină o „supra-
biserică”. „Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea
între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să
realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce
privesc unitatea Bisericii. Nicio biserică nu este obligată să îşi modifice eclesiologia,
după accederea la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare
Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens
al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, §2).
20. Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine
sunt întotdeauna determinate pe baza principiilor eclesiologiei ortodoxe şi a criteriilor
canonice ale tradiţiei bisericeşti deja constituite.
21. Biserica Ortodoxă doreşte să susţină lucrarea Comisiei pentru Credinţă şi Constituţie şi
urmăreşte cu viu interes contribuţia teologică a acesteia adusă până în prezent. Ea
 evaluează pozitiv textele teologice editate de aceasta, prin contribuţia valoroasă a
teologilor ortodocşi, ceea ce reprezintă o etapă importantă în Mişcarea Ecumenică pentru
apropierea dintre creştini. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă are rezerve în ceea ce
priveşte unele aspecte fundamentale legate de credinţă şi constituţie, pentru că bisericile
şi confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credinţă a Bisericii celei Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
22. Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea
unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse
apărări a Ortodoxiei autentice. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe,
păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal, care
constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în aspecte de credinţă
şi reguli canonice (canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).
23. Biserica Ortodoxă are o conştiinţă comună a necesităţii dialogului teologic intercreştin.
De aceea şi consideră că este necesar ca acest dialog să fie totdeauna însoţit de mărturia
în lume prin acţiuni de înţelegere reciprocă şi iubire, care să exprime „bucuria negrăită a
Evangheliei” (1 Petru 1, 8), excluzând orice act de prozelitism, uniaţie sau altă acţiune de
antagonism confesional provocator. În acest spirit, Biserica Ortodoxă consideră că este
important ca toţi creştinii, inspiraţi de principiile fundamentale comune ale Evangheliei,
să încerce să dea un răspuns unanim şi solidar, bazat pe modelul omului nou în Hristos, la
problemele spinoase ale lumii contemporane.
24. Biserica Ortodoxă este conştientă de faptul că mişcarea pentru restaurarea unităţii
creştinilor ia forme noi, pentru a răspunde noilor situaţii şi pentru a face faţă noilor
provocări ale lumii contemporane. Este imperios ca Biserica Ortodoxă să continue să
aducă mărturia ei în lumea creştină divizată, pe baza tradiţiei apostolice şi a credinţei
sale.
Ne rugăm ca creştinii să lucreze în comun astfel ca să se apropie ziua în care Domnul va împlini
speranţa Bisericilor Ortodoxe şi „va fi  o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16).