1.

Definiti conceptul de ‘conflict’

Conflictul este un concept care are o multitudine de definiri şi interpretări. Una din cel mai des
întâlnite definiţii ale conflictului îl prezintă drept lipsa unei înţelegeri între două sau mai multe părţi,
care pot fi, fie persoane individuale, fie grupuri.Fiecare din părţi întreprinde totul pentru ca să-şi apere
punctul său de vedere, să-şi atingă scopul sau să fie acceptat şi împiedică celeilalte părţi să facă acest
lucru.
Conflictele sunt vechi de când lumea, ele sunt un fenomen universal care poatefi întâlnit la
toate nivelele convieţuirii umane. În limbajul cotidian conflictului i seatribuie o conotaţie negativă şi
plus la aceasta în dicţionarul explicativ al limbiiromâne conflictul este definit ca o ciocnire materială
sau morală violentă, o situaţie controversată, stare de duşmănie, divergenţă. Totuşi nu prezenţa
conflictelor este problematică, nu ea este cea care constituie o ameninţare la adresa păcii, ci formele
eiviolente, care propagă sisteme nedrepte, care avantajează doar una dintre părţileimplicate, înclinate
spre preluarea puterii şi spre impunerea propriilor interese şi carecred că doar ele deţin „adevărul
absolut“. Asemenea atitudini pot degenera cu uşurinţă în modele de gândire şi de comportament
orientate după cucerirea totală: pierderile suferite de una dintre părţi sunt câştiguri pentru cealaltă.
Prin urmare, conflictul este definit ca proces interactiv ce se manifestă printr-o constatare și/sau
declarare a unei incompatibilități, dezacord sau discrepanțe în cadrul sau între entități sociale precum
indivizi,grupuri,organizații.
2. Care sunt metodele de solutionare a conflictelor?
Medierea este o metodă confidenţială şi privată, prin intermediul cărei mediatorii, persoane
independente şi cu o pregătire specială, ajută părţile să-şidefinească mai clar obiectivele, interesele şi le
îndrumă astfel încât să construiască împreună variante reciproc avantajoase de soluţionare a
conflictului. Medierea oferă persoanelor oportunitatea de a-şi asuma responsabilitatea rezolvării
disputelor şi de a menţine permanent controlul asupra deciziilor care le afectează viitorul. Se evită
astfel folosirea măsurilor abuzive şi deteriorarea relaţiilor dintre părţi, încurajându-se dialogul,
colaborarea şi respectul reciproc.
Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei
terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate,
confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Medierea se bazează pe încrederea pe care
părțile o acorda mediatorului, ca persoana apta sa faciliteze negocierile dintre ele si sa le sprijine pentru
soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente si durabile. Rolul
mediatorilor este acela de a facilita negocierea dintre părți și de a sprijinii in soluționarea conflictului.
Ei ajuta să se vorbească deschis despre conflict si să găsească o soluție reciproc convenabilă, eficientă
și durabilă care să satisfacă toate părțile. Mediatorii au obligația de a explica din faza primara procedura
de mediere. În conflictologie sunt întâlnite diverse imagini ale conflictului care să reflecte structura
acestuia. De exemplu, conflictul este asociat cu un arbore. Fiecare parte a lui reprezintă o parte
componentă a conflictului. Solul - mediul social în care izbucneşte conflictul
(familia,colectivul,societatea) Rădăcina - cauzele multiple ale conflictului Tulpina - (diferite părţi) -
părțile implicate in conflict Scorbura - problema clar definită a conflictului
Florile - emoţiile proprii pozitive şi negative ale celor implicaţi în conflict Frunzele - acţiunile
concrete ale persoanelor implicate Fructul - soluţia rezolvării conflictului Orice măr care nu este mâncat
la timp, cade, şi din seminţele lui ia naştere un nou pom. Aşa şi orice conflict care nu este rezolvat la
timp serveşte premisa pentru naşterea altui conflict.Conflictele sunt construite în faze specifice. În faza
premergătoare sunt sesizate conflictele latente sau deja manifestate, fără a fi însă evaluate (încă) ca fiind
negative. În faza de escaladare se pune în mişcare o dinamică specifică care acutizează conflictul. În
“faza de lămurire“ interesul se concentrează pe redefinirea şi reorganizarea convieţuirii. Toate aceste
faze mai sunt cunoscute şi sub numele de“arc al conflictului”. Iar pentru a înţelege toate aceste faze sunt
necesare competenţe specifice în ceea ce priveşte preocuparea cu conflictul, de-escaladarea acestuia,
respectiv activităţile de reconciliere. Conflictele pot escalada, pot trece de la primele semnale până la
stadiul de violenţă mult mai rapid şi mai uşor decât pot de-escalada, după ce violenţa a avut loc.
Conflictele evoluează foarte rar de la fazele de început la fazele violente într-un mod brusc. Ele
evoluează în mod gradat, în etape, care pot fi recunoscute ca paşi către violenţă. Primele semnale sunt
non-verbale, atitudini şi comportamente care exprimă frustrarea părţilor. Dacă părţile le recunosc,
problemele pot fi discutate, clarificate şi rezolvate. Dacă neînțelegerile nu sunt rezolvate, tensiunea
creşte şi părţile încep să îşi exprime verbal sentimentele şi poziţiile în timpul disputelor. Dacă părţile
sunt deschise să se asculte şi să comunice eficient, problemele pot fi discutate, clarificate si rezolvate.
Dacă conflictul nu este rezolvat nici acum, tensiunea poate continua să crească. Comunicarea
între părţi devine tot mai dificilă. Conflictul se poate extinde, implicând tot mai multe persoane sau mai
multe organizaţii, care sunt de partea uneia sau alteia dintre părţile implicate şi tot mai multe probleme.
Părţile se polarizează şi se concentrează pe atingerea scopurilor proprii, fiind surde şi oarbe la interesele
celorlalte părţi. Părţile pot încerca, din nou, să își rezolve disputa şi să negocieze. Dacă părţile eşuează
în a rezolva conflictul, situaţia se poate înrăutăţi. Părţile mai pot vorbi unii cu ceilalţi. În această etapă,
o a treia parte care intervine – trecem de la mediere la sistemul juridic, şansele ca relaţiile să se
îmbunătăţească descresc. Dar, cel puţin, violenţa nu este folosită pentru atingerea scopurilor.
Conflictele sunt deseori percepute ca o luptă care trebuie câştigată. Ele dezvoltă adesea o
dinamică internă care îngreunează, dacă nu chiar exclude, o reglementare paşnică, constructivă şi
nonviolentă. Cercetările destinate şi impună propriile interese insistând asupra propriei poziţii - asta
chiar şi acolo unde încep să se arate insuccesele. Acest model comportamental este însoţit şi de o
limitare din ce în ce mai mare a capacităţii de percepţie şi de decizie. Adevărata problemă a conflictelor
este pericolul permanent ca acestea să escaladeze: pe parcursul acestora se pune din ce în ce mai mult
preţ pe strategii de dobândire a puterii şi pe uzul violenţei. Conflictul devine astfel din ce în ce mai greu
de controlat, până când scapă de sub control, trece pragul violenţei, cauzând distrugere şi suferinţă.
Convieţuirea esteastfel îngreunată, dacă nu chiar imposibilă pe termen lung. Dinamica conflictelor a
fost comparată de multe ori cu un aisberg.
Modelul “aisbergului” ne dă de înţeles că doar o mică parte a conflictelor este vizibilă la
suprafaţă. Şase şeptimi dintr-un aisberg se află sub apă, invizibile – ele sunt cele care determină însă
dimensiunea şi comportamentul aisbergului. Modelul “aisbergului” este folosit de multe ori pentru a
arăta că doar o parte din cele ce se întâmplă în cadrul unui conflict şi din dinamica conflictului este
accesibilă în mod direct. Celelalte părţi ale acestei dinamici trebuie mai mult ghicite.
Conflictele au loc mereu la două nivele: la nivel obiectual şi la nivel psihosocial. Este important să
cunoaştem ambele nivele, să recunoaştem felul în care aceste nivele se influenţează reciproc, dar şi să le
diferenţiem. Nivelul obiectual: temele formulate, comportamentul sesizabil, faptele -acesta este vârful
“obiectual” al aisbergului. Nivelul psihosocial: temeri, nesiguranţe, dorinţe, sentimente, tabuuri etc. -
toate acestea nu pot fi observate în mod direct, cu toate că sunt prezente masiv. De cele mai multe ori,
toate acestea rămân nespuse, acţionând astfel în “zona ascunsă”.
Deseori, nivelul psihosocial domină acţiunile conflictuale. Cu cât escaladează un conflict mai
mult, cu atât creşte şi importanţa acestui nivel. De aceea este foarte important, ca pentru a înţelege un
conflict pe de-a întregul, să înţelegem şi dinamica nivelului psihosocial. Conştientizarea nivelului
psihosocial, a dinamicii “ascunse”, înseamnă aducerea în prim-plan a adevăratului obiect al conflictului
şi, implicit, deschidereacăilor de negociere în vederea aplanării acestuia.Pentru a rezolva în mod
constructiv un conflict, trebuie mai întâi să îl şi înţelegem. Conflictul trebuie să transpară nu doar în
dinamica sa, cu forma şi efectele sale, ci şi în comportamentele, interesele şi nevoile părţilor implicate
în el.
Analiza conflictelor nu are ca scop să adune tot felul de informaţii, ci să interpreteze şi să
evalueze aceste informaţii. Şi deoarece comunicarea în toate formele sale (orală, simbolică, non-orală)
poate fi înţeleasă ca o cheie pentru manevrarea constructivă a conflictelor, analizei premiselor unei
comunicări de succes îi revine o importanţă deosebită.Socio-psihologii au susţinut mereu că oamenii nu
pot recunoaşte un lucru decât atunci când există termeni care să definească acest lucru şi că oamenii nu
pot înţelegeceva decât atunci când există modele de analiză. Analiza conflictului are aşadar de-a
face cu sistematizarea percepţiei şi cu oferta de materiale ajutătoare. Din toate acestea mai reiese şi că
nu există o singură metodă “corectă” de analiză a conflictelor, ci mai multe, a căror utilizare eficientă
depinde însă de situaţia în cauză.

Surse de conflict
Motivul conflictului, care arareori este unul tangibil, poate fi ușor de confundat
sau de trecut cu vederea. Acest lucru datorită faptului că un conflict poate fi iscat de:
-gânduri și idei diferite ale părților, de altfel acesta fiind numit și conflict
de valori sau conflict ideologic;
-ori poate porni de la emoțiile trăite de respectivele părți, în acest caz
fiind denumit conflict afectiv
-și in cele din urmă poate fi declanșat ca urmare a unor acțiuni
disjunctive.
Bineînțeles că diferitele surse nu se exclud una pe cealaltă, în practică fiind mult mai frecvente
situațiile în care cel puțin două dintre ele se suprapun. Tocmai dincauza acestei complexități ce conduce
la grade variate de intensitate, amploare și persistență, se recomandă atenta si/sau minuțioasa sa analiză.
Altminteri, nu numai cămse poate aluneca înspre minimizarea sau, dimpotrivă hiperbolizarea
importanței, dar,mprin neînțelegerea semnificației și a probabilelor repercusiuni pe termen scurt, mediu
și lung, se poate adopta o metodă inadecvată de gestionare a respectivului conflict. Astfel spre exemplu,
conflictele ideologice se dovedesc cele mai persistente, ăn timpmce conflictele afective, deși de o mai
mică amploare, sunt cele mai intense.
Conflictele sunt inevitabile, fiecare om fiind supus unei asemenea experiențemcel puțin odată în
viață, fie că este vorba despre viața privată sau cea profesională. Si,de fiecare dată, deznodământul
favorabil este facilitat de capacitatea de înțelegere acauzei reale a conflictului respectiv, dar și de
abilitatea de a comunica eficient cu celelalte părți implicate. Apariția conflictului nu poate fi asociată
organizației in exclusivitate. Dimpotrivă, putem afirma că însoțește individul și, implicit, toate formele
sale de organizare socială. Astfel, distingem conflicte între organizații, dar di conflicte ce de consumă în
cadrul unei singure organizații.
În mod previzibil, conflictele ce se desfășoară între două sau mai multe organizații poartă
denumirea de conflicte inter-o rganizaționale, iar cele ce au protagoniste entități din cadrul unei
organizații se numesc conflicte intra-organizaționale. Dificil de trecut cu vederea se constată a fi
conflictele colective de muncă. Acestea reprezintă o formă particulară a conflictelor inter-grupuri, în
speță
conducerea organizației și proprii săi salariați.
Stiluri şi conduite în situaţii de conflict
Stilul personal in abordarea unor conflicte este rezultatul combinaţiei a două
variabile:
• Măsura în care ne luptăm pentru interesele noastre
• Măsura în care luăm în considerare interesele celorlalţi.
Combinaţia acestor două variabile determină cinci moduri, cinci stiluri de abordare ale conflictului.

Competiţie
În cazul acestui model ideile şi acţiunile sunt concentrate numai pentru atingerea intereselor
proprii şi neglijarea în totalitate interesele celorlalţi. Persoanele sunt gata să câştige cu orice preţ, chiar
daca acest preţ înseamnă distrugerea relațiilor cu cealaltă parte. Căci relaţiile nu au nici o importanţă
pentru ei, ci numai atingerea scopurilor proprii.

Aplanare
Acest stil este opus stilului competitiv: ideile şi acţiunile sunt concentrate numai pentru a ajuta
cealaltă parte sa îşi atingă scopurile şi este caracteristică neglijarea totală a propriilor interese. Păstrarea
unor relaţii bune cu cealaltă parte este mult mai importantă, decât a câştiga. În acest scop se caută
ajungerea cu orice preţ la un acord şi se fac nenumărate concesii.

Evitare
Evitarea conflictului sau preferinţa de a considera că nu există nici un conflict, chiar dacă nu se
ating scopurile sau se strică relaţia cu partea cealaltă.
Compromis
În cazul acestui model o parte va obţine ceva din ceea ce a dorit să câştige şi va renunţa la altceva, fie
prin împărţire, fie prin folosirea în comun a resursei aflată înconflict. Desigur, se vor stabili limite
privind măsura în care este dispus să renunţe la ceea ce ar fi dorit să obţină.
Cooperant
Prin adaptarea acestui stil se acordă, în acelaşi timp, o importanţă la fel de mare atingerii scopurilor
proprii cât şi păstrării relaţiei. Stilul de cooperare implică o comunicare deschisă şi totală: atent la
celălalt. Este stilul cel mai dificil şi care ia cel mai mult timp, dar are rezultatele cele mai bune, în cazul
fericit în care ambele părţi folosesc acest stil.
Dacă folosirea mijloacelor paşnice eşuează, situaţia poate deveni din ce în ce mai tensionată şi
conflictul se îndreaptă spre punctul în care va izbucni în violenţă. În aceste momente, extremiştii, care
sunt mai bine pregătiţi şi organizaţi în a lupta agresiv pentru atingerea scopurilor lor, preiau de obicei
comanda. Părţile încep să se vadă tot mai puţin ca fiinţe umane, si prin urmare cred că nu mai merită un
tratament uman. Dezumanizarea face posibil ca părţile să folosească violenţa, să se rănească şi
să violeze normele de comportament general acceptate, privind relaţiile umane.

Metode de soluţionare a conflictului

Conflictul nu este violenţă. Violenţa este doar o manifestare a conflictului, şi apare atunci când
intensitatea sa este maximă, iar emoţiile puternice invadează raţiunea. Este violenţa o parte a naturii
umane? Optimiştii spun că nu, violenţa nu stă în firea omului, dar ea este prezentă ca un potenţial care
poate fi activat:
(a) În cazul în care necesităţile umane de bază nu sunt satisfăcute, datorită unor
actori cinici sau a unor structuri rău intenţionate
(b) În cazul în care violenţa este glorificată de către cultura unui popor şijustifică răzbunarea (violenţa
ca o compensaţie a violenţei). Violenţa nu are numai efecte vizibile, precum moartea, vătămările
corporale sau distrugerile materiale, ci şi efecte invizibile, traume, mituri şi eroi, setea de răzbunare şi
de victorie, care pot fi mult mai importante, deoarece influenţează comportamentul generaţiilor viitoare.
Dacă nu se rezolvă cauzele conflictului, situaţia de “după violenţă”, poate deveni foarte uşor situaţia
“înainte de violenţă“.
Violenţa poate fi oprită, mai rapid, prin forţă: forţe de menţinere a păcii care să separe părţile aflate în
conflict şi să le asiste în procesul de tranziţie de la violenţă la pace.

Metodele alternative de soluţionare pot fi dispuse pe o scara descrescătoare, de la fazele de început ale
conflictului, până la stadiul de izbucnire a violenţei:
• mai mult control asupra rezultatelor versus pierderea totală a controlului
o soluţie mai durabilă versus una instabilă
• mai multă satisfacţie în ce priveşte rezultatul versus mai puţină satisfacţie
• relaţii îmbunătăţite sau cel puţin nedeteriorate versus relaţii distruse.
Metodele alternative de soluţionare a conflictelor aflate pe această scară sunt:
- Comunicarea directă
- Negocierea (comunicare structurată)
- Medierea (negociere facilitată)
- Facilitarea proceselor de rezolvare a problemelor (mediere între mai multe
părţi)
La capătul scării reprezentând metodele alternative de soluţionare se află:
- arbitrajul
- litigiul
Rolul mediatorului în situaţia de conflict
Mediatorul îi asistă pe cei implicaţi în conflict să rupă cercul învinuirilor şi să oprească
blamarea reciprocă, îi ajută să comunice mai bine, îi ajută să-şi identifice propriile nevoi şi să lucreze
împreună, pentru a dezvolta o soluţie care să satisfacă aceste nevoi. Spre deosebire de un judecător sau
de un arbitru, mediatorul nu ia decizii în locul părţilor implicate în conflict şi nu stabileşte cine sunt
vinovaţii.
Pentru a ajunge la un acord de calitate, este necesar să se aplice patru principii de bază (să negociaţi
principial):
(1) Separarea oamenilor de probleme: se separă problemele subiective, generate de percepţii diferite şi
alte obstacole inerente comunicării între oameni, de cele obiective, de conţinut
(2) Concentrarea atenţiei asupra intereselor trecând dincolo de poziţiile fiecăruia: găsirea problemelor
reale, sub aparente soluţii sau simptome
7(3) Generarea unei multitudini de opţiuni, înainte de a ajunge la un acord: soluţii alternative pentru
aceeaşi problemă
(4) Insistarea ca acordul să se bazeze pe criterii obiective: căutarea criteriilor obiective pentru a lua
orice fel de decizie, în cazul stabilirii unor probleme prioritare sau alegerii celei mai bune soluţii dintre
multe alternative. Conflictele ne influenţează capacitatea de percepţie şi gândirea. Este important ca
prin implicarea profesioniştilor acestea să fie soluţionate pe cale paşnică şi să fie puse în valoare
resursele fiecărei părţi implicate în conflict.