UNIVERSITATEA „BABEŞ – BOLYAI”,

CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

MASTER: NOTE DE CURS

ISIHASMUL ROMÂNESC

CLUJ-NAPOCA,
2014
1
 CUPRINS

I. Ce este isihasmul şi răspândirea lui în Peninsula Balcanică ……………………..…… 1

I. 1. Originile isihasmului. Concept şi caracteristici …………………………………..…. 1
I. 2. Isihasmul. Istoric, răspândirea lui în Răsăritul creştin şi în Peninsula Balcanică …… 4

II. Răspândirea isihasmului în Ţările Române. Generalităţi ……………………………. 6

III. Isihasmul în Ţara Românească ………………………………………………………. 11

III. 1. Lăcaşuri sihăstreşti în Ţara Românească ………………………….………………. 11
III. 2. Sihăstria Fundătura ………………………………………………………………... 13
III. 3. Sihăstria Snagov …………………………………………………………………... 13
III. 4. Sihăstria Dealul ………………………………………………………………….... 14
III. 5. Sihăstria Corbii de Piatră (Argeş) ………………………………………………… 15
III. 6. Sihăstria Căldăruşani …………………………………………………………….... 14
III. 7. Sihăstria Cernica …………………………………………………………………... 14

IV. Personalităţi isihaste din Ţara Românească ……………………………………….. 15

IV. 1. Sfântul Nicodim de la Tismana ………………………………………………….... 15
IV. 2. Cuviosul Antonie Sihastrul de la Iezeru …………………………………………... 16
IV. 3. Stareţul Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani ………………………………..…. 17
IV. 4. Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica ………………………………………...…….. 19
IV. 5. Cuviosul Antipa Atonitul (de la Calapodeşti) …………………………………….. 20
IV. 6. Arhimandritul Sofian Boghiu ……………………………………………………... 21

V. Isihasmul în Dobrogea (fosta Scythia Mică). Lăcaşuri sihăstreşti …………………. 22

V. 1. Sihăstria „Sf. Atanasie” de la Niculiţel ………………………………………….… 23
V. 2. Sihăstria „Cocoşu” – Niculiţel …………………………………………………..…. 23
V. 3. Sihăstria Celtic-Dere ………………………………………………………………. 24
V. 4. Sihăstria Saon ……………………………………………………………………… 24
V. 5. Sihăstria Taiţa ……………………………………………………………………… 25
V. 6. Sihăstria Hamcearca – Tulcea ……………………………………………………... 25
V. 7. Sihăstria Tichileşti ……………………………………………………………….… 25

VI. Personalităţi isihaste din Dobrogea …………………………………………..………. 25

VI. 1. Sfântul Ioan Casian ……………………………………………………………….. 25
VI. 2. Dionisie Exiguul (cel Mic) ………………………………………………………... 26
VI. 3. „Călugării sciţi” ………………………………………………………………….... 27
VI. 4. Protostinghelul Arsenie Papacioc ………………………………………..……….. 27

VII. Isihasmul în Moldova ……………………………………………………………….. 29

VII. 1. Sihăstria Neamţ ………………………………………………………………..…. 29
VII. 2. Sihăstria Putna …………………………………………………………...………. 29
VII. 3. Sihăstria Suceviţa ……………………………………………………………….... 30
VII. 4. Sihăstria Dragomirna …………………………………………………………….. 30
VII. 5. Sihăstria Durău ………………………………………………………………..…. 31
VII. 6. Sihăstria Pocrovul („Acoperământul”) ………………………..…………………. 31

VIII. Personalităţi isihaste din Moldova ……………………………………………......…... 32

VIII. 1. Sfântul Daniil Sihastru ………………………………………………………….. 32
VIII. 2. Sfântul Leontie de la Rădăuţi ………………………………………...…………. 32

2
 VIII. 3. Cuvioasa Teodora de la Sihla …………………………………………………… 33
VIII. 4. Cuviosul stareţ Paisie de la Neamţ ……………………………………..……….. 34
VIII. 5. Cuviosul ieroschimonah Ioan (Iacob) Hozevitul ……………………………..…. 35
VIII. 6. Arhimandritul Ilie Cleopa ……………………………………………………….. 37

IX. Isihasmul în Transilvania, Bihor şi Maramureş …………………………...………. 38

IX. 1. Lăcaşuri de trăire sihăstrească ……………………………………………….……. 39
IX. 2. Sihăstria Râmeţ ……………………………………………………..…………….. 39
IX. 3. Sihăstria Peri ………………………………………………………………..…….. 40
IX. 4. Sihăstria Nicula ………………………………………………………………….... 41
IX. 5. Sihăstria Prislop ……………………………………………………………..……. 41
IX. 6. Sihăstria Lupşa ………………………………………………………………...….. 42
IX. 7. Sihăstria Sâmbăta de Sus …………………………………………………………. 42

X. Personalităţi isishaste transilvănene, bihorene şi maramureşene …………..………. 43

X. 1. Cuviosul Pahomie Ieromonahul ………………………………………………...…. 43
X. 2. Cuviosul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ …………………………………..…………. 44
X. 3. Cuviosul Ioan de la Prisolp ………………………………………………..……….. 45
X. 4. Cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara …………………………………...…… 45
X. 5. Cuviosul monah Procopie (Picu) Pătruţ ………………………………..………….. 46
X. 6. Părintele ieromonah Arsenie Boca ………………………………………………… 47

XI. Isihasmul în Banat …………………………………………………………………… 48

XI. 1. Sihăstria „Sf. Ioan Botezătorul” de la Morisena ………………………………….. 49
XI. 2. Sihăstria Hodoş – Bodrog ………………………………………………..……….. 49
XI. 3. Sihăstria Mrăcunea ……………………………………………………...………… 50
XI. 4. Sihăstria Călugăra ……………………………………………………..………….. 50
XI. 5. Sihăstria Vărădia ………………………………………………………………….. 51
XI. 6. Sihăstria Partoş …………………………………………………………...……….. 51

XII. Isihaşti bănăţeni mai puţin cunoscuţi ……………………………………………….. 52

XIII. Manuscrise şi tipărituri din operele Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor bisericeşti . 53
XIII. 1. În Ţara Românească …………………………………………………………….. 53
XIII. 2. În Moldova ……………………………………………………....……………… 54
XIII. 3. În Transilvania, Bihor, Maramureş şi Banat ……………………………………. 55
XIII. 4. Traduceri din operele Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor bisericeşti pentru
toate provinciile româneşti …………………………………………………..…. 56

XIV. Influenţe ale isihasmului în arta şi cultura bisericească ………………….……… 58

XIV. 1. În iconografie …………………………………………………………………… 58
XIV. 2. În muzica bisericească ……………………………………….………………….. 59
XIV. 3. În poezia de influenţă isihastă ……………………………………...…………… 61
XIV. 3. a. Picu Pătruţ (sec. XIX) …………………………………………...………. 61
XIV. 3. b. Vasile Voiculescu (1884–1963) …………………………………………. 63
XIV. 3. c. Ioan Alexandru (1941–2008) ………………………………….………… 65

XV. În loc de concluzii ………………………………………………………………...…… 67

3
I. Ce este isihasmul și răspândirea lui în Peninsula balcanică

I.1. Originile isihasmului – concept şi caracteristici

Încă din zorile creştinismului1 au existat creştini înclinaţi spre o trăire duhovnicească
aleasă1, care şi-au închinat viaţa lui Hristos, prin ascultare, feciorie şi sărăcie de bună voie2, prin
aceasta punându-se bazele vieţii monahale3, şi totodată, a vetrelor mănăstireşti.
Votul ascultării „înseamnă predarea noastră în iubire şi pocăinţă lui Dumnezeu, înseamnă
să murim noi înşine aşa încât El să trăiască în noi”4.
Votul fecioriei este „castitatea… trupului… de a nu avea contact trupesc… dar şi a…
cugetului (a nu gândi rău), a inimii (a nu simţi răutate pentru nimeni), a limbii (a nu vorbi rău
[urât]… sau de rău pe cineva…), a urechilor (a nu voi să asculţi la învinuiri false împotriva
cuiva) şi a ochilor (de a nu… te ispiti… de a nu invidia, de a nu vedea răul)”5.
Votul sărăciei „nu înseamnă a nu poseda nimic, ci, mai degrabă, să nu fii posedat de
nimic, fie bani, fie alte lucruri lumeşti” 6; prin urmare, cele trei voturi pomenite (ascultarea,
fecioria şi sărăcia de bună voie) sunt elementele fundamentale ale vieţii monahale, găsite în
Regulile mănăstireşti ale Părinţilor răsăriteni, îndeosebi în cele ale Sfântului Vasile cel Mare7,
după care se conduce mai cu seamă, monahismul Bisericii Ortodoxe, iar, în Apus, Regulile
Sfântului Vasile cel Mare a luat fiinţă Ordinul Basilitan; din sânul monahismului a luat fiinţă
viaţa duhovnicească, numită isihasm.
Cercetătorii acestui „curent” duhovnicesc monahal, isihasmul, sunt de părere că
etimologia „cuvântului e nesigură. Poate că ea se leagă de ῆσθαι, a fi aşezat. În greaca profană,
aceasta desemnează starea de calm, încetarea cauzelor exterioare alei unei tulburări sau absenţa
unei agitaţii interioare. De asemenea şi singurătatea, retragerea solitară”8.
În greaca Septuagintei, ni se oferă termenul hesychia, „ce constă deopotrivă în abţinerea
fie de la cuvânt, fie de la o mişcare inutilă (Pilde 11,12; 7,11)”9; de remarcat faptul că, în Noul
Testament, aflăm verbul ἡσυχάξειν, care înseamnă a tăcea (Cf. Ev. Luca 14,4) sau „a-i lăsa în

1
Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1992, p. 95; Ilie Cleopa, Ioanichie Bălan, „Viaţa
monahală ieri şi azi”, în vol. Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă, Bucureşti, 1995, p. 387.
2
P. Nellas, „La vocation monastique”, în Contacts, XVI (1965), nr. 52, pp. 272–289; Basile Gondikakis,
„L’experience monastique”, în Contacts, XXVII (1975), nr. 89, pp. 100–116.
3
Constantin Galeriu, „Semnificaţia tunderii şi a voturilor monahale, după ritualul ortodox”, în Ortodoxia, XLI
(1989), nr. 4, pp. 61–83.
4
† Irineu Pop Bistriţeanul, Monahismul – Chivotul Neamului românesc, Craiova, Editura OMNISCOP, 1995, pp.
22–23.
5
Ibidem, pp. 21–22.
6
Ibidem, pp. 20–21.
7
Ioan N. Floca, „Sfântul Vasile cel Mare, reorganizator al vieţii monastice”, în vol. Sfântul Vasile cel Mare,
București, 1980, pp. 330–354.
8
Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creștin. II. Rugăciunea, traducere Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura DEISIS,
1998, p. 311.
9
Ibidem, p. 311.

4
pace pe ceilalţi (Cf. Fapt. Ap. 21,14; 11,18)”, iar Sf. Ap. Pavel „îşi îndemna corespondenţii să
«trăiască în pace» (I Tesaloniceni 4,11) să «ducă o viaţă liniştită şi paşnică» (II Tesaloniceni
3,12)”10.
Prin urmare, am putea „defini isihasmul drept o formă de spiritualitate bazată pe hesychia
şi a cărui orientare e esenţial contemplativă… Hesychia e, ca orice alt curent în creştinism, un
mijloc, poate mijlocul prin excelenţă, în orice caz un mijloc foarte potrivit pentru a ajunge la
scopul care este unirea cu Dumnezeu, rugăciunea neîncetată”11.
Cât priveşte modurile de trăire monahală, se pot distinge cel puţin trei laturi ale acesteia:
a. Chinovia sau vieţuirea în comunitate de obşte (mai largă); b. Chinovia mică, adică trăirea între
doi sau trei monahi sau monahii (călugăriţe) şi c. Sihăstria, adică viaţa retrasă de lume, în linişte
(isihie)12.
Se poate afirma că, există două feluri de linişte: „una exterioară, alta interioară; una în
lucruri, alta în om. Ele nu merg neapărat împreună. Dar, la mulţi autori duhovniceşti
reprezentativi ai acestui curent, avem impresia că liniştea şi singurătatea se confundă şi că, de
regulă, cea dintâi este o presupune pe cea de-a două… A duce viaţa unui isihast… în limbajul
bizantinilor, e elementul propriu al monahului aşezat în pustie şi care cultivă tăcerea pentru a fi
liniştit”13. De aici se ajunge la „liniştea singurătăţii”, la „singurătatea tăcerii”, la „tăcerea
interioară” (care înseamnă detaşarea şi lipsa de griji pământeşti), la „rugăciunea inimii”, în care
mintea păzeşte „inima în vremea rugăciunii… prin metoda sfintei rugăciuni şi atenţiei se întoarce
„neîncetat înlăuntrul ei, şi din acel adânc să-şi înalţe cererile către Domnul…; în felul acesta,
gustând mintea «că bun este Domnul» (Psalm 35,9), nu mai vrea să iasă din lăcaşul inimii. Căci
zice şi ea, ca Apostolul: bine este nouă să fim aici (Matei 17,3); în această ipostază se ajunge la
„vederea luminii taborice”, la lumina cea adevărată, Iisus Hristos; în „vedeniile Sfântului Simion
Noul Teolog se constată două fapte „capitale: el identifică lumina cu Hristos, iar Hristos trăieşte
în inima omului, mai cu seamă prin iubire”.14
Această viaţă monastică a luat fiinţă încă din secolele IV–V, care este o trăire ascetică
specială, după cum s-a arătat, în tăcere, linişte şi concentrare interioară; această trăire monastică
s-a organizat abia în veacurile XIII–XIV, ca o mişcare de renaştere spirituală şi teologică
monahală, după cum s-a spus, numită isihasm15; este acea linişte deplină a omului cu Dumnezeu,
acea dezlipire totală de lumea simţurilor şi a facultăţilor spirituale, acea „nepătimire” deplină,

10
Ibidem, p. 311.
11
Ibidem, p. 312.
12
Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A–Z, Bucureşti, 1994, p. 267.
13
Tomáš Špidlík, op. cit., p. 312.
14
Ibidem, p. 312–321.
15
Dumitru Dima, „Contribuţia românească la cunoaşterea isihasmului (secolul al XIV-lea)”, în Studii Teologice,
XVII (1965), nr. 9–10, pp. 571–580.

5
pentru a nu trăi decât în Domnul; este starea desăvârşită a contemplaţiei, a unirii mistice cu
obiectul trăirii religioase, cu obiectul doririi noastre, Dumnezeu.16
În isihasm se creează o stare duhovnicească superioară, prin practicarea „Rugăciunii lui
Iisus”17, ce constă în cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă pe
mine păcătosul!”
Sfântul Simeon Noul Teolog a spus că în drumul spre contemplaţia mistică sunt necesare
trei feluri de rugăciune: a. rugăciunea provocată de contemplaţia imaginativă, în care
credinciosul îşi imaginează frumuseţile cereşti, şi care îl tentează să repete rugăciunea; b. al
doilea fel de rugăciune este lupta cu gândurile, când se face purificarea activă a sufletului şi c.
rugăciunea isihastă, care începe prin purificarea radicală18.
În schimb, Sf. Teofan Zăvorâtul a schiţat patru trepte diferite ale rugăciunii în general: a.
rugăciunea trupească, orală, vocală, dialogală, b. rugăciunea minţii; c. rugăciunea minţii şi a
inimii sau numai a inimii, a simţirii şi d. rugăciunea duhovnicească sau contemplativă, care duce
la unirea cu Dumnezeu19.
Sfântul Simeon ne oferă chiar tehnica de liniştire a inimii: „Aşezat într-o chilie liniştită,
într-un ungher al ei, fă ce-ţi spun: închide uşa şi ridică spiritul mai presus de ce este lucrul
vremelnic şi deşert; apoi, rezemându-ţi barba în piept şi îndreptând ochiul trupesc, împreună cu
tot spiritul, spre mijlocul pântecelui, adică spre ombilic, comprimă inspiraţia aerului ce trece prin
nări în aşa fel încât să nu respiri cu uşurinţă; şi cercetează cu mintea lăuntrul măruntaielor, ca să
găseşti locul inimii, unde obişnuiesc să se adune toate puterile sufletului. La început vei da peste
un întuneric şi peste o rezistenţă îndărătnică, dar stăruind şi practicând acest exerciţiu, ziua şi
noaptea, vei descoperi, ca prin minune, o fericire fără margini. Într-adevăr, îndată ce mintea
găseşte locul inimii, ea zăreşte dintr-odată ceea ce n-a ştiut niciodată, ea zăreşte cerul care există
în centrul inimii şi se vede pe ea însăşi întreagă, luminoasă şi plină de discernământ. De acum
înainte, îndată ce un gând se înfiripează, spiritul îl alungă şi îl nimiceşte, prin invocarea lui Iisus
Hristos, înainte chiar ca acest gând să se definească şi să ia vreo formă 20, apărând lumina divină,
Hristos Domnul, în întreaga fiinţă, a celui ce practică „Rugăciunea lui Iisus”, „Rugăciunea
inimii” sau „Rugăciunea minţii şi a inimii”; unii o numesc „Rugăciunea minţii în inimă”.

16
Corneliu Zăvoianu, „Rugăciunea lui Iisus în Imperiul Bizantin. Răspândirea ei în Peninsula Balcanică şi în Ţările
Române”, în Glasul Bisericii, XI (1981), nr. 11–12, p. 1100 u.
17
xxx Culegere despre Rugăciunea lui Isus. Sbornicul (reeditare după cea de la Mănăstirea Neamţ, 1936), apărută la
Episcopia Ortodoxă Română din Alba Iulia, 1993; vezi şi: Antim Nica, „Rugăciunea lui Iisus. Încercare critică
asupra misticii isihaste”, în Biserica Ortodoxă Română, LVII (1939), nr. 7–8, pp. 551–568.
18
Ioan Gh. Savin, Curs de mistică, Bucureşti, 1946, p. 115.
19
Tomáš Špidlík, op. cit., p. 354.
20
Ioan Gh. Savin, op. cit., p. 115; Tomáš Špidlík, op. cit., pp. 332–343.

6
 De remarcat că, prin isihasm se practică virtuţile creştine, între care, la loc de frunte se
află pocăinţa (căinţa), curăţia inimii şi conştiinţa trează, ce ne duce la desăvârşire şi mântuire
veşnică.

I. 2. Isihasmul. Istoric, răspândire în Răsăritul creştin şi în Peninsula Balcanică

Arătam, mai sus, că isihasmul este o „disciplină ascetică de origine monastică (sec. IV–
V), care s-a organizat în sec. XIII–XIV ca o adevărată mişcare de renaştere spirituală şi
teologică, prin introducerea «rugăciunii lui Iisus» ca metodă de a produce o stare de concentrare
şi pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu21.”
Menţionăm că, încă de la începuturile monahismului răsăritean, isihia a fost practicată
„de părinţii deşertului, care au avut ca sursă de inspiraţie «Filocalia» şi care şi-au însuşit ca
disciplină de dezvoltare a vieţii interioare, invocarea continuă a numelui lui Iisus: «Rugăciunea
inimii», numită şi «rugăciunea lui Iisus» sau «rugăciunea pură», prin cunoscutele cuvinte:
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”; această rugăciune este bazată pe
textul din Evanghelia după Luca 17,21: „Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru”, dar şi
pe îndemnul Sf. Ap. Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5,17); de asemenea, şi prin
cuvintele din Epistola către Coloseni a Sf. Ap. Pavel: „stăruiţi în rugăciune22” (4, 2).
Cu toate că există elemente ale rugăciunii lui Iisus, precum şi a mişcării isihaste încă din
primele secole ale creştinismului, întemeietorul propriu-zis al isihasmului a fost Sfântul Ioan
Scărarul († 649), autorul renumitei lucrări Scara Raiului, în care a recomandat rugăciunea
monologică, ce era redusă doar la un singur cuvânt: «Iisuse» şi care prin meditaţia în tăcere
asupra numelui lui Iisus, aducea o stare de linişte pentru cel ce o săvârşea. Această practică
numită isihie, crea o stare în care se practicau virtuţile, dintre care, după cum s-a mai arătat, „cele
mai importante sunt curăţenia inimii (apatheia), pocăinţa (metanoia), dar mai ales sobrietatea,
trezvia sau atenţia inimii (nipsis)23”.
Între Sfinţii Părinţi răsăriteni care şi-au adus o însemnată contribuţie la „organizarea”
acestei mişcări isihaste se numără Sfântul Grigorie Sinaitul († 1346), Sfântul Grigorie Palama (†
1360), Nil Cabasila († 1361), Sf. Simeon Noul Teolog († 1429) ş.a.
Ca mişcare monastică, isihasmul s-a organizat la Muntele Athos în secolele pomenite
(XIII–XIV, după alţii în sec. XII–XIV), ce „nu poate fi separat de teologia «caracterului necreat
al luminii taborice» şi de experienţa nemijlocită a slavei lui Dumnezeu24; slava „este

21
Ion Bria, op. cit., p. 213.
22
Ibidem, p. 213.
23
Ibidem, p. 213.
24
Ibidem, p. 213.

7
manifestarea sau prezenţa concretă a lui Dumnezeu în creaţie…, oglindirea chipului lui
Dumnezeu în om, lumina care a învăluit trupul [lui Adam şi Eva] înainte de cădere25”.
De la Muntele Athos şi, bineînţeles, din Răsăritul creştin, isihasmul organizat s-a
răspândit în mănăstiri din Peninsula Balcanică şi din sudul şi estul Europei, precum: Bulgaria,
Serbia, Rusia şi România26; de precizat că, rugăciunea inimii aparţine atât monahilor cât şi
mirenilor de credinţă ortodoxă, de aceea, nu există două metode sau modele de spiritualitate
răsăriteană (ortodoxă), ci, una singură, ce are drept scop, despărţire de păcat şi apoi, de unire cu
Dumnezeu; însă, pentru înfăptuirea acestei înalte spiritualităţi este nevoie să avem drept călăuză
un părinte duhovnicesc, un duhovnic de seamă, care să ne călăuzească paşii prin hăţişurile
acestei vieţi pământeşti27.
Cât priveşte modul (felul) în care trebuie să se facă „Rugăciunea lui Iisus” sau
„Rugăciunea inimii”, Pr. Prof. Ion Bria (bun dogmatist) a spus, între altele: „Dintre părinţi unii o
zic în întregime: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă… pe mine
păcătosul…». Alţii, jumătate: «Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», ceea ce este mai uşor
pentru neputinţa minţii. Căci aceasta nu poate să zică în chip tainic, singură de la sine: «Domnul
Iisus», întru curăţie şi în chip desăvârşit decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12,3). Altfel, va face aceasta
bâlbâindu-se ca un copil, neputând să o zică articulat. Dar nu trebuie să se schimbe des cuvintele
rugăciunii, din nepăsare, ci cu răgaz, fără întrerupere.
Iarăşi, unii părinţi învaţă să se facă rugăciunea cu gura, alţii cu mintea. Eu zic cu
amândouă. Căci uneori slăbeşte mintea a o gări, lenevindu-se; iar alteori, gura. De aceea, trebuie
să ne rugăm şi cu gura şi cu mintea. Dar trebuie să o spunem liniştit şi fără zgomot, ca nu cumva
glasul să tulbure simţirea şi atenţia minţii şi să le împiedice. Aceasta până ce mintea, obişnuindu-
se cu lucrarea, va înainta şi ea şi va lua putere de la Duhul, să se roage în întregime şi cu putere.
Atunci nu mai e de trebuinţă să se rostească cu gura, dar nici nu se mai poate. Atunci ajunge să
se facă toată lucrarea numai cu mintea28”.

25
Ibidem, p. 213 şi 361.
26
Pentru a cunoaşte mai bine esenţa acestei mişcări monahale răsăritene, vezi: Filocalia, în 12 volume, tradusă de
Păr. Prof. Dumitru Stăniloae; xxx Patericul egiptean, Alba Iulia, 1990, 452 p. + ilustraţii; Dimitrios G. Tsamis,
Patericul sinaitic (în româneşte de Pr. Prof. Ioan Ică senior), Sibiu, Editura Deisis, 1995, 232 p.; Ioan Moshu,
Limonarium sau livada duhovnicească, Alba Iulia, 1991, 221 p. + 15 ilustraţii şi anexă; despre mişcarea isihastă în
România, vezi, îndeosebi: Ioanichie Bălan, Pateric românesc, ed. I, Bucureşti, 1980, 735 p.; ed. a II-a, Galaţi, 1998,
767 p; Idem, Vetre de sihăstrie românească. Secolele IV–XX, Bucureşti, 1982, 575 p.; Idem, Convorbiri
duhovniceşti, I, Huşi, 1984, 630 p.; Idem, Convorbiri duhovniceşti, II, Huşi, 1988, 808 p.; Dumitru Stăniloae,
„Isihaştii sau sihaştrii şi rugăciunea lui Iisus în tradiţia ortodoxiei româneşti”, în Filocalia, VIII, Bucureşti, 1979, p.
556 u.; † Serafim Joantă, Isihasmul – tradiţie şi cultură românească, Bucureşti, 1994, 263 p.
27
Irénée Hausherr, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin (în româneşte de Mihai
Vladimirescu), Sibiu, Editura DEISIS, 1999, 318 p.
28
Ion Bria, op. cit., p. 214; idei luate de la Grigorie Sinaitul, „Despre rugăciune”, 2, în Filocalia, VIII (tradusă de
Păr. Dumitru Stăniloae), Bucureşti, 1979, pp. 186–187; despre caracteristicile principale ale isihasmului, vezi şi:
Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creştin. I Manual sistematic, Sibiu, Editura DEISIS, 1997, pp. 352–358.

8
 II. Răspândirea isihasmului în Ţările Române. Generalităţi
Pomeneam mai sus că, încă din timpurile străvechi ale Bisericii lui Hristos, „mulţi
creştini pioşi, pentru a sluji lui Dumnezeu şi pentru a dobândi fericirea veşnică, prin urmarea cât
mai fidelă a învăţăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-au obligat la deplină înfrânare de la
plăcerile comune ale vieţii, prin lepădarea de sine. Ei se abţineau de la ceea ce putea să
îndepărteze spiritul şi năzuinţa lor spre bunuri spirituale, însă n-au părăsit societatea omenească
şi n-au refuzat să-şi îndeplinească îndatoririle pe care le impune Biserica şi societatea” 29; alţii
însă, „s-au dedicat înfrânării şi ascezei pentru viaţa lor pustnicească…, numindu-se… anahoreţi,
retraşi, plecaţi din lume, iar pentru felul lor de viaţă au fost numiţi asceţi, oameni care se
exercitau în înfrânare. Ei îşi petreceau viaţa în rugăciuni, retraşi în pustie şi se exercitau (trăiau)
după voinţa lor în înfrânări şi în aspră vieţuire creştină” 30; amintim în acest context pe marii
asceţi răsăriteni, care au trăit departe de lume, precum: Paul din Teba († 340), Antonie cel Mare
(† 356), Pahomie cel Mare († 371), Ilarion († 371) şi Macarie Egipteanul († 390); tot în rândul
marilor asceţi din această perioadă se înscrie şi Sf. Vasile cel Mare († 379), care, spre deosebire
de cei dintâi a trăit în mijlocul societăţii vremii sale, pe care a sprijinit-o şi cu instituţii de
asistenţă socială31; mai mult, a rânduit Regulile monahale mari şi mici, după care se conduce
până şi astăzi monahismul răsăritean, inclusiv cel din ţinuturile româneşti; de asemenea, Sfânta
Liturghie şi opera teologică alcătuită de el îl plasează între Sfinţii Părinţi de frunte ai Bisericii
primare.
Cât priveşte monahismul românesc, este tot aşa de vechi ca şi credinţa de pe meleagurile
noastre, desigur, nu într-un mod organizat (ca de altfel şi în Răsărit), decât numai după Sfântul
Vasile cel Mare (sec. IV); nume de călugări cu viaţă îmbunătăţită din părţile noastre, precum: Sf.
Ioan Casian († 435), Sf. Dionisie Exiguul († 545), aşa-numiţii „călugări sciţi” (sec. VI), precum
şi ierarhii tomitani (tot călugări), care au fost în bune relaţii cu ierarhi şi personalităţi de frunte
din Răsărit şi Apus, precum Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur († 407) şi popa Vigilius al
Romei (sec. VI)32, sunt o mândrie pentru monahismul ortodox românesc.
Vechimea monahismului românesc ne-o confirmă şi toponimia, numele diferitelor locuri
din ţara noastră, arătând existenţa cândva, în istorie, a unor schituri şi mănăstiri, precum: Poiana
Călugăriţei, Călugăreni (peste 15 la număr), Valea Călugărească, Călugăreasa, Călugăru,
Călugărei, Călugăriţa, Chilia, Chilii, Chiliile, Chilieni, Mănăstirea, Mănăstioara, Schitu ş.a.; de
asemenea avem cunoştinţă de mănăstirea cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, din Morisena
(sec. X, între Arad şi Timişoara), de cea cu hramul „Sf. Gheorghe” de la Oroszlamoş, nu departe
29
Ioan N. Floca, op. cit., pp. 330–331.
30
Ibidem, p. 331.
31
Ibidem, p. 331 u.
32
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a III-a, Iaşi, Editura Trinitas, 2004, pp. 127–139;
Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, pp. 57–92.

9
de cea dintâi (sec. XI); o seamă de „pustnici sau sihaştrii de neam român vor fi trăit prin locuri
retrase, prin peşteri, prin poienile ascunse ale codrilor, respectând pravila vieţii călugăreşti.
Bisericuţele rupestre de la Basarabi, Dumbrăveni şi Slava Rusă în Dobrogea, cele de pe malul
Nistrului, la Soroca, Japca, Saharna, Ţipova, biserica zisă «mănăstirea lui Bosie» din Orheiul
Vechi, peştera zisă a Sfântului Nicodim de la Tismana, chilia lui Daniil Sihastrul de la Putna,
peşterile de la Ialomicioara, Bistriţa – Vâlcea [biserica rupestră de la Corbii de Piatră – Argeş,
cea de la Cetăţeni – Dâmboviţa], bisericuţele rupestre din părţile Buzăului, Sălajului, de la Cib,
judeţul Alba, Şinca Veche – Făgăraş, de la Vărădia din Banat [mănăstirea Hodoş-Bodrog, de
lângă Arad], sec. XII, mănăstirea Săraca, Banat, sec. XII, mănăstirea Râmeţ, Alba, sec. XIII,
mănăstirile din Valea Mureşului, sec. XII–XIII, mănăstirile din Moldova şi Ţara Românească din
sec. al XIV-lea ş.a.], sunt mărturii de veche viaţă sihăstrească, de trăită de pustnicii de neam
român”33.
În ţinuturile româneşti (Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Banat), isihasmul a
pătruns în secolul al XIV-lea, prin intermediul mănăstirilor bulgăreşti de la Paroreea, Kelifarevo
şi Târnovo, precum şi prin cele de la Muntele Athos34; este perioada întemeierii Statelor
independente ale Ţării Româneşti (1330) şi ale Moldovei (1359), dar şi a înfiinţării Mitropoliilor
Ungrovlahiei (1359) şi a Severinului (1370), în Ţara Românească, precum şi cea a Moldovei (în
1386, respectiv, în 1401); în Transilvania şi Banat, sub stăpânire străină (maghiară), în prima
exista Episcopia de Vad (sec. XV) şi Mitropolia de Feleac (sec. XV); Banatul va avea un ierarh
propriu chiar din sec. al VII-lea; prin intermediul acestor importante evenimente politice şi
bisericeşti s-a „deschis o cale lungă şi solidă unor multiple relaţii între tinerele state româneşti şi
lumea slavă şi bizantină: motivate pe de o parte de interesul pe care-l aveau voievozii să se
afirme ca suverani ortodocşi, iar pe de alta, de dorinţa pe care o aveau Mitropoliţii de a-şi înmulţi
contactele cu marea Biserică-mamă a Constantinopolului, de unde veneau (cel puţin cei din Ţara
Românească), şi cu Muntele Athos, centru al monahismului ortodox”35.
De precizat că, spre sfârşitul secolului al XVI-lea, când „ţările slave balcanice” au fost
ocupate de turci, „i-a determinat pe numeroşi călugări şi cărturari… de aici… să vină să-şi caute
refugiu pe pământ românesc; odată cu durerea lor, aceştia au adus aici multe comori ale
spiritualităţii ortodoxe traduse din greceşte în limba slavonă. Acest trist eveniment a deschis în
acelaşi timp o lungă perioadă de mai bine de patru secole în care generozitatea românilor faţă de
fraţii lor de sub dominaţie musulmană urma să se manifeste prin donaţii materiale şi spirituale
(cărţi de cult şi scrieri patristice) şi prin întemeierea şi restaurarea unor biserici şi mănăstiri36.”

33
Ibidem, pp. 269–270; † Serafim Joantă, op. cit., pp. 40–41.
34
† Serafim Joantă, op. cit., pp. 51–57.
35
Ibidem, p. 45.
36
Ibidem, p. 45.

10
 Menţionăm că, în toate provinciile româneşti 37 au existat monahi, care au dus o viaţă
monahală aleasă, în duh isihast; de obicei au fost numiţi sihaştri38, adică persoane care trăiau în
locuri retrase, departe de valurile vieţii de fiecare zi; iar locurile lor de vieţuire, sihăstrii39.
Se pare că acest fel de viaţă retrasă, în natură, e specifică poporului român, înclinat mai
mult spre meditaţie, linişte şi pace; iată ce spune, în acest sens, teologul romano-catolic Tomáš
Špidlík:
„Dacă regula Sfântului Benedict este occidentală, principiul ei: ora et labora [muncă şi rugăciune!] este
însă comun întregului monahism creştin. În România mănăstirile şi-au găsit un loc legal în sistemul social al ţării,
tocmai pentru că sunt comunităţi de muncă bine organizate; e vorba mai ales de agricultură, dar şi de artizanat mai
potrivit cu mâinile feminine, ca broderia, tapiţeria etc. În mod normal, orele de lucru sunt bine determinate. Acestea
nu trebuie să dăuneze însă în vreun fel rugăciunilor monahale tradiţionale, care, în Răsărit, pot uneori să dureze
foarte mult. Slujbele se celebrează după ritul bizantin, cu o melodie proprie şi în limba română modernă. Mai ales
în zilele de sărbătoare, laicii se alătură corului monahilor.
Adesea se adaugă rugăciuni pentru cei morţi şi, ca rugăciune de laudă, imnul Acatist care se recită şi se
cântă în fiecare zi, cu diferite scopuri. În unele locuri se practică citirea continuă a Psaltirii; psalmii, fiind citiţi
fără întrerupere, de monahi, în schimburi. Lecturile duhovniceşti sunt cele tradiţionale: Scara lui Ioan Scărarul,
Vieţile Sfinţilor Părinţi, Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur. Cuvintele Sfântului Efrem, spune surâzând un
părinte, slujeau monahilor drept pernă pentru a-şi sprijini capul în timpul nopţii; adică se citeau înainte de culcare
şi în momentul trezirii.
Se recită, desigur, şi faimoasa (în Răsărit) «rugăciune a lui Iisus» însoţită de metanii, adică de
închinăciuni şi prosternări (de la 600 până la 1000); ea însă nu înlocuieşte Sfânta Liturghie: serveşte doar pentru
umplerea timpului liber. Aproape ignorată este însă aşa-zisa metodă psihofizică (un fel de yoga creştină). În ce
priveşte Sfintele Taine, monahii se mărturisesc în fiecare vineri; se împărtăşesc o dată la trei săptămâni, sâmbăta;
bătrânii, în schimb, în fiecare săptămână. Preoţii, destul de numeroşi printre monahi, administrează bucuroşi
Sfintele Taine credincioşilor care frecventează mănăstirile.
Dat fiind că fundamentele ascezei pozitive rămân întotdeauna iubirea şi smerenia, monahii români evită
practicile ascetice extraordinare şi respectă posturile monahale, «pentru că postul este necesar dobândirii darului
lacrimilor şi pentru menţinerea vie a gândului morţii», zice părintele Teofan, părinte de la Mănăstirea Bistriţa. Şi se
ştie că posturile abundă în calendarul bizantin şi sunt păzite cu rigurozitate. Pe noi, occidentalii, ne uimeşte să
aflăm că în cele două săptămâni ce preced praznicul Adormirii Maicii Domnului nu se mâncă nici carne, nici peşte,
nici ouă, nici lapte, nici brânză.
Potrivit obiceiului răsăritean, mănăstirile sunt în organizarea lor exterioară, de trei tipuri: chinovii,
idioritmii, sihăstrii. Tipul chinovial, sau «de viaţă comună», e identic cu cel occidental, constând în ascultarea faţă
de un egumen sau o egumenă, numit stareţ sau stareţă (literar «bătrân», «bătrână»). Mănăstirile idioritmice însă,
destul de răspândite în Răsărit, sunt constituite – după cum sugerează expresia greacă idios rýthmos, ritm propriu,
adică mod propriu de viaţă, «de sine» – dintr-una sau mai multe familii sub povăţuirea unui întâi-stătător, slujbele
le fac în comun, dar fiecare îşi are un mod de viaţă propriu şi propriile resurse materiale. Există, în fine, şi

37
Dumitru Stăniloae, „Isihaştii sau sihaştrii…”, p. 556 u.
38
Ibidem, p. 556.
39
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, sec. IV–XX, Bucureşti, 1982, 575 p.

11
adevăraţi pustnici, care trăiesc în schituri sau în colibe (case de păstori în pădure), şi al căror ideal este isihia,
adică pacea exterioară şi interioară care este condiţia rugăciunii desăvârşite.
Vechea tradiţie a monahilor singuratici a produs o tendinţă difuză a spiritualităţii numită isihasm, a cărei
reprezentanţi cei mai celebri sunt monahii de la Muntele Athos. Nu trebuie uitat însă că, această spiritualitate s-a
dezvoltat şi în România şi că tocmai de aici a început, în secolul XVIII, renaşterea sa, cu «stareţul» Paisie
Velicikovski († 1794). Termenul sihăstrie (din grecul hesychastérion), indică locul unde trăiesc isihaştii. Aceste
sihăstrii au apărut şi s-au dezvoltat într-un număr impresionant, constituind un fenomen aproape unic în lumea
creştină; el îşi găseşte explicaţia în unele particularităţi ale poporului român şi ale istoriei sale.
Întâi de toate, subliniază părintele Bălan, trebuie să avem în vedere o adâncă năzuinţă care împinge
sufletul românesc să caute un ideal de isihie în natură. Se vorbeşte adesea despre seducţia pe care a exercitat-o
chemarea pădurii, care a lăsat semne adânci în diverse expresii artistice şi culturale. Românii sunt atraşi de dorinţa
obscură de a fugi de fiecare dată din vârtejul vieţii sociale, pentru a asculta vocea pădurii ancestrale. Folosesc în
acest sens o expresie curioasă: «a-ţi lua lumea în cap» şi care corespunde italianului «a lăsa totul baltă». Calităţile
care favorizează realizarea idealului isihiei sunt, după părintele Bălan, următoarele: «mila, iertarea, lăsarea în
seama voii lui Dumnezeu, cântecul, bucuria inimii, viaţa în mijlocul naturii». Acestea au îngăduit poporului român
să trăiască în Carpaţi «ca într-o mare catedrală, ca într-o minunată sihăstrie naturală».
O altă caracteristică a monahismului românesc este trecerea cu uşurinţă de la un mod de viaţă la altul.
Aproape totdeauna în jurul unui sihastru devenit faimos se adună mai întâi câţiva ucenici, după care, un principe
construieşte o mare mănăstire de obşte, de unde mai apoi unii pleacă pentru a se refugia în adâncul pădurii, unde
se mulţumesc cu o colibă de păstori, în timp ce alţii preferă singurătatea pustnicească. Există o anumită preferinţă
pentru viaţa în schituri, izolată sau în mici grupuri; şi astăzi, majoritatea mănăstirilor au câteva schituri ca
metocuri aflate în dependenţă de ele. Sunt sihăstrii care în câţiva ani cresc, formând o adevărată comunitate
religioasă, chiar dacă foarte restrânsă, cu chilii, bisericuţă, clopotniţă etc. dar pustnicii cei mai faimoşi preferă
sărăcia unei colibe din pădure, în locuri inaccesibile; când însă locul este mai uşor accesibil, atunci devine ţinta
pelerinilor în căutarea de îndrumare duhovnicească.
Un frumos exemplu de mare schit este Crasna; el depinde de Mănăstirea Sinaia şi poate fi pe bună
dreptate definit ca o «pustietate», fiind accesibil doar cu jeep-ul; în pădurile care îl înconjoară trăiesc urşi, iar
intrarea în schit este păzită de un enorm câine ciobănesc, alb. Cei 18 monahi, în majoritate tineri, alcătuiesc o
comunitate simpatică în jurul tânărului ei întemeietor, Părintele Nicodim. Trăiesc departe de lume, dar nu o ignoră
deloc. Părintele Nicodim a fost în Italia, în timp ce, un tânăr monah a studiat Institutul teologic „Saint Serge” din
Paris.
În fiecare zi citesc în întregime Psaltirea; pravila, în schimb, se face la miezul nopţii, pentru că
«rugăciunea de noapte este mai puternică decât cea de zi», precizează părintele Teofan. Lecturile însă, au drept
unică finalitate hrana inimii, nu speculaţia teologică. «Vrei să salvezi o mănăstire – zice mai în glumă mai în serios
părintele Teofan – trimite oameni simpli. Vrei să o distrugi? Pune egumen un teolog. Am cunoscut – adaugă – două
parohii. Una era administrată de un simplu monah, cealaltă de un teolog. Monahul i-a cucerit pe credincioşi; în
parohia teologului însă, s-au înmulţit sectele».
În ce constă contactul cu lumea? Am întâlnit diverse tipuri de pustnici. Unii, ca părintele Teofan, simt
dorinţa de a-i primi pe credincioşii care vin pentru mărturisire şi pentru îndrumare duhovnicească. „Un bun
părinte duhovnicesc – ne explică el – binecuvântează cu o mână monahii şi cu alta credincioşii; mai mult, un bun
părinte duhovnicesc salvează zece sate. Dar mai este un lucru: toţi au nevoie unii de alţii. Când moare un bogat,
lasă bani săracilor ca să se roage pentru el. Şi noi, monahii, avem nevoie de rugăciunile poporului. Oamenii vin la

12
noi cerându-ne să ne rugăm pentru ei, dar şi noi, la rândul nostru, le cerem acelaşi lucru; de aceea îi primim cu

dragoste.”40

Omul de cultură Emil Turdeanu, referindu-se, în una din lucrările sale, la isihasmul din
Peninsula Balcanică, a spus, între altele: „Tradiţia culturală a Paroriei va pătrunde în nordul
Dunării câţiva ani mai târziu, după moartea lui Grigorie Sinaitul (întâmplată în 1346), prin
intermediul unui alt centru isihast, mănăstirea de la Kelifarevo, întemeiată de Teodosie, ucenicul
lui Grigorie Sinaitul, în apropiere de Târnovo [azi, Veliko Târnovo, Bulgaria]… Dar, trebuie să
spunem aici, că datorită ucenicilor bulgari de la Paroria, cu Teodosie în frunte, datorită mai ales
focarului de spiritualitate isihastă aprins la Kelifarevo, opera lui Grigorie Sinaitul a fost tradusă
în bulgară şi răspândită apoi în nordul Dunării [în Ţările Române]”41.
Academicianul Răzvan Teodorescu a confirmat deja, şi el, existenţa unui monahism
sihăstresc în părţile noastre, încă din această perioadă (sec. al XIV-lea): „Existenţa unui
monahism românesc în perioada anterioară celei de a doua jumătăţi a sec. al XIV-lea, cu unele
ecouri ale vieţii călugăreşti din Peninsula Balcanică, din centre de seamă, precum cel din
Chalcidia (Athos) sau mai aproape, precum cele de la Paroria şi Kelifarevo… poate fi bănuită cu
temei, unele modeste schituri de lemn sau chiar de piatră, a căror amintire nu s-a păstrat, putând
aduna laolaltă, pe malul Dunării sau sub munte în întinsele regiuni păduroase, sau cele colinare,
pe călugării care, departe de oraşe… îşi vor fi organizat existenţa după canoanele cinului
monahal ortodox… înaintea apariţiei primelor mănăstiri cunoscute documentar în Moldova şi
Muntenia” şi42, bineînţeles, în Dobrogea, Oltenia, Transilvania şi Banat.

III. Isihasmul în Ţara Românească

III. 1. Lăcaşuri sihăstreşti în Ţara Românească

Cele mai vechi sihăstrii au fost în Munţii Buzăului, observându-se încă din sec. IV
elemente isihaste, de când Biserica din Dacia Traiană şi Sciţia Mică au avut legături cu Bisericile
din Asia Mică, Capadocia şi Cilicia; în acest context, pomenim trimiterea moaştelor Sf. Sava
Gotul de la Buzău (mucenicit în 372), la Biserica din Capadocia, la intervenţia Sf. Vasile cel
Mare43; poate de aici în toponimia Carpaţilor de curbură au rămas denumiri precum „Muntele
Ciciliei” (Ciliciei?) şi Muntele lui Martirie (popular „Martiria”).

40
Tomáš Špidlík, Monahism şi religiozitate populară în România, cu o convorbire inedită cu părintele Cleopa
despre rugăciunea lui Iisus (în română de Maria-Cornelia Oros), Sibiu, Editura DEISIS, 1997, pp. 6–9.
41
Emil Turdeanu, La littérature bulgare au XIV-e siècle et sa diffusion dans les pays danubiens, Paris, 1947, p. 16.
42
Răzvan Teodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X–XIV),
Bucureşti, 1974, pp. 219–220.
43
Ioan Rămureanu, „Sfântul Vasile cel Mare şi creştinii din Scythia Minor şi Dacia nord-dunăreană”, în vol. Sfântul
Vasile cel Mare…, pp. 378–393.

13
 Părintele Ioanichie Bălan, călugărul cărturar care s-a ocupat de viaţa mănăstirească de la
noi, referindu-se şi la cea din ţinuturile Buzăului, a afirmat, între altele: „Viaţa isihastă din
Munţii Buzăului şi de pe valea râului «Museum» (Buzău) era întreţinută şi de călugări de la
gurile Dunării, îndeosebi de la Dinogeţia, Neviodunum (Isaccea) şi Niculiţel cu care erau în
strânse legături duhovniceşti. O puternică extindere a avut loc la începutul secolului VII, în urma
migrării slavilor prin Dobrogea, în drum spre Dalmaţia şi centrul Traciei. Distrugând toate
bisericile, cetăţile şi aşezările monahale întâlnite în calea lor, majoritatea călugărilor care
sihăstreau la gurile Dunării, în Munţii Măciniului şi în zona Tomis – Durostorum s-au refugiat şi
stabilit în Munţii Buzăului, formând aici cea mai veche vatră călugărească din Carpaţi. Între
secolele IX–XIV, sihăstriile din Munţii Buzăului erau sub jurisdicţia mitropoliei din Viena.
Începând din secolul al XIV-lea, trec sub conducerea duhovnicească a mitropoliei Ţării
Româneşti”44.
Avem dovezi că exista, în sec. XIII–XIV o profundă tradiţie de trăire isihastă în Munţii
Buzăului, „de o vădită influenţă sinaită şi palamită”. Vatra trăirii ishiaste din Munţii Buzăului „se
întindea între satele Nucu, comuna Bozioru şi Aluniş, comuna Colţi, pe culmile stâncoase numite
Crucea Spătarului, Vârful lui Martirie, Vârful şi Muntele Cicilia şi Muntele lui Arsenie (popular
«Arsenia»)”45.
De pildă, sihaştrii din ţinutul Nucu-Aluniş, „ca şi din întreaga zonă subcarpatică se
nevoiau în mici «schituri de piatră», mici peşteri rupestre săpate cu dalta în stâncă, în care exista
o mică biserică. În peştera din mijloc se nevoia, de obicei, sihastrul cel bătrân şi mai sporit în
viaţa duhovnicească, care era totodată ieroschimonah şi egumen [cu hirotonie întru preot]. Iar în
jurul peşterii lui se nevoiau, atât în peşteri, cât şi în colibe de lemn, alţi câţiva călugări sihaştri,
care erau ucenici ai bătrânului. Ei duceau o viaţă idioritmică, într-o aspră asceză, care rivaliza cu
cea din pustiul Egiptului. Peste săptămână, călugării nu se întâlneau unii cu alţii, fiecare
ostenindu-se în post şi rugăciune, după putere, în chilia sa. În sărbători, se adunau împreună la
biserica din peşteră, unde făceau priveghere de toată noaptea, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie,
se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi înălţau rugăciuni şi cântări de laudă lui
Dumnezeu”46.
Cu vremea, însă, multe schituri şi mănăstiri din Munţii Buzăului au devenit mici sihăstrii
cu viaţă de obşte, în care vieţuiau până la 12 călugări sau, altele, au devenit biserici parohiale sau
chiar au dispărut în istorie; în sihăstriile pomenite s-au practicat „ascultarea, paza minţii, tăcerea,
rugăciunea şi masa în comun o dată pe zi”.

44
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, secolele IV–XX, Bucureşti, 1982, p. 181.
45
Ibidem, p. 181.
46
Ibidem, pp. 181–182.

14
 Pe la începutul secolului al XVIII-lea trăirea isihastă din Munţii Buzăului, slăbind, s-a
simţit nevoia de înnoire a vieţii duhovniceşti; aceasta s-a realizat prin cuviosul stareţ Vasile din
Poiana Mărului († 1767)47; el a pus accent deosebit „pe practicarea rugăciunii lui Iisus, trăirea în
obştii de 12 până la 30 de călugări şi citirea operelor Sfinţilor Părinţi, îndeosebi pe cei sinaiţi” 48;
de atunci încoace, până în zilele noastre, deşi numărul sihăstriilor şi a sihaştrilor din Munţii
Buzăului s-au rărit, şi datorită condiţiilor istorice prin care a trecut ţara noastră, în schimb, duhul
isihast se mai păstrează încă în cele existente; iată câteva dintre acestea:

III. 2. Sihăstria Fundătura, se pare că a luat fiinţă încă din secolul al XIII-lea, în
apropierea satului Nucu, comuna Bozioru, jud. Buzău într-o vale „ce se înfundă în adâncul
muţilor”, „între culmile muntoase cunoscute sub numele de Crucea Spătarului şi Martirie”; în
veacurile XIV–XVI „călugării de aici [aveau o biserică din lemn, cu hramul „Schimbarea la
Faţă”], trăiau în desăvârşită sihăstrie, nevoindu-se fiecare în mici peşteri de piatră, săpate de ei în
jurul Muntelui Martirie”; la începutul secolului al XVII-lea, „înmulţindu-se numărul sihaştrilor
pe Valea Fundătura şi în peşterile munţilor din împrejurimi, călugării şi-au săpat biserică într-o
stâncă izolată, păstrând vechiul hram «Schimbarea la Faţă »; aici erau un număr de 12 schimonahi
„se nevoiau în mici chilii de lemn, aşezate în jurul bisericii din stâncă, formând astfel o mică
obşte duhovnicească…, perzând calitatea de «sihăstrie»”; în schimb însă, duceau o viaţă isihastă,
„în desăvârşită ascultare, în tăcere şi neîncetată rugăciune”; mâncau o dată pe zi, îndeosebi
pesmeţi; în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, numărul sihaştrilor de aici a început să
scadă, datorită influenţelor călugărului Vasile din Poiana Mărului, pe lângă care mulţi s-au
refugiat acolo; în secolul al XIX-lea sihăstria Fundătura era deja pustie, iar astăzi „se mai
păstrează numai biserica din stâncă, în care se cunoaşte doar nişa altarului, proscomidia şi
naosul”; în Munţii Buzăului au existat la un moment dat (în sec. XVII) „40 de mici sihăstrii,
schituri şi mănăstiri…”49.
Cercetătorul vieţii isihaste de la noi, Părintele Ioanichie Bălan, referindu-se la această
zonă, a arătat următoarele: „Pădurile întinse pe zeci de mii de hectare din câmpia Bărăganului,
cunoscute sub numele de Codrii Vlăsiei, ca şi lacurile naturale din această parte, au format, încă

47
Despre el, vezi amănunte la: Horia Constantinescu, Gabriel Cocora, „Poiana Mărului”, în Glasul Bisericii, XXIII
(1964), nr. 5–6, pp. 466–500; Paul Mihail, „Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox călugăresc”, în vol.
Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983, pp. 355–384; Dario Raccanello, La preghiera di
Gresù scritti di Basilio di Poiana Mărului, Disertatio ad laurean Facolta S. Teologie… Alessandria, 1986, 270 p.
48
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, p. 184.
49
Ibidem, pp. 184–187; despre sihăstriile din Munţii Buzăului, vezi la: Pavel Chihaia, „Un complex necunoscut de
sihăstrii din Munţii Buzăului”, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, Seria Artă Plastică, Bucureşti, I, 1973, pp. 3–
20; Pavel Chihaia, „Date noi despre bisericuţele rupestre din Munţii Buzăului”, în Glasul Bisericii, XXXIII (1974),
nr. 5–6, pp. 507–517; xxx Vestigii rupestre din Munţii Buzăului, Buzău, 1980, 88 p.

15
înainte de întemeierea Ţării Româneşti o vestită vatră sihăstrească autohtonă, în nordul
Dunării”50; iată câteva vestite mănăstiri (sihăstrii) din această zonă:

III. 3. Sihăstria Snagov, în insula de pe lacul cu acelaşi nume, se pare că a luat fiinţă în
secolul al XIII-lea, „probabil sub influenţa călugărilor bizantini refugiaţi dincoace de Dunăre,
după întemeierea imperiului latin de răsărit” dintre anii 1204–1261; prima biserică de aici a fost
din lemn, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”; domnitorul Nicolae Alexandru
Basarab (1352–1364) a înălţat aici o nouă biserică şi chilii pentru călugării de aici; o deosebită
grijă pentru aceasta au purtat şi domnitorii Mircea cel Bătrân (1386–1418), Vlad Ţepeş (1456–
1462), Neagoe Basarab (1512–1521) şi Constantin Brâncoveanu (1688–1714), devenind o
adevărată vatră de sihăstrie şi cultură românească; duhul isihast de la Snagov s-a păstrat prin
secole, de atunci şi până în zilele noastre, prin vestiţi monahi, despre care se va vorbi în cele ce
urmează51.

III. 4. Sihăstria Dealul a luat fiinţă în sec. al XIV-lea, în pădurile Dealului de lângă
Târgovişte; la început a fost aici o biserică din lemn, cu hramul „Sf. Nicolae”; lângă bisericuţă
erau chilii, tot din lemn; pe timp de noapte şi „înspre sărbători… călugării… se adunau la
biserică, săvârşeau cele şapte laude… se spovedeau şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele
Mântuitorului… iar ziua… se linişteau singuri în chilii, cu mintea rugându-se şi cu mâinile, fie
lucrând la micile lor grădini de legume, fie împletind coşuri de nuiele din care îşi câştigau cele
de nevoie”; în această mănăstire s-au adăpostit cu vremea numeroşi „schimonahi şi duhovnici
iscusiţi”; cel dintâi voievod care a rezidit mănăstirea Dealul a fost Mircea cel Bătrân, care a
transformat această „sihăstrie” în mănăstire cu viaţă de obşte; urmaşii săi la tronul Ţării
Româneşti, Vladislav II (1448–1456) şi Radul cel Mare (1495–1508) au făcut din mănăstire
„necropolă voievodală”, dar, în acelaşi timp, a devenit un adevărat focar de spiritualitate
ortodoxă românească; până în zilele noastre, mănăstirea Dealul este una dintre importantele
mănăstiri ale ţării noastre, prin cărturarii şi duhovnicii ce s-au perindat pe aici52.

III. 5. Sihăstria Corbii de Piatră (Meriş), jud. Argeş, cea mai veche sihăstrie de
călugăriţe, a fost întemeiată pe la mijlocul secolului al XV-lea; aici a fost săpată „o mică biserică
într-o stâncă din apropiere, cu hramul «Adormirea Maicii Domnului»”; maicile „se nevoiau în
mici chilii şi peşteri de piatră, ducând o viaţă aspră”; către începutul secolului al XVI-lea,
50
Ioanichie Bălan, Vetre sihăstreşti…, p. 209.
51
Ibidem, pp. 210–211; vezi, şi: Niculae Şerbănescu, Istoria mănăstirii Snagov, Bucureşti, 1944
52
Ioanichie Bălan, Vetre sihăstreşti…, p. 235; Niculae Şerbănescu, „Mănăstirea Dealu”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXII (1954), nr. 2–3, pp. 283–305; Constantin Niţescu, „Mănăstirea Dealu”, în Glasul Bisericii, XX
(1961), nr. 7–8, pp. 670–695.

16
călugăriţa Magdalena, „fosta soţie a banului Hamza, după ce a îmbrăcat schima monahală, a
înnoit şi mărit biserica de piatră”; aici s-au adunat multe călugăriţe, ducând o viaţă isihastă; în
secolul al XIX-lea, defrişându-se pădurile din jur, „schitul a rămas pustiu” şi devine biserică
parohială în satul Corbi – Argeş53.

III. 6. Sihăstria Căldăruşani a luat fiinţă în secolul al XV-lea, prin câţiva monahi care au
venit aici de la mănăstirea Snagov; exista aici o mică biserică din lemn, cu hramul „Sf. Marelui
Mucenic Dimitrie”; viaţa sihăstrească de aici sporeşte prin numărul mare de călugări, pentru care
domnitorul Matei Basarab a zidit o frumoasă biserică încăpătoare şi chilii prin anii 1637–1638,
care a devenit „o adevărată lavră de peste 100 de călugări „şi câteva sihăstrii dependente”, în
toate trăindu-se în ascultare, linişte şi rugăciune; o nouă impulsionare a vieţii monahale de aici a
fost dată de către stareţul Gheorghe şi ucenicul său Dorotei, între anii 1793–1806, perioadă în
care au păstorit această mănăstire; ei au pus un accent deosebit „pe participarea regulată la
slujbele bisericii şi prin ascultare desăvârşită, cu dragoste şi neîncetată rugăciune” 54; o aleasă
viaţă duhovnicească s-a păstrat aici până astăzi.

III. 7. Sihăstria de la Cernica, cu hramul „Sfântul Nicolae” a fost întemeiată în secolul al

XIV-lea; la început a fost aici o biserică din lemn, cu hramul pomenit; la începutul sec. XVII a
fost zidită din temelie de către vornicul Cernica, de unde a primit şi numele (în anul 1608); aici
s-a dus o viaţă sihăstrească, precum în mănăstirile de la Snagov şi Căldăruşani; călugării de aici
se nevoiau în rugăciune şi linişte, unii dintre ei în colibe din lemn din „Ostrovul Mic”; din
pricina unei epidemii de ciumă în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, numărul călugărilor de aici
s-a împuţinat mult; o nouă revigorare a vieţii monahale şi isihaste de aici s-a întâmplat sub
stareţul Gheorghe de la Cernica, iar, mai apoi, sub stareţul Calinic de la Cernica, devenit mai
apoi ierarh, iar pentru aleasa lui viaţă a fost trecut în rândul sfinţilor; până astăzi mănăstirea de la
Cernica păstrează trăirea duhovnicească în spirit isihast55.

IV. Personalităţi isihaste din Ţara Românească

Mişcarea isihastă din Ţara Românească a fost transmisă prin veacuri, până în zilele
noastre, de numeroşi monahi cu viaţă îmbunătăţită, între care îi amintim pe:

53
Ioanichie Bălan, Vetre sihăstreşti…, pp. 249–250; Carmen Laura Dumitrescu, „Biserica rupestră Corbii de Piatră,
cel mai vechi ansamblu de pictură cunoscut astăzi”, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, t. 22, pp. 23–51.
54
Ioanichie Bălan, Vetre sihăstreşti…, pp. 211–213; vezi, şi: Veniamin Nicolae, Mănăstirea Căldăruşani, Bucureşti,
1973.
55
Ioanichie Bălan, Vetre sihăstreşti…, pp. 215–216; de asemenea, Casian Cernicanul, Istoriile sfintelor monastiri
Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, 1870; Atansie Mironescu, Istoria mănăstirii Cernica, Bucureşti, 1930.

17
 IV. 1. Sfântul Nicodim de la Tismana (sec. XIV–XV)56
Ştirile despre „originea, tinereţea şi viaţa lui Nicodim până la venirea lui în Ţara
Românească sunt foarte sărace”; unii îl consideră de neam grec, alţii, din tată grec şi mamă
sârboaică, iar o a treia categorie, că ar fi fost dintr-o familie de aromâni; de tânăr a plecat la
Muntele Athos şi s-a aşezat la mănăstirea Hilandar, unde s-a îndeletnicit, între altele, cu citirea
scrierilor de seamă ale Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti; trăirea lui aleasă, „Credinţa
lui jertfelnică, dragostea lui faţă de toţi, râvna spre cele bune şi folositoare, smerenia, posturile şi
rugăciunea neîncetată, l-au făcut cunoscut tuturor, încât la vremea cuvenită, după trei ani de
ucenicie, a luat îngerescul chip al călugăriei, primind numele Nicodim”; hirotonit ierodiacon şi
ieromonah, la scurtă vreme a devenit conducătorul spiritual al acestei mănăstiri; în această
calitate s-a „dovedit… un neîntrecut gospodar şi bun îndrumător al călugărilor, ostenind zi şi
noapte alături de… călugări… în posturi şi rugăciuni, în copierea de manuscrise şi alte
îndeletniciri potrivite cinului călugăresc”.
De la Muntele Athos, călugărul Nicodim s-a îndreptat spre Serbia, ajungând în regiunea
Cladova (undeva în faţa Mun. Drobeta Turnu Severin de azi); aici, împreună cu ucenicii săi, a
ridicat o bisericuţă cu hramul „Sfânta Treime”; tradiţia locului i-a atribuit şi „întemeierea
mănăstirilor Vratna şi Manastriţa, în regiunea Craina”.
Întrucât această regiune a fost ocupată o vreme de regele Ungariei, Ludovic cel Mare şi
datorită faptului că, prin intermediul călugărilor franciscani s-a început o acţiune puternică de
răspândire a catolicismului, călugărul Nicodim s-a văzut nevoit să plece în nordul Dunării, în
ţinuturile noastre; aici a zidit o mănăstire la Vodiţa, în preajma anului 1370, cu rânduielile de la
Muntele Athos; deoarece, în 1376 ţinutul Severinului a fost ocupat de unguri, a fost nevoit să
plece şi de aici, aşezându-se în nordul Olteniei, „pe valea râului Tismana”, unde, vreme de un
deceniu, a înălţat o mănăstire cu acelaşi nume; tradiţia ţinutului îi „atribuie şi ridicarea primelor
aşezări mănăstireşti de la Topolniţa (lângă Vodiţa), Coşuştea – Crivelnic, Gura Motrului şi
Vişina, toate în Oltenia, precum şi Prislopul în Ţara Haţegului”; probabil că acestea au fost
întemeiate de către ucenicii săi.
Cuviosul Nicodim a purtat o corespondenţă pe teme teologice, cu ultimul patriarh de la
Târnovo, din Bulgaria de azi, Sfântul Eftimie, un cunoscut teolog al vremii; din corespondenţa
lor, reiese că, Nicodim de la Tismana „n-a fost numai un bun organizator al vieţii călugăreşti, ci
şi un temeinic cunoscător al Sfintei Scripturi”; pe lângă faptul că şi-a trăit viaţa în duh isihast, el
a fost un bun caligraf, realizând în anii 1404–1405, un frumos Tetravanghel, în slavă
bisericească, „fiind primul manuscris cu dată sigură, scris pe teritoriul ţării noastre”; pe de altă

56
Ştefan de la Tismana, Viaţa prea cuviosului părintelui Nicodim sfinţitul…, ed. Iosif Bobulescu, Bucureşti, 1883;
Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, ed. a II-a, Iaşi, Editura Trinitas, 2000, pp. 76–81; Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. III, vol. I, Iaşi, Editura Trinitas, 2004, pp. 272–277.

18
parte, cuviosul Nicodim, „a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni”; de
asemenea, este considerat ca „un înnoitor al vieţii călugăreşti pe pământ românesc.”
A trecut la Domnul în 26 decembrie 1406, fiind înmormântat la mănăstirea Tismana, de
atunci încoace, petrecându-se mai multe minuni la mormântul său; este prăznuit ca sfânt în
fiecare an, la 26 decembrie, ziua trecerii sale la cele veşnice.

IV. 2. Cuviosul Antonie Sihastrul de la Iezeru57

S-a născut la mijlocul secolului al XVII-lea, „dintr-o familie de buni creştini, din satele
de sub munte ale Olteniei, regiune cu multe mănăstiri şi schituri, ctitorite de domnii, boierii şi
călugării români din veacurile trecute”; de tânăr s-a călugărit la schitul Iezeru, din ţinuturile
Vâlcei, ctitorie a domnitorului Mircea Ciobanul, de la mijlocul secolului al XVI-lea; a fost
călugărit cu numele vestitului monah Antonie din pustiul Egiptului (de la începutul secolului al
IV-lea).
La schitul Iezeru a fost „deprins… cu… toate rânduielile vieţii călugăreşti, cu rugăciune,
post, priveghi şi alte nevoinţe duhovniceşti”.
În preajma anului 1690, dorind să ducă o viaţă pustnicească, s-a retras în muntele cu
acelaşi nume, Iezeru, unde s-a adăpostit într-o peşteră; alături şi-a săpat „un paraclis în stâncă”,
unde l-a preamărit pe Dumnezeu; aici s-a „rugat mereu… până la sfârşitul vieţii… împreunând
rugăciunea cu postul şi cu munca în grădina pe care o avea în jurul peşterii lui”; la schitul în care
a fost călugărit se cobora numai în duminici şi sărbători, pentru a participa la Sfânta Liturghie,
pentru a se spovedi şi a se împărtăşi cu Sfânta Euharistie.
Vestea trăirii sale alese s-a dus nu numai în părţile Olteniei, ci şi în Transilvania, fiind
căutat pentru sfaturi duhovniceşti, de către călugări şi de către credincioşi; a trăit la peştera
Iezeru vreme de 28 de ani, pe vremea ierarhilor Ilarion şi Antim Ivireanul de la Râmnic, precum
şi a marelui domnitor şi, mai apoi, martir Constantin Brâncoveanu al Ţării Româneşti; a trecut la
Domnul în preajma anului 1714; l-a avut ca ucenic pe un călugăr cu numele Nicolae din Teiuş –
Alba, care s-a îngrijit de ultimele zile ale vieţii cuviosului Antonie, spovedindu-l şi împărtăşindu-
l cu Trupul şi Sângele Mântuitorului; trecut în veşnicie, cuviosul Antonie a fost plâns „de
întreaga obşte a schitului Iezeru… precum şi de către… credincioşii din împrejurimi… fiind…
aşezat spre odihnă veşnică în apropiere de intrarea în paraclisul pe care şi-l săpase el însuşi în
stânca” peşterii sale; viaţa sa i-a fost scrisă pe scurt de către ucenicul său Nicolae, care a fost una
ca a unui adevărat sfânt; cu vremea, peste mormântul său s-a prăvălit o piatră mare de stâncă,
dar, cu toate acestea, credincioşii din împrejurimi îl cinstesc până astăzi, prin rugăciuni,

57
Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, pp. 103–105.

19
aprinzând lumânări, ori pomenindu-l împreună cu morţii lor; în anul 1992 Sfântul Sinod al
Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinţilor, fiind prăznuit, în fiecare an, în 23 noiembrie.

IV. 3. Sfântul Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani58

S-a născut pe la mijlocul secolului al XVIII-lea în Transilvania, trecut de tânăr în Ţara
Românească; intrând aici în slujba unui «arhiereu grec» (Roşca), la scurtă vreme au plecat la
Constantinopol, iar după trei ani, la Muntele Athos; s-au aşezat la mănăstirea Vatoped, unde, mai
apoi, a fost călugărit şi hirotonit ierodiacon (diacon); după ce arhiereul grec a trecut la cele
veşnice, călugărul Gheorghe s-a dus în obştea lui Paisie Velicicovschi de la schitul „Sf. Ilie”, tot
din acelaşi munte; nu după multă vreme a fost hirotonit ieromonah (preot); după propria lui
mărturisire, a trăit „în ascultare şi sub îndrumarea stareţului său Paisie, bătrânul cel drept”, timp
de 24 de ani: la Muntele Athos, la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ; în 1781, călugărul
Gheorghe a plecat de la Neamţ, „cu îngăduinţa şi binecuvântarea stareţului său”, pentru a se
reîntoarce definitiv la Muntele Athos; trecând prin Bucureşti, s-a oprit pe la un prieten de al său,
arhimandritul Macarie „Dascălul”, şi el ucenic al lui Paisie, pe când se afla la Muntele Athos,
care l-a convins să rămână în ţară.
Mitropolitul Grigorie al II-lea (1760–1787), „întâlnindu-l pe călugărul Gheorghe şi
dându-şi seama de calităţile lui, insistă pe lângă el să renunţe la proiectul de a merge la Athos şi
să rămână aici, pentru ca să «întemeieze o comunitate de cuvioşi părinţi, aşa cum făcuse şi prea
cinstitul Paisie în Moldova»”; în acest sens, mitropolitul Grigorie i-a încredinţat conducerea şi
refacerea schitului Cernica; în scurtă vreme, schitul Cernica a fost transformat în mănăstire cu
viaţă de obşte, având până la 100 de călugări; în 1790 i s-a încredinţat şi conducerea mănăstirii
Căldăruşani, ajungând, astfel, să fie stareţ la două mănăstiri reprezentative din Ţara Românească,
din punct de vedere duhovnicesc şi cultural.
În toţi anii petrecuţi la cele două mănăstiri (Cernica şi Căldăruşani), stareţul Gheorghe i-a
păstrat întotdeauna respect învăţătorului său, Paisie Velicicovschi, un revigorator al isihasmului
la noi.
De la stareţul Gheorghe ne-a rămas un valoros testament, în care se arată, între altele,
importanţa specială pe care o acorda „efortului ascetic de purificare prin toate mijloacele
tradiţionale; el îi punea în gardă pe ucenicii săi «împotriva părerii despre ajungerea rapidă la
desăvârşirea trăirii în Dumnezeu, atrăgând atenţia la pericolul înşelăciunilor la care este expus
cel ce porneşte la această lucrare fără o îndelungată întărire în starea de nepătimire»; el înţelegea
că „prin lucrarea minţii… se poate ajunge la… unirea totală cu Dumnezeu în rugăciunea curată
contemplativă”; la mănăstirea Cernica au trăit mulţi isihaşti, cărora stareţul Gheorghe le-a lăsat
58
Serafim Joantă, Isihasmul…, pp. 165–171; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ed. a III-
a, Iaşi, Editura Trinitas, 2006, pp. 494–495.

20
„chiar o Regulă a vieţii în pustnicie, în care le indica pustnicilor «cum se cuvine călugărului celui
ce e în afară de viaţa de obşte să petreacă întru lare-aminte, după cum petreceau Părinţii cei de
demult»”; făcând o remarcă asupra vieţii stareţului Paisie, Părintele Dumitru Stăniloae a spus că
„spiritualitatea promovată de stareţul Gheorghe de la Cernica a rămas mai credincioasă
spiritualităţii athonite tradiţionale, în timp ce spiritualitatea paisiană era aproape de cea de la
Sinai”.
Stareţul Gheorghe a trecut la Domnul în 3 decembrie 1806, fiind înmormântat «după uşa
pridvorului», în biserica mănăstirii Cernica; în aceeaşi zi, de 3 decembrie a fiecărui an, este
prăznuit ca sfânt.

IV. 4. Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica59

A văzut lumina zilei în Bucureşti, la 7 octombrie 1787, în familia credincioşilor Antonie
şi Floarea, la botez primind numele Constantin; mama sa a fost călugărită la bătrâneţe, cu numele
Filofteia, la mănăstirea Pasărea; el a făcut şcoală în Bucureşti, probabil pe lângă bisericile
„Colţea” sau „Sf. Gheorghe”, unde se trăia în duhul credinţei în Hristos, dar „atmosfera de
rugăciune şi viaţă aleasă creştină din familie au influenţat viaţa sa lăuntrică”.
Astfel că, înainte de a fi împlinit 20 de ani (1807), şi-a îndreptat paşii spre mănăstirea
Cernica, din apropiere de Bucureşti, iar în 12 noiembrie 1808 s-a călugărit sub numele de
Calinic; o lună mai târziu a fost hirotonit diacon (ierodiacon), de către episcopul Sofronie de
Vraţa (Bulgaria de azi), refugiat la Bucureşti din pricina turcilor; în 1813 a fost hirotonit preot
(ieromonah), în biserica Batişte din Bucureşti, de către arhiereul Dionisie Lupu, mai apoi
mitropolit al Ungrovlahiei; doi ani mai târziu (în 1815) a fost hirotesit duhovnic, încredinţându-i-
se şi misiunea de eclesiarh al mănăstirii Cernica; în cursul anului 1817 s-a dus la Muntele Athos,
„unde a stat aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi să
culeagă multă învăţătură care îi va fi de folos în ostenelile sale de mai târziu”; în 14 decembrie
1818, deşi avea numai 31 de ani, a fost ales stareţul mănăstirii; pe lângă temeinica pregătire
culturală, a dat dovadă de smerenie, răbdare, dragoste faţă de toţi, de trăire în rugăciune, post şi
„muncă neîncetată”; în 1820 a fost hirotesit arhimandrit; aici a fost stareţ vreme de 32 de ani
(până în 1850), perioadă în care a depus „neîncetate strădanii pentru ridicarea vieţii călugăreşti
de acolo, pentru buna îndrumare a vieţuitoarelor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi locaşuri de
închinare şi chilii pentru şcolarizarea tineretului” ş.a.

59
Atanasie Baldovin, „Viaţa şi nevoinţele monahale ale Prea Cuviosului Episcop al Râmnicului Noul Severin
Calinic”, în Biserica Ortodoxă Română, XXII (1898–1899), nr. 9–10, pp. 1016–1046; Toma G. Bulat, Din
corespondenţa episcopului Calinic al Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1927, 56 p.; Niculae Şerbănescu, „Canonizarea
Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXII (1955), nr. 11–12, pp. 1137–1172;
Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, pp. 110–117.

21
 În 1850, stareţul Calinic de la Cernica a fost ale episcop al Râmnicului; întrucât reşedinţa
eparhială, precum şi catedrala de la Râmnic au fost aproape distruse din pricina Revoluţiei de la
1848, arhiereul Calinic a fost instalat la Craiova (în 26 octombrie 1850); după refacerea
reşedinţei de la Râmnic, în 1854, s-a mutat aici, după ce, în prealabil (în 1851), a redeschis
seminarul la Craiova, mutat, tot în 1854, la Râmnic; din acest an (1854) a început ridicarea unei
noi catedrale după planurile sale, pictată de către Gheorghe Tattarescu; în eparhia sa a ridicat o
nouă biserică la Schitul Frăsinei din Munţii Vâlcei, care a fost întemeiată încă din secolul al
XVII-lea, „rânduind reguli aspre de vieţuire, aşa cum văzuse la Athos şi pe care le respecta el
însuşi de când intrase în mănăstire”; la Râmnic a înfiinţat o tipografie, tipărind aici cărţi de slujbă
şi de învăţătură creştinească; a sprijinit şcoli din Eparhie şi, îndeosebi, pe elevii săraci.
A fost şi un patriot luminat, făcând parte din Divanul Ad-hoc al ţării, militând pentru
unirea Ţării Româneşti cu Moldova; a fost, de asemenea, şi din Adunarea electivă a ţării, când a
fost ales Alexandru Ioan Cuza ca unic domn al celor două Ţări Române (24 ianuarie 1859).
Mulţi l-au intuit ca un om sfânt; „cei care l-au cunoscut au rămas impresionaţi de multele
sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi blândeţea sa, de rugăciunile
sale tămăduitoare de boli trupeşti, de posturile şi privegherile sale”.
Fiind în vârstă şi bolnav s-a retras la mănăstirea Cernica (în 1867), unde la 11 aprilie
1868 a trecut la Domnul; pentru sfinţenia vieţii lui, în 1950 a fost trecut în rândul sfinţilor, cu
cinstire din anul 1955 încoace, pe data de 11 aprilie a fiecărui an.

IV. 5. Cuviosul Antipa Atonitul (de la Calapodeşti)60

A văzut lumina zilei în anul 1816, în satul Calapodeşti, azi jud. Bacău, la botez primind
numele Alexandru; tatăl său a fost diacon la biserica din sat, iar mama sa, Ecaterina, o femeie
vrednică, s-a călugărit la bătrâneţe, cu numele Elisabeta; tânărul Alexandru a învăţat carte în
satul său natal, iar după moartea tatălui său, încă de timpuriu „a fost nevoit să înveţe meşteşugul
legării de cărţi, pentru a contribui şi el la întreţinerea familiei”.
La vârsta de 20 de ani şi-a îndreptat paşii spre mănăstirea Neamţ, dar aici n-a fost primit;
de aici s-a dus la mănăstirea Căldăruşani, „în care erau încă vii tradiţiile paisiene, moştenite prin
ucenicii vrednicului de pomenire, stareţul Gheorghe”; aici s-a dovedit „cu luare-aminte la toate
cuvintele de învăţătură ale părinţilor, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, aşa
cum se cuvine celor dornici de viaţă călugărească”. Nu după multă vreme, stareţul mănăstirii l-a
tuns în monahism, primind numele Alipie; doi ani mai târziu, a plecat la Muntele Athos,
aşezându-se la schitul românesc Lacu; aici „s-a întărit sufleteşte prin ascultările la care a fost

60
Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, pp. 176–179.

22
rânduit, ca şi prin sfaturile pe care le primea cu dragoste şi smerenie de la părinţii cu învăţătură şi
viaţă îmbunătăţită”.
De aici a plecat la mănăstirea Esfigmenu din nordul Muntelui Athos, mănăstire mult
sprijinită de către domnii moldoveni, precum şi de către familia mitropolitului Veniamin
Costachi (1803–1842); la această mănăstire a primit «schima cea mare» a călugăriei – care cere
post aspru, rugăciune şi slujire neîntreruptă – devenind «schimonahul Antipa»; se presupune că
tot acum a fost hirotonit ierodiacon (diacon) şi ieromonah (preot).
În cursul anului 1860, schimonahul Antipa, după o trăire duhovnicească aleasă, de 20 de
ani, la Muntele Athos, s-a întors în Moldova, pentru a strânge ajutoare pentru zidirea schitului
românesc de la Prodromu (Muntele Athos); în ţară a stat la un metoc din Iaşi, care aparţinea unei
mănăstiri de la Sfântul Munte; aici a fost căutat de mulţi credincioşi, „pentru care era o adevărată
pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire cu adevărat creştină”.
În vederea strângerii de noi ajutoare pentru schitul Prodromu, cuviosul Antipa s-a
îndreptat spre „pravoslavnica Rusie”, oprindu-se mai întâi la Kiev, „pentru a se închina
moaştelor cuvioşilor părinţi de la Lavra Pecerska”; de aici s-a îndreptat spre Moscova, iar, pe
urmă, spre Petersburg, primind de peste tot ajutoare materiale.
În perioada cât a vizitat Rusia a trecut şi pe la mănăstirea „Varlaam”, de pe o insulă din
lacul Ladoga (în apropiere de Finlanda), impresionându-l în mod deosebit; din această pricină,
după ce a trimis ajutoarele la schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a aşezat la mănăstirea
„Varlaam”, într-o chilie a schitului cu hramul „Tuturor Sfinţilor”, continuându-şi nevoinţele în
duhul isihasmului; aici, „erau cunoscute tradiţiile paisiene, căci unii dintre monahii de pe
vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareţ de la Neamţ”, Paisie; viaţa sa duhovnicească a început
să fie cunoscută pe o arie întinsă din nordul Rusiei, aşa încât, „era căutat de mulţi călugări şi
credincioşi, pentru slujbe şi cuvânt de învăţătură”; sub îndrumarea lui s-au format mulţi ucenici
duhovnici, care i-au dus pe mai departe, trăirea călugărească în spirit isihast.
A trecut la Domnul în 10 ianuarie 1882, fiind înmormântat în gropniţa mănăstirii
„Varlaam”, fiind trecut în rândul sfinţilor de Sântul Sinod al Bisericii noastre, în 1992, având ca
zi de prăznuire data de 10 ianuarie a fiecărui an.

IV. 6. Arhimandritul Sofian Boghiu61

S-a născut în anul 1912, în satul Coconeştii Vechi – Bălţi (Basarabia); din fragedă
copilărie (în 1925) a intrat ca „frate” la mănăstirea Rughi-Soroca; în cursul anului 1940 a
absolvit Seminarul Monahal de la mănăstirea Cernica, iar în perioada 1940–1945 a urmat

61
Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, Roman, Editura Episcopiei Romanului şi a Huşilor, 1984, pp.
399–407; Idem, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Roman, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, pp. 613–618.

23
Facultatea de Teologie din Bucureşti, Academia de Belearte şi Şcoala de Pictură Monumentală,
tot de aici.
În anul 1936 a fost călugărit la mănăstirea Dobruşa (Basarabia), hirotonit, mai apoi
ierodiacon (diacon), iar în 1940, ieromonah (preot).
A fost o vreme profesor la Seminarul Monahal de la mănăstirea Neamţ; o bună parte din
timp şi-a petrecut-o pictând lăcaşuri de cult, în ţară şi peste hotare.
În cursul anului 1952 a fost numit stareţ şi duhovnic al mănăstirii Antim din Bucureşti.
Cu toate că această mănăstire a avut duhovnici de renume, părintele Sofian se numără în
fruntea lor; pe credincioşi i-a atras „blândeţea, bunătatea şi dragostea duhovnicească a Părintelui
Arhimandrit Sofian”; Cuvioşia Sa era „căutat de credincioşi pentru că… slujea frumos… şi cu
evlavie, pentru că dădea sfaturi de folos cu multă înţelepciune, pentru că era un pictor bisericesc
renumit în toată ţara şi, mai ales, pentru că era considerat de credincioşi printre cei mai buni
duhovnici din Capitală”.
De arătat că, încă din tinereţe a avut mari părinţi duhovniceşti, care i-au călăuzit paşii
spre aleasa cale a poruncilor dumnezeieşti şi a citirii operelor Sfinţilor Părinţi; de fapt, din
copilărie a fost râvnitor pentru a cunoaşte tainele credinţei, dar şi pentru a-l sluji cu adevărat pe
Hristos, iar mănăstirile i-au oferit această şansă.
Întrebat fiind o dată cum puteau mănăstirile menţine evlavia în rândul credincioşilor
ortodocşi, a spus, între altele: „în posturi, în Duminici şi sărbători, mai ales, veneau mulţi
credincioşi la mănăstiri, fiind atraşi de slujbele frumoase săvârşite în sobor cu mulţi preoţi şi
diaconi şi de cântările alese ale călugărilor şi fraţilor la cele două strane. Mai ales la privegheri şi
la slujbele cu sobor din sărbători, te simţeai ca în cer. Nu-ţi trebuia altă hrană şi bucurie mai mare
în viaţă. Slujbele frumoase din mănăstiri, dragostea călugărilor dintotdeauna, găzduirea
credincioşilor la arhondarice, sfaturile date de duhovnici celor care veneau la ei pentru
spovedanie erau o foarte bună hrană pentru suflete, încât prin toate acestea şi, mai ales, prin
slujbe şi duhovnicie, se întreţine evlavia curată şi bunăcuviinţa în casele credincioşilor noştri”.
Spusele sale arată faptul că, Părintele Sofian, prin pregătirea sa teologică, dar şi de artă
bisericească, cuvântul Sfintei Scripturi şi operele Sfinţilor Părinţi le-a transpus şi în practică, pe
la mănăstirile pe la care s-a aşezat, şi, în special, la mănăstirea „Antim” din Bucureşti; Cuvioşia
Sa a trăit viaţa călugărească în duh isihast, dar în mijlocul credincioşilor, fiind un exemplu
personal de adevărată viaţă în Hristos şi cu Hristos.
Teolog, cărturar, om de artă şi duhovnic de seamă, a fost unul dintre monahii
reprezentativi ai sec. XX şi XXI, din ţara noastră, păstrâdu-i-se amintirea până azi la mănăstirea
„Antim” din Bucureşti, dar, şi în inimile clericilor şi a credincioşilor care l-au cunoscut.

24
 După 50 de ani de slujire la mănăstirea Antim din Bucureşti, a trecut la Domnul la 14
septembrie 2002, fiind înmormântat aici.

V. Isihasmul în Dobrogea (fosta Schythia Mică). Lăcaşuri sihăstreşti

Dobrogea este ţinutul dintre Dunăre şi Mare, în care a pătruns învăţătura lui Iisus Hristos,
încă din epoca apostolică62; aici au răspândit cuvântul Evangheliei Sfinţii Apostoli Andrei63 şi
Filip64; de la ei încoace, prin ierarhii care i-au urmat, a prins contur organizarea bisericească, ce
poate fi identificată documentar cel puţin din sec. al IV-lea65.
După cum s-a mai arătat, în paralel cu viaţa creştină trebuia să existe şi creştini cu o trăire
aleasă, care, cu vremea să fi pus baza monahismului şi la noi; sunt dovezi, în acest sens, existenţa
unor monahi iluştri, precum Sfântul Ioan Casian, Dionisie Exiguul şi „călugării” sciţi despre care
se va vorbi în cele ce urmează.
Monahii primelor veacuri de la noi puteau trăi în peşteri, sau în locuri special amenajate
în „măruntaiele munţilor”66; cunoaştem, în acest sens, bisericuţele rupestre de la Basarabi (fost
Murfatlar) din sec. X–XI; peştera din hotarul satului Ion Corvin (Dobrogea, de pe vremea Sf. Ap.
Andrei); altele, din preajma acesteia, care ar fi devenit chilii; complexul rupestru de la
Dumbrăveni (Dobrogea) în apropiere de graniţa cu Bulgaria; complexul ar data din sec. IV-lea;
după o vreme a fost abandonat şi, mai târziu, refăcut, în sec. IX–X; de asemenea, la Slava Rusă
(fost Libida), jud. Tulcea, un alt complex monahal, care ar fi funcţionat în sec. IV–VII ş.a.;
credem că, în viaţa monahală a continuat, cel puţin în formă sihăstrească şi în veacurile
următoare, X–XIV, în sec. XIII–XIV sub oblăduirea Mitropoliei de la Vicina 67, iar odată cu
întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei (în 1359), puţinii credincioşi din Dobrogea, mai ales
monahii de aici, puteau fi ocrotiţi şi de către domnitorii Ţării Româneşti ce au urmat secolului
întemeierii ei ca stat (al XIV-lea).
Urme sigure despre vetre sihăstreşti avem, însă, numai din sec. al XVII-lea încoace, şi
anume:

62
Amănunte despre viaţa creştină la Tomis, vezi la: Niculae Şerbănescu, „1600 de ani de la prima atestare
documentară despre existenţa episcopiei Tomisului”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVII (1969), nr. 9–10, pp.
966–1026.
63
Epifanie Tomitanul, „Sfântul Apostol Andrei în tradiţia românilor – mărturie a vechimii creştinismului şi a
comunităţii noastre pe aceste meleaguri”, în Glasul Bisericii, XXVIII (1979), nr. 11–12, pp. 1157–1174.
64
Emilian Popescu, „Sfântul Apostol Filip – misionar pe pământul românesc”, în vol. Logos IPS Arhiepiscop
Bartolomeu la împlinirea vârstei de 80 de ani, Cluj-Napoca, 2001, pp. 386–398.
65
Idem, „Organizarea eclesiastică a provinciei Scythia Minor în secolele IV–VI”, în Studii Teologice, XXXII (1980),
nr. 7–10, pp. 590–605.
66
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ed. a III-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, 2006, pp. 151–152.
67
Ibidem, pp. 210–212.

25
 V. 1. Sihăstria „Sf. Atanasie” de la Niculiţel68
A fost înfiinţată în secolul al XIII-lea, în care s-a dus viaţă isihastă, cel puţin până în sec.
al XV-lea; nu cunoaştem când a fost desfiinţată, poate chiar în acelaşi secol, din pricina ocupaţiei
otomane.

V. 2. Sihăstria „Cocoşu” – Niculiţel69

A luat fiinţă în anul 1679, în „pădurile seculare din partea locului”, cu „o mică comunitate
de călugări isihaşti”, într-o poiană de sub dealul Cocoşu (de unde îi vine şi numele), la
aproximativ 4 km de Niculițel; mănăstirea Cocoșu „a dăinuit în tihnă peste un secol, formând în
satele româneşti din nordul Dobrogei un puternic curent ortodox de înnoire duhovnicească”; se
spune că monahii de aici au păstrat mereu legături cu două puternice vetre mănăstireşti,
mănăstirea Neamţ şi Muntele Athos, şi poate că, sihăstria Cocoşu să fi fost şi un loc de popas
pentru călugării care treceau pe aici înspre Muntele Athos şi înapoi, atât din Moldova, cât şi din
Transilvania.
De menţionat că, de la începutul secolului al XVI-lea şi până în anul 1878, aproape întreg
teritoriul Dobrogei căzând sub turci, a dispărut şi viaţa monahală de aici; cu toate acestea, la
începutul secolului al XIX-lea, schitul Cocoşu revine la viaţă, cu trăire isihastă, iar în 1833 a
devenit mănăstire; în secolul al XIX-lea a avut călugări de seamă, precum arhimandritul Visarion
(† 1862), care a venit de la mănăstirea Neamţ, împreună cu ucenicii lui: Gherontie şi Isaia şi cu
cei care au urmat după ei; mănăstirea Cocoşu este un lăcaş monahal ortodox de frunte din
Dobrogea.

V. 3. Sihăstria Celic-Dere70
În apropiere de sihăstria Cocoşu, se afla, încă din secolul al XVII-lea „o mică aşezare
isihastă, cunoscută sub numele de sihăstria Celicul, nume pe care l-a primit „după pârâul cu
acelaşi nume”; pe valea râului, „se nevoiau în bordeie de lemn, ca la zece pustnici români,
renumiţi pentru asceza şi sfinţenia vieţii lor”; după un veac de viaţă duhovnicească şi sihăstria
Celic a fost desfiinţată de către otomani; ea a fost reînfiinţată la începutul secolului al XIX-lea,
pe amplasamentul actualei mănăstiri Celic-Dere; monahii vieţuiau în bordeie de lemn şi din
pământ, iar Sfintele Slujbe erau săvârşite într-o bisericuţă, tot din lemn, ce avea hramul
„Adormirea Maicii Domnului”.

68
Ioanichie Bălan, Vetre sihăstreşti…, p. 221.
69
Ibidem, pp. 221–222.
70
Ibidem, pp. 222–223.

26
 În cursul anului 1850, monahii de aici au întemeiat, la 2 km de sihăstria Celicul, o nouă
sihăstrie, numită Celicul Mic, funcţionând amândouă timp de un secol; în anul 1947 Celicul Mic
a fost desfiinţat.

V. 4. Sihăstria Saon71
Tot în cursul anului 1850, câţiva călugări de la Celicul (Mare) au mai întemeiat o altă
sihăstrie, în lunca Dunării, ce este cunoscută cu numele Saon; şi călugării de aici vieţuiau în
bordeie de lemn, slujbele făcându-se într-o biserică din lemn, cu hramul „Înălţarea Domnului”;
după ceva vreme, Saonul a devenit mănăstire şi metoc a Eparhiei Dunării de Jos; mănăstirea
Saon a avut călugări vrednici, care au trăit în spirit isihast.

V. 5. Sihăstria Taiţa72
În secolul al XVIII-lea trăiau în comuna Hamcearca – Tulcea, „sihaştri moldoveni şi
transilvăneni, cei mai mulţi cu metania la mănăstirea Neamţ”; vieţuiau şi ei în construcţii de
lemn; se închinau într-o biserică tot din lemn.
Întrucât în deceniile de început ale secolului al XIX-lea, numărul călugărilor a crescut,
sihăstria Taiţa a devenit mănăstire „cu viaţă de obşte”; dacă în 1850 numărul călugărilor era de
aproximativ 30, în 1872 a scăzut la 14, iar în 1879 a fost distrusă de unii răufăcători.

V. 6. Sihăstria Hamcearca – Tulcea73

O mică sihăstrie se afla (a doua) tot la Hamcearca, care a funcţionat în secolele XVIII–
XIX; mai apoi a fost transformată în biserică parohială.

V. 7. Sihăstria Tichileşti (nordul Dobrogei)74

A funcţionat în secolele XVIII–XIX, după care şi ea a fost transformată în biserică
parohială.

71
Ibidem, pp. 223.
72
Ibidem, pp. 223–224.
73
Ibidem, pp. 224.
74
Ibidem, pp. 224.

27
 VI. Personalităţi isihaste din Dobrogea

VI. 1. Sfântul Ioan Casian75

Călugăr şi teolog din Scythia Mică (Dobrogea de azi), născut în preajma anului 360, se
pare, în actuala localitate Casian, jud. Constanţa; de tânăr a intrat într-o mănăstire din Dobrogea
de azi, după care, în jurul anului 380, a plecat cu un alt călugăr de aici, pe nume Gherman, la
Locurile Sfinte; aici au vieţuit într-o mănăstire din apropiere de Betleem, o perioadă de cinci ani
de zile; dorind să ia contact şi cu alte vetre mănăstireşti din Răsărit, s-a dus la „aşezările ascetice
din Egipt, cunoscând pe renumiţii părinţi duhovniceşti de acolo”; în jurul anului 400, cei doi
călugări dobrogeni se aflau la Constantinopol, unde au fost hirotoniţi de către Sfântul Ioan Gură
de Aur (Ioan Casian în diacon, iar Gherman în preot); au rămas aici până în anul 404, când
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost trimis în al doilea său exil; mâhniţi de soarta Sfântului Ioan Gură
de Aur, Ioan Casian şi călugărul Gherman au plecat la Roma, pentru a solicita sprijinul papei
Inoceţiu I, în favoarea Sfântului Ioan Gură de Aur; la Roma, Ioan Casian a fost hirotonit preot,
iar prin anii 410–411 a plecat în Marsilia (Franţa de azi), unde a întemeiat două mănăstiri, una
pentru călugări şi alta pentru călugăriţe, organizate după modelul celor din Răsărit, în special
după Regulile Sf. Vasile cel Mare.
În calitatea de teolog, a alcătuit trei lucrări reprezentative: a. Despre aşezămintele
mănăstireşti de obşte (chinoviale) şi despre remediile (împotriva) celor opt păcate principale; b.
Convorbiri cu Părinţii şi c. Despre întruparea Domnului împotriva lui Nestorie, traduse şi în
limba română: Scrieri alese (traducere de Vasile Cojocaru şi David Popescu, cu note de Nicolae
Ghiţescu), Bucureşti, 1990, 908 p.
Sf. Ioan Casian a trecut la cele veşnice în anul 430 în Marsilia.
Din lucrările sale, reiese limpede faptul că el a dus o viaţă ascetică, numărându-se nu
numai printre călugării cu trăire aleasă a vremii sale, ci şi printre teologii de frunte ai secolelor
IV–V; el este prăznuit ca sfânt, de către Biserica Ortodoxă, în fiecare an în 29 februarie (an
bisect).

VI. 2. Dionisie Exiguul (cel Mic)76

S-a născut în jurul anului 470, în Scythia Minor (Dobrogea de azi); încă de tânăr a intrat
într-o mănăstire de aici, iar nu după multă vreme s-a dus în Răsăritul creştin să ia contact cu viaţa

75
Date despre el, vezi la: Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, ed. a II-a, Bucureşti, 2002, pp. 82–83;
Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a III-a, Iaşi, Editura Trinitas, 2004, pp. 136–137; amănunte la:
Vasile Cojocaru, David Popescu, cu note de Nicolae Chiţescu, Scrieri alese, Bucureşti, 1990, 908 p.
76
Gheorghe Drăgulin, „Ieromonahul Dionisie Smeritul «Exiguus sau cel mic». Încercare de întregire
biobibliografică”, în Studii Teologice, XXXVII (1985), nr. 7–8, pp. 521–539; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, vol. I, ed. a III-a, pp. 137–138.

28
mănăstirească de acolo; după o vreme s-a dus la Constantinpol, de unde, în preajma anului 496 a
fost chemat la Roma; aici a vieţuit în mănăstirea „Sfânta Anastasia”; la scurtă vreme a fost
hirotonit preot; la „Roma a lucrat în cancelaria papală, a tradus din greceşte, a predicat, a instruit
pe alţii”; aici a realizat „zece traduceri din lucrări teologice, aghiografice şi canonice”; între
traducerile teologice amintim: Despre crearea omului, a Sfântului Grigorie de Nissa; două
Scrisori ale Sfântului Chiril al Alexandriei; Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei
către Nestorie, inclusiv cele 12 anatematisme; Tomosul către armeni a patriarhului Proclu al
Constantinopolului; a tradus şi lucrări aghiografice, precum: Pocăinţa Sfintei Thaisia, Istorisirea
aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul şi Viaţa Sfântului Pahomie; de asemenea, a tradus
Canoanele zise apostolice „ale primelor patru Sinoade ecumenice şi ale unor Sinoade locale, în
două ediţii sau versiuni”; lui i se „atribuie şi o culegere de texte patristice (florilegiu) din
lucrările marilor Părinţi bisericeşti de până la el”: Atanasie al Alexandriei, Grigorie de Nazianz,
Grigorie de Nissa, Vasile cel Mare, Ciprian de Cartagina, Ilarie din Pictavium, Ambrozie al
Milanului şi Fericitul Augustin, mai cu seamă, „texte referitoare la disputele hristologice şi
trinitare”.
El a avut şi temeinice „cunoştinţe astronomice, de calendaristică şi de calcul pascal”,
fiind incluse în Cartea despre Paşti; el a „fixat cronologia erei creştine, numărând, pentru prima
oară anii” de la naşterea lui Iisus Hristos; a fixat cronologia în anul 754 (după unii 753), în loc de
749 „ab Urbe condita”, comiţând o eroare de 4–5 ani; cronologia sa se numeşte „Era creştină”,
„Noua eră”, „a Întrupării”, „de la Hristos” sau „dionisiană”.
În ultima vreme s-a încercat să se identifice cu acel Dionisie Pseudo-Areopagitul,
argumentare greu de acceptat, din lipsă de informaţii concludente în acest sens.
A trecut la cele veşnice în preajma anului 545, în mănăstirea Vivarium din Calabria
(Italia).

VI. 3. „Călugării sciţi”77

Monahismul dobrogean este cunoscut şi prin aşa-numiţii „călugări sciţi”, cunoscuţi prin
implicarea lor în controversele teologice ale veacului al VI-lea; dintre aceşti călugări amintim pe
Ioan Maxenţiu, cu cele opt cărticele, intitulate Libelli, în care a tratat teme de hristologie şi
antropologie; de asemenea, a alcătuit o lucrare, în dialog, numită Contra Nestorianos (în două
cărţi); în acelaşi timp şi o cărticică cu titlul Libellus fidei (Cărticica credinţei).
Un alt „călugăr scit” a fost Leonţiu (identificat de unii cu vestitul teolog Leonţiu din
Bizanţ), rudă cu generalul bizantin Vitalian, cu lucrări teologice.

77
Vasile Sibiescu, Călugării sciţi, Sibiu, 1936; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a III-
a, pp. 138–139.

29
 Cel de al treilea important „călugăr scit” a fost Petru Diaconul despre care s-a spus că
„ar fi tradus unele opere din… Sfinţii… Părinţi greci, în latineşte şi ar redactat un florilegiu spre
a veni în ajutorul acestor monahi, la studierea teologiei”; se poate afirma că aceşti „călugări
sciţi” au reprezentat „un curent teologic care a atras atenţia la vremea respectivă”, atât în Răsărit,
cât şi în Apus; lucrările acestor teologi din Scythia Mică „sunt considerate… până… azi ca
primele manifestări de creaţii culturale de nivel continental, ale daco-romanilor, strămoşii
românilor”.
Cu toate că nu face parte din „grupul călugărilor sciţi”, amintim, totuşi, un reprezentant
de seamă „al culturii «laice» din epoca daco-romană, Aethieus Hristicus”, originar din Histria
(Istria de azi), „un negustor, navigator, memorialist şi geograf, autorul lucrării Cosmographia, cu
importante date geografice, care va fi apoi mult utilizată în Apus”.

VI. 4. Protostinghelul Arsenie Papacioc78

Ocuparea Scythiei Mici, la începutul secolului al VII-lea, de către avaro-slavi, iar din
secolul al XV-lea de către turci, stăpânire care a durat până în anul 1878, au afectat viaţa
bisericească românească din Dobrogea de azi;aproape că a dispărut viaţa creştină de aici şi,
bineînţeles, cea monahală; de aceea, vreme de atâtea veacuri, nu cunoaştem călugări
reprezentativi pe aceste teritorii româneşti; aceasta nu înseamnă că n-au fost, dar, nu le
cunoaştem încă numele şi activitatea lor, în părţile dobrogene; unul dintre călugării de seamă ai
sec. XX şi XXI a fost părintele Arsenie Papacioc.
S-a născut în anul 1914, în comuna Perieţi, jud. Ialomiţa; după ce a urmat „o şcoală
medie de artă şi sculptură” a intrat în mănăstirea Cozia, apoi la mănăstirea Antim, după care, în
1949 s-a călugărit, la mănăstirea Sihăstria, avându-i aici, ca îndrumători bisericeşti pe marii
duhovnici Ilie Cleopa şi Paisie Olaru.
În anul 1950 a fost hirotonit preot (ieromonah, după ce în prealabil a fost hirotonit diacon,
ierodiacon) şi numit duhovnic la mănăstirea Slatina – Suceava.
În viaţa dânsului urmează mai multe ascultări: stareţ al mănăstirii Cheia – Prahova, vreme
de şase ani; preot şi duhovnic la mănăstirile Căldăruşani, Dintr-un Lemn şi Cernica (în perioada
1964–1976).
În anul 1976 a fost numit preot şi duhovnic la schitul „Sfânta Maria” din Techirghiol, jud.
Constanţa.
Fiind întrebat de către Părintele Ioanichie Bălan, ce a învăţat, în mod deosebit, în viaţa de
mănăstire, de la început şi pe tot parcursul vieţii, Părintele Arsenie a spus, între altele: „După ce
am intrat în mănăstire m-am simţit foarte mic şi neînsemnat, dar încurajat puternic de importanţa
78
Cf. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, Huşi, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1984, pp.
443–453; Idem, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Huşi, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1988, pp. 657–680.

30
tainei acestei dăruiri. Am simţit imensa valoare a focului naşterii din nou într-o aşezare smerită a
fiinţei mele, lucru pe care în lume nu l-aş fi putut trăi şi cunoaşte, pentru că nu există crucea de
aur a tăierii voii proprii. Aici, în viaţa monahală, ies la iveală multele neputinţe din om şi aşa
simţi nevoia să te umileşti, fermentul cel mai important pentru formarea personalităţii
duhovniceşti a călugărilor. Aici, cu darul lui Dumnezeu, se subţiază mintea şi se smereşte inima
şi nu şti de unde cunoşti lucruri ascunse ţie până atunci… Aici, în viaţa de mănăstire am
constatat că ni se descoperă la nesfârşit posibilităţi de viaţă curată, că «Dumnezeu vrea să-ţi
dăruiască mai multe bunătăţi decât ceri tu» şi eşti îndemnat spre o mare nădejde de mântuire.
Aici, în mănăstire, am învăţat cel mai mult a ierta, a mă ruga ziua şi noaptea lui Dumnezeu şi a
iubi fără părtinire pe oameni. Dar, cea mai mare mulţumire o am către nemărginita bunătate a lui
Dumnezeu, că mi-a dat şi am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, apărătoarea desăvârşită
a celor păcătoşi. În viaţa de mănăstire mi-am aprins sufletul de bucurie, încredinţându-mă
rugăciunilor Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor”79; prin urmare, o trăire isihastă.
Iată, în câteva cuvinte, crezul şi trăirea călugărească a Părintelui Arsenie, trecută prin
mănăstirile pomenite şi, în special, la mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, unde a trecut la
Domnul în 19 iulie 2011.

VII. Isihasmul în Moldova

Dintre toate provinciile româneşti, până astăzi, Moldova are cele mai multe mănăstiri şi
schituri, încă din cele mai vechi timpuri; din mulţimea acestora le vom prezenta pe cele mai
reprezentative:

VII. 1. Sihăstria Neamţ80

Este cea mai veche sihăstrie din Moldova, se pare, cu rădăcini de la sfârşitul secolului al
XII-lea; aici au vieţuit, la început, monahi moldoveni, „formaţi atât în micile grupuri isihaste,
situate de-a lungul Carpaţilor, cât şi în Muntele Athos, reîntorşi apoi pe pământul natal”; în
secolul al XIV-lea, numărul călugărilor înmulţindu-se, a fost nevoie să se ridice un schit şi o
biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Ioan Teologul”; chiar acest hram „oglindeşte gândirea
mistică şi râvna duhovnicească a sihaştrilor din partea locului”; spre sfârşitul secolului al XIV-
lea, numărul sihaştrilor de la Neamţ crescând, a fost înălţată cea dintâi biserică din Piatră; în
secolele următoare, mai ales sub Alexandru cel Bun (1400–1432) şi Ştefan cel Mare (1457–
1504), sihăstria de la Neamţ s-a transformat într-o adevărată mănăstire, ajutată fiind, economic,

79
Ioanichie Bălan, Convorbiri…, vol. II, pp. 444.
80
Idem, Vetre de sihăstrie…, pp. 82–88; Ştefan Balş – Corina Nicolescu, Mănăstirea Neamţ, Bucureşti, 1958.

31
şi de către domnitorii pomeniţi; astfel că, fosta sihăstrie de la Neamţ a ajuns să fie „cea mai
puternică vatră monahală românească”; de pildă, „sihaştrii nemţeni se nevoiau fie singuri, fie în
mici grupuri de doi-trei, în chilii de lemn, adăpostite în pădurile din împrejurimi. Mănăstirea le
asigura hrana şi îmbrăcămintea, iar ei se îndeletniceau numai cu rugăciunea şi cu lucrul
mâinilor… Unii dintre ei se retrăgeau din obşte periodic, mai ales în postul Paştilor sau numai
pentru câteva zile, înainte de a lua Trupul şi Sângele lui Hristos”; unii îşi făceau ucenici, care au
dus pe mai departe această viaţă sihăstrească; secolele XVI–XIX au fost cele mai înfloritoare;
amintim, între sihaştrii acesteia pe episcopul Pahomie al Romanului, cu metania la Neamţ, pe
Paisie Velicicovschi şi cuviosul ieroschimonah Ioan Iacob de la Hozeva, trecut şi el în rândul
sfinţilor; mănăstirea a devenit şi un mare centru de cultură bisericească.

VII. 2. Sihăstria Putna81

A luat fiinţă în secolul al XV-lea; monahii de aici „se nevoiau singuri, în chilii mici, de
lemn. În sărbători, coborau în mănăstire, unde… se spovedeau… se împărtăşeau şi primeau cele
de trebuinţă. Apoi se retrăgeau în linişte”; abia în secolul al XVII-lea s-a ridicat o biserică mai
mare de lemn, cu hramul „Buna Vestire”, de când sihaştrii de aici au început să ducă o viaţă de
obşte (în comun), când „se rugau, lucrau şi luau masa împreună, în desăvârşită linişte şi dragoste.
Ei se îndeletniceau aici mai mult cu rugăciunea la biserică… şi în particular… şi cu lucrul
mâinilor la chilii, îndeosebi copiatul şi ornamentatul cărţilor de cult pentru mănăstiri şi biserici
de sat”; în secolul al XVIII-lea, sihăstria Putna a ajuns să fie cea mai mare din nordul Moldovei;
aici s-au retras mulţi sihaştri, care s-au nevoit cu „citirea zilnică… a psaltirii”, mâncau „o dată pe
zi, fără untdelemn, se îndeletniceau cu citirea şi scrierea sfintelor cărţi”.
În anul 1775, nordul Moldovei ajungând sub ocupaţie austriacă până în 1918 a fost
desfiinţată şi sihăstria Putna; abia după Unirea cea Mare (1918), teritoriile din nordul Moldovei
revenind în graniţele României Mari, mănăstirea Putna a revenit la viaţă, fiind astăzi una dintre
cele mai reprezentative mănăstiri din Moldova.

VII. 3. Sihăstria Suceviţa82

A luat fiinţă în secolul al XV-lea, pe valea pârâului Suceviţa, se pare, prin osteneala lui
Daniil Sihastrul; ei s-au nevoit „în adâncul codrilor, sub numele Obcina Mare, unde mai târziu şi-
au făcut o mică biserică de lemn, cu hramul «Schimbarea la Faţă»; pe la începutul secolului al
XVI-lea vieţuia aici un alt călugăr, Calistrat Sihastrul; el a adunat în jurul său „mai mulţi ucenici

81
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, pp. 63–64; Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna,
Iaşi, 1988.
82
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, pp. 71–72; M. A. Musicescu, M. Berza, Mănăstirea Suceviţa, Bucureşti,
1958.

32
şi a înnoit prima sihăstrie, cunoscută în tradiţie sub numele de «Sihăstria lui Calistrat»”, care,
spre sfârşitul secolului al XVI-lea a fost transformată în mănăstirea Suceviţa; aici s-a continuat
duhul isihast şi în secolele următoare; în afară de sihaştrii din mănăstire se „se linişteau în păduri
călugări din chinovie, mai ales în cele patru posturi” din cursul unui an bisericesc; din rânduiala
lor amintim: „postul, citirea psaltirii, practicarea rugăciunii lui Iisus şi tăcerea”; după anul 1775,
viaţa sihăstrească a început să decadă; din 1918 încoace a început un nou proces de revitalizare a
vieţii monahiceşti; cu vremea, mănăstirea a devenit una de călugăriţe, foarte cunoscută şi azi,
prin duhul monahicesc din ea, împreună cu duhovnicii ei.

VII. 4. Sihăstria Dragomirna83

Este cunoscută din secolul al XV-lea, în Codrii Dragomirnei; de la un număr mic de
călugări, la început, cu vremea numărul lor a sporit, astfel că au fost nevoiţi să-şi înalţe într-o
poiană „o mică biserică din lemn, cu hramul «Sfinţii Enoh, Ilie şi Ioan Teologul»”; hramul acesta
este unul de influenţă isihastă; sihaştrii de aici îşi aveau chilii în pădurile de stejar ce înconjurau
poiana Dragomirnei; ei aveau următorul program: „peste săptămână se nevoiau singuri, în
desăvârşită linişte, înălţându-şi mintea şi inima neîncetat spre Dumnezeu, asemenea lui Enoh,
Ilie şi Ioan Evanghelistul”; în zilele următoare, „se adunau în biserica din poiană, numită
«Poiana Schitului», unde se… spovedeau… şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos,
apoi se întorceau în linişte” la chiliile lor din pădure; spre sfârşitul secolului al XVI-lea,
mitropolitul Atanasie Crimca a zidit o mică biserică în locul celei de lemn, iar în 1602, a ridicat o
impunătoare biserică (după planurile sale), ce dăinuie până în zilele noastre; cu timpul, această
mănăstire a devenit una de călugăriţe, în care se mai păstrează încă, duhul isihast.

VII. 5. Sihăstria Durău84

În „partea de nord-vest a muntelui Ceahlău, dăinuieşte de aproape trei secole Sihăstria
(schitul) Durău”; unii spun că în această zonă ar fi fost sihaştrii, încă din secolul al XV-lea; în
secolul al XVII-lea era deja un schit de călugăriţe; tradiţia locului spune că această sihăstrie ar fi
fost întemeiată de către „o fată de domn, anume Mariana, cu două însoţitoare ale ei, sihăstrind
mai sus de Durău”; numele sihăstriei i s-a dat de la „cascada Duruitoarea, de sub vârful
Ceahlăului”; viaţa călugărească de aici a fost destul de intensă până în secolul al XVIII-lea, când
un număr însemnat de călugăriţe de aici, împreună cu duhovnicul lor, au întemeiat mănăstirea

83
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, pp. 72–73; G. Popescu-Vâlcea, „Din odoarele de artă de la Dragomirna”, în
Biserica Ortodoxă Română, LXXXV (1967), nr. 11–12, pp. 1240–1254; Idem, „Şcoala miniaturistică de la
Dragomirna”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVI (1968), nr. 3–5, pp. 455–468.
84
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, pp. 133–135.

33
Văratec; în anul 1835, mănăstirea Durău a fost transformată în mănăstire de călugări; ea a rămas
până astăzi o mănăstire însemnată din munţii Ceahlăului.

VII. 6. Sihăstria Pocrovul („Acoperământul”)85

A fost întemeiată de către episcopul Pahomie al Romanului, în secolul al XVIII-lea; el şi-
a avut metania la mănăstirea Neamţ, dar a şi sihăstrit în Muntele Chiriac, din părţile nemţene; de
fapt, sihăstria Pocrov, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” este o fiică a sihăstriei lui
Chiriac, pomenită mai sus (din muntele Chiriac); cât priveşte trăirea monahicească de la sihăstria
Pocrov „duceau desăvârşită viaţa de obşte, în linişte, în ascultare, în tăcere şi în rugăciune
neîncetată. Slujba în biserică se făcea după tradiţia sihăstriilor moldovene, cele şapte laude la
vremea lor şi Sfânta Liturghie sâmbăta şi în sărbători, când toţi părinţii… se spovedeau… şi
primeau Prea-Curatele Taine. Masa se dădea o dată pe zi, la orele trei după amiaza, un singur fel
de mâncare din legume, fără untdelemn şi vin; sâmbăta şi Duminica se dezlega la untdelemn”; pe
lângă sihaştrii care trăiau în obşte, erau şi alţi sihaştrii anahoreţi (singuri în singurătate); de la
întemeiere, până în secolul al XX-lea, numărul călugărilor de aici a fost între 20 şi 40, cu o viaţă
trăită în duh isihast; acum, numărul sihaştrilor este mai mic, dar cu toţii „se ostenesc să ţină
neîntrerupt firul rugăciunii şi al tradiţiei isihaste” la Procov.

VIII. Personalităţi isihaste din Moldova

VIII. 1. Sfântul Daniile Sihastrul86

S-a născut pe la sfârşitul secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea, la
botez primind numele Dumitru; potrivit lui Ion Neculce (1672–1745), din lucrarea O samă de
cuvinte, Daniil Sihastrul „s-ar fi născut într-o casă de ţărani, într-un sat ce aparţinea de Episcopia
din Rădăuţi; s-a călugărit de tânăr la mănăstirea-catedrală din Rădăuţi, cu numele David; aici „a
învăţat carte, a deprins pravila vieţii călugăreşti şi a lucrat la gospodăria mănăstirii, alături de
ceilalţi vieţuitori”; râvnitor pentru o viaţă pustnicească, s-a retras la schitul „Sfântul Lavrentie”
(Laurenţiu), într-un hotar, înglobat astăzi în comuna Vicovul de Sus, jud. Suceava; la acest schit,
a dus o viaţă aspră „de post şi rugăciune, împreunate cu munca în gospodăria schitului”; tot aici a
îmbrăcat şi „schima mare”, adică a îmbrăţişat ultima treaptă a călugăriei, primind numele Daniil;
mai târziu s-a retras „înspre munte, pe malul râului Vileul, azi în satul Putna”; în această zonă a
aflat o stâncă, „în care, după spusele tradiţiei, a dăltuit cu multă osteneală un paraclis, din care se
85
Ibidem, pp. 90–91; Constantin Voicescu, „Schitul Pocrov şi importanţa lui pentru viaţa culturală şi bisericească din
Moldova în sec. XVIII”, în Biserica Ortodoxă Română, XCI (1973), nr. 7–8, pp. 819–832.
86
Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, pp. 85–91.

34
mai văd şi azi pridvorul, naosul şi altarul, iar dedesubt, o încăpere săpată tot în treaptă, care îi
slujea drept chilie, după ostenelile zilei”.
Vestea vieţii sale curate s-a dus în majoritatea localităţilor din nordul Moldovei, chiar şi la
urechile tânărului Ştefan, fiul Domnitorului Bogdan al II-lea, ucis la Reuseni de Petru Aron
(1451), crezând că va ocupa tronul Moldovei; în această situaţie grea, tânărul Ştefan s-a adăpostit
la chilia lui Daniil Sihastrul pentru a scăpa cu viaţă; mai mult, acest pustnic i-a prevestit o
„carieră” domnească de excepţie, ceea ce s-a întâmplat începând cu anul 1457 şi a durat până în
1504; la îndemnul lui Daniil, domnitorul Ştefan va ridica mănăstirea Putna, care va deveni şi
gropniţa familiei domnitoare; după înfrângerea suferită din partea turcilor în 1476, în urma
încurajării lui Daniil, domnul moldovean a ajuns să-i alunge pe otomani peste Dunăre; în urma
acestei victorii, tot la îndemnul lui Daniil, domnitorul Ştefan va ridica mănăstirea Voroneţ,
recunoscută prin albastrul ei exterior, în întreaga lume; nu cunoaştem anul trecerii la Domnul a
lui Daniil, dar ştim că a fost înmormântat în pronaosul mănăstirii Voroneţ, zonă în care s-a mutat
între timp (tot într-o chilie săpată în stâncă); atât în viaţă, cât şi după moarte, s-a dovedit că
Daniil a făcut minuni; în anul 1992, Biserica noastră l-a trecut în rândul sfinţilor.

VIII. 2. Sfântul Leontie de la Rădăuţi87

A trăit în secolul al XV-lea, după spusele cărţii Palinodia, alcătuită de un teolog
ucrainean, pe nume Zaharia Kopistenski, prin anii 1621–1622, dar publicată abia în anul 1878;
Sfântul Leontie a făcut parte din obştea călugărilor de la mănăstirea-catedrală Rădăuţi, la început
cu numele Lavrentie; el a fost „unul din călugării îmbunătăţiţi de aici şi preţuit de credincioşii
pentru evlavia lor, dar mai cu seamă, prin rugăciunile lor, care aveau darul vindecării de boli şi
neputinţe. Pentru aceasta era socotit un adevărat «sfânt», încă din timpul vieţii”; după unii
cercetători şi istorici ar fi ajuns episcop la Rădăuţi, pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun
(1400–1432); la adânci bătrâneţe s-ar fi retras din scaun, iar înainte de moarte ar fi îmbrăcat
„marea schimă” monahală, sub numele Leontie.
Se presupune că, la mormântul său din Rădăuţi ar „fi avut loc vindecări minunate”, la
care veneau mulţi credincioşi să-l cinstească; încă de pe atunci el era prăznuit la data de 1 iulie a
fiecărui an, „când se făceau pelerinaje la moaştele sale”; după săvârşirea Sfintei Liturghii din
mănăstirea-catedrală „Sf. Nicolae” din Rădăuţi, „se oferea o masă comună în curtea mănăstirii,
pentru pelerini, săraci şi orfani, încât această zi de pomenire era cunoscută în popor sub numele
de «praznicul sfântului»”; în anul 1639 moaştele sale au fost risipite de anumiţi „răufăcători
veniţi din afara hotarelor… ţării… când a fost prădat întregul oraş Rădăuţi”; doi ani mai târziu,
Ţara Moldovei a fost binecuvântată cu moaştele Cuvioasei Parascheva, ce au fost primite de

87
Ibidem, pp. 83–85.

35
către domnitorul Vasile Lupu şi aşezate în catedrala „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi; mai târziu au
fost mutate în actuala catedrală mitropolitană din Iaşi; în anul 1992, Biserica noastră l-a trecut pe
călugărul Leontie în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire data de 1 iulie a fiecărui an.

VIII. 3. Cuvioasa Teodora de la Sihla88

După tradiţie, monahia Teodora s-ar fi născut în jurul anului 1650, în localitatea Vânători,
de lângă Târgu Neamţ; a fost o fiică a armaşului Ştefan Joldea, de la Cetatea Neamţului,
„dregător domnesc încredinţat cu paza cetăţii, unde se afla ascuns tezaurul ţării şi cu paza
temniţei de acolo”; încă de mică a fost crescută în frică faţă de Dumnezeu şi cu dragoste faţă de
neam; moartea unei surori, probabil mai mare decât ea, a produs o mare mâhnire în sânul
familiei; la insistenţele părinţilor săi, s-a căsătorit cu un tânăr, tot slujitor al cetăţii Neamţului;
îndată după cununie a plecat în părţile de origine ale soţului ei, se presupune în Ismail, azi în
Republica Moldova; întrucât n-a avut copii, de comun acord cu soţul ei au intrat în mănăstire,
Teodora (care avea aproape 30 de ani), în Mănăstirea Vărzăreşti (din Munţii Buzăului), iar fostul
ei soţ în schitul Poiana Mărului (din aceeaşi zonă), călugărindu-se sub numele de Elefterie; cât
priveşte pe Teodora, a ţinut cu stricteţe pravila călugărească: post, rugăciune, citirea de cărţi
sfinte, spovedanie şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului; câţiva ani mai târziu, obştea
de la Vărzăreşti a fost nevoită să se retragă în munţi, din pricina unor oşti turceşti şi tătăreşti, care
au prădat acele ţinuturi; ele s-au aşezat în părţile sudice ale Munţilor Vrancei, unde şi-au înălţat
un mic altar şi câteva chilii; după un deceniu de nevoinţă, monahia Teodora s-a îndreptat spre
Munţii Neamţului, locul copilăriei sale; cu binecuvântarea duhovnicului său, s-a aşezat într-o
chilie săpată în stâncă, din apropierea schitului Sihla; aici, cuvioasa Teodora a stăruit „în
rugăciune neîncetată şi de trăire cu adevărat pustnicească”. Hrana i-o oferea numai pădurea
(bureţi, urzici, mure, afine) sau cele ce-i dădeau călugării de la Sihăstria; un călugăr de la această
mănăstire o spovedea şi o împărtăşea; aici ar fi trăit cuvioasa Teodora 20 de ani; a fost
înmormântată în peştera în care a vieţuit; din pricina vitregiilor vremii, în anul 1853, trupul ei a
fost dus la Lavra Peceska din Kiev, unde se află şi astăzi, într-o raclă, pe care scrie: „Cuvioasa
Teodora din Carpaţi”; pentru viaţa ei curată, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a
trecut-o în rândul sfinţilor, fiind prăznuită în fiecare an, în 7 august.

VIII. 4. Cuviosul stareţ Paisie de la Neamţ89

88
Ibidem, pp. 105–110.

36
 A văzut lumina zilei în localitatea Poltava din Ucraina, la 1 decembrie 1722, la botez
primind numele Petru; tatăl său, cu numele Ioan, a fost preot la catedrala Uspenia („Adormirea
Maicii Domnului”) din Poltava, iar mama sa, a avut numele Irina; aceasta s-a călugărit la
bătrâneţe, la schitul „Procov” („Acoperământul Maicii Domnului”), sub numele Iuliana; rămas
orfan la vârsta de patru ani, a fost crescut de către mama sa şi un frate mai mare şi el preot la
catedrala unde a slujit tatăl lor, Uspenia din Poltava; a făcut şcoală pe lângă biserica de aici, apoi
la Academia duhovnicească din Kiev; a părăsit şcoala (după primul ciclu), în 1740 şi a intrat în
mănăstirea Liubeţki, pe Nipru, trecând, trei luni mai târziu, la mănăstirea Medvedovschi, din
dreapta Niprului; în 1741 a fost tuns rasofor, primind numele de Platon; din pricina persecuţiilor
catolice, a fost nevoit să se reîntoarcă la Kiev, intrând în vestita Lavra Pecerska, unde a lucrat
„icoane de aramă”; râvnitor pentru o înaltă viaţă duhovnicească, în 1742 s-a îndreptat spre Ţările
Române; a trecut prin schiturile Dălhăuţi, Trăisteni, Poiana Mărului şi Cârnu (vreme de patru
ani), din fostul judeţ Râmnicu Sărat; aici i-a cunoscut pe schimonahii Vasile din Poiana Mărului
şi Onufrie din Cârnu; după aceea a plecat la Muntele Athos şi călugărul Vasile din Poiana
Mărului, care l-a călugărit pe Platon, sub numele de Paisie; în 1758 monahul Paisie a fost
hirotonit preot (ieromonah), de către un episcop cu numele Grigorie, iar schimonahul Paisie
devenind şi duhovnicul călugărilor de la Pantocrator; numărul călugărilor de aici crescând, s-a
ridicat un schit, cu hramul „Sf. Ilie”, tot de la Athos, aparţinător mănăstirii Pantocrator; tot pe
lângă schit s-au ridicat un număr de 15 chilii pentru călugării de aici; la acest schit, Paisie şi
călugării de aici au „început… revizuirea vechilor traduceri slave din scrierile Sfinţilor Părinţi şi
mari asceţi, după originalul grecesc”; întrucât numărul călugărilor de aici a ajuns la 64 şi nu mai
era loc suficient la schitul „Sf. Ilie”, în anul 1763, stareţul Paisie s-au reîntors Ţările Române; s-
au aşezat mai întâi la mănăstirea Vărzăreşti şi apoi la mănăstirea Dragomirna; aici a „introdus
pravila folosită în Schitul Sfântul Ilie, ale cărei îndatoriri de căpetenie erau: viaţa de obşte,
ascultarea, smerenia, sărăcia, munca, slujbele după tipic, respectarea rânduielilor călugăreşti,
mărturisirea păcatelor şi altele”; în paralel, a fost continuată „traducerea unor scrieri ascetic-
mistice din greceşte în slavoneşte şi româneşte, ori a corectat traducerile vechi” ale unor sfinţi
părinţi şi scriitori bisericeşti răsăriteni.
În 1775, Bucovina a intrat în componenţa Imperiului austriac, fapt pentru care şi călugării
de la Dragomirna, în frunte cu stareţul Paisie, au fost obligaţi (cu aprox. 200 de călugări) să se
retragă la mănăstirea Secu; aici au continuat pravila de la Dragomirna; în 1779 i s-a încredinţat
lui Paisie stăreţia mănăstirii Neamţ (cu peste 700 de călugări), unde a introdus regulile monahale

89
Niculae M. Popescu, „160 de ani de la moartea lui Paisie Velecicovshi”, în Mitropolia Olteniei, VII (1955), nr. 1–
2, pp. 41–47; Paul Mihail, „Stareţul Paisie de la Neamţ, înnoitorul monahismului”, în Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, XXXVIII (1962), nr. 5–6, pp. 409–417; Paul Mihail, „Traduceri patristice ale stareţului Paisie”, în
Mitropolia Olteniei, XXIV (1972), nr. 3–4, pp. 217–223; Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, pp. 190–194.

37
de la Athos; tot aici, s-au continuat traducerile de la Sfinţii Părinţi Răsăriteni; a trecut la cele
veşnice la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat la biserica mare a mănăstirii Neamţ; în anul
1994, Sfântul Sinod al Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire data de 15
noiembrie a fiecărui an.

VIII. 5. Cuviosul ieroschimonah Ioan (Iacob) Hozevitul90

S-a născut în familia bunilor credincioşi Maxim şi Ecaterina Iacob, în 23 iulie 1913, în
satul Crăniceni din judeţul Botoşani, la botez primind numele Ilie; după şase luni de la naştere,
Ecaterina s-a îmbolnăvit şi a trecut la cele veşnice; în această situaţie, copilul Ilie a fost crescut
de către bunica sa, Maria şi ea văduvă de câţiva ani, îngrijindu-l ca o mamă adevărată; l-a
deprins „de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii şi respectarea tuturor rânduielilor
bisericeşti”; în anul 1914, tatăl său a fost concentrat pentru a participa la primul război mondial,
dar după scurtă vreme a fost lăsat la vatră, iar, apoi, s-a recăsătorit; în 1916, tatăl său a fost trimis
pe front, unde şi-a dat obştescul sfârşit „pentru reîntregirea neamului”; în septembrie 1920 a
început şcoala primară în satul Crăiniceni, dând dovadă de un copil silitor la carte; în 1924,
murind şi bunica sa, a fost luat în grijă de unchiul său, „moş Alecu”, fratele cel mai mare al
tatălui său; acesta l-a trimis să urmeze Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” din Lipscani, iar, apoi,
Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni; în anul 1932 şi-a îndreptat paşii spre mănăstirea
Neamţ; aici, Nicodim Munteanu, viitorul patriarh, i-a încredinţat „«ascultare» la farmacia
mănăstirii”; dorind să ajungă la un loc mai liniştit, tânărul Ilie a plecat pe la mănăstirile de pe
Valea Oltului; după câteva luni a fost chemat să-şi satisfacă stagiul militar la Regimentul 29
Infanterie Dorohoi, fiind repartizat „să îngrijească bolnavii din infirmeria Regimentului”; după
încheierea stagiului militar, s-a reîntors la mănăstirea Neamţ, unde i „s-a dat ascultarea de
bibliotecar, având astfel ocazia să citească mereu, dar şi să pună în rânduială mulţimea de cărţi şi
manuscrise care se găseau acolo”; a făcut chiar lecţii de limbă română cu monahii de acolo; în 8
aprilie 1936 a fost tuns în monahism, cu numele Ioan; în cursul aceluiaşi an, însetat după o viaţă
isihastă, cu aprobarea mitropolitului Nicodim Munteanu, a plecat la Locurile Sfinte, unde s-a
închinat la principalele „locuri biblice”; vreme de doi ani a trăit într-o peşteră din pustiul
Iordanului; mai apoi, s-a închinoviat la mănăstirea „Sf. Sava” de pe Valea Iordanului; aici a trăit
opt ani, „îndeplinind felurite ascultări: îngrijitor al bolnavilor, paraclisier, ghid, ajutor de
econom, bibliotecar”; aici a învăţat limbile greacă, arabă şi engleză; a fost „preţuit de toţi pentru
viaţa sa aleasă, de ascultare, rugăciune, priveghere, străduindu-se să urmeze pilda marilor trăitori
din veacurile trecute”.

90
Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, pp. 179–185.

38
 După alţi opt ani, la recomandarea arhimandritului Victorin Ursache (mai târziu
arhiepiscop în America), pe atunci slujitor al bisericii româneşti de la Ierusalim, schimonahul
Ioan a fost hirotonit diacon (ierodiacon) şi preot (ieromonah), pentru schitul cu hramul „Sfântul
Ioan Botezătorul” de la Iordan; a stat în acest schit vreme de cinci ani, până în anul 1952; aici, cu
sprijinul altor călugări, a ridicat o biserică şi mai multe chilii; în acelaşi timp, a slujit „mereu
Sfânta Liturghie, a spovedit şi a împărtăşit credincioşi, le-a adresat cuvinte de mângâiere
duhovnicească şi de întărire”; a avut şi „preocupări poetice, scriind poezii, în care descria
frumuseţea locurilor în care îşi ducea nevoinţele duhovniceşti, locuri pe care le-a iubit mai mult
decât pe oricare altele”; în cursul anului 1952, socotind că „era înconjurat de prea multă lume şi
de griji trecătoare, care îl împiedicau de la rugăciune şi meditaţie dar şi bolnav… după o
internare într-un spital din Ierusalim, s-a hotărât să lase altuia stăreţia schitului şi să se retragă
într-un alt loc”; s-a aşezat la mănăstirea „Sf. Gheorghe” Hozevitul; după ceva vreme s-a retras
într-o peşteră, la vreo 3 km de mănăstire; aici s-a îndeletnicit cu rugăciunea, cu postul, cu citirea
Sf. Scripturi, cu citiri din cărţile Sfinţilor Părinţi, cu traduceri din acestea; peştera în care a vieţuit
se numeşte „Sf. Ana”; a trecut la Domnul în 5 august 1960, la numai 47 de ani; a fost
înmormântat în această peşteră; după 20 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, în luna august
1980, „potrivit unei tradiţii locale… a fost deschisă… peştera mormintelor”; cu acest prilej s-a
aflat trupul călugărului Ioan Iacov intact; după 40 de Sfinte Liturghii, trupul său a rămas la fel;
astfel că, în cele din urmă, a fost dus la mănăstirea „Sf. Gheorghe” din Hozeva, unde poate fi
văzut şi astăzi; în anul 1992 Biserica noastră l-a trecut în rândul sfinţilor, având ca zi de
prăznuire data de 5 august a fiecărui an.

VIII. 6. Arhimandritul Ilie Cleopa91

A văzut lumina zilei în 10 aprilie 1912, în localitatea Suliţa, judeţul Botoşani, dintr-o
familie de ţărani evlavioşi, Alexandru şi Ana Ilie – Ţârlea, la botez primind numele Constantin; a
fost al cincilea copil din cei zece, binecuvântaţi de Dumnezeu; a urmat şapte clase la şcoala
primară din localitatea natală; încă din copilărie, Constantin a fost marcat de figura
schimonahului Paisie Olaru, de la schitul Cozancea, unde familia Ilie mergea adesea, la slujbele
ce se săvârşeau acolo; în anul 1929 a intrat în mănăstirea Neamţ, împreună cu alţi doi fraţi ai săi;
între anii 1935–1936 a făcut stagiul militar la Botoşani, după care s-a dus la schitul Sihăstria; aici
a fost tuns în monahism în 2 august 1937, cu numele Cleopa; cinci ani mai târziu (în 1942) a fost
ales egumen provizoriu (intermediar) la Sihăstria, iar în 1945 a fost ales stareţ şi hirotonit preot
(ieromonah), după ce în prealabil (în 1944) fusese hirotonit diacon (ierodiacon); în anul 1947,
părintele Cleopa a fost hirotesit arhimandrit; la începutul perioadei regimului comunist, părintele

91
Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, pp. 13–172; Idem, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, pp. 458–503.

39
Cleopa a fost nevoit să se retragă de trei ori în munţi, fiindcă devenea incomod, prin viaţa sa
curată, pilduitoare, pentru noul stat; de pildă, în 1848 s-a retras în munţii din jurul mănăstirii
Sihăstria, pentru o perioadă de şase luni de zile; la 1 septembrie a fost transferat la mănăstirea
Slatina, împreună cu alţi 30 de monahi; a doua oară s-a retras în munţii Stânişoara (1952–1954),
iar a treia oară s-a retras în munţii Neamţ, vreme de cinci ani zile, începând cu anul 1959; a
rămas totuşi, oficial, stareţ al mănăstirii Sihăstria, pentru ca, în 1964, să revină la mănăstirea
Sihăstria, unde a vieţuit până la trecerea sa la cele veşnice, în 2 decembrie 1998.
Pe lângă faptul că a fost un monah cu o viaţă duhovnicească de excepţie, datorită
lecturilor îndelungate ale Sfintei Scripturi, ale operelor Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor
răsăriteni, în calitate de autodidact a scris şi tipărit cărţi de învăţătură de o înaltă ţinută teologică;
între acestea amintim unele chiar post-mortem: Îndreptar de spovedanie pentru arhierei (1951);
Urcuş spre înviere (1992); Minunile lui Dumnezeu din zidiri (1951); Spovedania preoţilor de mir
(1999); Versuri despre Maica Domnului (1999); Valoarea sufletului (2000); Călăuză în credinţa
ortodoxă, ed. a IV-a (2000); Predici la sărbătorile de peste an (2001); Despre vise şi vedenii
(2001); Predici la duminicile de peste an (2002); Cum putem intra în rai – versuri duhovniceşti
(2004); Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 1–14, ed. a II-a (2004); Îndreptar de spovedanie
pentru monahi (2004); Predici la praznice împărăteşti la sfinţi de peste un an, ed. a II-a (2005);
Predici la duminicile de peste an, ed. a II-a (2005); Acatistier (alcătuit de arhim. Ilie Cleopa şi
ieroschimonah Paisie Olaru, în 2005); Ne vorbeşte Părintele Cleopa ed. a II-a, 15 vol. (2006) ş.a.
Pentru a înţelege mai bine personalitatea monahală a Părintelui Ilie Cleopa, redăm
caracterizarea pertinentă a ucenicului său, Părintele Ioanichie Bălan, care a arătat, între altele:
„Arhimandritul Ilie Cleopa este un duhovnic ar rugăciunii, al cunoaşterii şi al cuvântului viu,
care trezeşte conştiinţa, care luminează mintea şi dă viaţă. Sfinţia sa porneşte de la minte spre
inimă [practică isihastă]. De aceea, mai întâi învaţă, sfătuieşte, explică, hrăneşte sufletul prin
cuvânt şi abia la urmă spovedeşte, ascultă glasul conştiinţei şi al inimii celor ce vin la el. De
aceea şi roadele lui sunt mari şi de durată. Mai la cei învăţaţi şi iubitori de cunoaştere”; mai
departe, Părintele Ioanichie Bălan, îl considera pe Părintele Ilie Cleopa, „pe drept cuvânt, unul
dintre cei mai iscusiţi duhovnici, sfetnici şi predicatori ai monahismului românesc contemporan.
Viaţa sa interioară exemplară, de ascet şi sihastru consacrat, experienţa sa îndelungată în viaţa
monahală, vastele sale cunoştinţe scripturistice şi patristice de autodidact, care uimesc, memoria
sa rar întâlnită, blândeţea, dragostea sa de oameni, râvna pentru Dumnezeu şi cuvântul său
hotărât, autoritar şi precis, unit cu darul frumoasei vorbiri în grai dulce moldovenesc, fac din
Arhimandritul Cleopa Ilie, o personalitate în spiritualitatea noastră ortodoxă. Credincioşii,
numeroşii săi fii duhovniceşti, călugări şi mireni, îl socotesc o binecuvântare a lui Dumnezeu,
pentru mănăstirile din Biserica noastră”.

40
 IX. Isihasmul în Transilvania, Bihor şi Maramureş

În sprijinul existenţei unui monahism sihăstresc în Transilvania, încă din veacul al XIV-
lea vine şi următoarea afirmaţie a lui Emil Turdeanu: „Îndată ce s-a aşezat în locul muntos [este
vorba de Sf. Teodosie, ucenicul Sf. Grigorie Sinaitul] numit vulgar Kelifarevo, vestea a zburat
peste tot, mai repede ca pasărea, nu numai la poporul bulgar, ci şi la sârbi, unguri (Păr. Prof.
Dumitru Stăniloae crede că e vorba de români ardeleni aflaţi sub stăpânire maghiară) şi români şi
chiar şi la cei ce trăiesc în jurul Mesimbriei… Popularitatea de care se bucură printre români are
ceva şansă de a traduce realitatea”92.
Însă, datorită evenimentelor istorice vitrege isihasmul transilvănean nu s-a putut dezvolta
în condiţii normale, fireşti, ca în Ţara Românească sau Moldova.
Dacă în Ţara Românească şi Moldova unele sihăstrii aveau un mare număr de călugări (în
unele cazuri 20–30 într-o sihăstrie), în Transilvania, datorită „stăpânirilor străine”, în multe
mănăstiri erau câte doi – trei călugări.
În Transilvania, majoritatea sihăstriilor au fost întemeiate de călugări izolaţi, de preoţi de
mir sau chiar de unii credincioşi. De obicei, se uneau câte două sau trei familii de credincioşi,
ridicau un schit, la marginea satului, pe pământul lor, unde aduceau un călugăr hirotonit preot
(ieromonah), care trăia o viaţă în duh isihast; alţii, însă, ridicau acest gen de schituri în adâncurile
văilor sau ale pădurilor, după modelul monahismului răsăritean. Şi într-un caz şi în altul,
călugării sihaştri deveneau duhovnici, sfetnici şi dascăli de carte ai satelor dimprejurul unei
mănăstiri; prin urmare, isihasmul a avut „în trecut un profund caracter popular, sătesc… chiar…
semiprivat”93; cu vremea însă, şi-a avut viaţa sa proprie.
În acelaşi timp, călugării sihaştri se formau la Muntele Athos sau în Ţările Române, după
care se hirotoneau şi se reîntorceau în Transilvania, pentru a le fi de folos duhovnicesc
ortodocşilor de aici; majoritatea dintre ei, însă, aduceau în Transilvania cărţi de slujbă, scrieri
ale Sfinţilor Părinţi, manuscrise laice şi religioase, pentru culturalizarea credincioşilor.
Au rămas vestiţi în Ţara Românească şi Moldova călugării „ungureni” - transilvăneni,
pentru spiritul lor practic, statornic şi perseverent în cele duhovniceşti dar şi pentru râvna lor în
dreapta credinţă94.

IX. 1. Lăcaşuri de trăire sihăstrească

92
Emil Turdeanu, La littérature bulgare…, p. 36.
93
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, p. 300.
94
Ibidem, p. 101.

41
 În această lucrare, termenul „isihasm” a fost luat într-o accepţiune mai largă. Desigur că,
„se poate vorbi despre isihasm în sensul strict al cuvântului, dar nu trebuie uitat că monahismul
este, prin însăşi natura sa isihast, adică contemplativ. De fapt, nici nu putem să-i separăm pe
călugări de sihaştri, una din trăsăturile caracteristice ale spiritualităţii monastice orientale fiind
unitatea sa în timp şi spaţiu, unitate ce se resimte până în formele exterioare: pustnicie, viaţă de
schit şi viaţă de obşte în mănăstire95.
Întrucât numărul sihăstriilor sau al mănăstirilor din Transilvania, Bihor şi Maramureş, în
care s-a practicat o viaţă sihăstrească, este mare, vom aminti, pe scurt, numai acele lăcaşuri, care
s-au remarcat de-a lungul vremii, pe lângă trăirea duhovnicească, şi ca centre de cultură
ortodoxă.

IX. 2. Sihăstria Râmeţ

Un important centru ishiast (sihăstresc) transilvănean a fost Mănăstirea Râmeţ96
(întemeiată în sec. XIII–XIV); în ea s-au ostenit numeroşi sihaştri, între care, la loc de frunte se
numără ierarhul Ghelasie „de la Râmeţ”97. În cadrul mănăstirii era şi o şcoală, în care tinerii din
împrejurimi învăţau carte, slujbele şi cântările bisericeşti98.
Cunoscându-se rolul însemnat pe care l-a jucat sihăstria Râmeţ în apărarea credinţei
ortodoxe, „prin satele din ţara moţilor, generalul Bukow a distrus şi pustiit acest sfânt lăcaş, în
anul 1762”; la scurtă vreme, schitul a prins din nou viaţă, dar cunoaşte o a doua distrugere în
anul 1785; în anii ce au urmat, a încetat şi viaţa sihăstrească la Râmeţ; mai apoi, în „urma
intervenţiilor făcute de săteni, «s-a îngăduit din partea prea înălţatului împărat a se repălui
biserica (mănăstirii), dar numai ca biserică de mir, iar în chiliile călugăreşti să se facă şcoală»”;
la mijlocul secolului al XX-lea, „mănăstirea Râmeţ… a fost readusă la viaţă şi a… devenit cea
mai renumită sihăstrie de călugăriţe din Transilvania [în prezent în jur de 100]… condusă de o
bună vreme de către vestitul monah Dometie Manolache… continuând cu sfinţenie firul slujbelor
bisericeşti, spre lauda lui Dumnezeu şi păstrând aceeaşi străbună atmosferă de evlavie şi linişte
duhovnicească, de bucurie şi mângâiere în Iisus Hristos”99.

95
Serafim Joantă, op. cit., p. 14.
96
Mihai Manolache, „Istoricul mănăstirii Râmeţ din Transilvania”, în Mitropolia Ardealului, XIV (1969), nr. 7–8,
pp. 499–500.
97
Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, pp. 72–75.
98
N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, pp. 16 şi 274.
99
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, p. 325; vezi, şi: Alexandru Moraru, „Mănăstirea Râmeţ – cetate de rezistenţă
a Ortodoxiei transilvănene”, în Anuar I, 1990–1992 (al Institutului Teologic Universitar Ortodox din Cluj-Napoca),
Cluj-Napoca, 1992, pp. 173–183.

42
 IX. 3. Sihăstria Peri
Spre sfârşitul veacului al XIV-lea, un însemnat centru monastic ortodox a fost
Mănăstirea Peri, cu hramul „Sf. Mihail”, din nordul Transilvaniei, devenită din 1391
stavropighie a Patriarhiei din Constantinopol100.
Pe lângă faptul că în mănăstire s-a dus o viaţă în duhul monahismului bizantin, ea a fost
şi un centru de rezistenţă a ortodoxiei în faţa prozelitismului catolic; unii cercetători cred, însă,
că aici „veneau candidaţii la preoţie… ca… să înveţe scrisul, cititul şi mai ales slujbele” 101…
religioase, după care erau hirotoniţi preoţi pentru credincioşii maramureşeni.
În tradiţia locală se ştie până astăzi de renumitul egumen Pahomie, care a fost „exarh
patriarhal peste Maramureş şi ţinuturile învecinate: Arva, Bereg, Sălaj, Ciceu, Unguraş şi
Bistriţa”; el a ţinut legături cu patriarhul Antonie al Constantinopolului, cu domnii Moldovei, dar
şi cu monahi vestiţi de acolo; egumenul Pahomie a încurajat „dezvoltarea vechilor sihăstrii
Bârsana, Cuhea şi Biserica Albă… şi a ajutat… la întemeierea altor sihăstrii noi în satele mai
importante din Maramureş”; în acelaşi timp a fost „considerat primul ctitor al şcolii de caligrafi
de la mănăstirea Peri, unde în curând aveau să se traducă în limba veche românească: Psaltirea,
Apostolul şi Evanghelia. Egumenii care i-au urmat, Simion Sălăgeanul (c. 1456–1458), Ilarie
(1494) şi alţi câţiva neconsemnaţi, având aceleaşi drepturi de exarhi, au desăvârşit opera
înaintaşului lor”; în veacurile XVI şi XVII, sihăstria Peri este supusă asalturilor prozelitismului
calvin (reformat), ce va duce atât la distrugerea ei fizică (dărâmată), cât şi la încetarea vieţii
mănăstireşti de aici.

IX. 4. Sihăstria Nicula

După tradiţia locului, sihăstria Nicula şi-ar trage numele de la un pustnic Nicolae, trăitor
acolo în veacul al XIV-lea102. Însă, mărturii sigure despre existenţa acestei mănăstiri avem numai
din 1552103.
Oricum, viaţa duhovnicească din această mănăstire dovedeşte că ea îşi are origini în
trăirea sihăstrească, ce a prins rădăcini adânci în Transilvania, încă din veacul al XIV-lea.
Mănăstirea Nicula rămâne apoi renumită în istorie şi prin icoana plângătoare a Maicii
Domnului (a preotului Luca din Iclod, din sec. al XVII-lea) 104, dar şi prin icoanele pictate pe
sticlă în „şcoala”105 de aici.
100
† Damaschin Coravu, „Mănăstirea Peri şi importanţa sa istorică”, în Mitropolia Olteniei, XXXV (1982), nr. 7–9,
p. 98 u.
101
Ibidem, p. 511.
102
Kádár József, Szolnok – Dorbroka Vármegye monographiáya, vol. V, Dej, 1910, p. 177.
103
Ibidem, 180.
104
† Irineu Bistriţeanu, Icoana de la Nicula, Nicula, 1994, pp. 40–55; Ioan Stancu, Ioan Podea, Maica Domnului în
spaţiul sacru transilvănean. Lacrimile Maicii Domnului de la Nicula, Cluj-Napoca, 1998, pp. 72–119.
105
Cleopa Nanu, Mănăstirea Nicula, Cluj-Napoca, 1985, p. 23 u.; Dumitru Cobzaru, Monografia mănăstirii
„Adormirea Maicii Domnului” Nicula, Nicula, 1998, p. 60.

43
 Se spune că până „la sfârşitul secolului al XVII-lea, sihăstria Nicula a dăinuit în tihnă, ca
loc de rugăciune şi de împăcare cu Dumnezeu pentru toţi sătenii din partea locului; în anul 1695
s-a zidit o nouă biserică şi chilii pentru călugări, luând astfel naştere mănăstirea Nicula. Ea însă
avea tot rol de sihăstrie pentru călugări şi credincioşi. Îndeosebi, hramul mănăstirii de la 15
august şi 8 septembrie, formează cel mai mare pelerinaj din Transilvania, când se adună multe
mii de credincioşi. În secolul XVIII, mănăstirea Nicula avea doar câţiva călugări, apoi, rămânînd
aproape pustie din cauza uniaţiei”106; a fost reînfiinţată ca mănăstire ortodoxă, unde se păstrează
până astăzi tradiţia monahismului răsăritean.

IX. 5. Sihăstria Prislop

Sihăstria Prislop, din Ţara Haţegului, întemeiată în veacul al XV-lea de călugărul cărturar
Nicodim de la Tismana, sau, după unii, de către ucenicii săi, a crescut sub influenţa isihastă
(sihăstrească)107 lăsată de către întemeietorii ei. În mănăstire şi în împrejurimile ei au trăit o viaţă
sihăstrească numeroşi călugări, între ei amintim doar pe cuviosul Ioan de la Prislop; de
asemenea, unii istorici susţin că la mănăstirea Prislop ar fi exista o şcoală pentru pregătirea
călugărilor, „dar şi pentru unii tineri din satele învecinate, care au învăţat aici scrisul şi cititul”.
Sub influenţa vestitului monah Nicodim de la Tismana, sihăstria Prislop a ajuns să fie una
dintre sihăstriile de frunte din Transilvania; pentru multă vreme a fost metoc al mănăstirii
Tismana; întrucât pe la jumătatea secolului al XVI-lea sihăstria Prislop a ajuns aproape de ruină,
în anul 1564, a fost „zidită «din temelie»” de Zamfira, fiica lui Moise Voievod al Ţării
Româneşti; de acum înainte, sihăstria va fi cunoscută sub numele de „Silvaşul”, „după numele
satului din apropiere”; aici s-au nevoit numeroşi isihaşti; pentru că monahii de aici au luptat
împotriva uniaţiei, ea a fost distrusă, din ordinul împărătesei de la Viena (prin gen. Bukow); a
fost readusă la viaţă în primele decenii ale sec. XX, când a devenit mănăstire de maici; aici a trăit
câţiva ani ca duhovnic vestitul ieromonah Arsenie Boca, unde este şi înmormântat; se poate
afirma că prin „rânduiala şi viaţa duhovnicească ce se duce aici, această mănăstire este numărată
în prezent printre cele mai liniştite sihăstrii de călugăriţe din ţara noastră”108.

IX. 6. Sihăstria Lupşa

106
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, p. 339.
107
Mircea Păcurariu, „Mănăstirea Prislop”, în Mitropolia Ardealului, III (1957), nr. 9–10, p. 707 u.; despre influenţa
isihastă la noi, vezi, şi Marius Telea, „Mişcarea isihastă şi legăturile ei cu românii”, în Revista Teologică, V (77),
1995, nr. 1, p. 86 u.
108
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, p. 305.

44
 Biserica actuală din lemn, a sihăstriei Lupşa (jud. Alba), datează din anul 1421,
întemeiată, se pare, de către monahii ce sihăstreau în Munţii Apuseni; călugării de la această
sihăstrie au dus „o viaţă isihastă în post şi rugăciune şi ţineau strânsă legătură cu mănăstirea Peri
din nordul Maramureşului, întemeiată în secolul al XIV-lea; în acelaşi timp, această sihăstrie a
avut un însemnat rol duhovnicesc asupra credincioşilor de pe Valea Arieşului; din secolul al
XVI-lea a avut statut de mănăstire; în chiliile acesteia „a funcţionat din vechi timpuri şcoală
bisericească de pregătire a tinerilor pentru preoţi şi cântăreţi. Călugării erau dascăli, preoţi şi
duhovnici, atât pentru cei ce învăţau carte, cât şi pentru sătenii de pe Valea Arieşului” 109; de
remarcat faptul că în perioada asaltului catolic (uniat) din perioada 1762–1785, mănăstirea Lupşa
a scăpat de distrugere, probabil că generalul Bukow a apreciat vechimea ei; mai apoi a devenit
biserică parohială, iar după 1990 a primit statutul de mănăstire.

IX. 7. Sihăstria Sâmbăta de Sus

Un alt centru de trăire isihastă transilvană a fost şi Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus
(Brâncoveanu)110, întemeiată la sfârşitul secolului al XVII-lea, de către Constantin Brâncoveanu,
pe locul unei sihăstrii mai vechi (sec. XVI). Prin strădania sa, mănăstirea care i-a purtat numele a
fost „nu numai un înzestrat izvor de credinţă, ci şi un luminat centru cărturăresc pentru întreaga
Ţară a Oltului, Ţara Bârsei, Ţara Haţegului şi pentru românii de peste Mureş şi Târnave, care se
adăpau de la acest centru de cultură românească” 111. În ea s-a evidenţiat „şcoala” de zugravi şi de
pictori de icoane pe sticlă112, tradiţie continuată şi în zilele noastre.
De reamintit că, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mănăstirea avea vreo 30 de
călugări, dintre care un număr de 15 erau preoţi (ieromonahi), „iar pădurile din împrejurimi
adăposteau numeroşi sihaştri iubitori de Hristos. În mănăstire funcţiona şi o biserică pentru
viitorii preoţi de la sate”113; în 1785 (luna noiembrie), mănăstirea a fost dărâmată de către
generalul Bukow, fiindcă monahii de aici nu au vrut să treacă la uniaţie; sihaştrii de aici au fost
nevoiţi să se retragă în Ţara Românească; a fost refăcută abia în a doua jumătate a secolului al
XX-lea, de către mitropolitul Nicolae Bălan (1920–1955), iar mitropolitul Antonie Plămădeală,
pe lângă faptul că a sporit trăirea duhovnicească a călugărilor de aici, i-a dat şi o amprentă
culturală.

X. Personalităţi isihaste transilvănene, bihorene şi maramureşene

109
Ibidem, pp. 328–329.
110
Veniamin Tohăneanu, Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, Sibiu, 1981, p. 5.
111
Ibidem, p. 6.
112
Ibidem, p. 24.
113
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, p. 311.

45
 În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt câteva figuri reprezentative de isihaşti
transilvăneni, bihoreni şi maramureşeni:

X. 1. Cuviosul Pahomie ieromonahul, exarh patriarhal şi egumen al Mănăstirii Peri din

Maramureş (sec. XIV)114.
A fost originar din Maramureş, probabil rudă cu Dragoş Vodă, primul descălecător al
Moldovei.
După tradiţia locului, de tânăr ar fi intrat în viaţa călugărească, la unul din schiturile
maramureşene, învrednicindu-se, mai apoi, de darul preoţiei (ieromonah).
În cea de a doua jumătate a veacului al XIV-lea, când fiii lui Sas Vodă, Baliţă şi Drag au
întemeiat mănăstirea din Peri; pentru viaţa sa aleasă, Pahomie ar fi fost numit egumen al acestei
mănăstiri.
Când, în 1391, mănăstirea Peri a devenit stavropighie a Patriarhiei din Constantinopol,
egumenul Pahomie a fost numit exarh patriarhal, cu dreptul de a supraveghea satele ortodoxe
româneşti din nordul Transilvaniei, din următoarele ţinuturi: Sălajul, Satul Mare, Ugocea,
Beregul, Ciceul, Unguraşul ş.a. În această calitate, sfinţea biserici, rânduia preoţi, judeca
neînţelegerile bisericeşti, învăţa pe credincioşi să-şi apere dreapta credinţă; în acelaşi timp,
conducea duhovniceşte, după regulile monahismului răsăritean, mănăstirile din Ieud, Bârsana şi
Peri, îndruma pe călugări să fie buni slujitori ai Bisericii lui Hristos, să fie duhovnici de seamă,
mărturisitori şi apărători ai credinţei străbune.
Prin activitatea sa monastică, exarhul Pahomie a păstrat vie credinţa răsăriteană în sânul
credincioşilor săi, făcând din mănăstirile din Maramureş, oaze de spiritualitate românească şi
cetăţi de rezistenţă şi de apărare a credinţei ortodoxe din nordul ţării.

X. 2. Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ

Mănăstirea Râmeţ115 este una dintre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din Transilvania,
întemeiată cel puţin de la începutul veacului al XIV-lea, de către vestiţii eremiţi, care se nevoiau
în peşterile de pe Valea Geoagiului. Prin aceşti eremiţi, sihaştri, mănăstirea Râmeţ a devenit un
adevărat bastion116 de apărare a Ortodoxiei în părţile Alba Iuliei.
Între sihaştrii de frunte de la mănăstirea Râmeţ, se numără şi Sfântul Ierarh Ghelasie117.

114
Gheorghe I. Moisescu, Ştefan Lupşa, Alexandru Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, vol. I, Bucureşti, 1957, pp.
196–198.
115
Mihai Manolache, „Istoricul mănăstirii Râmeţ…”, pp. 499–500.
116
Alexandru Moraru, „Mănăstirea Râmeţ…”, pp. 173–183.
117
Mircea Păcurariu, „Sfântul Ierarh Ghelasie «de la Râmeţ»”, în vol. Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti,
Bucureşti, 1987, pp. 286–287; Idem, Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, pp. 57–58 şi 287.

46
 După tradiţia locală, cuviosul Ghelasie s-ar fi nevoit mai întâi ca sihastru pe Valea
Mănăstirii Râmeţ, unde ar fi deprins de la cei mai iscusiţi eremiţi meşteşugul luptei duhovniceşti.
Credincioşii din zona Munţilor Apuseni l-au cinstit de-a lungul vremii ca sfânt, fiindcă s-a
învrednicit de darul facerii de minuni, mulţi credincioşi beneficiind de harurile sale.
Ceea ce s-a transmis prin tradiţia orală, locală, s-a adeverit în anul 1978, când specialiştii
au dat la lumină o inscripţie de o însemnătate deosebită pentru Ortodoxia românească din
Transilvania; ea consemnează pe al doilea strat de pictură numele arhiepiscopului Ghelasie, al
zugravului Mihul de la Crişul Alb şi anul 1377, iulie 2 118. Aceasta arată că mănăstirea Râmeţ a
fost ridicată cu multă vreme înainte de anul pomenit (1377) şi că la acea vreme se afla în fruntea
Ortodoxiei transilvănene, arhiepiscopul Ghelasie, cinstit de credincioşi ca sfânt, încă din timpul
vieţii sale.
Chiar şi după înălţarea sa în treapta arhieriei, datorită vitregiei vremurilor, îşi va fi
continuat trăirea tot la mănăstirea Râmeţ, de unde conducea destinele românilor ortodocşi din
Transilvania.
Menţionăm că, în două rânduri (în 1925 şi în preajma celui de-al doilea război mondial),
craniul său a fost descoperit în mod miraculos, dovedindu-se tămăduitor de boli şi neputinţe.
Probabil că, tot aici, numeroşi tineri se pregăteau pentru a deveni luminători ai satelor, ori
pe alţii îi hirotonea pentru parohiile ortodoxe transilvănene.
Pentru viaţa sa trăită în duhul Evangheliei lui Hristos, pentru faptul că mulţi bolnavi
alergând la mănăstirea Râmeţ şi primind tămăduire prin mijlocirea ierarhului Ghelasie, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în 20 iunie 1992, să-l canonizeze şi să-i treacă
numele în calendar. Canonizarea sa a avut loc la mănăstirea Râmeţ, printr-o solemnitate, la 29
iunie 1992, de faţă fiind înalţi ierarhi ai Bisericii noastre, în frunte cu Prea Fericitul Părinte
Patriarh, Teoctist Arăpaşu. Biserica noastră îl va pomeni pe Ghelasie în fiecare an în ziua de 30
iunie.

X. 3. Cuviosul Ioan de la Prislop

Viaţa monastică de la Prislop119 era în strânsă legătură cu cea de la mănăstirile Râmeţ din
Munţii Apuseni şi Hodoş-Bodrog, de pe Valea Mureşului.
Asemenea mănăstirilor pomenite, şi Mănăstirea Prislop a dat oameni înduhovniciţi
(sihaştri) de seamă.
Între aceştia îl pomenim şi pe Cuviosul Ioan, numit „de la Prislop” sau „Sihastrul”120.

118
Liana Tugearu, „Monumetele, mărturii ale istoriei noastre”, în vol. România Literară, XII (1979), nr. 1/4 ianuarie,
p. 18.
119
Mircea Păcurariu, Mănăstirea Prislop…, pp. 707–712.
120
Idem, „Cuviosul Ioan de la Prislop”, în vol. Sfinţi români şi apărători…, pp. 350–352.

47
 Era de loc din satul vecin Prislopului şi anume din Silivaşul de Sus. Încă din tinereţe, sub
influenţa duhovnicească a Mănăstirii Prislop, îşi închină viaţa lui Hristos, îmbrăţişând
monahismul.
Călugării acestei sihăstrii era iscusiţi lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi cunoscători ai
vieţii monahale din Muntele Athos şi Ţara Românească.
În prima parte a vieţii călugăreşti a îmbrăţişat viaţa de obşte din mănăstire, pentru ca,
după o vreme, săpându-şi singur o chilie într-o stâncă în preajma Prislopului, asemenea altor
monahi, să ducă până la moarte o viaţă sihăstrească după regulile isihasmului.
Cuviosul Ioan Sihastrul (de la Prislop) era cercetat nu numai de călugări pentru sfaturi
duhovniceşti, ci şi de către alţi credincioşi din Ţara Haţegului. Prin rugăciunile sale, a întărit pe
mulţi în credinţă sau pe alţii i-a întors la Hristos. După moartea sa, întâmplată (în mod nefericit,
fiind împuşcat de doi vânători) în primele decenii ale veacului al XVI-lea, s-a dovedit a fi şi
făcător de minuni, motiv pentru care credincioşii l-au numit sfânt, încă din timpul vieţii sale.
Tradiţia locală spune că trupul lui Ioan Sihastrul a fost luat de nişte călugări cuvioşi din Ţara
Românească, cu aprobarea rudelor sale şi dus la o mănăstire de acolo, fără să se cunoască, până
astăzi, locul lui de odihnă veşnică.
A fost şi el canonizat în 20 iunie 1992, pomenirea sa făcându-se la 13 septembrie în
fiecare an.

X. 4. Cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara

S-a născut dintr-o familie preoţească din satul Cioara (azi Săliştea, jud. Alba), la
începutul sec. al XVIII-lea, la botez primind numele de Stan. După ce a învăţat carte „în familie
ori la vreun schit românesc”, a fost hirotonit preot de mir în satul natal. La scurtă vreme,
rămânând văduv, s-a călugărit, se pare la Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, unde a primit
numele de Sofronie. Reîntorcându-se la Cioara şi-a făcut „«o ţâr de schit» în mijlocul codrului,
mai ca la un mil depărtare de sat, locuind şi rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul lui… şi…
ţinea vo tri sau patru copilaşi la învăţătură de pomană”121.
În primăvara anului 1757, primarul maghiar din Vilţul de Jos, cu alţi 12 maghiari i-au
distrus schitul122 şi chiliile acestuia, Sofronie123 scăpând abia cu fuga.
A pribegit vreo doi ani prin satele din jur, după care, în 1759 s-a pus în fruntea mişcării
religioase antiunioniste, transformată într-o adevărată răscoală populară.

121
Grigorie Marcu, „«O ţâr de schit»… ca un grăunte de muştar”, în Mitropolia Ardealului, II (1957), nr. 1–2, p.
124.
122
Ibidem, p. 124.
123
Grigorie Marcu, op. cit., p. 125.

48
 În preajma Crăciunului anului 1759 a fost arestat şi închis în satul Bobâlna de lângă
Orăştie. Călugărul Sofronie124 a fost eliberat însă de vreo 600 de credincioşi, conduşi de preotul
ortodox Ioan din Sălişte. Răscoala lui Sofronie s-a răspândit cu repeziciune în toată Transilvania,
multe sate revenind la Ortodoxie.
Datorită presiunilor autorităţilor de stat maghiare, a fost nevoit să se retragă în Ţara
Românească. Se pare că a ajuns egumen al schitului Robaia, aflat sub jurisdicţia mănăstirii
Argeş, unde s-a şi sfârşit din viaţă.
În februarie 1950 a fost trecut în rândul cuvioşilor mărturisitori de credinţă, fiind
canonizat la Alba Iulia, în 21 octombrie 1955; este cinstit în fiecare an la data canonizării (21
octombrie).

X. 5. Cuviosul monah Procopie (Picu) Pătruţ125

A văzut lumina zilei în anul 1818, în Săliştea Sibiului, din părinţi oieri binecredincioşi, la
boteze primind numele de Oprea. A învăţat scrisul şi cititul în şcoala din sat, iar cântarea
bisericească, de la preotul bisericii din Sălişte, unde de la vârsta de 11 ani a intrat ca ajutor de
„crâznic” (paracliser).
Căutând continuu să-şi desăvârşească cunoştinţele, şi-a procurat, prin oierii din Sălişte,
toate scrierile bisericeşti şi morale mai importante din vremea sa, devenind un remarcabil
autodidact. Adânc pătruns de credinţa cea dreaptă şi având o rară vocaţie de misionar, el descrie
în versuri, momente din viaţa creştină, care se cântau şi pe care le-a caligrafiat şi ilustrat în
volume manuscrise; de asemenea, şi vieţile celor mai de seamă sfinţi şi mucenici, precum şi
însemnătatea şi învăţăturile tuturor praznicelor Bisericii Ortodoxe.
Râvnitor pentru Hristos, tânărul Oprea s-a călugărit, în 1849, la schitul Cheia (Vâlcea),
luând numele de Procopie. Mai apoi s-a întors în localitatea natală, unde a dus o viaţă exemplară
pentru consătenii săi. Grija lui cea mare a fost aceea de a vorbi tuturora despre Hristos, prin viu
grai, prin cântări, prin miniaturile în spirit isihast, cu care îşi împodobise scrierile sale. Era un
adevărat ascet în mijlocul lumii, stăruitor ziua şi noaptea în rugăciune şi pilde, curat la suflet,
senin la faţă şi împăciuitor de oameni.
Pe lângă activitatea sa misionar-duhovnicească, cuviosul monah a desfăşurat o vastă
activitate cultural-religioasă, lăsând după el peste 40 de lucrări manuscrise, care cuprind opera sa
poetică, dogmatică, plastică, de imnograf şi imnolog, de caligraf şi de copist bisericesc, de
factură isihastă; multe din cântări, imne şi poeme, sunt ilustrate cu aproape 3000 de miniaturi.
124
Teodor Bodogae, „Cuviosul Sofronie de la Cioara”, în vol. Sfinţi români şi apărători…, pp. 458–465.
125
Onisifor Ghibu, „Scriitorul – ascet Picu Procopie Pătruţ din Sălişte”, în Telegraful Român, nr. 80, 82, 83,
86/1905; Idem, „Un reprezentant rustic al spiritualităţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea”, în vol. Artă
şi Tehnică Grafică, caiet 11/1940; Octavian O. Ghibu, „Bibliografia operei lui Picu Pătruţ din Săliştea Sibiului”, în
Biserica Ortodoxă Română, XCIV (1976), nr. 3–4.

49
 A trecut la cele veşnice în septembrie 1872, fiind înmormântat în cimitirul bisericii mari
din Săliştea Sibiului. Poate cândva şi el va fi trecut, pentru viaţa sa aleasă, în rândul sfinţilor.

X. 6. Părintele ieromonah Arsenie Boca126

A văzut lumina zilei în 29 septembrie 1910, din părinţii Iosif şi Creştina, în localitatea
Vaţa de Jos (lângă Brad), jud. Hunedoara, la botez primind un nume mai puţin obişnuit, Zian,
probabil de la Sânzian (în amintirea Sf. Ioan Botezătorul); urmează şcoala primară în satul natal
(patru clase), după care Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu” din Brad, ctitorie a vestitului
mitropolit Andrei Şaguna al Ardealului; colegii lui de clasă l-au descris ca un tânăr dotat „cu o
inteligenţă de excepţie, voinţă extraordinară şi cu o memorie formidabilă, dar și cu o putere de
muncă şi cu o tenacitate ieşită din comun”; a excelat la „matematică, fizică, chimie, logică, a
avut talent la desen, caligrafie şi muzică”; a terminat liceul pomenit, cu bacalaureat, ca şef de
promoţie; în perioada 1929–1933 a urmat Institutul Teologic din Sibiu, etapă în care s-a dovedit
un student sârguincios la carte, puţin sociabil, retras, introvertit; fiind extrem de reţinut, a
continuat „să studieze în particular pictura, într-o cămăruţă rezervată în calitate de infirmier al
institutului; în urma intervenţiei profesorului său, Nicolae Popovici, mitropolitul Nicolae Bălan l-
a trimis, în 1933, cu o bursă de studii la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti, pe care l-a
absolvit în 1935, şcoală ce a contribuit „la desăvârşirea sa ca pictor”; în toamna anului 1935,
tânărul Zian a fost hirotesit citeţ şi ipodiacon la Sibiu; mai apoi, a fost hirotonit diacon celib; a
fost trimis apoi, de către mitropolitul Nicolae Bălan, pentru o scrută perioadă de ucenicie, la
Muntele Athos, pentru şcoala isihastă de acolo, cât şi pentru aducerea (manuscriselor) volumelor
Filocaliei scrisă în limba greacă; traducerea Filocaliei i-a fost încredinţată Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, la care a participat şi tânărul Zian; în iunie 1939 tânărul Zian a fost închinoviat ca
„frate de mănăstire”, la renumita ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus,
pentru ca, în 3 mai 1940, să fie călugărit cu numele Arsenie; în 10 aprilie 1942 a fost hirotonit
preot (ieromonah); de precizat că la mănăstirea Sâmbăta de Sus s-a creat o adevărată mişcare
spirituală a Filocaliei, la care participau mulţi intelecutali, din diferite zone ale ţării, dar şi simpli
credincioşi; la această mişcare duhovnicească, un rol deosebit l-a avut şi părintele Arsenie;
întrucât după cel de-al doilea război mondial (după 1944), în zona Sibiu-Făgăraş au existat un
însemnat număr de legionari, dar şi de partizani, pe care (pe cei din urmă) i-ar fi ajutat şi
părintele Arsenie, a dus la arestarea sa, în 1945; în lipsa unor dovezi sigure împotriva sa, a fost
eliberat; a doua anchetare a sa a avut loc în mai 1948; pentru a-l feri de securitate pe părintele
126
Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie – Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur , Sinaia, 2008;
Nicolae Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Iaşi, 2009; Ion Costin, „Părintele Arsenie Boca în amintiri”,
în Formula AS, nr. 918/2010; Valentin Iacob, „Aburul albastru – Părintele Arsenie Boca”, în Formula AS, nr.
971/2011; Ion Costin Manoliu, „Pe urmele Părintelui Arsenie Boca – studentul ascet”, în Formula AS, 988/2011;
Iovu Mihuţ, Copilăria Părintelui Arsenie Boca, Timişoara, 2011.

50
Arsenie, mitropolitul Bălan l-a numit stareţ la mănăstirea Prislop, pe atunci în paragină,
contribuind la refacerea acesteia; în 1951 părintele Arsenie a fost „ridicat de securitate şi închis”;
a fost repartizat la Ocnele Mari, apoi la Canalul Dunăre – Marea Neagră, dar, în cele din urmă, în
pofida condiţiilor inumane a rezistat; la mijlocul anului 1952 a fost eliberat, refugiindu-se la
mănăstirea Prislop, fiind duhovnic al maicilor de aici până în 1959, când a fost îndepărtat din
mănăstire; a pribegit apoi în Bucureşti, unde a fost angajat ca „pictor secund” la biserica „Sf.
Elefterie” de aici; în anul 1961 a fost angajat ca „muncitor-pictor” la Atelierul de pictură de la
Schitul Maicilor din Bucureşti; în anul 1968 s-a pensionat, dar de atunci încoace, vreme de 15
ani, a pictat biserica parohială din localitatea Drăgănescu, de lângă Bucureşti; de arătat că, după
pensionare, părintele Arsenie şi-a avut un atelier de pictură şi o chilie la mănăstirea Sinaia (din
1969 până în 1989), când a trecut la Domnul; se pare că a fost asasinat „de către doi ofiţeri de
securitate”, în 28 noiembrie 1989; a fost, însă, înmormântat la mănăstirea Prislop în 4 decembrie
1989; a rămas în conştiinţa creştină de la noi ca un mare duhovnic şi isihast al sec. XX.
În timpul vieţii a scris câteva cărţi de învăţătură, care i-au fost publicate post-mortem:
Cărarea împărăţiei, ed. a II-a, Arad, 2000; Cuvinte vii, Deva, 2006; Obiectivul Bratu, Cluj-
Napoca, 2009 ş. a.

XI. Isihasmul în Banat

Odată cu „stabilirea slavilor… în provinciile din sudul… şi… nordul Dunării… începând
cu secolul al VII-lea”, o serie de monahi de la Bizanţ, dar mai cu seamă din Peninsula Balcanică,
unde s-a aflat şi o populaţie romanică creştină, au ajuns şi în teritoriile Banatului de azi; în acest
context, o seamă de sihaştri „s-au stabilit în Munţii Banatului…, unde au găsit… un loc foarte
prielnic de refugiu şi de nevoinţă în Ţara Banatului, scutită de numeroasele războaie şi tulburări
care frământau atunci Peninsula Balcanică” 127; de aceea, în veacurile ce au urmat, se cunoaşte şi
aici o intensă viaţă călugărească, sihăstrească.

XI. 1. Sihăstria „Sf. Ioan Botezătorul” din Morisena (Cenadul de astăzi)

Situată pe malul stâng al Mureşului, încă din sec. IX–X, se afla aici o vatră călugărească,
o sihăstrie, având un hram specific sihaştrilor „Sf. Ioan Botezătorul”; în anul 1002, principele
Ahtum al Banatului, creştinându-se la Vidin, a adus cu el nişte călugări greci pe care „i-a aşezat
la sihăstria Morisena, transformând mica aşezare pustnicească în mănăstire cu viaţă de obşte” 128;
câţiva ani mai târziu (în 1028), principele Ahtum a fost învins de către rivalul său, Chanadius,

127
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, p. 287.
128
Ibidem, p. 289.

51
fapt pentru care monahii de aici au fost mutaţi la 20 km sud, la sihăstria cu hramul „Sfântul
Gheorghe” din Maidan; Chanadius fiind reprezentantul regelui catolic maghiar, a adus la
Morisena călugări franciscani şi, astfel, a încetat viaţa monahală ortodoxă de aici.

XI. 2. Sihăstria Hodoş – Bodrog

Încă din sec. al XI-lea, „exista în lunca Mureşului… o mică sihăstrie de călugări, cu
hramul «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului»”; se pare că „în codrii de pe ambele maluri ale
Mureşului se nevoiau în secolele X–XIII călugări iubitori de linişte, unii veniţi din sudul
Banatului, alţii români autohtoni”; se presupune că aceştia au întemeiat în sec. XII–XIII sihăstria
(respectiv, mănăstirea) Hodoş – Bodrog129, din sec. XIII cu viaţă de obşte, cu hramul „Adormirea
Maicii Domnului”; cu toate că, întotdeauna a avut un număr mic de călugări, mănăstirea a fost
un adevărat bastion al Ortodoxiei, la graniţa de vest a ţării, dar, în acelaşi timp, şi un „vechi
aşezământ al spiritualităţii medievale româneşti” 130. Ea a păstrat legături permanente cu „spaţiul
bizantino – balcanic, dar în primul rând cu Ţara Românească”131, de unde venea aceeaşi influenţă
răsăriteană.
Cercetătorii istoriei acestui aşezământ monastic au ajuns la concluzia că în ea s-a
plămădit şi s-a dezvoltat o cultură slavo-română132, fapt confirmat şi de manuscrisele ce se găsesc
acolo sau la Centrul Episcopal din Arad. De asemenea, istoricii nu exclud posibilitatea ca în
secolele XVI–XVII (perioadă în care unii ierarhi au avut reşedinţa aici, pentru scurt timp),
mănăstirea Hodoş – Bodrog „să fi pregătit preoţi, întreţinând chiar o şcoală” 133; mănăstirea
Hodoş – Bodrog a rămas până astăzi un loc de culegere sufletească şi de cultură ortodoxă
românească.

XI. 3. Sihăstria Mrăcunea

La 12 km mai sus de Orşova de azi, „pe malul stâncos al Dunării, în peşteri care se
observă până astăzi, s-au nevoit sihaştri veniţi încă de la începutul celui de al doilea mileniu”;
unii au fost autohtoni, alţii sârbi, ori macedo-români, îndeosebi de pe Valea Timocului, care s-au
refugiat la noi în Banat, din pricina ocupaţiei otomane; pe valea pârâului Mrăcunea 134 se nevoiau
sihaştri (sec. XII–XIII), care aveau o mică biserică din lemn; după victoriile turcilor de la

129
Amănunte la: Eugen Arădeanul, Lucian Emandi, Teodor Bodogae, Mănăstirea Hodoş – Bodrog, Arad, 1980, 225
p.
130
Ibidem, p. 21.
131
Ibidem, p. 41.
132
Ion Iufu, „Mănăstirea Hodoş – Bodrog – un centru de cultură slavonă din Banat”, în Mitropolia Banatului, XIII
(1963), nr. 5–8, p. 229 u.; Chiril Pistrui, „Manuscrisele slave din Biblioteca Episcopiei Aradului”, în Mitropolia
Banatului, XXIII (1972), nr. 1–3, pp. 83–94.
133
Eugen Arădeanul, Lucian Emandi, Teodor Bodogae, op. cit., p. 49.
134
Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, 1936, pp. 197–198; Ion B. Mureşianu,
Mănăstiri din Banat, Timişoara, 1976, pp. 59–61; Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, pp. 292–293.

52
Kossovo (1389) şi Vidin (1393), când turcii au ocupat Bulgaria şi Serbia, mulţi călugări de acolo
s-au refugiat în Banat şi în mănăstirea Mrăcunea (întunecoasă); aici a fost zidită o biserică din
piatră, în locul celei din lemn, transformând-o din sihăstrie în mănăstire cu viaţă de obşte;
această mănăstire „s-a bucurat de unele danii şi de la domnii Ţării Româneşti, căci vedeau în ea
un centru ortodox de înaltă trăire duhovnicească şi de rezistenţă în faţa prozelitismului din
afară”; după căderea Constantinopolului sub turci (1453), mănăstirea a cunoscut mai multe
distrugeri, încât numărul călugărilor s-a împuţinat în secolele următoare; a fost rezidită din
temelie în 1931, fiind de folos sufletesc celor ce o vizitează.

XI. 4. Sihăstria Călugăra

Pe raza localităţii Ciclova Montană, nu departe de Oraviţa, se află un munte, cunoscut în
tradiţia locală de „Călugărul”; aici, se presupune că, „s-au nevoit în vremuri străbune vestiţi
sihaştri, iubitori de linişte şi osteneală. Ei stăteau în chilii de lemn, iar unii îşi scobeau… peşteri
în stâncă şi acolo… vieţuiau… în post şi rugăciune”; aici aveau şi o mică biserică de lemn, care a
fost aşezată pe lunca îngustă a pârâului numit „Valea Călugărului”135; în această zonă a trăit, între
alţii, un ascet al cărui nume nu-l cunoaştem, care, datorită vieţii lui alese, după ce a trecut la
Domnul, trupul său a fost „plin de bună mireasmă”; acesta a fost aşezat într-o peşteră, spre
odihnă veşnică; cu vremea, această peşteră a fost dată uitării; a fost descoperită în săptămână
Floriilor, din anul 1859, de nişte ovrei, ce erau cu turma prin preajmă; i-au găsit moaştele
ascetului, chilia şi o bisericuţă în care se ruga cât a fost în viaţă, precum şi icoane şi obiecte de
cult; mai apoi, deasupra acestei peşteri a fost înălţată o biserică de piatră (în cursul anului 1860),
cu hramurile „Acoperământul Maicii Domnului” şi „Înălţarea Sfintei Cruci”; cu acest prilej a
fost readusă la viaţă trăirea sihăstrească de aici; de atunci şi până în zilele noastre se duce aici o
viaţă cu adevărat sihăstrească; de arătat că, sihăstriei „Călugărul” i se spunea popular şi
„Călugăra”, nume ce-l păstrează până astăzi.

XI. 5. Sihăstria Vărădia

În preajma Oraviţei au existat mai multe sihăstrii, între care se cunoaşte şi cea de la
Vărădia136; se află în localitatea cu acelaşi nume, lângă râul Caraş; este pe o colină, ce i se spune
«vechea colină a chiliilor», unde „se găseşte o mică biserică cioplită într-o singură piatră, care
întâmplător a fost găsită în anul 1753”; aici se crede că în vechime a existat o mănăstire, ori o
„puternică comunitate sihăstrească”; se pare că exista, de prin secolul al VII-lea, dar majoritatea
cercetătorilor sunt de părere că o comunitate sihăstrească la Vărădia ar fi putut fiinţa cel mai

135
Ştefan Meteş, op. cit., pp. 193–194; Ion B. Mureşianu, op. cit., pp. 120–124.
136
Ştefan Meteş, op. cit., pp. 223–224; Ion B. Mureşianu, op. cit., pp. 71–73; Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…,
pp. 293–295.

53
devreme din secolul al XII-lea; expresia „colina chiliilor” ne duce mai degrabă la ipoteza
existenţei mai multor bisericuţe, fiecare cu chilia ei, prin urmare, un număr apreciabil de călugări
într-un singur loc; s-a luat această tradiţie fie din Răsăritul creştin (din Egipt, din Valea
Iordanului sau din diferite părţi ale Asiei Mici) sau chiar de la Muntele Athos; la noi avem
exemple de acest gen la Murflatar, la Niculiţel, în Munţii Buzăului, în Munţii Neamţului, în
Munţii Ceahlăului, pe Valea Dâmboviţei, în nordul Olteniei ş.a.; în aceste zone, „sihaştrii români
se nevoiau singuri, se rugau în biserici cât mai mici şi în linişte, ca să poată fi cât mai aproape de
Dumnezeu şi de oameni”; în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost restaurată
biserica de aici, timp în care viaţa sihăstrească a luat un nou avânt; cu o perioadă de stagnare în
sec. al XX-lea, când biserica sihaştrilor de la Vărădia a fost destinată capelă de cimitir, după
1990 i s-a dat importanţa cuvenită.

XI. 6. Sihăstria Partoş

La Partoş (azi comuna Balnoc, jud. Timiş) 137, a existat încă din secolele XIVXV o vatră
sihăstrească; în a doua jumătate a secolului al XV-lea, „numărul călugărilor… de aici… era
destul de mare, încât duceau o viaţă de obşte. Biserica de lemn în care slăveau pe Dumnezeu
avea ca hram „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”; în cursul anului 1562 a fost menţionată
pentru prima dată ca mănăstire; după ce a păstorit ca mitropolit al Timişoarei, între anii 1650–
1653, Iosif cel Nou s-a retras la mănăstirea Partoş, unde a trăit până în 1656, când a trecut la
Domnul; aici a şi fost înmormântat, fiind considerat sfânt, pentru viaţa sa curată.
Zece ani mai târziu (1666), luăm cunoştinţă cu egumenul acestei mănăstiri, pe nume
Ştefan, şi el un călugăr de seamă al ei; în 1777, mănăstirea a fost desfiinţată de habsburgi, pentru
ca, în perioada comunistă, biserica acesteia să fie folosită ca lăcaş de cult pentru parohia cu
acelaşi nume; după 1990 i s-a dat destinaţia iniţială, de mănăstire.

XII. Isihaşti bănăţeni mai puţin cunoscuţi

Spre deosebire de celelalte provincii româneşti, în Banat nu avem încă date despre figuri
reprezentative de sihaştri138, în afară de Sf. Iosif cel Nou de la Partoş; cu toate acestea, avem ştiri
despre numeroşi sihaştri din Munţii Banatului; de pildă, în sec. IX–X, era o mică sihăstrie la
Morisena, cu vieţuitori sihaştri; la Hodoş – Bodrog, călugării „erau împărţiţi în două cete”; o
„ceată”, dintre ei „erau sihaştri şi se linişteau în codrii din jurul mănăstirii”, iar, altă parte, erau
călugări misionari prin satele de pe ambele maluri ale Mureşului; cel dintâi egumen al acesteia s-
137
Ştefan Meteş, op. cit., pp. 225–228; Ion B. Mureşianu, op. cit., pp. 104–119; Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie...,
pp. 296–297.
138
Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie…, pp. 286–297.

54
a numit Mihail; în preajma sihăstriei Mrăcunea se aflau peşteri de „eremiţi”, sihaştri; una dintre
acestea este cunoscută până astăzi sub numele „Veterani”, probabil locul de nevoinţe a sihaştrilor
bătrâni; la sihăstria Călugăra a fost cunoscut un călugăr ascet, din secolul al XVII-lea, care prin
viaţa sa aleasă, s-a învrednicit ca „trupul lui… să fie… plin de bună mireasmă”; la mănăstirea
Vărădia, călugării sihaştri aveau mai multe bisericuţe, fiecare având un locaş de închinăciune şi
o chilie, după modelul monahismului răsăritean, din anumite zone ale Ortodoxiei; de la sihăstria
Partoş îl cunoaştem pe egumenul Ştefan, pomenit în anul 1666; tot aici s-a retras la bătrâneţe
mitropolitul Timişoarei, Iosif cel Nou, în perioada 1653–1656; a trecut la Domnul în cursul
anului 1656, fiind înmormântat atunci aici şi cinstit ca sfânt.
După cum aminteam mai sus, singurul isihast reprezentant de frunte din Banat, cunoscut
cu numele (care a trăit în spirit isihast) a fost Iosif cel Nou139; unii susţin că era din părţile
Dalmaţiei, născut dintr-o familie de vlahi; alţii spun că a fost din Banat, probabil din Partoş; încă
din tinereţe a plecat la Muntele Athos, unde s-a călugărit sub numele de Iosif, în locul celui de
botez, Iacob; aici a fost hirotonit diacon (ierodiacon) şi preot (ieromonah); la Muntele Athos s-a
nevoit în câteva mănăstiri atonite; în preajma anului 1650, după mulţi ani petrecuţi la Athos în
trăire isihastă, deşi în vârstă, cu acordul patriarhului ecumenic a fost numit mitropolit al
Timişoarei (în 1650); probabil că a fost hirotonit arhiereu de către patriarhul sârb de la Ipek, care
oblăduia duhovniceşte şi pe credincioşii (sârbi şi români) din Banat; aici a păstorit vreme de trei
ani, „timp în care a pus rânduială în viaţa bisericească, a hirotonit preoţi, a întărit în Ortodoxie pe
credincioşii bănăţeni”; în 1653 s-a retras la mănăstirea Partoş, unde a vieţuit, ca orice monah,
vreme de trei ani (până în 1656), când a trecut la cele veşnice; la Partoş, tradiţia spune că a
îndrumat „duhovniceşte pe cei ce-l cercetau, săvârşind slujbe tămăduitoare de boli trupeşti pentru
cei aflaţi în suferinţă”; se spune că a fost şi învrednicit de Dumnezeu „de darul cel mai presus de
fire al minunilor”; ştiri despre el avem atât de pe piatra sa de mormânt, cât şi de pe un Minei
slavon, care se află la Episcopia Sârbă din Vârşeţ, din anul 1655, când era deja retras la Partoş;
de asemenea, numele său se află pe o însemnare mai târzie, de pe o Evanghelie, ce se găseşte la
Vicariatul Ortodox Sârb din Timişoara ş. a.; alte însemnări se referă la minunile vlădicăi Iosif
asupra acelora care le-au cerut ajutorul; constatându-se că mitropolitul Iosif a dus o viaţă curată,
că a făcut minuni, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a purces la canonizarea sa, act ce a fost
săvârşit în zilele de 6–8 octombrie 1956, „în Catedrala mitropolitană din Timişoara, unde i-au
fost aşezate sfintele moaşte spre a fi cinstite cu toată cuviinţa de către binecredincioşii creştini”;
prăznuirea sa se face la data de 15 septembrie a fiecărui an; în anul 1965, „Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât ca numele lui să fie introdus în calendarele şi slujbele acestei

139
Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români…, pp. 99–102.

55
Biserici surori, ca mărturie a veneraţiei de care se bucură… Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş…
în întreg Banatul şi chiar şi în afara lui”.

XIII. Manuscrise şi tipărituri din operele Sfinţilor Părinţi şi ale

Scriitorilor bisericeşti

Încă de timpuriu, operele Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor bisericeşti au fost în atenţia
reprezentanţilor Bisericii noastre.
Trebuie precizat, încă de la început, că în „manuscrisele slavone copiate sau păstrate de
români se poate întâlni aproape tot ce s-a scris în literatura patristică greacă din «epoca de aur»:
Sfinţii Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan
Gură de Aur, Efrem Sirul etc., continuând cu scriitorii bisericeşti din secolele V–VIII: Dionisie
Pseudo-Arepoagitul, Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Ioan Damaschin şi cu scriitorii
din epoca postpatristică: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie de Palma, Grigorie
Sinaitul, patriarhul Calist al Constantinopolului ş.a.”140

XIII. 1. În Ţara Românească

Între cele mai vechi manuscrise din operele Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti din
Ţara Românească amintim: Leasviţa Sfântului Ioan Scărarul şi învăţături ale marilor asceţi,
Cuvântări ale câtorva Sfinţi Părinţi pentru perioada Triodului (amândouă din secolul al XV-lea);
din secolul al XVI-lea un oarecare monah Iacob a alcătuit un Sbornic, în care se cuprind anumite
cuvântări de la Sfinţii Părinţi Ioan Gură de Aur, Atansie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de
Nissa, Epifanie din Cipru, Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale părintelui nostru Nifon patriarhul
Constantinopolului, de Gavriil Preotul de la Muntele Athos141; în secolul al XVII-lea au fost
tipărite la Bucureşti (în 1691), Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur; în secolul al XVIII-lea,
ieromonahul Macarie a tipărit la Bucureşti, în 1775, Omiliile Sfântului Macarie Egipteanul; tot
de la el ne-au rămas în manuscris Vieţile Sfinţilor, alcătuite după Sf. Dimitrie al Rostovului (6
vol.); traduceri din Teodoret al Cirului, din Sfântul Ioan Scărarul; un alt călugăr, pe nume
Ilarion, a făcut traduceri din Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul ş.
a.; s-au tipărit lucrări din Sfinţii Părinţi postpatristici, precum: Întrebările bogosloveşti ale
Sântului Atanasie cel Mare, tipărite la Bucureşti, în 1741; Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de
Aur (Bucureşti, 1746); Voroavă de întrebări şi răspunsuri al Sfântului Simeon al Tesalonicului
(Bucureşti, 1775); Cuvintele Sfântului Teodor Studitul (Râmnic, 1784)142; în secolul al IX-lea
140
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a III-a, Iaşi, Editura Trinitas, 2004, p. 364.
141
Ibidem, pp. 371, 450, 453.
142
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ed. a III-a, Iaşi, Editura Trinitas, 2006, pp. 171, 514,
517.

56
avem: Carte ce se numeşte Puţul Sf. Ioan Gură de Aur (Buzău, 1833); Carte ce se numeşte
Împărţirea de grâu a Sf. Ioan Gură de Aur (Buzău, 1833); Cinci cuvinte ale Sf. Grigorie de Nisa
(Buzău, 1838)143 ş. a.

XIII. 2. În Moldova
Între manuscrisele şi tipăriturile din operele Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti din
secolele XV–XIX amintim: Omiliile Sf. Grigorie de Nazianz, cu comentarii ale lui Nichita al
Heracleei (1424); Sbornic cu 16 cuvântări ale Sfântului Grigorie de Nazianz (sec. XV); Scara Sf.
Ioan Sinaitul (1413); Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur (1443); Cuvântările ascetice ale Sf.
Vasile cel Mare (1444), Scara Sf. Ioan Sinaitul (1446); în anul 1470, un monah cu numele
Chiriac a copiat un Sbornic la Putna, cu 32 de cuvântări pentru perioada Triodului (din lucrările
Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Efrem Sirul ş. a.); din secolul al XVI-lea pomenim:
Leasviţa Sf. Ioan Scărarul144; în secolul al XVII-lea amintim: Viaţa şi petrecerea sfinţilor 4 vol.
(Iaşi, 1682–1686); Leasviţa Sfântului Ioan Scărarul, tradusă din mitropolitul Varlaam al
Moldovei (când era egumen la mănăstirea Secu, sec. XVII); în secolul al XVIII-lea au circulat
mii de manuscrise româneşti cu diverse lucrări teologice, mai ales opere patristice şi
postpatristice. S-au făcut traduceri din Sfinţii Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul,
Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul, Ioan Damaschin, Simeon Noul Teolog,
Teofilact al Orhidei, Simeon al Tesalonicului, Grigorie Palama ş. a.; în secolul al XIX-lea cea
mai reprezentativă lucrarea a fost: Vieţile Sfinţilor (în 12 vol.), Neamţ, 1807–1815 ş. a.145

XIII. 3. În Transilvania, Bihor, Maramureş şi Banat

În Transilvania isihasmul a pătruns şi prin intermediul manuscriselor şi al tipăriturilor,
care cuprindeau texte de trăire duhovnicească, sihăstrească. De pildă, unul dintre cele mai vechi
manuscrise slave din ţara noastră, Triodul – Penticostar, ce se află în Biblioteca mitropolitană
din Sibiu, este datat din prima jumătate a secolului al XIII-lea 146. În acest Triod – Penticostar
apare o stihiră asemănătoare Rugăciunii lui Iisus şi anume: „Acum, mă rog: mântuieşte-mă pe
mine păcătosul ca pe vameşul de demult, căci Tu, Stăpâne, eşti milostiv neamului
omenesc…”147
Între secolele XII–XIV numeroşi călugări şi preoţi au copiat diferite manuscrise cu
caracter liturgic sau moralizator, în slavonă, folosite apoi în mănăstirile şi bisericile noastre.

143
Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, ed. a III-a, Iaşi, Editura Trinitas, 2008, pp. 41, 49.
144
Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a III-a, Iaşi, Editura Trinitas, 2004, pp. 368, 369, 370.
145
Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ed. a III-a, Iaşi, Editura Trinitas, 2006, pp. 494, 512, 514.
146
Chiril Pistrui, „Unul dintre cele mai vechi manuscrise slave din ţara noastră”, în Studii Teologice, XXII (1970),
nr. 3–4, p. 229.
147
Ibidem, p. 226.

57
 Pe pământ transilvan au fost descoperite 13 manuscrise datând din secolele XV–XVI (o
parte aflându-se în Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, iar alta în Biblioteca
Arhiepiscopiei Clujului), ce cuprind texte liturgice, în majoritatea lor, în slava bisericească de
redacţie medio-bulgară, influenţate de Şcoala Patriarhului Eftimie de Târnovo 148, unul dintre cele
mai mari centre de propagare a isihasmului de la sud de Dunăre.
De la sfârşitul secolului al XVI-lea datează şi Manuscriptul de la Ieud, care cuprinde între
altele „o învăţătură de Paşti şi o învăţătură pentru sfânta cuminecătură”, de influenţă
isihastă149.
Se cunosc apoi,150 de manuscrise din Transilvania şi Banat (sec. XVI–XVIII), pătrunse
aici prin Moldova150, care au îmbogăţit patrimoniul cultural-religios, în teritoriile intracarpatice.
Menţionăm, de asemenea, că, la Mănăstirea Hodoş – Bodrog de lângă Arad, au fost
descoperite 24 de manuscrise slavone151, majoritatea cărţi de cult, altele însă, de învăţătură
religioasă, având conţinut hagiografic moralizator, omiletic ş. a., în care se simte duhul vieţii
isihaste. Unele manuscrise au fost copiate la Muntele Athos, în sudul Dunării152.
O activitate de seamă în traducerea textelor religioase în limba română a desfăşurat şi
ieromonahul Samuil Micu (1745–1806), lăsându-ne numeroase titluri de traduceri din Sfinţii
Părinţi răsăriteni: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf.
Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Sf. Atanasie Sinaitul, Sf. Andrei Criteanul, Sf. Ioan
Scărarul, Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Teodor Studitul ş. a153. De asemenea, a făcut traduceri din
Sfinţi şi trăitori duhovniceşti de seamă: Pahomie, Avva Amon, Avva Isaia, Avva Maxim, ale
căror scrieri le numeşte „învăţături aschiticeeşti”, una dintre cele mai importante fiind „Scara”
Sf. Ioan Scărarul, tradusă în 1803, la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Blaj154.
Tot în secolele XVIII–XIX au fost tipărite în Transilvania cărţi de influenţă isihastă şi
anume Acatist (Sibiu, 1792)155 şi Acatist şi rugăciuni (Sibiu, 1801, al lui Samuil Micu)156, care
au îmbogăţit viaţa duhovnicească a clerului şi a credincioşilor români de aici.

148
Chiril Pistrui, „Manuscrise slave în Transilvania”, în Biserica Ortodoxă Română, XCII (1974), nr. 3–4, p. 425–
435.
149
L. Graure, „Manuscriptul de la Ieud (Maramureş)”, în Biserica Ortodoxă Română, XCIII (1975), nr. 1–2, pp.
244–247.
150
Ioan Iufu, Mănăstirea Hodoş – Bodrog – un centru de cultură slavonă…, p. 229.
151
Ele au fost grupate în două fonduri: a. la Biblioteca mănăstirii – 7 manuscrise şi b. la Biblioteca eparhială din
Arad – 17 manuscrise – Cf. Ioan Iufu, op. cit., p. 229.
152
Ioan Iufu, op. cit., p. 230–231.
153
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Bucureşti, 1981, p. 608.
154
Mitrop. Banatului, Nicolae, „Contribuţii ale tălmăcitorilor români la cunoaşterea «Scării» Sfântului Ioan
Sinaitul”, în Studii Teologice, XVI (1964), nr. 3–4, p. 156.
155
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe…, vol. 2, p. 510.
156
Ibidem, p. 607.

58
 Nu excludem posibilitatea ca alte manuscrise şi tipărituri de influenţă isihastă (ca Vieţile
sfinţilor sau din lucrările unor asceţi răsăriteni) să fi circulat pe meleagurile transilvănene, dat
fiind numărul mare de schituri şi mănăstiri, cel puţin până la începutul veacului al XVIII-lea.
Ne gândim apoi la Acatistele şi Paraclisele închinate Mântuitorului, Maicii Domnului
sau altor sfinţi, care în decursul vremii au făcut parte din unele cărţi de slujbă (cum de altfel se
află şi azi)157 ori au fost în manuscris sau tipărite, fiecare în parte şi care au constituit pentru
credincioşii transilvăneni izvoare de viaţă duhovnicească, de mângâiere, de alinare, de izbăvire
din necaz şi suferinţă, de mântuire veşnică.

XIII. 4. Traduceri din operele Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor bisericeşti pentru toate
provinciile româneşti

Lucrări sau părţi din operele Părinţilor Bisericii au apărut şi în veacurile trecute, dar
ediţiile de mare însemnătate au fost aduse la lumină abia în veacul nostru.
Amintim mai întâi colecţia patristică: Izvoarele Ortodoxiei. Cele mai de seamă opere ale
Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti traduse în româneşte, scoase la lumină de Pr. Dr. Dumitru
Fecioru şi Pr. Dr. Olimp Căciulă, care au publicat un număr de opt volume, după cum urmează:
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (Bucureşti, ed. I, 1938, ed. a II-a, 1943 şi ed. a III-a, 1993);
Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi (Bucureşti, 1939); Clement Alexandrinul,
Pedagogul (Bucureşti, 1939); Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon (Bucureşti, 1941);
Sfântul Ioan Hrisostom, Cuvântări la praznice împărăteşti (Bucureşti, 1942); Sfântul Chiril al
Ierusalimului, Cateheze, I (Bucureşti, 1943); Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, II
(Bucureşti, 1945); Arsenie al Amasiei, Omilii şi predici (Bucureşti, 1946).
În acelaşi timp, Pr. Dumitru Fecioru a înfiinţat şi condus colecţia: Părţi alese din Sfinţii
Părinţi, publicând în ea 20 de broşuri.
Altă colecţie de traduceri s-a intitulat: Biblioteca Părinţilor Bisericeşti, ce a fost condusă
de Pr. Matei Pâslaru, la Rm. Vâlcea, care, în 1931, împreună cu Pr. G. N. Niţu şi Prof. Dr. Irineu
Mihălcescu, a întemeiat „Colecţia teologică”, în care „au apărut două volume, cu traduceri din
Părinţii apostolici şi canoanele apostolice”158.
O altă operă însemnată este: Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care
artă cum se poate omul curăţa, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere şi note, de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, în 12 volume: vol. I (Sibiu, 1946), vol. II (Sibiu, 1947), vol. III (Sibiu,

157
De pildă, în Ceaslov, Bucureşti, 1990, între pag. 309–410 avem Acatistul Buneivestiri, Acatistul Domnului nostru
Iisus Hristos, Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae, Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Al doilea
Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În Acatistier, însă, se găsesc toate Acatistele care sunt în cinstire în
Biserica Ortodoxă Română (vezi Ed. a IV-a), Bucureşti, 1991, 664 p.
158
Mircea Păcurariu, „Cultura teologică ortodoxă între anii 1925–1975. La a 50-a aniversare a înfiinţării Patriarhiei
Române”, în Studii Teologice, XXVII (1975), nr. 10–11, p. 658.

59
1948), vol. IV (Sibiu, 1948), vol. V (Bucureşti, 1976), vol. VI (Bucureşti, 1977), vol. VII
(Bucureşti, 1977), vol. VIII (Bucureşti, 1979), vol. IX (Bucureşti, 1980), vol. X (Bucureşti,
1981), vol. XI (Roman, 1990), vol. XII (Bucureşti, 1991); reeditări: volumele I–IV (Bucureşti,
1992) ş. a.159
Pomenim, apoi, colecţia: Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, iniţiată de patriarhul Iustin
Moisescu (1977–1986) şi proiectată în 90 de volume; până în prezent au apărut peste 50 de
volume.
Cei de seamă traducători ai acestei colecţii sunt: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Pr. Prof.
Dr. Dumitru Fecioru, Pr. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Dr. Ioan
Rămureanu, Prof. Dr. Nicolae Chiţescu, Pr. Prof. Dr. Constantin Chiriţescu, Prof. David
Popescu, Prof. Vasile Cojocaru, Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Zorica (Teodosia) Laţcu, Prof. Dr.
Nicolae Barbu, Pr. Drd. Ioan Buga, Radu Alexandrescu, Pr. Prof. Vasile Sibiescu, Prof. N.
Chirică, Lect. Dr. Dan Negrescu, Liana şi Anca Manolache ş. a.; de asemenea, au fost făcute
traduceri parţiale din literatura patristică de către: Ioan G. Coman, Nicolae Cotos, Aristide
Geamănu, Gheorghe Tilea, Nicolae Donos, Dumitru Cristescu, Nicolae Petrescu, Alexandru
Moisiu şi alţii.
În acelaşi timp, îndeosebi după Revoluţia din Decembrie 1989, anumite Centre eparhiale
din ţară au publicat, în editurile lor, lucrări din operele Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor
bisericeşti; de asemenea, aceeaşi nobilă acţiune este îndeplinită cu roade alese, de edituri
bisericeşti sau particulare, sau în diferite colecţii şi anume: Colecţia „Scrieri filocalice”, Colecţia
„Viaţa în Hristos”, Colecţia „Metanoia”, Colecţia „Ascetica”, Editura „Anastasia”, Editura
„Deisis”, Editura Bizantină ş.a.160
Scopul principal al editării şi reeditării operelor Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor
bisericeşti este de a aduce în epoca noastră duhul vieţii Bisericii primelor veacuri creştine, de a
reînvăţa drumul vieţii în Hristos, către viaţa veşnică.

XIV. Influenţe ale isihasmului în arta şi cultura bisericească

Isihasmul a avut influenţe profunde nu numai asupra vieţii mănăstireşti 161, ci şi în arta şi
cultura noastră bisericească.
Legat de această problemă remarcăm faptul că, poporul nostru a primit „o educaţie
religioasă fie prin predici, fie pur şi simplu prin intermediul slujbelor şi al picturii bisericeşti,

159
Idem, Dicţionarul Teolgilor Români, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p. 457.
160
Adrian Marinescu, „Catalogul apariţiilor la principalele edituri de carte religioasă”, în Vestitorul Ortodoxiei, X
(1998), nr. 209–210, pp. 7–10.
161
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Sibiu, 1995, pp. 90–91.

60
tocmai în aceste mănăstiri… Căci din ce altă cauză au fost pictate mănăstirile pe pereţii exteriori,
dacă nu pentru a oferi poporului posibilitatea de a contempla realităţile divino-umane
reprezentate acolo? Şi ce alt tip de pictură întâlnim acolo, dacă nu o pictură de inspiraţie isihastă?
Imnul acatist, Scara Sfântului Ioan Scărarul, sihaştrii în rugăciune. Sărbătorile de hram, ele însele
erau un mijloc de catehizare; adesea Adormirea Maicii Domnului, Înălţarea (Domnului),
Schimbarea la Faţă (a Domnului)… Icoana Deisis… Isus-Pantocrator… sunt, şi ele, reprezentate
într-o factură şi conform unui simbolism de inspiraţie isihastă 162; unele biserici şi mănăstiri din
Transilvania poartă ca hram parte din evenimentele pomenite; altele, însă, sunt împodobite cu
picturile sărbătorilor respective.

XIV. 1. În iconografie
Un mare teolog şi gânditor rus, spunea cândva că, în vremea „când înflorea lucrarea
rugăciunii la marii asceţi nevoitori, icoanele nu erau doar fereastra prin care puteau fi văzute
persoanele înfăţişate în ele, ci uşa prin care aceste persoane pătrundeau în lumea sensibilă.
Atunci când se arătau credincioşilor în rugăciune, sfinţii coborau tocmai din icoane”163.
Imaginea folosită de teologul pomenit se aseamănă „Scării” Sfântului Ioan Scărarul164,
prin care creştinul, tinzând spre o viaţă desăvârşită, avea posibilitatea de a vedea pe Dumnezeu,
de a putea intra în comuniune cu El.
Acesta este, de fapt, şi rostul trăirii noastre pământeşti: împăcarea noastră cu Dumnezeu
şi dobândirea împărăţiei cerurilor.
După cum am arătat, isihasmul a avut influenţă şi în arta bisericească, şi anume, în
hramurile date bisericilor şi mănăstirilor, în pictura murală a acestora, în icoanele pe lemn,
pânză sau sticlă165.

162
† Serafim Joantă, op. cit., p. 16.
163
Pavel Florenski, Iconostasul, Bucureşti, 1994, p. 163–164.
164
Iată care sunt Treptele sau Cuvintele „Scării”: „1. Pentru lepădarea de lumea cea deşartă şi înşelătoare; 2.
Neîmpătimirea…; 3. Adevărata sănătate…; 4. Fericită şi pururi pomenită ascultare…; 5. Pocăinţa…; 6. Pomenirea
morţii…; 7. Plâns şi lacrimi…; 8. Nemângâierea şi pentru blândeţe…: 9. Iertarea greşiţilor…; 10. Clevetirea…; 11.
Multă vorbire şi tăcere…; 12. Minciuna…; 13. Trândăvirea…; 14. Îmbuibarea…; 15. Curata şi întreaga
înţelepciune…; 16. Arghirofilia…; 17. Curăţia pentru împărăţia cerurilor…; 18. Nesimţire – moarte a trupului şi
osânda sufletului…; 19. Rugăciunea de obşte…; 20. Privegherea…; 21. Frica nevinovată (copilărească)…; 22.
Mărirea deşartă – trufia…; 23. Mândria fără căpătâi – gânduri ale hulei…; 24. Înţelepciunea şi prostia, blândeţea şi
firescul…; 25. Smerita înţelepciune vine prin simţurile curate…; 26. Deosebirea gândurilor bune şi a patimilor…;
27. Cuviincioasa şi sfinţita linişte a trupului şi sufletului…; 28. Liniştirea stării trupului prin rugăciune şi muncă şi
statornicia sufletului…; 29. Trezirea sufletului din patimi, Împărăţia cea veşnică…; 30. Legătura bunătăţilor prin
izvorul lor: Sfânta Treime” – Cf. Diac. P. I. David, „Din viaţa şi trăirea în Hristos a Sfântului Ioan Scărarul”, în
Mitropolia Banatului, XXI (1971), nr. 4–6, p. 300, nota 1.
165
Vezi: Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII–XVIII, Bucureşti, 1998,
468 p.; Ioan Apostol Popescu, Arta icoanelor pe sticlă de la Nicula, Bucureşti, 1969, 137 p.; Corina Nicolescu,
Moştenirea artei bizantine în România, Bucureşti, 1971, 90 p.; Idem, Icoane vechi româneşti, Bucureşti, 1971, 80
p.; Vasile Drăguţ, Pictura murală din Transilvania, Bucureşti, 1970, 115 p.; Wilhelm Nyssen, Începuturile picturii
bizantine, Bucureşti, 1975, 165 p.; Marius Porumb, Icoane din Maramureş. Ikonen aus der Maramureş, Cluj-
Napoca, 1975, 47 p. + 50 icoane; Dr. Ioan Gudea, Dr. Ioana Cristache-Panait şi colaboratorii, Monumente istorice
din Eparhia Oradiei, judeţele Bihor, Sălaj şi Satu Mare. Bisericile din lemn, Oradea, 1978, 528 p.; Arhiepiscopia

61
 XIV. 2. În muzica bisericească
Marele muzicolog, Prof. Univ. Dr. Gheorghe Ciobanu, referindu-se la muzica noastră
bisericească, afirma următoarele: „Despre o muzică bisericească la români se poate vorbi – ca la
orice alt popor, din momentul adoptării şi practicării cultului creştin, de care este strâns
legată”166. Ea, însă, a evoluat în timp, influenţată de muzica bizantină, venită direct din Bizanţ,
sau prin intermediul popoarelor slave: sârbi, bulgari sau chiar ruşi167, care a ajuns în Ţara
Românească şi Moldova.
În Transilvania, „au existat numeroase mănăstiri ortodoxe, unele datate din secolul al XI-
lea, care au stat în legătură permanentă cu cele din Ţările Române şi din sudul Dunării – inclusiv
cu Bizanţul – unde s-a practicat continuu muzica bizantină” 168. După părerea unor specialişti în
domeniu, în unele mănăstiri şi biserici transilvănene ar fi existat şcoli de pregătire a clerului şi
călugărilor şi în ele se învăţau, pe lângă disciplinele teologice, şi muzica bisericească
bizantină169. Între aceste mănăstiri şi biserici sunt pomenite cele de la Râmeţ, Hodoş – Bodrog,
Peri – Maramureş, Prislop, Sâmbăta de Sus, dar şi altele de mai mică însemnătate: Feleac,
Moisei, Ieud, Apşa, Giuleşti (Rona de Jos), Scorei, Şcheii Braşovului ş. a.170
În majoritatea acestora erau „dascăli de psaltichie”, veniţi din Ţara Românească şi
Moldova, care au predat transilvănenilor muzica bizantină, fie „pe cale orală”, fie „prin scris” 171.
Dacă la început muzica bizantină se cânta în limba greacă ori slavonă, cu vremea, însă, textele au
fost traduse şi în limba română, fiind un proces paralel cu introducerea limbii române în slujbele
bisericeşti (sec. XVIII)172.
În acelaşi timp, în Transilvania au circulat până în secolele XVIII–XIX manuscrise de
muzică bizantină, venite aici de la Bizanţ, sau de la popoarele slave din sudul Dunării, prin Ţara
Românească şi Moldova173. Acest fapt este dovedit de existenţa câtorva manuscrise psaltice în
Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj (şapte) şi două în Biblioteca Centrală Universitară
din Cluj-Napoca174.

Sibiului, pagini de istorie, Sibiu, 1981, 301 p.; Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania (sec. XIV–
XVIII), Cluj-Napoca, 1981, 176 p. + 1 hartă; Acad. Ştefan Pascu şi colaboratorii, Monumente istorice şi de artă
religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1982, 345 p.; George Cristea, În ţara
bisericilor de lemn, Sibiu, 1989, 98 p. + 1 hartă; Pavel Evdochimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseţii,
(traducere de Grigorie Moga şi Petru Moga), Bucureşti, 1993, 295 p.
166
Gh. Ciobanu, „Muzica bisericească la români”, în Biserica Ortodoxă Română, XC (1972), nr. 1–2, p. 162.
167
Ibidem, p. 163 u.
168
Ibidem, p. 184.
169
Vasile Stanciu, Muzica bisericească ortodoxă, Cluj-Napoca, 1996, p. 16.
170
Ibidem, p. 17.
171
Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVIII şi
începutul secolului XIX şi aportul original al culturii autohtone, Bucureşti, 1989, p. 35 u.; Vasile Stanciu, op. cit., p.
18–19 şi 28 u.
172
Sebastian Barbu-Bucur, op. cit., p. 44 u.
173
Prof. Gh. Ciobanu, op. cit., p. 184–185 şi 185 nota 120.
174
Sebastian Barbu-Bucur, op. cit., p. 66 u.; Vasile Stanciu, op. cit., p. 33.

62
 Din cadrul acestor manuscrise de influenţă isihastă sunt cântările: „Kyrie eleyson” –
„Doamne miluieşte”, (Manuscrisul Oriental 365); Doamne miluieşte, este, de fapt, răspunsul de
la Ecteniile slujbelor religioase, Slavele şi Slavosloviile (Doxastar, din Manuscrisul Oriental 356)
şi Irmologhioanele (din Manuscrisele Orientale 354 şi 356) şi Teotocar, cântecele închinate
Maicii Domnului (Manuscrisul Oriental 355)175.
De influenţă isihastă sunt apoi Podobiile celor opt glasuri, Catavasiile Praznicelor
Împărăteşti, Luminândele176, Cântările închinate Mântuitorului Iisus Hristos şi Maicii
Domnului din cadrul Sfintei Liturghii177, Cântările de la Praznicele Împărăteşti şi ale Maicii
Domnului (Irmoasele şi Troparele) ş. a.178
Pomenim apoi faptul că, în Transilvania, cuvântul „Kyrie eleyson” a circulat de timpuriu,
pătrunzând în toponimie, dar şi în practica populară. De pildă, unele tradiţii şi obiceiuri, ce au
caracter religios, popular, au împrumutat cuvântul „Kyrie eleyson”, fiind transformat într-un
apelativ, ce se pronunţă cu voce înaltă. Aceste obiceiuri sunt legate, îndeosebi, de sărbătorile
Naşterii Domnului, ale Anului Nou sau ale Bobotezei. În Maramureş, putem auzi apelativul
„Chiralexa”, sau „Chirarexa”, în judeţul Satu Mare, „Chiraresa” sau „Chiralisa”; în judeţul
Covasna a fost păstrată noţiunea „Kurie Eleison”, iar în Bihor, „Tiraleisa” sau „Turaleisa”; până
astăzi, o localitate din judeţul Bistriţa-Năsăud poartă numele de Chirales179.
Forme de exprimare a ishasmului se află şi în Triod şi anume: Troparele de umilinţă,
Condacul şi Imnul acatist; de asemenea, găsim şi în Penticostar Troparele de biruinţă precum şi
Stihirile învierii.

XIV. 3. În poezia de influenţă isihastă

Isihasmul a avut influenţă şi în poezie. Vom oferi, în acest sens, numai două exemple din
versurile a trei poeţi religioşi (isihaşti):

XIV. 3. a. Picu Pătruţ

Primul exemplu este luat din „Viers la 25 martie, la Buna Vestire”180:
[……………………..]
13. „Şi să fim cu cuget bun
Cătră fieş ce creştin.
14. Poruncile să păzim,
175
Vasile Stanciu, op. cit., p. 33–35.
176
Catavasier sau Octoih mic, Bucureşti, 1987.
177
Liturghier, Bucureşti, 1976.
178
Pr. Prof. Vasile Stanciu, Slujbele Sfinţilor Români din Transilvania şi alte Cântări religioase, Cluj-Napoca, 1990,
p. 226 u.
179
Idem, Muzica bisericească ortodoxă…, p. 8.
180
Octavian O. Ghibu şi colaboratorii, Picu Petruţ, miniaturi şi poezie, Bucureşti, 1985, p. 98.

63
 De-aproapele să iubim,
15. Şi să avem drăgostire
Nu numai spre prietenire
16. Ci şi spre aceia care
Ne ureşate pre noi tare.
17. Să ne ispovedim,
Şi păcatul să-l urâm,
18. Inimă-nfrântă s-avem,
Umilinţă s-arătăm.
19. Atunci, Dumnezeu cel sfânt,
Care vede câte sunt,
20. Cu milă va căuta
Spre noi, şi ne va erta,
21. De ale noastre păcate,
Care sunt nenumărate.
22. Şi Fecioara cea cinstită,
MARIA, cea preaslăvită,
23. Pre noi ne va milui
Şi ne va povăţui.
24. La vecinica-mpărăţie,
Care n-are sfârşenie
25. A prea sfânt fiului său,
Veacinicului Dumnezeu,
26. Căruia I se cuvine
Cinste şi închinăciune,
27. De la toţi cu cuvânt lin,
Întru toţi vecii. Amin.
[…………………]
Versul de mai sus ne prezintă „chipul” credinciosului adevărat, care, pentru a se numi
Fiul lui Dumnezeu trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi, mai întâi, să păzească preceptele
divine şi, îndeosebi, marea poruncă a iubirii, care cuprinde şi pe vrăşmaşii noştri.
O a doua etapă este mărturisirea păcatelor, cu părere de rău şi umilinţă, fiindcă numai
aşa vom primi iertare de la Tatăl Ceresc.

64
 Sfânta Fecioară Maria apare aici ca mijlocitoare între noi şi Fiul Său, Iisus Hristos,
căruia, pentru că ne-a izbăvit de robia morţii şi a păcatului şi ne-a câştigat mântuirea, i se cuvine
slavă şi cinste în veac de veac.
Al doilea exemplu este din „Viers la Adormirea Maicii Domnului”181
[……………………..]
9. Stăpână, Doamnă, Slăvită,
Împărăteasă, cinstită,
10. Slava Hristianilor, şi
mântuirea lor.
[……………………..]
25. Vezi, Fecioară, scârbele
Şi, vezi necazurile,
[……………………..]
26. Vezi că pre noi ne-împresoară
Reale multe, şi amară.
32. Şi iertător de păcate
33. Ca aici să vieţuim,
Că avem ne numărate.
De reale să ne ferească,
De vrăjmaşi să ne păzească
De cutremur, de robie,
Şi de foc şi de sabie,
Şi de alte reale toate,
Ce ne vin pentru păcate.
27. Deci, roagă pe fiul tău,
Milostivul Dumnezeu,
28. Pre acela ce l-ai născut
Şi cu lapte l-ai crescut,
29. Pre cel ce l-ai înfăşat
Şi în braţe l-ai purtat,
30. Ca să să milostivească
Spre firea cea omenească.
31. Să ne fie milostiv,
Îndurat şi miroslând

181
Ibidem, p. 103.

65
 Cu linişte să trăim,
34. Ferindu-ne de păcate,
De zmintele, şi de alte.
[……………………..]

Şi în acest vers, Maica Domnului ne este prezentată ca mijlocitoare, iar noi nădăjduim că
prin „intervenţia” sa, Fiul ei, Iisus Hristos, ne poate feri de greşeli, ne poate acorda iertarea de
păcate şi, în final, ne poate oferi mântuirea.
În acelaşi timp, redăm şi câteva strofe de poezie isihastă, scrise de doi poeţi aproape de
epoca noastră, şi anume: Vasile Voiculescu şi Ioan Alexandru.

XIV. 3. b. Vasile Voiculescu (1884–1963)

Medic de seamă şi poet, cu poezie „de inspiraţie religioasă”, Vasile Voiculescu 182 a
descoperit trăirea isihastă, îndeosebi la întâlnirile cercului „Rugul aprins”, de la mănăstirea
Antim din Bucureşti; el a fost descris ca o persoană contemplativă, „dar de o contemplaţie
neobişnuită; el nu trăieşte starea de extaz, adică de revărsare a spiritului în afară, ci pe aceea de
extaz, înmănunchere a sufletului în propriul său interior, o perpetuă angajare în urcuşul lăuntric
până acolo unde se consumă Logodna contemplaţiei noetice, punctul de întâlnire şi uniune a
omului cu Dumnezeu. Din sursă de inspiraţie, isihia devine ea însăşi inspiraţie. În faza ei ultimă,
poezia lui Voiculescu nici nu poate fi numită «de inspiraţie religioasă... ci… arta însăşi devine
rugăciune»”; în poezia sa, Voiculescu tinde spre întâlnirea cu Dumnezeu: „Sufletul la Tine să se
ridice” (poezia: Zbor); dar: „În pofida necredinţei mele, cred în Tine” (tot în poezia Zbor);
fiindcă: „De când m-am rupt de Tine şi nu mai încetez; Cumplita mea cădere ce umple infinitul,
M-apropii tot de Tine pe cât mă depărtez” (poezia: Aici).
De cele mai multe ori, însă, Tatăl Ceresc „are iniţiativa şi Se coboară în sufletul omului,
deseori în mod violent”, după cum se observă din următoarele cuvinte:
„Tu, Doamne-al cerurilor, eşti mine,
De-ai tăbărât în mine ca-ntr-un munte?
(…)
Ce slavă stă-ngropată-n neagra tină,
De Te căzneşti cu-nverşunare să-mi pătrunzi,
În inimă, ca-n cea mai nesecată mină?” (Minerul)
Prin urmare, şi în acest mod, simţim prezenţa lui Dumnezeu în adâncul sufletului nostru,
în cămara inimii noastre, precum ne arată şi următoarele versuri:

182
† Serafim Joantă, op. cit., pp. 186–191.

66
 „Oho, Te-am prins, Domne, nu mai scapi,
Te ţin prizonier…
Bine, zâmbi El, ţine-mă o clipă:
Ah, gemui pier…
O clipă inima mi se făcuse cer” (Prizonierul)
Poetul scoate, apoi, în evidenţă că El, Dumnezeu „Se dăruieşte unora cu bunătate, altora
ca pedeapsă, altora ca slavă, altora ca virtute, altora ca iertare”; în ce-l priveşte pe Voiculescu, el
afirmă, între altele:
„Eu Te vreau, Doamne, să-mi fii Tot!
Nu ştiu să-mpart, nu cutez să aleg,
Ici inima, dincolo mintea să Te vrea,
Eu Te râvnesc, omeneşte pe Tine întreg
Pentru toată păcătoşenia mea…” (Nebunul)
Într-un alt loc, Vasile Voiculescu tinde spre iubirea, legătura sa şi, în final, comuniunea cu
Dumnezeu, când rosteşte cuvintele:
„Nu dragoste, nu milă, nu iertare,
Vreau dumnezeiasca mea stare:
Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut,
Întregeşte-mă şi întregeşte-Te cu mine!” (De profundis)
Din prezentarea câtorva versuri din poeziile lui Vasile Voiculescu, reiese limpede că ea
este de inspiraţie filocalică şi se descoperă a fi în duh isihast.

XIV. 3. c. Ioan Alexandru (1941–2008)

Ioan Alexandru a fost unul dintre poeţii sec. XX–XXI, care au scris poezie patristică dar
şi religioasă183, în acelaşi timp; prieten adevărat al unor clerici ortodocşi, de la care a învăţat
duhul trăirii şi credinţei răsăritene, Ioan Alexandru a făcut să ilustreze în poezia sa tezaurul
scrisului Părinţilor şi scriitorilor creştini ai Bisericii de Răsărit; asemenea lui Voiculescu, şi Ioan
Alexandru poate fi considerat poetul „iubirii creştine, virtute esenţială şi absolută, cea prin care
toate celelalte însuşiri bune ale oamenilor devin lucrătoare”; virtutea iubirii este pentru el:
„Singura dogmă ce nu se discută
Împotriva căreia n-avem nimic de spus
De douăzeci de veacuri izvorâtă
În carnea mea de rana lui Iisus” (Iubirea)

183
Ibidem, pp. 191–195.

67
 Pentru Ioan Alexandru, iubirea nu este numai o virtute creştină, care trebuie să se
consume, de obicei, nu numai „la nivelul relaţiei personale dintre individ şi Dumnezeu, ci…
ea… devine un bun colectiv, al comunităţii naţionale”, care îşi face drum spre desăvârşirea
noastră; această idee este reflectată prin cuvintele:
„Averea unui neam nepieritor
Stă-n puterea de-a iubi.”
După el, orice jertfă duce la împlinire, dar cea martirică aduce după sine învierea în viaţă
veşnică şi fericire fără de sfârşit; sunt relevante în acest sens, următoarele cuvinte:
„Oricât moartea mă stăpâneşte încă
Învierea-n noi e mai adâncă” (Jertfa laudei)
Ioan Alexandru era convins că dacă „învierea în sine e un dat obiectiv, ea e mântuitoare
numai pentru cel ce şi-o doreşte şi o realizează în Dumnezeu”; această realitate se observă şi din
versurile:
„Prin vedere faţă către faţă
Într-o zi va fi să Te ador
Să-l cuprindă braţele de gheaţă
Pe Cel ce este foc mistuitor” (Ihtis)
Într-o altă poezie, referindu-se la geneza unui neam, dar şi a poporului nostru, a spus,
între altele:
„Iar să dureze toate la un loc
O seminţie să închege
Din Rusalimul limbilor de foc
Columbe vine cu crucea s-o deslege;
Un neam să prindă-n cosmos rădăcini
Fără iubire nu e cu putinţă” (Daco-România)
În acest context, mărturiseşte o realitate de neconceput şi anume că:
„Neamul meu [românesc] nu poate vieţui
Fără sfinţi şi oseminte [moaşte]”
În acelaşi timp, Ioan Alexandru era conştient că apărarea graniţelor ţării nu era cu putinţă
fără ajutorul Tatălui Ceresc, idee ce reiese din următoarele cuvinte:
„De cer avem nevoie pe pământ
De nevăzuta slăvilor oştire
De clopote la Putna mai curând
Să-i ţinem pe barbari în risipire.” (Dveră la Putna)
Pe de altă parte, poetul arată şi rolul Logosului Divin în viaţa creştină, când spune:

68
 „Logosul s-ajungi a-L recunoaşte
Ca mielul Jertfei Izbăvitor
Ca să-L araţi minunilor de Paşti
Acesta-i rostul tău într-un popor.” (Prodrom)
Din parcurgerea cu atenţie a câtorva strofe din poezia religioasă a lui Ioan Alexandru,
sesizăm idei din trăirea isihastă: jertfă, iubire, lumină, înviere, slavă, foc dumnezeiesc, sfinţi,
moaşte ş.a., ce ne arată credinţa şi trăirea unui mirean (poet) în duh filocalic, isihast.

XV. În loc de concluzii

Un tezaur de nepreţuit al Bisericii Răsăritene este şi viaţa monahală, în cazul de faţă, o

trăire aleasă a acesteia, numită Isihasm; prin ea, practicantul acestei „mişcări” duhovniceşti, îl
aduce pe Iisus Hristos, prin rugăciune intensă din minte în inimă şi trăieşte cu El momente de
nedescris, care, în final, îl duc la unirea cu Dumnezeu, la desăvârşire.
Practicat încă din veacurile primare ale creştinismului, isihasmul a fost bine rânduit abia
din secolul al XIV-lea, îndeosebi prin reprezentaţi de frunte ai acestuia: Sf. Grigorie Palama şi
Sf. Grigorie Sinaitul şi, practicat de atunci încoace, nu numai în Răsăritul creştin, la Muntele
Athos sau Peninsula Balcanică, ci şi în ţinuturile româneşti.
Astfel că, în prezentarea noastră, ne-am limitat doar la câteva aspecte ale acestei bogate
trăiri în Hristos şi cu Hristos, în Ţara Românească, Dobrogea, Moldova, Transilvania, Bihor,
Maramureş şi Banat; ne-am limitat, a prezenta, din fiecare provincie românească pomenită,
numai câteva sihăstrii, pe care le-am considerat reprezentative, dar, ar fi putut să fie tratate şi
altele, de aceeaşi valoare; este vorba de câteva lăcaşuri de închinare monahale, care, la început au
fost sihăstrii (fapt pentru care le-am numit astfel), care, mai târziu au devenit mănăstiri cu viaţă
de obşte, în comun, cu mai mulţi călugări vieţuitori în ele.
În acelaşi timp, am ales, tot cu o oarecare subiectivitate, monahi cu o viaţă îmbunătăţită,
trăită în duh isihast, care au rămas, până astăzi, modele de urmat, în trăirea călugărească
ortodoxă românească.
Am observat, de asemenea, că învăţătura isihastă a fost mereu prezentă în operele
Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor bisericeşti, care au ajuns la noi prin manuscrise şi tipărituri în
viaţa românească.
S-a constatat că, influenţe isihaste se află în arta şi cultura bisericească ortodoxă
românească, şi anume în: iconografie, în muzica bisericească şi chiar în poezia religioasă.
Mai mult decât atât, istoria ţinuturilor româneşti ne arată că, isihasmul a fost şi este
practicat nu numai de către monahi, ci şi de către simpli credincioşi, care doresc să ajungă mai

69
repede la Dumnezeu, la mântuirea veşnică; acesta este şi scopul prezentării noastre: prin
rugăciune intensă, prin post, prin iubire sinceră, curată, necondiţionată şi prin fapte bune, să ne
câştigăm împliniri duhovniceşti în viaţa de fiecare zi, iar, după trecerea noastră pe tărâmul lumii
pământeşti, să ne bucurăm de fericire în veşnicie.

70