UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE CLUJ-NAPOCA

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

PORTOFOLIU I.B.U.

Îndrumător: Student:

Prof. Gorcea Mihaela-Maria Oros Bogdan-Cosmin

CLUJ-NAPOCA

2015

1
 Cauzele și evoluția Schismei

Anul 1054 este pentru întreaga Bisercă, anul în care Biserica s-a confruntat cu cea mai grea problemă de
până atuci, problemă care are consecinţe până în zilele noastre. Începând cu secolul al IX-lea s-au ivit
anumite neînțelegeri dogmatice între Biserica de Răsărit și cea de Apus. Acestea au dus la schisma din
data de 16 iulie 1054, când cele două Biserici s-au despărţit. Fiecare din cele două Biserici aruncă vina
una asupra celeilalte. ,,Grecii o atribuie inovațiilor latine, iar latinii o atribuie separatismului și orgoliului
grecesc.”

Cauzele politice ale schismei

Schisma se poate constata si urmari mai bine de cînd Împaratul Diocletian (284-305) a împartit Imperiul
,în anul 286, în Imperiul de Rasarit, cu capitala la Nicomidia si Imperiul de Apus, cu capitala la Roma,
întelegând ca exista o lume orientala, cu conceptiile si mentalitatea ei, deosebita de cea occidentala. Acest
fapt l-a determinat pe Constantin cel Mare (306-337),sa mute capitala,pe data de 11 mai 330, de la Roma
la Constantinopol;cetatea eternal, Roma fiind împinsa pe plan secund în Imperiu, istoricul Ferdinand Lot
crede ca acest lucru este adevarata cauza a schismei. Împartirea Imperiului roman de catre Teodosie cel
Mare (379-395), în395,î ntre fiii sai, Arcadiu(395-408), care primeste Orientul si Honoriu(395-423),care
ia Occidentul, se poate socoti înca una dintre cauzele politice ale schismei. Desi Imperiul
s-a reunificat în parte, sub împaratul Justinian cel Mare(527-565), dar aceasta reunificare nu a putut dura
sub urmasii sai.
Consecinta acestui fapt a fost ca episcopii Romei, în calitatea lor de episcopus civitatis , vazând ca
Imperiul de Rasarit nu este capabil sa apere Roma si Italia, au început sa-si îndrepte privirile catre
popoarele din Apus , îndeosebi catre franci, cerîndu-le ajutorul.
În 752, papa Ştefan II (752-757) face apel la regele francilor Pipin cel Scurt (741-756) , care trece cu
armata în Italia si distruge între 754-756 regatul longobarzilor din Italia centrala. Teritoriul cucerit de
franci este daruit papei Ştefan II, sub denumirea de ”Patrimonium Sancti Petri”. Astfel,s- a creat statul
papal, condus de papa sub denumirea de Republica Romanorum ,care a durat pâna la 20 septembrie
1870 , când a fost desfiintat de statul Italian , spre a-si reface unitatea sa politica , apoi a fost iarasi
reânfiintat , dar nu în limitele vechi , la 11 februarie 1929 , ci ca un stat papal minuscul .
Romanii au folosit ca baza istorica a noului stat un fals document intitulat Donatio Constantini în care se
spunea ca papa Silvestru I a primit de la Constantin , Italia si cetatile ei ca recompensa pentru vindecarea

2
de lepra obtinuta prin botezul savârsit de papa ,lucru neadevarat caci Constantin se boteaza pe patul de
moarte la 22 mai 337 lânga Nicomidia.
O discordie si mai mare între Roma si Constantinopol a produs masura luata în 731-732 de împaratul
Leon III Isaurul de a trece provinciile Iliricului oriental , Calabria,Sicilia si Creta sub jurisdictia
patriarhului de Constantinopol , confiscând si veniturile Romei din aceste provincii.
În anul 800 papa Leon III încoroneaza pe Carol cel Mare ca împarat roman al Apusului; aceasta fiind
idea papei; se pare ca încoronatul nici nu si-a dorit acest lucru dar papa avrut sa opuna un împarat capabil
sa-l apere de un imperiu bizantin care nu vroia sau nu mai avea puterea necesara sa controleze Apusul ;
în plus la acea vreme la Constantinopol domnea împarateasa Irina , care se amestecase din plin în
certurile iconoclaste ; aceleasi idei au dus la încoronarea lui Otto I în 962 dupa destramarea imperiului
Carolingian , papa simtind nevoia unui sprijin politic mai ales în contextul certurilor din secolul al IX-
lea ; dar lumea medievala nu concepea decât un singur împarat latin , cel încoronat de papa în timp ce
bizantinii se considerau urmasii legitimi ai romanilor , apare astfel un conflict al legitimitatii , conflict
care deseori era dublat de unul teritorial
Conflictul s-a dus si pentru convertirea popoarelor migratoare asezate între cele doua imperii , misiunea
crestina luând haina unei lupte politice ; în Europa granita dintre cele doua sfere de influenta pastrându-se
sub diferite forme pâna în zilele noastre.
Din secolul al VII-lea , Imperiul Roman de Rasarit se elinizeaza , devenind “Imperiul bizantin” în timp
ce Occidentul se latinizeaza , limba Latina întinzându-se ca limba oficiala si la popoarele care nu facusera
parte din Imperiul roman. Cele doua popoare , grecii si romanii , cu predispozitii si înclinatii deosebite ,
se priveau , din secolul al IX-lea , cu raceala si resentimente.

Cauzele religioase ale schismei

Unitatea între Biserica Rasaritului si Biserica Apusului s-a mentinut pâna la sfârsitul secolului al V-lea .
Chiar si atunci când Biserica era unita existau deosebiri privind constitutia Bisericii. În Rasarit existau
patriarhate autonome recunoscute de sinoadele ecumenice pe de o parte siorganizare monarhica cu
jurisdictie universala exercitata de episcopul de Roma pe de alta . Grecii erau aplecati spre filosofie si
metafizica dând nastere la erezii ce afectau dogmele pe când latinii , mai practice , se vor ocupa de
probleme de cult si de morala, profesând inovatii în aceste directii .Rupturi între cele doua Biserici au mai
existat si înainte de 1054 , dar nu asa de radicale . În urma publicarii Henotikon-ului =Edict de unire ,din
octombrie 482 de împaratul bizantin Zenon , pentru împacarea monofizitilor cu Ortodoxia , a izbucnit
schisma religioasa dintre Roma si Constantinopol , cunoscuta sub denumirea de schisma acachiana , dupa
numele patriarhului Acachie al Constantinopolului .

3
O noua raceala între Roma si Constantinopol s-a produs când patriarhul Ioan IV Postitorul (582-595) si-a
luat titlul de Patriarh ecumenic , în sinodul local de la Constantinopol din 588 , fapt care l-a suparat pe
papa Grigorie I cel Mare(590-604) , care în semn de smerenie crestina , si-a luat titlul de servus
servorum Dei , considerându-se patriarh al întregului Apus .
La sinodul quinisext catolicii sunt acuzati de celibat ,de consum de animale sugrumate si de sânge ,de
postire în zi de sâmbata,ca picteaza pe Mântuitorul sub chip de mile ; papa a primit hotarârile sinodului
numai sub presiunea împaratului ,ele fiind considerate ca o prima declaratie de razboi împotriva
Apusului.
La acestea, s-au adaugat si altele, pe care le aflam din Enciclica patriarhului Fotie catre scaunele
arhieresti din Rasarit din primavara anului 867, dintre care cea mai importanta este învatatura gresita a
purcederii Duhului Sfânt de la Tatal si de la Fiul – Filioque, introdusa de latini în Simbolul niceo-
constantinopolitan. Adaosul Filioque este semnalat pentru prima oara la sinodul I de la Toledo din 447,
apoi la sinodul III de la Toledo din 589 de unde s-a introdus apoi în Franta, Germania, Anglia si Italia de
nord . În sinodul din noiembrie 809 de la Aachen , prezidat de împaratul Carol cel Mare , adaosul a fost
impus în tot Imperiul Carolingian .
La Roma, papa Leon al III-lea(795-816) a protestat împotriva adaosului Filioque , poruncind sa se scrie
pe doua placi de argint Simbolul de credinta fara Filioque , în greaca si latina , pe care le-a asezat pe usa
intrarii catedralei Sfântul Petru , sub care a pus sa se scrie : Haec Leo posui amore et cautela orthodoxae
fidei –Eu , Leon , am pus aceasta din dragostea si grija pentru credinta ortodoxa .Un sinod tinut la
Worms în 868 acuza pe greci de erezie cu privire la Sfânta Treime .
În Enciclica lui Fotie latinii mai sunt acuzati ca îsi rad barba ca junghie de Pasti un miel pa altar ca evreii ,
ca pregatesc Sf. Mir cu apa de râu si ca ridica diaconi la rangul de episcope adunându-se 28 de acuzatii.
Acuzatiile reciproce sporesc continuu ajungându-se în 1054 la 80 ; papa Nicolae I acuza pe Fotie ca este
un simplu laic , nega autoritatea patriarhiei de Constantinopol si îsi aroga dreptul de a judeca chiar sip e
patriarhi .Grecii au fost acuzati în anatema din 1054 ca sunt simoniaci , ca fac eunuci si-I ridica la rangul
deepiscopi , ca reboteaza ca arienii pe cei cu botez în numele Sfintei Treimi ca pretind ca donatistii ca
numai biserica lor este adevarata , ca permit casatoria preotilor , ca pretend ca Legea lui Moise este
blestemata ca sustin ca numai pâinea da viata si ca au scos Filioque din crez . Dar în fruntea cauzelor
schismei trebuie asezate lipsa dragostei crestine si mai ales conceptiile diferite referitoare la fiinta si
unitatea Bisericii.
Cea mai importanta cauza a dezbinarilor a fost dorinta nemarturisita a papalitatii de a-si întinde stapânirea
peste întreaga Biserica . În 1054 papalitatea ca putere politica s-a asociat cu împaratul bizantin încercând
sa-l sileasca la supunere totala fata de Roma . Papa prezenta pretentiile sale politice ca dogme religioase

4
si de aceea Biserica ortodoxa lupta în fapt pentru respingerea unei false dogme , a dogmatizarii puterii
lumesti universale a papei .

Prima fază a schismei

Primul conflict care a facut inceputul schismei si constituie prima ei faza a izbucnit intre patriarhul Fotie
si papa Nicolae I.Pentru linistirea spiritelor agitate in Bizant din cauza inlaturarii evlaviosului patriarh
Ignatie, in 859, noul patriarh Fotie, un mare invatat si om de stat, a convocat un sinod la Constantinopol,
care s-a tinut in doua sesiuni, in care se aproba alegerea si intronizarea patriarhului Fotie , dar a respins
pretentiile papei Nicolae I de aimpune primatul universal si asupra Bisericii Rasaritului.Papa Nicolae I
insa, instiintat de Leon, trimisul imparatului Mihail al III-lea, a dezaprobat atitudinea trimisilor sai la
sedinta sinodului din 861 si in sinodul tinut la Roma, in 863, a excomunicat pe patriarhul Fotie si tot
clerul sau. Astfel, papa Nicolae I a facut primul pas spre schisma.
Patriarhul Fotie n-a raspuns indata la provocarile papei. Situatia s-a complicat insa din 866, cand papa
Nicolae I,grabindu-se sa satisfaca cererea tarului bulgar Boris-Mihail I,de a-i trimite episcope si preoti
latini, a trimis in Bulgaria pe episcopii Paul si Formosus,cu un numar de clerici si un raspuns la cele 106
intrebari puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum.
Indignat de atitudinea latinilor, prin Enciclica sa din primavara anului 867, adresata patriarhilor din
Rasarit ,patriarhul Fotie acuza pe latini ca au intrat in Bulgaria <ca niste lupi>, distrugand munca si
eforturile preotilor greci,si au introdus in Biserica lor o serie de inovatii doctrinare si liturgice, dintre care
cea mai grava inovatie este introducerea adaosului <Filioque> la Simbolul de credinta.
In vara anului 867, patriarhul Fotie a convocat un sinod la Constantinopol, care a excomunicat pe papa
Nicolae I si a condamnat inovatiile latine ca eterodoxe. Hotararile sinodului nu au impresionat pe nimeni
in Apus. Moarea lui Nicolae I –nov.867 si asasinarea lui Mihail al-III-lea au mai calmat spiritele.
Patriarhul Fotie nu-l impartaseste pe Vasile I Macedoneanul sub pretextul ca a participat la uciderea lui
Mihail si este exilat.
Intre schisme raporturile dintre Biserici erau formale, fara a fi regulate si stranse. La Roma ince epoca
pornocratiei, titularii erau pusi si depusi de aristocratie, printer ei numarandu-se si femei.La
Constantinopol puterea politica devine foarte influenta si patriarhii vor fi frati sau apropiati ai imparatului.
Raporturile bisericesti depend de interesele politice.Un fapt demn de semnalat este punerea lui Nicolae
Misticul(901-907 si 912-925) de catre Leon VI sub pretextul ca nu a vrut sa-i dea acestuia binecuvintarea
pentru cea de-a patra casatorie.Papa a binecuvintat-o dar si-a atras oprobiul Orientului si a fost scos din
diptice. In 920 ,dupa moartea imparatului, Nicolae a fost reabilitat de un sinod si lucrurile au reintrat in
normal.

5
Marea schismă din 1054
Biserica romana era roasa de doua vicii profunde:simonia si concubinajul preotilor.Din manastirea Cluny
porneste un amplu current reformator si antibizantin, cel mai important reprezentant al sau fiind papa
Leon IX, om mandru, luptator neobosit pentru a ridica autoritatea Romei.
La Constantinopol era Mihail Cerularie, ambitios, autoritar, energic, iar pe tron se afla Constantin IX
Monomahul, un imparat slab si infuentabil. De Constantinopol tineau in acea perioada si 5 mitropolii si
31 de episcopii sufragane din Sicilia si Italia de sud, cele care vor face obiectul multor dispute si vor
aprinde flacara divergentelor. Caci sprijinit de imparatii germani, papa lupta pentru alungarea
normanzilor si a arabilor din sudul Italiei , in una dintre lupte cazand chiar prizonier. In lupta contra
concubinajului papa se loveste de preotii greci, casatoriti, sichiar impune ritul latin si celibatul si pe
teritoriul fostei arhiepiscopii grecesti din sudul Italiei pe care o desfiintase.
Cerularie indeamna pe Leon de Orhida, un episcop foarte invatat sa scrie o scrisoare contra romanilor dar
pe care o adreseaza episcopului latin Ioan de Trani. Catolicii erau sfatuiti pentru inceput sa renunte la
azima, la animale sugrumate si spurcate, la sarbatorirea sambetei si sa cante aliluia in Paresimi. Scrisoarea
ajunge in mainile lui Humbert cardinal secretar de stat al papei si cel mai inversunat dusman al grecilor,si
ale papei. Papa raspunde prin trei scrieri: o scrisoara lui Celularie, Dialogul lui Humbert, si o colectie de
texte patristice in favoarea practicilor romane.In Dialogul lui Humbert, acesta ii acuza pe greci intre altele
si de simonie, contrazicandu-se deoarece in lucrarea “Adversus Simoniacos”, incercand sa combata
aceasta plaga din Biserica Romano-Catolica, lauda pe greci ca respecta hotararile privitoare la persoanele
si la lucrurile bisericesti.Papa spunea in scrierile sale:”Daca cineva se desparte de Biserica Romana acela
nu mai formeaza Biserica, ci conciliabul de eretici,o adunare de schismatici,o sinagoga a satanei. Sa stie
patriarhul ca fara aprobarea papei , nici nu are drept sa existe, caci asa cum Constantin cel Mare a predat
papilor puterea sa conduca pe principii pamantesti, tot asa raspunde si de Biserica… Apostolul Petru si
urmasii sai pot judeca toata Biserica, dar pe ei nu-i judeca nimeni. Imparatul insusi trebuie sa fie un fiu ce
se intoarce umilit la maica sa.”
Papa accepta invitatia imparatului si in ian. 1054 trimite pe Humbert, cancelarul Frederic si arhiep.Petru
de Amalfi sa discute divergentele intre Biserici.Astazi si istoricii catolici recunosc ca delegatia nu avea
sanse de succes datorita caracterului lui Humbert si ca ea nu fusese trimisa ca sa negocieze,ci sa impuna
vointa latina la Constantinopol.
Patriarhul Mihail Cerularie, intelegand ca nu se poate astepta la nimic bun din partea delegatilor latini, le-
a comunicat ca toate chestiunile si neintelegerile dintre cele doua Biserici vor fi discutate in sinod.

6
Simtindu-se jignit, pierzandu-si rabdarea si fiind incurajat de atitudinea sovaitoare a imparatului
,Humbert, fara autorizarea prealabila a papei Leon al IX-lea, care murise la 19 aprilie 1054, a compus un
act de excomunicare pe care il depune la ora 9 dimineata in 16 iulie 1054 inainte de Liturghie pe masa
altarului Sfintei Sofii, prin care anatematiza pe patriarhul Cerularie, pe clericii si credinciosii Bisericii
Ortodoxe.Clericii din altarul Sfanta Sofia l-au rugat de mai multe ori sa-si retraga scrierea dar acesta a
refuzat.Se pare ca patriarhul ar fi vrut sa nu o dea publicitatii,dar ea fusese deja vazuta de ipodiaconii
catedralei.Cerularie a cerut imparatului sa-i cheme inapoi pe legatii papali pentru a discuta ,dar acestia au
refuzat categoric.Patriarhul a tinut un sinod cu un numar de episcopi prezenti in capitala care a hotarat sa
fie anatematizati cei care au blasfemiat impotriva credintei ortodoxe, adica legatii papali si purtarea lor la
24 iulie 1054 . Originalul odiosului act a fost rupt in mod simbolic in sinod dar s-a pastrat o copie in
arhiva patriarhiei.Cu acesta fapte schisma se socoteste incheiata. Contemporanii acelor zile n-au acordat
importanta cuvenita evenimentelor consummate in zilele de16 si 24 iulie 1054, pentru ca lumea crestina
era obisnuita cu frecventele frictiuni si divergente dintre Roma si Constantinopol.

Consecinţele schismei simţie până în zilele noastre

De retinut ca latinii au aruncat primii anatema, ca patriarhul s-a mentinut pe terenul principiilor, criticand
idei si fapte si nu personae cum au procedat catolicii. Legatii au acuzat personal pe patriarh si Biserica
greaca de toate ereziile din trecut, au trecut apoi la amenintari si fapte reprobabile.Daca anatema catolica
osindeste pe patriarh si pe toti credinciosii sai,cea greaca doar pe legatii papali si pe complici lor.
Prin <Declaratia comuna> citita concomitent in ziua de 7 dec. 1965, in catedrala Sfintul Petru din Roma
si in catedrala Sfintul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol , patriarhul ecumenic
Atenagora I si papa Paul VI au ridicat reciproc anatemale rostite la 16 si 24 iulie 1054 , care au provocat
schisma cea mare .
Dupa schisma grecii au avut din ce in ce mai mari probleme cu apararea imperiului gasindu-se intr-o
situatie penibila si apoi disperata. Ajutorul apusean era totdeauna conditionat de acceptarea primatului,
lucru care facea si mai mare ruptura dintre cele doua tabere.Dorinta de putere politica a papalitatii a fost
adevarata cauza a schismei si ea s-a dovedit in timp .Adevarata si iremediabila ruptura intre cele doua
biserici s-a produs prin cucerirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 de catre cruciati , fapt care
conduce la slabirea grava a Imperiului bizantin aceasta fiind una din cauzele principale ale cuceririi lui de
catre turci la 29 mai 1453.
Din nefericire, schisma cea mare din1054 dureaza pina in zilele noastre desi au existat mai multe incercari
de unire de-a lungul timpului insa fara rezultate concrete .

7
Datorita miscarilor ecumenice din secolul nostrum , s-a pus problema refacerii unitatii tuturor Bisericilor
crestine, in primul rand refacerea unitatii dintre Biserica Ortodoxa a Rasaritului si Biserica Romano-
Catolica.
In ultimul timp s-a constatat o reluare a discutiilor pe tema unirii intre cele doua Biserici , Roma fiind
dispusa sa renunte la unele articole divergente din dogma pe care le impunea de fiecare data cand se
reluau discutiile despre unire, adoptand idei din dogma ortodoxa, probabil in scopul reintregirii Bisericii
pentru a-i reda vitalitate si rezistenta in fata fenomenului sectar ce se dezvolta din ce in ce mai mult in
zilele noastre.

8
 950 de ani de la Marea Schismă

partea I

În studiul “950 ani de la Marea Schismă” Pr. Ioan Ică face o aprofundare a cauzelor care au dus la această
ruptură în Biserică. Articolul începe cu prezentarea acuzațiilor pe care istoriografii catolici le-au adus
ortodocșilor care sunt considerați ca unicii vinovați ai evenimentului din 1054. Astfel patriarhul Mihail
Kerularios al Constantinopolului a fost acuzat ca a dorit să se transforme intr-un papă oriental sfidând atât
pe împarat cât și pe Roma și din aceste pricini a sabotat alianța dintre împarat și papă. Pe lânga orgoliul
manifestat in ,,cezaro-papismul,, împăraților bizantini și în ambițiile ,,autocefaliste,, ale patriarhilor
constantinopolitani, Bisericile Ortodoxe și-ar fi pierdut unitatea și elanul misionar căzând in captivitatea
otomană sauacceptând servitutea umilitoare a statelor naționale, practicând un sepparatism eclezial,
filetism, un imbolism teologic, un tradiționalism regresiv și ritualist. Singura posibilitate de vindecare a
acestei stări este revenirea în sânul ,,Bisericii-mamă” Roma, singura adevărată și vie.
Teologii ortodocși au fost mai moderați în privința incriminărilor aduse Bisericii de Apus. Astfel si ei au
afirmat, avand dovezi solide în acest sens, că dezvoltarea sistemului monarhic papal și refuzul Romei de a
experia frația și iubirea exprimată în sistemul sinodal și autocefal ortodox au fost principalii factori care
au condus la ruptura dintre Biserici.
Principalele motive de separare nu au fost actele de anatemizare din anul 1054, ci faptul că datorita
evoluțiilor istorice deosebite in Răsărit si Apus, aici s-au dezvoltat două regimuri canonice, doua moduri
de înțelegere a Bisericii: cel constantinean, al Bisericii imperiale și sinodal al ,,pentarhiei” Patriarhale in
Răsărit și respectiv cel roman, al Bisericii ,,monarhie papală”. Astfel dacă Răsăritul vede în Biserică o
unitate în diversitate, fiecare biserică nationala fiind autocefală și împreuna formând Trupul lui Hristos,
Biserica româna a cocentrat în persoana papei întraga unitate a Bisericii făcând din acesta un adevărat
monarh absolutist căruia trebuie să i se supună necondițtonat fiecare eparhie din cuprinsul jurisdicției
sale.
Unii bizantinologi consideră principale cauze ale schismei urmatoarele: politica agresivă și
uniformizatoare a papalității reformate, invadarea militară a sudului Italiei de către normanzi, agresiunea
comercială a republicilor italiene, invazia militară a cruciadelor. Confruntarea personală dintre Humbert
și Kerularios n-a fost cauză a separației ci un smtom al unei stări de spirit ce tindea să generalizeze și care

9
a fost transformata ulterior în simbol. Într-adevăr ,,Marea Schismă din 1054 a fost în realitate o invenție
modernă a istoricilor catolici din secolele XVI-XVII, care confruntați fiind cu protenstantismul care se
folosea de exemplul ortodox al unor biserici vechi, fară Papă, s-au vazut nevoiți să studieze ,,schisma
răsăriteană,,. Astfel în 1604 Casare Baronius îin faimoasele Annales ecclesiastici și P. Canius în
Lectiones antiquae a publicat în latina documentele schismei din 1054 și au oferit interpretarea clasică a
evenimentelor din 1054 care ar fi fost provocate din ambițiile personale ale patriarhului Kerularios.
Însă pentru ca cele petrecute în 1054 să fie corect judecate e nevoie de o bună cunoaștere a persoanelor
principale și a contextului istoric aferent. Astfel în secolul X și prima jumătate a secolului XI, Imperiul
Bizantin a cunoscut o înviorare remarcabilă spre deosebire de papalitate care se afla în așa numitul ,,secol
obscur,, când scaunul papal ar fi fost ocupat de papi imorali printre care se bănuiește că ar fi fost si o
femeie. Împărații constantinopolitani Nichifor F. și Ioan T. reușesc o spectaculoasă expansiune în orient
ocupând Creta, Cicilia, Siria, Antiohia și Italia de sud. Totodată Vasile al II-lea B., in urma mai multor
războaie, cucerește Bulgaria. Însă toate aceste cuceriri au făcut ca în Imperiu echilibrul religios să se
destrame. Astfel în Bulgaria apăruse bogomilismul, în Armenia și Siria se aflau comunitățile
necalcedoniene ale armenilor și siroiacobiților, iar în sudul Italiei se aflau comunitațile latine și iudaice.
Daca împaratul Vasile al II-lea a avut o politică de coexistență pașnică, urmașii lui dupa 1022 vor susține
o politică de reprimare și asimilare forțata asupra tuturor heterortodocșilor, ceea ce va duce la revolte din
partea acestor comunități persecutate. Totodată această politică promovată intens de patriarhul Mihail
Kerularios, va fi una din pricina evenimentelor de la 1054.
În privința profilului psihologic al celor 2 atacanți ai schismei, cel al cardinalului Humbert este cel mai
interesant. Mâna dreapta a papei Leon al IX-lea, cardinalul Humbert, episcop de Silva Candida este
considerat ,,pasărea de atac a reformei papale,,. Om mândru și intrasigent, cu voință de fier a fost
teorticianul unui papalism riguros și infailibil și a une veritabile mistici petrine, papa este Petru în
persoană iar Roma este capul, mama și temelia întregii Biserici. Orice abatere de la poziția Romei este
neascultare față de Dumnezeu, deci erezie, și atrage după sine excomunicarea.
Patriarhul Mihail Kerularie a fost un promotor intrasigent al uniformizării și integrării tuturor
comunităților creștine din imperiu în ritul bizantin. Unii îl consideră ca fiind promotorul unui așa
numit ,,papalism oriental” el dorind ca statul să se supună Bisericii.

10
 950 ani de la Marea Schismă

partea a II-a

Cea de-a doua parte a documentului începe cu prezentarea faptului că în azime, Kerularie a vazut o formă
de cripto-iudaism inacceptabil și din această pricină a declanșat împotriva lor un veritabil război teologic
prin comandarea unor scrieri împotriva acestora, și chiar prin măsuri administrative drastice cum a fost
interzicerea riturilor armene și latine. Deci, la origine schismei din 1054 nu a stat voința patriarhului care
ar fi inventat artificiul controversei azimelor din antilatinism pentru a se sustrage unei eventuale
subordonări papei, ci o probelmă internă a Imperiului, și anume bizantinizarea riturilor heterortodoxe
pentru a oferi coeziune împărăției. Pe de altă parte aceasta polemică nu ar fi fost una antilatină ci inițial
una antiarmeană cum ar fi tratatele antiarmenilor scrise la îndemnul patriarhului Kerularie de Nichita
Stithatul. Din aceste tratate rezultă că Nihita era convins că Roma susținea punctul de vedere bizantin în
privința azimelor. Însă papa a luat aceste lucrări ca pe un atac la persoana sa.
Totul a început cu o scrisoare a episcopului Ioan Trani care o primise de la Leon al Orhidei, și pe care a
trimis-o papei Leon. În aceasta era criticată practica azimelor și era adresată episcopilor latini care erau
rugați să-i prezinte papei situația și să ia o hotărâre. Scrisoarea a fost interceptată însă de Humbert care a
mers și pe la unul din dușmanii patriarhului constantinopolitan numit Argyros, un mare demnitar care
salvase viața împaratului bizantin. Cei doi au adăugat la numele lui Leon al Orhidei și pe acela a lui
Kerularie ca fiind acela care a conceput scrisoarea. Papa a fost farte supărat de îndrăzneala confratelui și
i-a poruncit lui Humbert să redacteze un răspuns, care insă, nu a mai fost trimis, probabil fiind că fusese
scris în termeni prea duri. Înte timp episcopul Ioan de Trani și argyros au convins Constantinopolul de
bunăvoința Romei și l-au sfătuit pe împărat să încheie o alianță cu papa pentru a salva Italia de Sud de
stăpânirea normandă. Din această pricină în 1053 patriarhul și împăratul au trimis două scrisori cordiale
papei în care basileul promitea alianța politică, iar patriarhul reconcilierea religioasă și reintroducerea
numelui papei în diptice. Răspunsul papei prin Humbert a fost foarte arogant. Acesta l-a mustrat pe
împarat ce i-a persecutat pe latini din pricina folosirii azimei și îl sfătuiește să-l convingă pe patriarh să
acorde Romei cinstea datorată de o fiică mamei sale. Patriarhul este aspru certat pentru că a îndrăznit să
folosească cu o mândrie luciferică titlul de patriarh universal și să creadă că e în măsură să introducă
numele papei în dipticele bisericilor ,,din toată lumea locuită,, făcându-se astfel pe sine cap al Biseriicii.

11
Patriarhul a uitat că Biserica Romei nu e una ca oricare alta, ci mama tuturor Bisericilor care în afara
comuniunii cu Roma sunt “sinagogi ale satanei”
Scrisorile au fost trimise prin trei legați printre care unul cardinalul Humbert care a trecut din nou pe la
Argyros. Acesta a desfacut pecețile epistolelor și a sfătuit pe trimiși să trateze direct cu împăratul. După
ce delegația a plecat, papa Leon a murit, ceea ce însemna nu mai aveau un rol oficial. Aceștia au fost
întâmpinați cu cinste de către împarat și patriarh, însă Humbert s-a compartat cu indiferență și aroganță
față de Kerularie, acceptând să trateze numai cu basileul. Furioși că grecii nu acceptă supremația Romei,
Humbert și însoțitorii săi au început să difuzeze în Constantinopol copii ale scrisorilor pe care papa Leon
nu le trimisese din cauza durității lor acuzându-i totodată pe greci fiind că folosesc pâine dospită la
Euharistie. Patriarhul răspunde prin Nichita Stithatul pe un ton ferm, dar politicos la insultele aduse.
Neavând argumente solide, Humbert a alcătuit un pamflet josnic la adresa practicilor grecilor. Încurajat
de gestul împăratului care l-a obligat pe Nichta să-și ardă lucrarea scrisa împotriva latinilor, cardinalul a
început să deschidă o polemică despre Filioque. Temându-se că împăratul s-ar putea să sacrifice ortodoxia
pentru interesele politice, patriarhul hotăraște convocarea unui sinod în care să discute acuzațiile aduse de
Humbert. Însă cardinalul văzând că grecii nu vor să recunoască pretențiile Romei, în ziua de sâmbătă
1054, a aruncat anatema asupra patriarhului și a celor din jurul lui. Același lucru l-au făcut și grecii care
au răamas stupefiați când au auzit de gestul lui Humbert.
Ca încheiere, cred că cele mai potrivite cuvinte ar fi cele pe care Petru al III-lea al Antiohiei le-a adresat
patriarhului Kerularie, după ce acesta l-a înștiințat de gestul lui Humbert. Patriarhul antiohian îl sfătuiește
să fie moderat în exigențele pe care le cere latinilor ca nu cumva cerând totul, să piardă totul. Avem un
Dumnezeu al păcii și al iubirii, Care este iubire și a stabilit drept lege creștinilor iubirea de ceilalți, ceea
ce acolo unde nu e disprețuit Dumnezeu impune drept regulă de comprtare si atitudine moderația și
condenscendența. Poate că dacă protagoniștii evenimentului din 1054 ar fi avut aceste două virtuți,
schisma nu ar fi avut loc.

12
 Corespondența dintre Mihail I Kerularios și Petru al III-lea al Antiohiei

-LUCRARE DE SEMINAR-

Cuvinte Cheie : Patriarh, Constantinopol, Antiohia, Anatema, Dumnezeu

Introducere
La sfârșitul lui iulie 1054, patriarhul Mihail Kerularios îi scrie patriarhului Petru al III-lea al Antiohiei o
scrisoare în care prezintă datele referitoare la evenimentul produs în 16 iulie 1054. Patriarhul
Constantinopolului îi cere lui Petru III să li se alăture și el la acestă ocară, și să țină dogma cea dreaptă.
Această scrisoare a fost enciclică și a fost trimisă și patriarhului Alexandriei și patriarhului Ierusalimului.
Petru al III-lea al Antiohiei îi scrie patriarhului Mihail I Kerularios în august- septembrie 1054 în care îi
spune că nu l-a înțeles pe Argyros, care voia ,,a pune mâna pe cele sfinte, măcar că e nesfințit”, și a fost
atâta de viclean, însă dă slavă lui Dumnezeu că au fost scăpați de acestă viclenie. Petru al III-lea îi va
spune deasemenea patiarhului că zvonurile că el l-ar pomeni pe papă în diptice nu sunt adevărate.
Referitor la acuzația papei că cei din Răsărit mănâncă animale omorâte, Petru al III-lea vine cu argument
din Sfinții Părinți(în special Vasile cel Mare) care admit să se mănânce animale(carne). El va da și
exemple de mănăstiri la care se ineau porci. Un lucru foarte grav este, și pentru Petru III adaosul Filioque,
deoarece Scriptura vorbește clar că Duhul de la Tatăl purcede(In 15, 26). De asemenea îl înșiinșează pe
patriarch și cu altă problem: În ,,mănăstirea Studiu diaconii poartă la slujbă brâie, făcând un lucru care nu
urmează tradiției bisericești.” Mai mult, Petru al III-lea îl sfătuiește pe patriarh, ca, după ce se va alege alt
papă, să-l înștiințeze pe acela de toae câte s-au întâmplat cu blandețe și gand de împăcare și îndreptare a
acestei erori. În opinia sa, Petru al III-lea al Antiohiei crede că dacă ei ar renunța la adaosul Filioque ar
putea fi o împăcare, trecându-se peste azime.

Prima scrisoare - Mihail I Kerularios către Petru al III-lea al Antiohiei

Preasfântul Mihail Kerularios, arhiepiscop al Constantinopolului si patriarh ecumenic, adresează o
scrisoare către Petru, patriarhul Antiohiei, pentru a-i prezenta problemele de care se lovea Biserica la
sfârșitul anului 1054 si frământările din sânul acesteia.

13
Astfel, Patriarhul ecumenic Mihail se arată întristat de faptul ca uneltirile diavolului continuă să tulbure
lumea, iar acum, cînd scandalurile ereziilor au fost îndepărtate iar Ortodoxia părea să atingă apogeul,
niște blestemați din apus au pătruns în Contantinopol ca falși trimiși ai papei, pentru a răspândi învățătura
vicleană a lui Argyros și pentru a comite răsmeriță în rândul dreptei credințe.
Se pare că scrisorile aduse de aceștia s-au dovedit a fi plastografiate, iar sigiliul imperial ca fiind
falsificat, aducând ofense grave Ortodoxiei, acuzând-o cum că în sânul acesteia domnește corupția, iar că
învățătura conform căreia Duhul Sfânt purcede în același timp și din Tatăl, dar și din Fiul, este cea
adevărată și susținută în concepția lor înca de la începuturile creștinismului.
Trâmbițau astfel că au venit pentru îndreptarea credinței, iar în momentul în care, conștient de
îndoctrinarea lor, Mihail refuză să stea de vorbă cu ei până la convocarea unei ședințe patriarhale, ei lasă
pe Sfânta Masă din Biserica cea Mare un discurs împotriva întregii Biserici Ortodoxe, pe care o consideră
ca fiind de aici încolo anatema, datorită faptului ca ortodocșii primesc cuminicătură de la preoții
căsătoriți, că aduceau ca jertfă pâine dospită, iar Simbolul lor de credință susținea faptul că Duhul Sfânt
purcede doar din Tatăl, și nu și din Fiul.
Ortodocșii, simțindu-se blamați de cele cuprinse în acea epistolă, se hotărăsc să arunce anatema la rândul
lor asupra celor porniți să facă zâzanie în Biserică, chiar dacă printre trimiși se presupunea ca aflandu-se
însuși cancelarul Bisericii din Roma, nepotul împăratului.
În aceste condiții, Mihail trimite scrisoare preafericitului Petru, împreună cu o serie de alte scrisori
adresate diferiților patriarhi ai vremii, pentru ca împreună cu aceștia, să reușească să oprească
frământările apărute în sânul Bisericii.

A doua scrisoare – Petru al III-lea al Antiohiei către Mihail I Kerularios

Preafericitul Petru iși începe scrisoarea asigurându-l pe Patriarhul ecumenic Mihail de faptul că zvonurile
cum că acesta ar mai pomeni în sfintele diptice pe papa de la Roma sunt false, și la fel și cele legate și de
ceilalți patriarhi răsăriteni, pomenirea papei încetând odata cu cel de-al 6-lea Sinod Ecumenic.
Acest lucru s-a petrecut datorită faptului că funcția de papă în vremea respectivă era ocupată de un
oarecare Vigilius, care refuză să participe la un sinod, ba mai mult, refuza să și anatemizeze pe Teodoret,
cel care s-a ridicat împotriva credinței ortodoxe, din acel moment încetând în mod oficial pomenirea sa în
bisericile din răsărit.
Trecând la problemele si acuzele care loveau Ortodoxia, Petru amintește faptul că ortodocșii nu sunt cu
nimic mai prejos decat romanii care-și rădeau bărbile și-și puneau inel în deget în semn de legământ cu
Hristos, deoarece și ei, la rîndul lor, practicau tunsoarea monahală ca semn al aceluiași legămant cu
Dumnezeu.

14
De asemenea, el nu se revoltă împotriva faptului că în Bisericile Romei se consumă mâncăruri întinate,
călugării consumând carne și grăsime de porc, admițând faptul ca sunt și zone din răsarit unde se practică
aceleași obiceiuri, iar însuși Mântuitorul poruncește să nu numim spurcate cele primite din voia Sa.
Citându-l și pe Sfântul Vasile cel Mare, care afirmă că: ,,Așa cum între legume distingem cele
vătămătoare și cele corespunzătoare, tot așa și la cărnuri distingem între ce e folositor și ce e
vătămător.fiindcă legumă e și cucuta, cum carne e și vulturul, dar nimeni daca are minte nu va mânca
măselariță, nici carne de câine, afară dacă e la mare nevoie, încat cel ce mănâncă așa ceva n-a călcat
legea.”1, ba mai mult, punerea grăsimii de porc pe legume a fost admisă încă de la început, mai ales în
zonele unde nu se găsea undelemn bun.
El mai amintește și despre Sfântul Pahomie, care în manăstirile sale hrănea porcii u fărâmiturile rămase
de la masă, iar ulterior îi tăia, punea carnea pe masă spre a fi mâncată, iar măruntaile și extremitățile
picioarelor și capului, erau date călugărilor bolnavi și bătrîni, fiind cele mai dulci.
Cu toate acestea, este extrem de revoltat când află despre adaosul din Simbolul de Credință, considerând
ca este neîntemeiat, ba mai mult, din momoment ce Evangheliile sunt aceleași și în Apus ca și în Rasărit,
nu înțelege cum ar putea cei din Roma să aibă mai multe cunoștințe decat ei în ceea ce privește
purcederea Duhului Sfânt, mai ales că însuși Apostolul Ioan afirmă în Evangheliile Sale despre Duhul
Sfânt altfel:,,De mă iubiți, veți păzi poruncile mele.Și Eu Îl voi ruga pe Tatăl, și alt Mângâietor vă va da
vouă, care să rămână cu voi în veac:Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate sa-L primească, pentru ca
nu-L vede, si nu-L cunoaște, dar voi Îl veți cunoaște, pentru că rămâne la voi și este întru voi.(In 14, 15-
17).
Astfel, din moment ce cuvintele Evangheliei sunt atât de precise, este imposibil să aduci asemenea
adaosuri nefondate și neprecizate în niciun loc al Scripturii, considerând că romanii au căzut încă de
timpuriu în astfel de greșeli datorită arianiților, dar și datorită puținei culturi a barbarilor din zona
respective.
O altă problemă consideră a fi faptul că în Roma, preoții căsătoriți legitim, dar și cei care au consumat
carne si brânză in săptămâna lăsatului de sec si a primei săptămâni din Postul Mare, nu au voie să se
atingă de cele Sfinte.
În ceea ce privește chestiunea azimelor, acesta afirmă că a fost complex discutată și combătută în
unanimitate de către reprezentanții Bisericii de Rasărit, însă din moment ce și în partea de Răsărit există o
mulțime de obiceiuri nu tocmai creștine, care fac parte din așa-zisa tradiție a locului, și care, cu oricât de
multă strădanie, nu au putut fi scoase din sânul bisericilor respective, cum ar putea un popor mândru,
precum cel roman, să recunoască impertinența și ipocrizia argumentelor ridicate împotriva credincioșilor
din Răsărit.

1
Epistola 236,4; PG 32,381 CD

15
El insistă de asemenea și pe ideea conform căreia preoții, atât timp cât în biserică și în viața de zi cu zi se
dovedesc a fi oameni bineplăcuți și slujitori Domnului, nu depind de celibat ca și condiție de adâncă
pătrundere a harului, iar demn de precizat este și faptul că orice zvon legat de anumite acțiuni mai puțin
considerabile ale acestora, ar trebui probat înainte de a trece la acuzații nefondate.
Recomndă Patriarhului ecumenic faptul că la alegerea viitorului papă, acesta ar trebui ca printr-o scrisoare
sa-i prezinte discrepanțele dinre cele doua culte, și prin vorbe blânde și înțelepte, să încerce readucerea lor
la dreapta credință, sau cel puțin reconcilierea legăturii dintre cele doua Biserici.
Pe de altă parte, Patriarhul Petru pune accent și pe faptul că în relație cu Biserica de la Roma ar trebui
procedat cu mult tact, astfel încât aceștia să nu fie tratați cu prea multă rigurozitate datorită rătăcirii lor,
riscându-se astfel o ruptură și mai puternică, ci în momentul în care ei vor accepta revenirea la vechiul
Simbol de Credință, să se treacă cu vederea problemele privind azima, deși s-a demonstrat într-o manieră
destul de concisă faptul că Mântuitorul a predat ucenicilor Taina dumnezeieștii Liturghii înainte de Paști,
când se consumau azimele legiuite.

Ridicarea anatemelor din 1054 - 7 decembrie 1965

În acest an, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Atenegora I s-au întrunit într-o ședință ținută la Locurile
Sfinte, pentru a vorbi despre reconcilierea dintre Biserica Romano-Catolică si cea Ortodoxă de la
Constantinopol, și pentru a încerca refacerea unității Bisericii, la fel cum ne poruncește și Mantuirotul.
Astfel, cei doi capi ai Bisericilor, urmănd învățătura popovăduită de însuși Fiul lui Dumnezeu : ,,Dacă îți
vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău
acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău.”(Mt 5, 23-24), au ajuns la o serie de
comun-acorduri.
În primul rând, ambele tabere își cereau iertare pentru cuvintele injositoare, reproșurile josnice și actele
simbolice blamabile care au fost prezente în ambele tabere și care au marcat în mod negativ istoria
perioadei respective.
În al doilea rând, afirmă în unanimitate faptul că regretă acțiunile de excomunicare la care s-a apelat în
perioada respectivă, acestea rupând și îndepărtând și mai tare starea de dragoste dintre reprezentanții celei
doua Biserici, iar acum, o data pentru totdeauna, sunt condamnate și considerate ca fiind date uitării.
Totuși, deși spiritul frățesc dintre cele 2 Biserici a fost într-o bună parte restabilit prin acest sinod,
diferențele dogmatice înca existau, iar unirea deplină în aceste condiții devenea practic imposibilă.
În aceste condiții, credincioșii ambelor culte înalțau rugăciuni Domnului pentru luminarea și reunirea
deplină a Bisericii, încărcați fiind de bucurie sufletească datorită faptului că cele doua tabere au ajuns intr-
un final la un consens, și că se vor putea prezenta cu conștiința curate în fața marelui Judecător.

16
 O iniţiativă papală de unire a Bisericilor

partea I

Unitatea Bisericii a fost scopul ideal al tuturor tratativelor duse între Constantinopol şi Roma după
schismă. De-a lungul timpului, s-au purtat discuţii şi s-au făcut multe încercări de unire, însă cea făcută de
papa Adrian IV prezintă un interes deosebit prin motivele şi prin semnificaţia ei. Propunerea de refacere a
unităţii bisericeşti se adresează împaratului bizantin Manuel I Comnen (1143-1181) şi arhiepiscopului de
Tesalonic Vasile Ahridanul. Majoritatea propunerilor au fost înaintate de către greci, mânaţi de nevoi şi
interese politice. Propunerile şi încercările de unire cerute de împăraţi au întâmpinat o serie de revolte şi
împotriviri din partea clericilor şi a credincioşilor.
Propunerile din partea papilor de la Roma nu se concretizau, deoarece aceştia doreau supremaţia şi
jurisdicţia bisericească universală. În acest sens, aceştia aşteptau sosirea delegaţiilor la Roma şi le cereau
supunere şi ascultare, şi nu sinoade şi discuţii. Propunerile de unire s-au făcut în urma diferitelor interese
politice, grecii având nevoie de ajutor în repetate randuri de la Roma iar papii doreau recunoaşterea
primatului papal şi a doctrine latine de către greci. Motivele pentru care un papa se adresa grecilor în idea
de unire a bisericilor, trebuiau să fie special.
Papa Adrian se afla în faţa atacurilor nomanzilor. În acest sens, apelează la regale Germaniei Frederic I
care avea nevoie să primească coroana din mâinile papei, în schimbul protecţiei. La venirea spre a fi
încoronat, Frederic refuză să-i tină frâiele calului pentru a descăleca, iar papa, ca răspuns la atitudinea lui,
refuză să-i dea sărutarea păcii. Acest conflict de încheie cu primirea coroanei de către Frederic din
mâinile papei. Această iluzie din mintea papei se vădeşte odata cu plecarea lui Frederic în ţara sa, şi
revuzul acestuia de a acorda ajutor în legătură cu nomanzii.
In martie 1153, papa Eugeniu încheie un tratat cu Regele Frederic I la Constanţa, care prevedea că papa
avea să-i dea împăratului coroana imperială şi ajutor împotriva duşmanilor, iar împăratul avea să asigure
papii recunoaşterea autorităţii politice din partea romanilor şi protective contra nomanzilor. Ambele părţi
se legau sa nu permită grecilor să se stabilească pe teritoriul Italiei şi să nu încheie tratate cu adversarii
lor.

17
În aceste împrejurări, papa Adrian se adresează Constantinopolului cu propunerea de unire, cerând
împăratului bizantin sprijin efectiv împotriva Nomanzilor. Frederic I încheie un tratat cu Constantinopolul
trimiţând ambasadori în acest sens. Episcopul Anselm de Havelberg fusese trimis să încheie un tratat
împotriva nomanzilor. În perioada petrecută la şi în drum spre Bizanţ, Anselm poartă o serie de discuţii
teologice cu episcopul Nichita al Nicomidiei şi cu Vasile Ahridanul. După revenirea la Roma şi
întrevederea cu papa Adrian, episcopal Anselm îl recomandă pe Vasile ca fiind un distins ierarh grec,
despre care el dă bună mărturie. Aceasta ăl face pe papa Adrian să-i ceară arhiepiscopului Vasile să
mijlocească printre ai săi unirea Grecilor cu Roma. Toate tratatele purtate cu Bizaţul atât de papa Adrian
cât şi de Frederic aveau un singur scop, ajutor în lupta cu nomanzii. Dar regale Frederic nu concepea ca
Grecii să ocupe italia. În acest sens, el a şi refuzat o căsătorie cu o principesă din Bizanţ ca sa nu fie
nevoie sa împartă cu Comnen teritoriul pe care îl conduce.
Din încercarea de colaborare dintre papa Adrian IV şi arhiepiscopul Vasile Ahridanul n-au rămas decât
două scrisori. Ele sunt semnul unor tratative nereuşite şi oglindesc o situaţie care tălmăcită cu ajutorul
evenimentelor timpului amintesc marile idei care agitau pe conducătorii Orientului şi Occidentului creştin
la jumătatea secolului XII, şi exprimate sub forma propunerii unirii Bisericilor despărţite de un secol,
intenţii de mărire, care impiedicau din nefericire realizarea celor mai bune ganduri de apropiere.

18
 O iniţiativă papală de unire a Bisericilor

partea a II a

Ideea de a obţine coroana occidentală, Manuel I Comnen, a luat-o prin papă de la împăratul german, la fel
şi cea de a reface astfel unitatea imperiului roman, care era mai veche la Bizanţ. De la ideea imperialistă
era condus Manuel până la un punct şi în tratativele sale cu Friderich I şi în luptele cu normanzii a căror
regalitate era socotită la Bizanţ tot asa de îndrăzneată şi de puţin legitimă ca şi în Germania. Ajutorul de
care avea nevoie Adrian IV făcea desigur să creadă pe Manuel, că acordând papii, nemulţumit de
împăratul german protecţia şi sprijinul său, ar putea câştiga dreptul la coroana imperialistă. Manuel I a
contribuit poate şi la trezirea ambiţiilor imperialiste. Se ştie însă că el a fost unul din împăraţii care au
dorit mult unirea din scopuri politice . Popunerea de unire a lui Adrian IV către Vasile Ahridanul tinde în
fond la acesst lucru:la impunerea autorităţii şi jurisdicţiei papale, la o supremaţie bisericească şi asupra
ortodocşilor, care să-i întărească situaţia şi să-l despăgubească.
Încercarea lui Adrian de a atrage pe ortodocşi n-a reuşit. Erau mai mari aceste planuri, pentru a putea să
schimbe situaţia atât de mult cât voia fiecare din fauritorii lor. Rezultatul a fost că, opunându-se unul
altuia, s-au acuzat şi împiedicat reciproc. Cele trei imperialisme se înfruntau şi se anihilau, creându-şi
greutăţi şi plătindu-se cu preţul unor mari pierderi din toate părţile. Încercarea de colaborare n-au rămas
decât cele două scrisori schimbate între Adrian IV şi Vasile Ahridanul. Ele sunt semnul unor tratative
nereuşite, dar sunt cu atât mai importante ca documente istorice, cu cât oglindesc o situaţie care amintesc
marile idei care agitau pe conducătorii Orientului şi Occidentului creştin la jumătatea secolului XII şi
exprimau, sub forma propunerii uniriii Bisericilor despărţite de un secol intenţii de mărire, care
împiedicau din nefericire realizarea celor mai bune gânduri de apropiere. Manuel dăduse sprijin moral
papalităţii într-unul din cele mai grele momente ale istoriei sale medievale. În acest sens putem spune că
încercarea lui Adrian IV nu a fost zadarnică.
Ca şi la 1054 însă, chestiunea religioasă era foarte importantă, şi se punea de la sine pentru a se uşura
raporturile politice şi de a le asigura durată şi mai mare de succes. Adrian IV n-a putut din nefericire să

19
îndrepte ceea ce au stricat trimişii lui Leon IX. Dacă însă în 1054 ar fi mers la Constantinopol din partea
papeioameni ca ambasadorii germani ai sec XII, poate că situaţia ar fi fost alta. Într-un secol schisma se
mai agravase. Cu toată greutatea de a se întelege însă, şi cu toată deosebirea poziţiilor Adrian IV şi Vasile
Ahridanul se impune constatarea că ei vorbesc altfel la 1155 decât cardinalul Humbert şi Mihail Cerularie
la 1054, ale căror acte au lasat urme triste în istorie. Se consideră superior încât dă şi sfaturi: „să lucrezi
pentru unirea ei în toate chipurile şi să cugete întepciunea ta cum că nu poate să se ţină împărţită Biserica
lui Hristos, că tot sufletul viu trebuie adunat din furtunile potopului, de acum în corabia cea una a Biseicii,
la fericitul Petru, cârmaciul tuturor credincioşilor”. Ori se observă foarte limpede că sustine sus si tare
primatul papal şi nu ar renunta la acesta pentru nimic.
Cu toate că apeleaza la o falsă smerenie:” noi nu cautăm în acestă laudă vremelnic, nu cautăm slava cea
trecătoare, noi care am primit slujba de păstor. Ne mărturisim servi ai tuturor servilor lui Dumnezeu” o
face doar pentru al câştiga de partea sa pe arhiepiscopul de Tesalonic. Se vede nevoit să aducă la
cunoştiinţa papei că situaţia nu e chiar asa cum crede.
Il recunoaşte ca „părinte care aduni la sânurile tale părinteşti şi pe fiii tăi pe care ţi se par că s-au
înstrainat, şi eşti purtătorul lor de grijă. Te-am auzit chemându-ne la tine şi ne-am întors către glasul tău.
Cu toate ca spui că ne-am înstrăinat”. „Ce legătură are cu noi parabola despre oaia cea rătăcită? Ce este cu
imaginea drahmei pierdute? Căci noi nici nu ne socotim a fi căzuţi de la sânurile tale şi nici nu fugim de
numele de fii.” Îi cere să nu judece astfel răsăritul, căci „noi nu ştim altă temelie decât pe cea pusă şi
mărturisim şi învăţăm aceleaşi ca şi tine, eu şi toţi care ţin de scaunul cel mare şi apostolic al
Constantinopolului. Şi unul este în ambele biserici cuvântul ce se grăieşte al credinţei şi acelaşi miel se
jertfeşte cel care ridică păcatul lumii, Hristos, şi la arhiereii dn apus care stau sub supremaţia ta, şi la noi
cei care primim lumina preoţiei de la soarele cel înalt ce răsare de pe scaunul Constantinopolului, deşi
unele mici piedici aruncate la mijloc ne-au despărţit şi ne-au făcut mai mulţi pe cei ai unuia şi aceluiaşi
Duh”.

20
 Consideratiuni asupra scrisorilor schimbate intre Papa Adrian al IV-lea si Vasile
Ahridanul

Scrisorile schimbate între cei doi reprezentanți ai Bisericii Apusene și Bisericii Răsăritene Ortodoxe, au
un ton calm, dar sunt pline de idei teologice complexe, și ele reflectă în primul rând două atitudini foarte
diferențiate: ideea papală de impunere a suveranității Romei peste Biserica Universală și ideea ortodoxă
conservatoare, de apărare a credinței și a vechilor tradiții creștine. Astfel sintetizând partea introductivă
profesorul Popescu mărturisește că ,,epistola lui Adrian IV și răspunsul lui Vasile Ahridanul sunt tot atât
documente ale schismei, cât sunt și ale încercărilor de unire, arătând că unirea nu se poate înțelege bine,
atât timp cât schisma se va înțelege greșit.
Adrian al IV-lea își expune propria convingere că opera schismei este săvârșită de ,,Biserica greacă, prin
despărțirea scaunului constantinopolitan de Biserica romană, sau figurat, prin îndepărtarea copiilor de
mamă”. Așadar vedem că papa Adrian se raportează la evenimentul schismei ca la o îndepărtare a
Bisericii grecești față de Roma, nerecunoscând în acest fel nicio vină latinilor. Pentru el schisma este doar
o operă diabolică, răspunderea pentru înfăptuirea ei reieșind din nesupunerea orodocșilor față de Roma.
Grăitoare pentru acestea sunt și următoarele afirmații ale autorului: ,,Inițiativa și vina schismei, astfel
provocate, sunt puse în povara patriarhiei de Constantinopol, a cărei mândrie a rupt de Roma o parte din
creștini, formând cu ei Biserică proprie. Roma, Biserica mamă, a văzut cu durere părăsindu-o copiii
nesupuși și apărând în locul unității un al doilea cap și centru creștin, în Constantinopol”.
Este de observat de asemenea că papa Adrian și-a nuanțat sau mascat foarte bine discursul și atitudinea de
manifestare a superiorității, deoarece încă de la începutul scrisorii simplifică intenționat chestiunea
schismei și o reduce la anumite acte unice și totale: supunere, nesupunere.
De aceea și autorul rupturii este considerat a fi diavolul, desigur prin conlucrarea cu partida ortodoxă, dar
meritele deosebite ale realizării schismei sunt atribuite acum diavolului, personaj care și înainte era
socotit autorul ereziilor. Astfel pentru a nu ataca direct partea bizantină, papa trece cu bună-știință

21
,,cauzalitatea schismei de pe terenul concret și relativ al faptelor istorice iritante pe cel abstract, principial,
al unui impuls de la vechiul ,,vrăjmaș al neamului omenesc”.
Pe lângă ideea folosită în începutul scrisorii și anume aceea a nesupunerii ortodocșilor față de Biserica
mamă-Roma, papa Adrian IV continuă prin a evidența un alt aspect, faptul că ,,papii și-au dat toată
osteneala ca să înlăture schisma”. Prin această afirmație de fapt papa îi acuza indirect sau le impută
grecilor faptul de a nu fi încercat să facă astfel de demersuri unificatoare. Sintetizând cele expuse aici
autorul afirmă că ,,la vina de a se fi despărțit de Roma, cum credea papa, se putea înțelege, din partea
Grecilor, și aceea de a nu fi lucrat mai mult pentru unire”. Cu toate acestea ,,exceptând bunăvoința arătată
de Grigorie VII pentru ajutorarea Grecilor și bunele intenții arătate la început de Urban II lui Alexios I
Comnen, nu se poate din nefericire spune ceva pozitiv despre străduințele papale pentru înlăturarea
schismei”.
Imediat dupa pronuntarea acuzelor atribuite grecilor, papa Adrian începe efectiv să-și expună dogma
greșită despre primatul papal, care desigur i se cuvenea pe deplin. Astfel ,,ca să nu fie îndoială asupra
actului de autoritate papală, Adrian IV îl justifică îndată cu datoria sa de a purta grijă de toate Bisericile
stabilite în lumea întreagă, în calitatea sa de urmaș al lui Petru, chiar dacă nu se poate compara în virtute
cu apostolul”.
Papa Adrian nu se consideră pe sine a fi doar urmaș al apostolului Petru, ci chiar următor al exemplului
dat de Fiul lui Dumnezeu, care se pogoară din cer, suferă umilință pentru mântuirea oamenilor. Tot așa și
el, episcopul Romei, ,,instruit de pilda Mântuitorului lumii […] binevoiește să coboare, ca și El, din
înălțimea supremului scaun și a funcțiunii sale pontificale, ca, chemând pe Greci, să readucă la turmă oile
rătăcite”. Așadar ne putem da seama foarte bine despre felul cum percepea papa Adrian propriul său
demers, acesta demonstrând însă nu fățiș o atitudine de jignire, de inferiorizare a adversarului religios.
,,Socotind poate că a convins pe arhiepiscopul de Tesalonic de realitatea acestei situații, Adrian IV îl
invită, în chip de concluzie a celor spuse, ca să poarte grijă de înfăptuirea gândului papal. Binevoind,
după această lecție de primat roman, a i se adresa ca ,,unui frate în Hristos”, Adrian spera desigur ca
ierarhul grec să se simtă măgulit de această înaltă mărturie de considerație din parte-i și să lucreze cu tot
zelul, în sensul îndemnului ce i se da de atât de sus.
Scrisoarea papală se încheie prin expunerea dorinței papei Adrian de a primi noi vești despre sănătatea
arhiepiscopului de Tesalonic, scopul său fiind acela de a îndatora și ,,mai mult la răspuns pe destinatarul
ei”.

22
 Răspunsurile Arhiepiscopului de Tesalonic

În răspunsul arhiepiscopului întâlnim stima faţă de papa a acestuia dar şi fermitatea lui de a afirma că
Ortodixia este credința care nu s-a depărtat deloc de învățătura Mântuitorului. De asemenea, el îi apără pe
ortodocşi în fața papei, care spune că sunt pierduţi şi morţi. În anul 1155 papa Adrian IV se adresează
arhiepiscopului de Tesalonic, Vasile Arhidanul cu propuneri de unire a Bisericilor. Această scrisoare a
fost trimisă și din motive politice, deoarece papa era în conflict cu Romanii, cu Normanzii și cu împăratul
german Frideric I Barbarossa.

Mai departe papa invocă spiritul Sfinților Părinți pentru a-și argumenta primatului papal şi jursdicţia
universală, însă arhiepiscopul afirmă că ortodocşii ţin hotărârile Sfinţilor Părinţi şi nu adaugă nimic
cuvintelor evanghelice şi apostolice. Arhiepiscopul de Tesalonic vorbeşte puțin și despre primatul papal,
acordându-i cinstea cuvenită papei bineînţeles fiind capul, şeful bisericii din apus, dar aceeași cinste o
arată și față de Patriahul Ecumenic. Totodată, papa arată că Biserica de Constantinopol ar trebui să se
reunească cu cea a Romei și să recunoască papalitatea, sau mai ales pe el ca păstor suprem, ceea ce nu
era posibil din partea Bisericii Ortodoxe.

Prin răspunsul său, arhiepiscopul de Tesalonic, nu se arată nemulțumit sau sfios, ci mai degrabă politicos
față de papalitate. Totuși, în această scrisoare el pune o nuanță ironică, subtilă și naturală, la adresa papei.
Păstrând admirația de sine pe care o avea papa, care se considera urmaș al lui Petru și imitator al lui
Hristos, care deține jurisdicție universală, Vasile Arhidanul, episcopul Tesalonicului, îi accentuează
această impresie într-un mod hiperbolic, în acest fel ironizându-l. În acest sens, Teodor M. Popescu
afirmă că: ,,Înălțimea cugetării, profunzimea umilinței, lărgimea iubirii și a dispoziției sufletești a papii,
capabil să cuprindă cu afecțiunea sa pe creștinii din toată Biserica, pe care Vasile Arhidanul arată a le fi

23
înțeles din epistola lui, nu sunt atât elogii aduse paii de ierarhul grec, cât ecoul propriilor păreri ce avea
papa despre sine, ecou redat de arhiepiscop cu o nuanță de exagerare, care să facă mai evident excesul de
încredere papală în autoritatea romană”2.

Răspunsul arhiepiscopului Vasile al Tesalonicului se continuă prin referire la parabola oii rătăcite sau a
drahmei pierdute, la care s-a referit papa în scrisoarea sa spunând că ortodocșii sunt rătăciți și perduți. Din
scrisoarea papei Adrian IV, Roma afirmacsupremația sa și cerea supunere. Ierarhul grec afirma ortodoxia,
îi confirma autoriutatea papei, însă cerea respectu Bisericii din care face el parte.

Arhiepiscopul de Tesalonic susține, cu tărie că Biserica Ortodoxă n-a pus altă temelie decât cea pusă
dintru început. Nu o spune aceasta în mod polemic, sau ca motiv de ceartă, ci, sigur de ortodoxia sa,
socotește că atât Constantinopolul, cât și Roma au o credință comună, aceasta după ce a făcut referire la
adaosul Filioque și la azime. În concluzie continuând, arhiepiscopului de Tesalonic spune că schisma a
fost provocată de lucruri mărunte, deci o reunire ar fi de bun augur. Vasile este indulgent și când vorbeşte
despre inovaţiile latine, numindu-le doar un obstacol în calea unirii. Evită să dea răspunsuri cu caracter
polemic, nu amintește nimic de vina latinilor, dar nici de nedreptățirea grecilor.

2
Ioan RĂMUREANU, Istoria Bisericească Universală- Manual pentru Seminariile teologice, IBMBOR, Bucureşti, 2004, pg.92.

24
 Încreștinarea ungurilor

Ungurii, care la origine sunt popor fino-ugrian, au emigrat din Asia Centrală spre vest, iar în jurul anului
889 o parte din aceștia s-au stabilit pentru scurt timp în regiunea dintre Nistru și Prut, pe care o numiră
Etelkuz, iar în limba maghiară Etelkȍz. Referitor la limba lor, aceasta se înrudește cu limba finlandezilor,
a estonienilor și a eschimoșilor.
Revenind la migrarea lor pe teritoriul menționat, ungurii n-au avut parte mult timp de pace. Astfel că, din
cauza atacurilor bulgarilor și pecenegilor, ungurii părăsiră Etelkuz-ul, și sub conducerea lui Arpad,
trecură Carpații în dreptul orașului Muncaci și se stabiliră în 896 în Câmpia Panoniei și a Tisei, pe
teritoriul Mării Moravii, pe care o distruseră între 904-906. Aici ei au dat peste o populație creștină
ortodoxă, pe care o încreștinaseră Sfinții Chiril și Metodiu și discipolii lor, între 863-886, și au venit în
contact cu populația română creștină, de la care au împrumutat unii termeni ortodocși și unele datini
ortodoxe, care se păstrează la unguri până azi. De asemenea, prizonierii creștini, aduși de unguri din sudul
Dunării, în timpul incursiunilor lor de pradă, au contribuit la răspândirea creștinismului ortodox printre
unguri. Pentru a-i face să intre în sfera creștinismului răsăritean și a Imperiului bizantin, în 943, s-a
încheiat un tratat de pace între unguri și bizantini. Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-
919; 944; 959) a trimis la unguri în solie pe clericul Gavriil, iar pentru respectarea păcii, ungurii ca
garanție în 949 pe principele Fermatzus, nepotul lui Arpad, și pe Bultzos sau Bulcsu, numit de bizantini
Bolosudes. La câtva timp în urmă, probabil în 953, a sosit în capitală și principele Gyula, al doilea în
demnitate la unguri.
Principele ungur Bolosudes a primit botezul în Constantinopol în 950, iar Gyula, în 953, ambii având ca
naș imperial pe însuși împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Gyula a primit la botez numele de
Ștefan.

25
Cronicarii bizantini Gheorghe Kedrinos și Ioan Eoneras din secolul al XII-lea ne informează că la
plecarea din Constantinopol, principele Gyula a luat cu sine, pe la 953, pe monahul Ierotei, vestit pentru
evlavia sa, pe care Patriarhul Teofilacl al Constantinopolului (953-956) l-a hirotonit episcop pentru
Ungaria, cu misiunea de a răspândi creștinismul printre unguri. Ierotei este cel dintâi episcop ortodox care
a înființat o mitropolie ortodoxă maghiară dependentă de Patriarhia ecumenică. El a avut reședința, după
toată probabilitatea, în mănăstirea ortodoxă de călugărițe a Sfintei Fecioare Maria, situată în localitatea
Valea Vesprimului, în Câmpia Panonică, la nord-est de locul Balaton, sau undeva prin părțile Campiei
Panoniei sau Tisei, fiind un episcop misionar. Șarolta, fiica lui Gyula-Ștefan, principesă ortodoxă, s-a
căsătorit cu Gheza (967-997), iar din căsătoria lor s-a născut Voicu, cunoscut în istorie sub numele de
Ștefan cel Sfânt (997-1098).
După moartea Șaroltei, susținătoarea ortodoxiei în Ungaria, principele Gheza s-a recăsătorit cu Adelaida,
sora principelui polonez Mieczyslaw (950-992), susținătoarea catolicismului. Sprijiniți de ea, veniră, după
973, să predice creștinismul în rit latin din Ungaria episcopii Pilgrim de Passou, Adalbert de Praga și alți
misionari catolici. Ștefan cel Sfânt, care a urmat la domnie tatălui său Gheza, s-a căsătorit cu principesa
catolică bavareză Ghitela, iar sub influența ei a devenit cel mai mare sprijinitor al introducerii ritului latin
în Ungaria. După tradiție, el a înființat în Ungaria două arhiepiscopii și opt episcopii catolice, înlocuind
episcopii și monahii ortodocși cu clerici latini. Cu toate acestea, ritul ortodox s-a menținut multe secole în
Ungaria. Faptul istoric important este că ungurii, la începutul creștinării lor, au primit credința ortodoxă a
Răsăritului de la Patriarhia ecumenică de Constantinopol.

26
 Începutul încreştinării sârbilor sub Împăratul bizatin Heracliu.

Sârbii au primit creştinismul împreună cu croaţii în timpul împăratului bizantin Heracliu care a cerut de la
papă câţiva preoţi pentru aavea cine să-i boteze pe croaţi si in felul acesta s-a ajuns ca ritul apusean şi cu
cel răsăritean să se întâlneasca pe teritoriul Illyricului.
Împăratul Bizatin Heracliu (610-641) cănd a ajuns pe tron a avut de confruntat problema slavilor care în
acele momente ocupaseră Istria, Dalmaţia, Panonia Inferioară, Moesia Dardania, şi alte cetăţi, printre
care şi o parte din Tracia. Aceştia au ajuns până la porţile Constatinopolului dar nu au reuşit să îl
cucerească, după acest eşec putrea avarilor a început să scadă, iar tribuirle slave aliate au început să
manifeste dorinţe de indepedenţe şi su ridcat împotriva acestora. Odată cu elibera lor de sub dominaţia
Avarilor coincide cu instalarea sîrbilor şi a croaţilor pe teritoriul Ilirycului
Sîrbii şi croaţii cănd sau aşezat pe teitorile fostelor provincii romane erau păgâni. Aceste teritori făceau
parte din prefectura Ilyricului care făceau parte din jursdicţia Scaunuui de la Roma Din punct de vdere
politic ele aparţineau în timpul împăratuli Heracliu imperiului de răsărit.Întălnirea dintre cele două
rituri,răsăriten şi apusean în se al Vi pe teritoriul Iilyricului nu a avut consecinţe neplăcute deoarece în
acest timp nu se dădea prea mare importaţă micilor deosebiri dintre cele două rituri,aşa cum s-a întăplat
mai tîrziu în a doua jumătate a sec.IX .Episcopiile greceşti şi romane din Pensiula Balcanică şi de pe
coasta Dalmaţiei,care au supravieţuit invaziilor,şi populaţiile creştine,rămase printre triburile slave.
Partea de apus a Illyricului, occidental se găseau sub jurisdicţia papei de la Roma, iar partea de
răsărit,Illirycul oriental, se găsea sub jurisdicţia vicarului sau, arhiepiscopul Justinianei Prima, înfiinţată
de Justinian cel Mare în Tauresium, din Dacia Mediteranea. Oraşele care au avut o mare influenţă în
opera de convertire a slavilor din Balcani este Tesalonicul, care se afla sub jurisdicţia Romei, pănă în anul
731, cănd Leon Isaurul a trecut Illyricul oriental sub jurisdicţia Patriarhieie Constantinopolului.

27
Mulţi slavi, sîrbi, croaţi care au fost înrolaţi în armată imperiului Bizantin unde au primt creştinismul de
la bizatini şi l-au răspândit apoi printre rudeniile şi prietenii lor. Bărbaţii, femeile tinerii luaţi în robie de
către popoarele barbare au fost cei mai marii propovăduitori ai creştinismului printre păgăni.Din
relatările împăratului Constatin VII Porfirogenetul relateză că împăratul Heracliu este primul care s-a
ocupat de creştinarea sîrbilor şi a croaţilor.
La sîrbi care se aflau sub dominia lui Heracliu ia aşezat pe aceştia în Dalmaţia şi în Dyrrachion,
încreştinăndui cu cu preoţi aduşi de la Roma care îi botezau. Din anul 630,după terminarea victoriosă a
războiului cu perşii, Heracliu avînd graniţiledin orient în singuranţă, începe să se ocupe de slavi din
Peninsula Balcanică. Acesta se foloseşte de propaganda creştină, pentru a pacifica pe slavii imperiului de
răsărit în lupta lui împotriva altor popoare barbare. Încreştinarea sîrbilor şi a croaţilor intră în programul
politic religios al împăratului Heracliu.
Papii de la Roma erau supăraţi pe Heracliu din cauza edictului său Explicaţiune, publicat în 638, unde
acesta încercă să îi aducă pe monofiziţii moderaţi la ortodoxie.Adresîndu-se Romei,spre a-i
trimtemisionari pentru convertirea sîrbilor şi croaţilor,împăratul Heracliu,ţine cont şi de apropierea
accestoa relativ de Roma care erau pe teritoriul Illyricului care se afla sub jurisdicţia Scaunului Romei.În
ceea ce priveşte problema celor două rituri trebuie să ţinem cont că în aceea perioadă nu erau multe
deosebiri .,aşa cum se va întămpla în a doua jumătate a secolui al IX.
Despre neamurie slave din Dalmaţia şi Istria ştim că în 642 erau încă păgîne,iar arhiepiscopi numiţi
pentru ei erau misionari de la Roma. Creştinismul sa răspândit sporadic în penisula Balcanică, făcându-se
cu grupuri individuale şi comunităţii restrânse. Pentru slavi mutaţi în Bithynia, au fost create de
patriarhia Ecumenică a fost create noii episcopii, care depideau de mitropolia de la Niceea. Pritre
episcopile înfinţate sunt ceea de la Modrine, Gordoserbiei. Creştinarea completă a poporului sîrb s-a făcut
de misioari trimişi de Constatinopol la începutul domniei împăratului Vasile I Macedoneanul.

28
 Îcreştinarea sârbilor sub împăratul Vasile I Macedoneanul.

Împăratul Vasile I Macedoneanul face ca prestigiu impeiului Bizatin începe să se ridice din nou.Poparle
slave încep din nou să se orienteze spre bizanţ.Asfel că sîirbi şi neamurile înrudite cu ei au foat creştinaţi
prin misionari greci,trimişi de la Constatinopol de către împăratul Vasile I Macedoneanul.În vedrea
apărării coastelor Greci, Albaniei şi Dalamţiei de corasri arabi Vasie I Macedoneanul închei o alianţă cu
împăratul franc Ludovic II,deasemanea şi papa Adrian II luă parte la alianţă.Franci reuşesc sa ia oraşul
Bari de sub stăpănirea arabilor fapt ce nu este convenabil pentru bizatini.Din cauza unor neînelegei ce
apar între franci bizanţul profită şi în data de 25 decembrie 876 intră cu o garnizonă în Bari devenind asfel
pentru ei un punct strategetic.Bizanţul încercă să îşi extindă puterea şi asupra croaţilor care erau vasali.
Răspăndirea creştinismul la popoarele slave se desfăsoara lent din cauza limbi .Dar începănd cu a doua
jumătatea sec IX se inviteza alfabetul slav glagolitic şi cirilic de către fraţii Ghiril şi Metodiu care a fost
introdus de ucenici lor în Croaţia,Serbia şi Bulgaria unde sau refugiat din Moravia din cauza clerului
latin-german .
Principele Ratislav al Moraviei Mari a reuşit să eliberze în 855 poporul său de stăpănirea
francior,temndu-se de alianţa franco-bulgară,alungă pe misionarii de rit latin şi cere bizanţului misionari
creştin ortodocşi.Împăratul bizatin Mihail Iii şi patriarhul Fotie îi trimt pe fraţi Chiril şi Metodiu
Constatin.Pentru a uşura activitatea lor,Constatin Chiril a inventat primul alfabet slav după literele
minuscule ale alfabetului grec, semne din alfabetele orientale,ebraic,samaritean,copt şi armean.Alfabetul
cirilc a fost atribuit Sfîntului Chiril a fost inventat mai tîrziu de către disciolii săi.Acesta sa răspăndit în
Bulgaria şi Serbia şi Croaţia.Aceştia au tradus cărţile de rit şi scrierile mai importanete din Scriptură
pentru a fi mai uşoră misunea lor de creştinare.
După moartea lui Chiril,papa Adrian II îl trimte pe Metodiu în 869 la principele Kocel al Panoniei care
dorea înfiiţarea unei Biserici slave indepedente în ţţara sa .Metodiu în 870 însoţţit de principele Kocel
cere papei de fi hirotonit episcp al slavilor din Panonia.Papa privea acum infinţarea unei episcopii

29
independente pentru Panonia prin prespectiva unei sitaţii bisericeşti în Peninsula Balcanică.Ţarul Boris al
bulagrie primeşte botezul în 864 primind numee de Mihail de la naşul său împăratul Mihail III al
Bizanţului.Dar certănduse cu grecii acesta i se adreseză papei în 866,cerînd un arhiepiscop,episcopi,şi
preoţi latini pentru Biserică bulgară dar se întorece înapoi la bisrica grecilor supărînduse pe papa Nicolae
I.Boris-Mihail I dorea să aibă un patriarh indepedent care să-l încoroneze ca ţar asemea basileului de la
Constatinopol. La sinodul de la Constatinopol în 869-870.,chestiunea bulgară este lăsată în sema
basileului care într-o sedinţă particulară,la trei zile după închiderea sinodului la 3 martie 870,în prezenţa
împăratului,a patriarhului Ignatie,a reprezentaţilor celor trei patriarhi orientali şi a delegaţiei papale
împreună cu soli ţarului Boris recunoscură ca dores să rămănă sub jursdicţia Patriarhiei ecumenice. În
870, biserici bulgare i se acordă o oarecare autonomie.Metodiu devine arhiepiscop la Sirimium unde şi
moare în 6 aprile 885.Ucenici acestuia sunt alungţi din Moravia de clerul latin –german,şi se refugiază în
Croaţia şi Serbia şi o mare parte în Bulgaria unde sunt primţi de ţarul Boris care dorea să creeze o biserică
înfloritoare.

30