Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Spiritualitate
Profesor:
Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu
Spiritualitate Ortodoxă
Ascetica și Mistica Răsăriteană
În anul 1926 lua fiinţă la Facultatea Ortodoxă din Chişinău o disciplină
numită Literatura Religios Moderată, predată de către marele om de cultură
Nichifor Crainic. Șase ani mai târziu o disciplină similară se introduce la
Facultatea de Teologie de la Bucureşti, iar mai apoi la Academia Andreiană din
Sibiu cu denumirea de Teologie Mistică. Dintre profesorii care s-au remarcat în
mod deosebit se cuvin a fi menţionaţi: Ioan Sorin la Bucureşti, Nicolae Mladin şi
Pr. Dumitru Stăniloae, la Sibiu.
Prin reforma atee a învăţământului spiritual ortodox din 1948, a fost
eliminată din programa de studiu teologic deoarece era o disciplină incomodă
pentru un regim ateu totalitar. Marile personalități care altădată au dat
importanță acestui obiect de studiu au avut de suferit ani grei de marginalizare,
persecuție și închisoare în urma cărora unii au rămas irecuperabili, dintre aceștia
amintim pe Nichifor Crainic, I. G. Savin.
După revoluția din decembrie 1989 la unele facultăţi de teologie din cadrul
Patriarhiei Române, precum Sibiu şi Iaşi, spiritualitatea ortodoxă a fost
reintrodusă că materie de studiu, mai întâi unită cu Morala Creştină şi cu Etica
Socială, iar apoi ca disciplină cu statut propriu ca la Iași.
2
Pentru Sfinții Părinți, teologia nu însemna așa cum se întâmplă azi, o
instituție sau un ansamblu de cunoștințe despre Dumnezeu, ci era un dar care se
dobândea prin asceză și rugăciune. Evagrie Ponticul a spus foarte frumos despre
teologie:„Dacă ești teolog roagă-te cu adevărat, și dacă te rogi cu adevărat ești
teolog”.
Pentru Sfinții Părinți teologia nu era o vorbă despre Dumnezeu, oricât de
înaltă ar fi, ci era vorbire cu Dumnezeu, convorbire, sau împreună vorbire
realizată în stare de rugăciune. Din acest motiv condiția fundamentală a
progresului în cunoașterea duhovnicească, diferită de cunoașterea rațională o
constituie purificarea de patimi.
Cunoașterea teologică (teognosia) are o profundă dimensiune ascetică în
sensul că pe măsură ce ne eliberăm de păcate și patimi, pătrundem mai adânc în
tainele dumnezeirii. Din acest punct de vedere cunoașterea apropiată de ceea ce
este Dumnezeu în ființa Sa, pe măsură ce ne eliberăm de păcate și lucrăm
virtutea, în viața noastră lăuntrică se produce un dublu paradox.
Dumnezeu, văzând și prețuind eforturile noastre ne descoperă cât mai
multe dintre Tainele Sale, iar pe de altă parte sufletul nostru purificat de păcate
își lărgește capacitatea și pătrunde tot mai adânc în misterul dumnezeirii.
3
Capitolul I
Spiritualitate individuală sau comunitară
Vocație familială sau chemare monahală?
4
În privința modurilor de chemare la călugărie, Sf. Casian identifică 3 forme:
chemarea directă de la Dumnezeu, chemarea prin intermediul altei persoane și
îmbrățișarea monahismului datorită unor evenimente fericite sau triste ale vieții.
În rânduiala monahală ortodoxă există 3 voturi monahală: sărăcia de bună voie,
castitatea și ascultarea necondiționată.
Patria sau locul unde monahismul a luat naștere a constituit-o Egiptul și
Palestina, iar literatura duhovnicească răsăriteană vorbește despre deșert sau
pustiu ca despre un loc al marilor lupte spirituale, un tărâm al războiului nevăzut,
o adevărată academie a sfințeniei și o școală a desăvârșirii spirituale.
Monahismul chinovial s-a bazat pe regulile pe care Sf. Pahomie cel Mare
le-a primit de la îngeri. Întrucât Sf. Pahomie fusese militar, rânduielile sale se
remarcă prin disciplina și austeritate fiind prevăzute pentru frații neascultători
chiar pedeapsa cu bătaia. Intrarea în viața monahală era precedată de o perioada
de noviciat de 3 ani. Tânărul novice (frate) era primit întâi la arhondaric după
ce stătuse o bună perioadă la poarta mănăstirii. Arhondarul îl instruia apoi îl
deprindea cu învățătura creștină uneori o perioadă de luni întregi după care
văzând hotărârea candidatului la monahism, îi dădea haine monahale.
Masa sau alimentația monahilor din vechime era foarte săracă, constând
cel mai adesea din pesmet, apă și sare. Celor bolnavi li se dădea fiertură sau
mâncare cu untdelemn. În monahismul primar era practicată monofagia, adică
obiceiul de a mânca o singură dată pe zi și pe cât cu putință un singur fel de
mâncare. Avva Pimen spunea că:„acela care mănâncă o dată pe zi e înger sau
călugăr, cel care mănâncă de 2 ori e om trupesc, iar cel care mănâncă de 3 ori
e demon”. Masa de obicei se servea pe o pânză întinsă pe jos, iar somnul restrâns
ca timp se făcea pe pământ sau într-un scaun din nuiele.
Trebuie menționat un caz din literatura duhovnicească în care un bătrân
părinte, întrebat de un tânăr ucenic despre patul pe care l-a văzut în chilia lui,
bătrânul monah a răspuns nevinovat că de zeci de ani nu l-a observat. Monahismul
creștin, adevărat bastion al păstrării credinței, s-a remarcat prin viața sa, iar
altă parte din ea consemnată în bogata literatură pe care a creat-o: paterice,
vieți ale sfinților și în special Filocalia.
Un capitol foarte important și interesant l-a constituit modul în care
monahul a restaurat în lume adevărul egal cu Dumnezeu, marii monahi ajungând
să trăiască în armonie cu întreagă lume și mai ales cu animalele, de exemplu Avva
Agaton și șarpele Sf. Gherasim și leul.
Pentru spiritualitatea creștină, monahismul va constitui pentru totdeauna
reperul cel mai înalt de viața duhovnicească, exemplu sublim de chemare din
partea lui Dumnezeu și răspunsul desăvârșit din partea sufletelor însetate de
viața înaltă și mântuire.
5
Lumea – cale spre Rai, sau drum spre iad?
Sf. Grigore Palama spune:„Doar omul are suflet rațional, însă și plantele
au simțuri”. În 1555 a apărut o concepție care spune că plantele ș mineralele
reacționează stimulilor din natură.
Sf. Maxim Mărturisitorul dezvoltă o înaltă învățătură despre lumea
prezentă, materială, ca o Biserică în extensie sau un rai potențial1. Arată modul
in care Dumnezeu a creat lumea și anume: din iubire infinită și o armonie deplină
și spre fericire veșnică.
Sf. Maxim Mărturisitorul și întreaga spiritualitate ortodoxă, învață că
atunci când a creat lumea ca întreg și fiecare lucru în parte, Dumnezeu a sădit
în fiecare un Λογος sau un sens, o rațiune dumnezeiască. Toate aceste rațiuni
prime erau duhovnicești și folosirea lucrurilor de către om în conformitate cu
aceste rațiuni ar fi trebuit să conducă toate la Θεωσις (îndumnezeire). Sf. Maxim
spune că: „Rațiunile inferioare erau suport pentru rațiunile superioare și toate
duceau ca într-o piramidă către rațiunea supremă”, Logosul divin întrupat,
Hristos.
Aceste rațiuni dumnezeiești erau obiective sau curate. Prin păcat, omul le-
a subiectivizat, astfel încât el nu mai distinge în faza de păcat rațiunile prime și
obiective ale lor, ci poftele pe care toate aceste lucruri și persoane trebuie să i
le producă.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că:„Printr-o intensă lucrare ascetică, omul
reușește să restabilească și să descopere rațiunile dumnezeiești ale lucrurilor
prin ceea ce se numește misterul sau taina materiei înduhovnicite, transformând
creația sau lumea într-o adevărată biserică prin care omul, regele și preotul ei
săvârșește o neîncetată liturghie cosmică”. Întâlnim de asemenea în scrierile
părinților răsăriteni numeroase referiri la pustie care era considerată prin
excelență un spațiu și un tărâm al duhurilor rele în care se dădeau adevăratele
războaie duhovnicești.
Mai târziu, mulți Sfinți Părinți vorbesc de retragerea interioară,
lepădarea, ura sau chiar moartea față de lume, dar prin aceasta nu trebuie să
înțelegem lupta împotriva lucrurilor materiale și nici fuga sau înstrăinarea de
societate și familie, ci retragerea interioară in pustia sufletului nostru prin isihie
sau liniștire.
Un lucru interesant îl constituie faptul că cei mai mari savanți și
astrofizicieni ai lumii precum Stephen Hawking, precum și cele mai mari
observatoare astronomice ale lumii, așa cum observatorul de la Paca, „Gnoza” de
la Princeton, confirmă toate adevărurile creștine cu origine in Sf. Scriptură și în
operele Sf. Părinți.
7
Elemente de antropologie duhovnicească
Omul – Taină teologică
Epoca în care trăim se mai numește și „epoca PC” pentru că este o vreme
caracterizată de numeroase și profunde descoperiri în ceea ce privește ființa și
viața umană. Astăzi este tot mai mult cercetat și tot mai adânc înțeles, începând
cu zonele abisale ale subconștientului său și până la manifestările sale fizice,
psihice sau spirituale cele mai înalte sau cum spun părinții filocalici din iadul
patimii lor spre raiul virtuților. Sf. Teognost, un scriitor filocalic, spunea că:
„Omul este o taină negrăită aflată într-o strânsă legătură cu taina ființială
Dumnezeu, și pătrunderea în universul de taină, pe care îl constituie ființa umană,
este o expresie a curăției și a iubirii”.
Fer. Augustin în celebrele sale confesiuni spune: „Ne-ai făcut pentru Tine
Doamne și sufletul meu este obosit până când nu se va odihni întru Tine”, iar Sf.
Grigore Palama consideră că omul este însuflețit de pasiunea divinului, adică
există în adâncul sufletului nostru ceva mai adânc decât sufletul însuși, și aceasta
este prezența lui Dumnezeu. De altfel, Sf. Scriptură învață că omul a fost creat
după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Fac 1₂₆) și chiar dacă a căzut în robia
păcatelor și a patimilor, el are ca vocație esențială, dobândirea asemănării depline
cu Dumnezeu sau îndumnezeirea.
Sf. Grigore de Nyssa și urmând lui, întreaga mistică ortodoxă învață că
omul este un inel de legătură între lumea materială și cea spirituală, un
microcosmos care sintetizează un sine lumina cea mare sau macrocosmosul dar în
același timp, o ființă aflată permanent într-o continuă epectază sau tindere
înainte către Părintele său cel Ceresc. De altfel experiența vieții umane, ne
demonstrează că omul nu își poate găsi niciodată îndeplinirea deplină în lumea
materială care este săracă și limitată în forme și manifestări și că adevărata lui
realizare trebuie căutată într-un plan mult superior în bogata lume spirituală.
În limba greacă denumirea de om sau ο άνθροπος provine de la ανιρ, un
derivat al prepoziției άνω = în sus. Sf. Vasile cel Mare spunea în acest sens că:
„doar omul are poziția verticală și privirea îndreptată către cer”.
Sf. Părinți învață la rândul lor că omul este o ființă necunoscută un
αγνοστος, o taină teologică și vorbesc despre 3 trepte ale apofatismului:
Cunoașterea ființei umane dintr-o perspectivă biologică sau fizică, așa
cum o fac științele experimentale
Cunoașterea bogatei vieți sufletești sau psihologice a omului
Aprofundarea mult mai înaltei sale vieți spirituale și duhovnicești
Cu toate încercările de cunoaștere și cu atât mai puțin de epuizare a
misterului pe care îl reprezintă ființa umană, omul va rămâne chiar și pentru el
însuși o taină infinit negrăită în legătură cu taina supraființială după al cărui chip
și spre a cărei asemănare a fost creat de Dumnezeu, iar adevărata lui împlinire
nu va fi găsită niciodată în lumea materială, ci în bogata și înalta lume a
trăsăturilor duhovnicești.
8
Trupul – prieten sau dușman?
Sf. Ioan Scărarul în celebra sa Scară a Raiului se întreabă cu privire la
trupul său:„Cum poți tu să îmi fii și prieten și vrăjmaș?”. Sf. Maxim Mărturisitorul
numește trupul „moarte” sau antihrist și vorbește despre șarpele trupului, dar în
toate aceste exprimări nu trebuie să vedem o atitudine negativă a spiritualității
răsăritene la adresa elementului material din constituția umană și discernământul
față de trup, care în funcție de atitudinea noastră poate deveni:„un templu al
Sf. Duh”, cum spune Sf. Apostol Pavel (I Cor 6₁₉), sau dimpotrivă, „o peșteră
de tâlhari și de păcate” după expresia Sf. Maxim Mărturisitorul.
Același Sf. Ioan Scărarul spune că în viața omului există o luptă permanentă
și surdă între legea trupului și legea duhului, fiecare dintre acestea căutând să
și-o supună pe cealaltă și tot el vorbește despre 3 căi de lucrare a trupului:
O cale potrivită cu firea
O cale contrară firii
O cale mai presus de fire (o cale a înduhovnicirii trupului și a simțurilor)
Ascetica Ortodoxă face numeroase referiri la afecte și simțuri învățând
că afectele cum ar fi foamea, setea, teama, nevoia de odihnă sunt sfinte și
neprihănite. Ele au intrat în firea omului prin căderea în păcat și în funcție de
modul în care le folosim, se pot spiritualiza deplin sau dimpotrivă, pot târî trupul
în păcatele și patimile cele mai iraționale.
În privința simțurilor, mistica ortodoxă vorbește despre 3 atitudini:
Există o direcție care consideră că atunci când Sfinții Părinți vorbesc
despre simțurile spirituale folosesc o figură de stil
Altă direcție consideră că simțurile duhovnicești sunt o spiritualizare a
simțurilor
O direcție mult mai mistică ce consideră că aceste simțuri spirituale
sunt diferite de cele trupești, care intră în lucrare pe treptele cele mai
înalte ale vieții duhovnicești
Aceeași Sfinți Părinți vorbesc despre inimă sau subconștientul patimilor și
transconștientul în care se sălășluiește prin Botez Hristos și Sf. Duh și despre
minte ca tron al dumnezeirii și cele 3 feluri de gânduri: teonomia (gânduri
îngerești), autonomia (gânduri omenești) și eteronomia (gânduri drăcești) de unde
și recomandările Sfinților Părinți de trezvie și pază a gândurilor.
Ascetica Ortodoxă ne recomandă să ne comportăm cu deosebit
discernământ față de trupul nostru și facultățile sale nu epuizându-l în plăceri și
pofte păcătoase, ci înduhovnicindu-l sau spiritualizându-l prin înfrânare și virtuți.
Scopul ascezei ortodoxe nu constituie suprimarea trupului sau anihilarea simțurilor
sau puterilor sale, ci sublimarea acestuia deplină covârșire a elementului material
de către cel spiritual.
9
Capitolul II
PONIROLOGIA – Păcatul și patima
2. Sf. Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Chilia Bunei-Vestiri,
Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, p. 37.
10
împotrivește, iar denumirea de diavol vine de la grecescul διαβολέο = a rupe, a
despărți, ceea ce arată lucrarea specifică a duhului celui viclean.
Aceeași Sfinți Părinți cum este Sf. Ioan Scărarul, vorbesc despre teologia
si teomahia diavolilor, adică lupta lor împotriva creației lui Dumnezeu. În viclenia
lor specifică, duhurile rele se împotrivesc lui Dumnezeu dar știind că n-au cum
să-L înfrângă, luptă împotriva Lui prin intermediul creaturilor Sale, crezând că
astfel ÎL vor birui pe Dumnezeu.
Ascetica Ortodoxă, referindu-se la manifestările răului, consideră păcatul
a fi întrebuințarea greșită a gândurilor căreia îi urmează întrebuințarea greșită
a lucrurilor, astfel Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește despre 4 etape ale
păcatului, și acestea sunt:
11
b) Metoda antiretică
Această metodă își trage denumirea de la lucrarea lui Evagrie Ponticul:
„Antireticul”, în care adună 100 de capete din Sf. Scriptură, prin care să ne
împotrivim fiecăreia din patimile capitale.
Cea mai bună sau cea mai eficientă metodă antiretică o constituie
rugăciunea lui Iisus, sau rugăciuni similare, scurte, adresate Maicii Domnului și
sfinților.
2. Însoțirea/ asocierea
Prin care la ispita venită din afară începem să adăugăm gândurile sau
sentimentele noastre. Ea nu e păcat, atâta timp cât nu am consimțit, dar în
momentul în care sufletul nostru se atașează de plăcerea promisă de ispită, ea
devine păcătoasă.
3. Consimțirea
Prin aceasta în urma unei lupte lăuntrice, sufletul nostru înclină spre păcat.
4. Fapta propriu-zisă
Aceasta din urmă conduce la împătimire.
12
Patima lăcomiei pântecelui și lupta împotriva ei
13
Părinții filocalici vorbesc de 3 măsuri ale modului în care ne hrănim:
Înfrânarea: adică a ne ridica de la masă fiind încă nesătui
Îndestularea sau saturarea
Îmbuibarea sau ghiftuirea
14
Patima iubirii de arginți și lupta împotriva ei
15
Mântuitorul Hristos și creștinismul în general nu este un sistem economic
și cu atât mai puțin unul de piață, dar cu toate acestea a dat importante
răspunsuri asupra acestei realități a existenței bogaților și a săracilor. Domnul
Hristos S-a pronunțat asupra ei, atât în unele convorbiri ocazionale, dar și în
unele cuvântări sau parabole mai largi, precum: pilda bogatul nemilostiv, pilda
bogatului căruia i-a rodit țarina, pilda samarineanului milostiv, înfricoșătoarea
judecată. De altfel, Mântuitorul ne avertizează că nu puteam sluji la 2 domni.
În limba ebraică, Mamona = avere, bogăție, iar în dialectul caldeic aceasta
înseamnă ascunderea bunurilor, deci nu putem sluji și lui Dumnezeu și bogățiilor
pentru că, deși în mod teoretic, acestea se pot împăca ușor, în mod practic le
întâlnim foarte rar împreună.
Sfinții Părinți ne învață că bogăția dar și sărăcia sunt neutre din punct de
vedere spiritual, dar atât una cât și cealaltă, pot deveni căi spre Împărăția lui
Dumnezeu, sau drumul spre chinurile iadului. Bogăția folosită în mod egoist aduce
multă pagubă sufletească, însă dacă este întrebuințată filantropic, ca milostenie,
ea este o adevărată comoară agonisită în ceruri. La fel, sărăcia, nu ne mântuiește
prin ea însăși, deși omul încercat este mai aproape de Dumnezeu. Dacă săracul îl
osândește pe cel bogat, va primi pedeapsă, dar dacă sărăcia materială va fi
legată de bogăția spirituală, aceasta îi va aduce mântuirea. Așadar putem spune
că există în lumea și viața aceasta bogați săraci și săraci bogați.
Tot Sfinții Părinți ne învață că adevăratul proprietar al tuturor celor ce
există, este Dumnezeu, Creatorul și purtătorul lor de grijă. El are dreptul absolut
asupra întregii lumi. Noi oamenii avem un drept relativ sau derivat, acela de
administratori sau de chivernisitori ai darurilor oferite de Dumnezeu. În această
calitate de administratori noi suntem datori să folosim cu înțelepciune darurile
pe care milostivul Dumnezeu ni le-a oferit. Sf. Ioan Gură de Aur, considerat,
pe bună dreptate un ambasador al săracilor, spune că averea sau proprietatea
este o urmare a păcatului strămoșesc. La rândul său, Sf. Vasile cel Mare, spune
că:„bogații sunt niște borfași, odată ce în cuferele lor putrezesc haine care ar
putea îmbrăca pe cei goi, iar în cămările lor se strică mâncăruri care ar putea
hrăni pe cei săraci”.
Un lucru foarte important legat de averi, îl constituie deosebirea dintre
strictul necesar și prisos care sunt două noțiuni foarte elastice astfel încât, ceea
ce este prea puțin pentru cineva, poate hrăni cartiere sau chiar orașe întregi de
oameni. Patima iubirii de arginți este o adevărată idolatrie pentru că persoana
robită de aceasta, idolatrizează banii care devin pentru el un adevărat dumnezeu,
transformându-l din posesor în posedat.
16
Mijloace de luptă împotriva iubirii de arginți
Spiritualitatea Ortodoxă, ne recomandă cele mai eficiente mijloace de luptă
împotriva acestei patimi:
1. Filosofia vieții sau cum spun Sf. Părinți bogăția sau sărăcia cu filosofare
Sfinții Părinți ne înseamnă să medităm la faptul că toate cele materiale,
inclusiv noi înșine suntem trecători și călători prin lumea și prin viața aceasta în
care toate sunt umbră și vis. Așa cum spune o cântare din cadrul înmormântării:
„Când dobândim lumea, în groapă ne sălășluim”.
3. Munca și economia
Pe de altă parte Sfinții Părinți ne recomandă munca și economisirea. Munca
nu este un mijloc profilactic împotriva trândăviei, ci este o poruncă dumnezeiască.
59% din stările de flux/ fericire sunt trăite de oameni atunci când muncesc și
doar 18% în concedii, vacante, etc. În privința economiei, ea devine un foarte
bun prilej de milostenie sau filantropie.
4. Milostenia
Acesta este cel mai bun mijloc de luptă împotriva acestei patimi. Milostenia
trupească și sufletească este adevărata formă de manifestare a iubirii față de
Dumnezeu și față de aproapele. Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că atunci când
oferim ceva, pentru Dumnezeu nu contează atât de mult cantitatea sau suma, ci
starea sufletească cu care oferim, El spunea că trebuie totdeauna să dăm mai
mult decât ni se cere, să dăm cu dragă inimă și cu discreție, așteptând răsplată
doar din partea lui Dumnezeu, odată ce milostenia este, precum spune el,
împrumut dat cerului.
În același sens, Sf. Maxim Mărturisitorul spune că: „Milostenia șterge un
ocean de păcate”. Credința noastră creștină ne spune foarte frumos că acela
care pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută sau dăruind vei dobândi în sensul
că niciodată nu suntem atât de săraci încât să nu putem ajuta pe cineva mai
sărac decât noi. Să nu uităm niciodată că dintre toate criteriile după care vom
da socoteală la Judecata de Apoi, cele mai importante, vor fi criteriile de
asistență socială, adică faptele de milă trupească și sufletească pe care le-am
făcut față de semenii noștri aflați în lipsuri și necazuri.
17
Patima tristeții și lupta împotriva ei
18
La această triadă se adaugă 9 simptome clasice:
1. Dispoziție tristă sau abătută
2. Pierderea interesului față de activitățile care altă dată îi făceau plăcere
3. Pierderea în greutate fără dietă
4. Insomnie sau hipersomnie
5. Agitație sau lentoare psiho-motorie
6. Fatigabilitate, oboseală cronică sau lipsă de tonus
7. Sentimente de inutilitate și culpabilizare
8. Incapacitatea sau inconsecvența în gândire și acțiune
9. Ideație suicidală (tentativă de sinucidere)
După triada negativă ne dăm seama de prezența unei stări depresive, iar
când acestea persistă mai mult de două, trei săptămâni este cazul adresării la
un consult de specialitate. Din simptomele adiționale se poate diagnostica ușor
gravitatea stării depresive. Dintre cazurile cele mai greu invocate ale depresiei,
izvoarele medicale vorbesc despre cauze genetice, biologice, psihologice, de
mediu, iar spiritualitatea ortodoxă vorbește despre o depresie demonică.
19
filozofia vieții
bucuria de a fi creștin
credința statornică în Dumnezeu
bucuria și optimismul creștin
spovedania curată
rugăciunea stăruitoare pe care Sfântul Ioan Scărarul o numeste „secure
împotriva deznădejdii"
lectura duhovnicească și pelerinajele
Credința ortodoxă ne învață să privim cu încredere și speranță orice
încercare din viața prezentă având convingerea că interpretând-o într-un mod
duhovnicesc ne vom dobândi roade spirituale înalte sau cum Fer. Augustin întâlnind
un prieten apropiat care pierduse totul și rămăsese singur, i-a spus următoarele
cuvinte:„Roagă-te și mergi mai departe, la capătul drumului te așteaptă Hristos!"
20
Patima desfrânării și lupta împotriva ei
21
Același Sf. Ioan Casian identifică 3 forme ale păcatului desfrânării:
Curvia cu gândul
Autosatisfacerea (curvia în absența atingerii femeii)
Curvia în cadrul familiei prin nerespectarea perioadelor de abstinență
precum și a unei discipline conjugale
Nu trebuie nici abuz, dar nici refuz
Spiritualitatea ortodoxă consideră că funcția sexuală este un afet firesc
și natural, însă modul în care îl satisface, poate conduce la cele mai mari împliniri
din viață, trupești dar și spirituale, sau dimpotrivă la cele mai mari dezechilibre
și căderi.
Denumirea grecească a acestei patimi este πορνεια care înseamnă nebunia
sexului, care provine din verbul περαο = a vinde un lucru cu scopul de a obține un
câștig, în cazul nostru fiind vorba de vinderea trupului femeii în vederea obținerii
unui beneficiu. Alți părinți duhovnicești derivă același termen din cuvântul πιρ-
νους sau πιρ-νεoς = focul tinereții, în latină luxuria = întrebuințare greșită a
sexualității.
Desfrânarea este una din cele mai larg răspândite patimi și alături de
manifestările clasice ale acesteia putem identifica unele cauze provocatoare:
Necumpătarea la mâncare, băutură și somn
Îmbrăcămintea necuviincioasă și provocatoare
Lecturarea și vizionarea de materiale erotice
Sf. Maxim Mărturisitorul spune despre desfrânare că formăluiește mintea,
adică îi dă minții forma ei. Desfrânarea produce în sufletul pătimașului mai multe
reducții sau pervertiri în sensul că pentru cel bolnav (desfrânat), femeia nu mai
reprezintă o persoană, un cineva, un suflet cu bucuriile sau deziluziile sale care
caută și solicită ajutor, ci pur și simplu o vede ca un obiect.
Desfrânatul nu mai descoperă tainele pe care le ascunde sufletul persoanei
iubite, ci se limitează doar la explorarea carapacei exterioare ce acoperă
sufletul. Pentru el femeia „iubită” e un obiect care trebuie să-i satisfacă poftele
sale tot mai multe, tot mai mari, tot mai bolnave și într-o progresie neîntreruptă.
Desfrânatul epuizează atâtea suflete și scrie atâtea povești dureroase,
câte persoane schimbă în viața sa, iar la sfârșitul vieții se socotește pe sine un
neînțeles și neîmplinit care nu ar fi avut parte de o iubire adevărată nedându-și
seama că răul e la el. Dacă sfântul sau persoana îmbunătățită le vede pe toate,
chiar și pe cele mai rele ca fiind bune și frumoase, cel păcătos și desfrânat le
întinează și pe cele mai curate atingându-le numai cu gândul.
22
Lupta împotriva patimii desfrânării
Patima desfrânării este o patimă foarte violentă, iar în vremuri de
exacerbare a sexualității și de erotizare a societății, precum acestea în care
trăim, lupta împotriva ei devine tot mai dificilă. Aceasta presupune deopotrivă
încordare susținută atât asupra trupului prin disciplinarea lucrărilor sale, dar și
asupra minții sau a sufletului, odată ce gândurile reprezintă talpa faptelor sau
cum spune Sf. Siluan Athonitul:„imaginația este tunelul dracilor”.
Sfinții Părinți ai spiritualității ortodoxe ne recomandă numeroase metode
de luptă împotriva acestui duh viclean. Cele mai importante sunt:
23
5. Evitarea ocaziilor/ fuga de ispită
Aceeași Sfinți Părinți numesc păcatul furnico-leu, pentru că la început se
insinuează timid, pentru ca mai apoi să ne înghită total sau cum spune Sf. Paisie
Aghioritul:„patimile intră cu căruța și ies cu găleata”.
Marii asceți creștini ne recomandă să înlăturăm păcatele încă din faza de
ispită pentru că altfel lupta devine tot mai grea.
24
12. Evitarea discuțiilor familiare cu persoane de sex opus sau retragerea
și însingurarea
Vorba multă este și vorbă proastă, trebuie să fim cumpătați la vorbă.
Sf. Maxim Mărturisitorul:„Nu mâncarea, nici banii și nici femeia nu sunt
rele, ci pofta pe care le-o atașăm”, de aceea în spiritualitatea monahală, ca o
luptă împotriva curviei este o atitudine negativă față de femeie, fie o atitudine
pozitivă ce îi acordă prețuire.
25
Trândăvia/akedia şi lupta împotriva ei
Există în firea umană o nevoie firească de repaus, sau de odihnă, mai ales
ca urmare a desfăşurării unor activități susținute, fizice sau spirituale, însă
exagerarea acestei trebuințe sau afect nevinovat, aruncă sufletul foarte uşor în
patima lâncezelii sau a trândăviei.
De astfel societatea contemporană a creat o adevărată industrie a
mijloacelor de cultivare a plăcerii şi a confortului, ba chiar au apărut ştiințe care
ne învață cum să facem cât mai puțin efort şi să dobândim maximum de
randament, aşa cum este ERGONOMIA, sau chiar metode de tratament a bolilor
psihice şi în special a depresiei sau a trândăviei, aşa cum este ERGOTERAPIA.
Dacă munca susținută îl oboseşte pe om, nu este mai puțin adevărat că
statul degeaba îl sleieşte pe om de toate puterile sale fizice şi resursele
spirituale. Nicolae Iorga spune:„Mi-ar fi lene să fiu leneş”.
Sf. Pavel vorbeşte aşadar de o formă naturală (firească a patimii trândăviei) şi
despre o formă strecurată în suflet de către diavol. Patima aceasta a akediei e
foarte vicleană şi ipocrită ascunzându-se sub forme variate precum:
Starea de lene, plictis sau lehamite (SPLEEN)
Starea de urât şi lincezeală
Moleşeală sau toropeală
Descurajare
Somnolență
O insatisfacție vagă şi generală
Lipsă de interes față de toți şi toate
Lipsa orizontului de așteptate, care conduce la golul sufletesc sau eşecul
existențial
Minciuna păcatului: ne promite că o să ne dea totul
Sf. Maxim Mărturisitorul spune:„Patima trândăviei este izvorul tuturor
celorlalte patimi”. În plan spiritual Sf. Ioan Casian vorbeşte despre patima
trândăviei ca „demonul amiezii” care se manifestă în plan spiritual prin:
Tentația schimbării
Dorința de a cultiva noi prietenii sau relații
Iluzia agendei supraîncărcate
Grija ipohondrică față de trup şi față de starea de sănătate
Lipsa de preocupări pe plan spiritual
Neglijarea rânduielilor duhovniceşti
Slăbirea credinței şi împuținarea rugăciunii
Toate aceste manifestări, precum şi alte forme viclene ale patimii
trândăviei, maschează în ultimă instanță cauza lor generală care este FILAVTIA
sau iubirea păcătoasă de noi înşine, pe care Sf. Maxim Mărturisitorul o consideră
a fi o iubire pătimaşă față de trup şi față de plăcerile lui şi o socoteşte izvorul
tuturor patimilor şi al tuturor răutăților.
26
Mijloace de luptă împotriva akediei
1. Principiul „Ora et labora”(Roagă-te şi munceşte)
Scrierile duhovniceşti răsăritene ne recomandă ca prim mijloc împotriva
trândăviei, principiul „Ora et labora”(Roagă-te și muncește). Aceasta înseamnă
că trebuie să ne implicăm atât trupeşte cât şi spiritual în diferite activități
trupeşti care să taie capetele atât de numeroase ale acestui duh viclean. De
asemenea Sf. Părinți ne învață să folosim timpii morții din fiecare zi, încărcându-
i cu semnificații morale profunde, care vor primi răsplată în viața viitoare, şi să
nu risipim timpul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit ca un interval al lucrării mântuirii.
Definiția timpului dată de pr. Dumitru Stăniloae:„Timpul este intervalul
dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru”, iar Nicolae Iorga spune:„La
tinerețe risipim anii, iar la bătrânețe cerşim clipe”. Sf. Părinți spun că timpul lui
Dumnezeu este ACUM!, iar ATUNCI fie că este vorba de viitor sau de trecut
este timpul dracului.
2. Munca susținută
Aceasta este deopotrivă, şi o pedeapsă ca urmare a păcatului strămoşesc,
dar în creştinism ea este considerată o poruncă divină şi un mijloc foarte eficient
de progres spiritual prin posibilitatea filantropiei sau a milosteniei. În psihologia
contemporană s-au impus 3 abordări în privința activității profesorale şi anume:
Un job sau o slujbă
O carieră/profesie
Vocație/chemare (FLOW)
Nota specifică a job-ului este că persoana care-l desfăşoară nu se
regăseşte sub nici o formă în ea. Dar cu banii câştigați din această muncă făcută
în silă îşi poate împlini dorințele/plăcerile care se află într-un domeniu cu totul
diferit sau îndepărtat (47% din populația lumii face asta).
Profesia/cariera oferă mai multă satisfacție pentru că asigură posibilitatea
unei promovări şi a unei retribuiri superioare. Abordarea cea mai bună a unei
profesii o constituie cea vocațională, ca o chemare specială. Persoana de vocație
se consideră a fi făcută special pentru activitatea respectivă și că nu o pot
îndeplini deplin decât cu cei care asemenea lui, au o vocație sau o motivație
profundă. La rândul ei motivația poate fi de 3 feluri: de frică, de recompensă și
intrinsecă. „Îți dai seama că un om are vocație atunci când face acel lucru fără
bani”, pr. I.C. Teșu „dai totul pentru a face ce-ți place”.
Din punct de vedere teologic vocația reprezintă deplina armonie între
trăsăturile fizice și spirituale ale unei persoane și spațiul activității pe care
trebuie să o desfășoare. Maica Tereza de Calcutta, socotită ambasadorul iubirii
spunea că:„vocația este locul în care se întâlnește foamea și setea cea mai mare
a lumii cu bucuria noastră” – „să faci lucrul tău cu bucurie”.
S-a constatat că aproximativ 59% din stările de flow/de flux, adică din
stările de fericire apar în muncă, și doar 18% atunci când suntem în concedii,
restaurante, când ne uităm la filme, ascultăm muzică și alte hobby-uri.
Vocația culminantă a lumii o constituie preoția, ca o chemare supremă și
sublimă din partea lui Dumnezeu și răspunsul responsabil al omului, care prin
consacrarea sa nu mai este din lume, ci trebuie să se înalțe deasupra acesteia
prin gând și faptă.
27
Patima mâniei și lupta împotriva ei
Dintre toate patimile care atacă ființa umană și bietul suflet omenesc,
patima mâniei îl apropie pe om cel mai mult de animalitate prin iraționalitatea ei.
Sf. Părinți vorbesc despre 2 forme de mânie:
Mânia lui Dumnezeu
Mânia omenească
Mânia lui Dumnezeu este înțeleasă ca îngăduința pe care El o dă duhurilor
rele de a ne ispiti, însă niciodată Dumnezeu nu face un lucru inutil. În plus, chiar
și în necazurile noastre se întrezărește nu doar pedeapsa lui Dumnezeu, ci și
bunătatea lui, sinteza dintre dreptate și iubire.
Mânia omenească are și ea 2 feluri: mai bună care înseamnă lupta împotriva
păcatului după cum spunea Fericitul Augustin:„Am ajuns să urăsc păcatul u
intensitatea cu care îl iubeam altă dată” și mai rea, păcătoasă ca ura față de
lume, față de semeni și chiar față de lucrurile neînsuflețite.
Ca toate patimile, și aceasta este foarte vicleană și se manifestă printr-
o multitudine de forme. Mâniosul vede pretutindeni, doar amenințări și pericole,
primejdii și răutate, dușmănie și nedreptate, injustiții crase și „persecuții”.
Răspunsul lor se manifestă prin ostilitate în vorbe și comportament, ironii
malițioase, resentimente și ranchiul („Te iert dar nu te uit!”).
Sf. Vasile cel Mare consideră că mâniosul este un îndrăcit cu voia sa, și
Sf. Grigorie Teologul vorbește despre sufletul mânios care are ca înfățișare de
cruzime (privire încruntată).
28
3. Iertarea de 70 de ori câte 7
În limbaj duhovnicesc nu înseamnă de 490 de ori, ci înseamnă să nu aibă
răuvoitorii noștri capacitatea de a ne greși și a ne umili atât cât avem noi puterea
de a răbda și ierta.
De astfel Sf. Ioan Gură de Aur ne recomandă să-i privim pe toți cei care
ne fac rău ca pe niște doctori care vor să ne ajute să ne eliberăm de patimi sau
măcar ca pe niște oameni bolnavi a căror boală se numește „nu mă pot iubi”. Dacă
am putea fi mai înțelegători i-am putea ajuta și pe ei și pe noi să ne vindecăm.
4. Blândețea
După cuvintele Mântuitorului:„Învățați de la Mine că sunt blând și smerit
cu inima”(Matei 11₂₉) și veți afla odihnă sufletelor voastre. Sf. Ioan Scărarul
spune că:„Sufletul omului blând este tronul dumnezeirii, iar sufletul celui mânios
este sălașul dracilor”.
Se spune pe bună dreptate că iertarea este apanajul elitelor, odată ce
prostul nu poate ierta niciodată, și că atunci când iertăm, nu facem un gest de
bunăvoință față de cel care ne-a greșit, ci pentru noi. În mod contrar, cel care
nu poate ierta, se aseamănă celui care singur dărâmă podul peste care ar trebui
să treacă pe deasupra prăpastiei urii, către tărâmul fericirii, al împlinirii.
29
Patima mândriei și a slavei deșarte și
lupta împotriva lor
30
noastre care poate merge până la lupta deschisă și directă împotriva Creatorului,
așa cum au făcut-o îngerii răi, și până la auto-îndumnezeire.
Este foarte interesant faptul că dintre toate patimile, mândria este cea
mai drăcească, odată de demonii n-au căzut din desfrânare, nici din lăcomie, sau
alte patimi josnice sau grosiere, odată ce ei sunt duhuri ei au căzut din trufie.
În același timp în relație cu semenii mândria se manifestă prin dorința permanentă
de comparație și foarte interesant în urma acestei comparații, omul mândru se
vede pe sine mult superior tuturor, și-i vede pe toți ceilalți lipsiți de valoare.
Sfinții Părinți spun că mândria este o oglindă falsă, deformată, în care
păcătosul se vede mult mai frumos, mai bun și mai dăruit decât toți ceilalți în
această comparație falsă cu ei. În dialogul cu cel mândru care de cele mai multe
ori se transformă într-un monolog plin de reproșuri, nu se aude decât el în
dorințele sale, cu ideile sale eronate sau greșite.
Omul mândru nu este capabil niciodată să primească un sfat, chiar dacă
acesta este dat cu dragoste creștină și pe toate le consideră ca niște reclamații,
adeverind parcă inspiratele cuvinte ale Sf. Paisie Aghioritul care spunea că: „În
vremurile de apoi se vor goli bisericile, se vor umple psihiatriile, oamenii nu se
vor mai teme de Dumnezeu, ci de moarte, duhovnicii buni vor fi tot mai rari și
tot mai puțini cei care să le primească sfatul”.
Aceste două patimi sunt extrem de subțiri și îmbracă o multitudine de
forme viclene:
Dorința de a face comparații și de a stabili o ierarhie în fruntea căruia
se află el
Perfecționismul
Grandomania
Criticismul și pesimismul exagerat
Omul mândru permanent critică pe alții
Autosuficiența
Aroganța
Carierismul
Populismul
Megalomania și delirul de grandoare
O formă foarte răspândită a acestei patimi o constituie judecarea,
osândirea, clevetirea sau bârfirea semenilor. În această privință Sf. Maxim
Mărturisitorul spune că: „Acela pe care îl osândește pe aproapele său este un
antihrist, pentru că a răpit/a uzurpat un element exclusiv al Mântuitorului, acela
de Judecător”, la fel și Sf. Isaac Sirul spune că:„În ziua în care l-am judecat
pe aproapele nostru să ne socotim ca și morți în fața lui Dumnezeu, iar tot ce-
am adunat cu atâta osteneală e risipit dintr-o dată”, și tot Sf. Isaac Sirul ne
spune să acoperim toate imperfecțiunile celorlalți cu iertare și iubire, și vom avea
mare răsplată de la Dumnezeu.
31
Metode de luptă împotriva mândriei și a slavei deșarte
1. Conștientizare faptului că toate sunt trecătoare, umbră și vis, și că în
împărăția viitoare nu ne vor însoți decât faptele bune. Sfinții Părinți numesc
această cugetare duhovnicească la efemeritatea lumii și a condiției umane ca
filozofie a vieții.
10. Cultivarea virtuții smereniei, despre care Sf. Ioan Scărarul spune
că:„este un veșmânt dumnezeiesc pentru faptele noastre omenești și singura
virtute care nu poate fi umilită de draci”.
Atunci când este vorba despre sfânta smerită cugetare ea este în strânsă
legătură cu rugăciunea și se împotrivește trufiei adeverind cuvintele înțelepte că
mai mult decât vastitatea bibliotecilor, liniștea sufletului ne este dată de
intimitatea colțului de rugăciune.
32
Capitolul III
ARETOLOGIA – Despre virtuți
1. αρετή = virtute
33
1. Credința în Dumnezeu
Credința în Dumnezeu ca temelie a edificiului spiritual, dar în același timp
un sentiment și conștiință a existenței și prezenței lui Dumnezeu în viața omului
și în profunzimile sufletului uman.
5.Smerenia și blândețea
Smerenia, blândețea și bunătatea
6. Iubirea
Aceasta din urmă fiind numită de Sf. Simeon Noul Teolog virtute
culminantă, numită prima împărăție și doamnă a virtuților.
34
Credința și cunoașterea lui Dumnezeu
35
Temerea de Dumnezeu și cugetarea la
moarte și la judecată
36
Pocăința, al doilea botez
Botezul lacrimilor
37
Nu în ultimul rând păcatele și patimile întunecă până la orbire mintea și
sufletul și abolesc total discernământul. Sfinții părinți vorbesc despre ceața sau
negura păcatelor, despre norii sau pâcla patimilor, iar acestea nu pot fi
împrăștiate decât cu ajutorul părinților duhovnicești, pentru că, dacă de cele mai
multe ori omul cade în păcat singur, mântuirea sau izbăvirea îi vine prin altcineva.
În calea unei spovedanii curate, duhurile cele rele ridică în fața sufletului
mai multe ispite precum mândria, neîncrederea și rușinea. Despre aceasta din
urmă spunem că diavolul o mută dinaintea păcatului, înaintea pocăinței.
Agapie Criteanul a lăsat un adevărat decalog al spovedaniei, vorbește
despre 10 calități pe care trebuie să le întrunească o spovedanie mântuitoare:
Să fie simplă și scurtă
Să fie smerită
Să fie adevărată
Să fie grabnică
Să fie lămurită
Să fie făcută cu rușine
Să fie întreagă sau deplină
Să fie tainică
Să fie tânguitoare sau cu lacrimi
Să fie hotărâtoare
Hotărâtoare în sensul deplin al canonului și al schimbării profunde a vieții
39
Răbdarea necazurilor/încercărilor
cu răbdare și noblețe duhovnicească
40
Sfinții Părinți spun că toate aceste încercări sunt universale, în sensul că
mai devreme sau mai târziu, uneori din fragedă copilărie cu toții vom gusta din
cupa amară a pătimirilor. Sf. Isac Sirul spunea că „ele le sunt de folos tuturor,
răi sau buni, pentru că pe cei răi caută să-i îndrepte, pe cei buni să-i întărească
în lucrarea virtuților”. La rândul său Sf. Maxim Mărturisitorul consideră că
necazurile au un scop întreit:
Curățirea greșelilor trecute
Îndreptarea căderilor prezente
Ferirea de cele viitoare
Prin urmare încercările din această viață trecătoare reprezintă o adevărată
școală a desăvârșirii, o academie a mântuirii, cuptorul iertării, sau proba pe care
trebuie să o trecem în lucrare de dobândire a mântuirii. Mai mult chiar Sf. Ioan
Gură de Aur spune:„Prin fiecare necaz pe care îl înfruntăm Dumnezeu adaugă
câte o piatra de mare preț la cununa mântuirii noastre”.
În privința cauzelor tuturor încercărilor, a bolilor și a morții, spiritualitatea
ortodoxă identifică:
Păcatul strămoșesc
Arborele genealogic (2x2=4, 4x4=16, 16x16=256)
Iconomia lui Dumnezeu
În privința scopului și a limitelor suferinței noastre, Sfinții Părinți ne spun
că acestea vizează mântuirea noastră și îndreptarea generală și niciodată
Dumnezeu nu ne încearcă mai mult decât putem suporta noi.
Sf. Isaac Sirul spune că „suferințele noastre sunt direct proporționale cu
păcatele sau cu virtuțile fiecăruia”, astfel încât cei mai încercați sunt cei mai
păcătoși, iar pe de altă parte sfinții. Sf. Isac spune că „la sfârșit încercările
sunt înfricoșătoare și răsar la tot pasul, având drept scop încercarea virtuților
lor”.
Sfinții Părinți ne spun că atunci când suntem încercați nu trebuie să ne
revoltăm împotriva lui Dumnezeu sau împotriva suferinței noastre pentru că tot
Sf. Isac ne învață că răbdarea înjumătățește durerea.
Cel mai important lucru în starea de boală este să găsim sau să smulgem
bolii sensul ei profund duhovnicesc, prin ceea ce Sfinții Părinți numesc filosofia
bolii, adică să vedem de ce au venit acestea asupra noastră, de ce acum și de
ce au așa intensitate și mai ales ce putem face să ne izbăvim trupește și spiritual
de boală.
Marii sfinți contemporani, precum Sf. Nectarie, Sf. Porfirie, Sf. Paisie
Aghioritul, au suferit și înfruntat cancerul, pentru iertarea păcatelor lumii, iar
suferința lor ne dă tuturor nădejde în asumarea sfântă și purtarea crucii
personale.
Sf. Paisie Aghioritul spune că „cei care îngrijesc persoane bolnave, dacă
nu au păcate, se sfințesc dintr-o dată, iar dacă au păcate prin această slujire
li se iartă din ele proporțional cu dragostea lor”
41
Sf. Grigore Teologul ne îndeamnă să ne comportăm cu fiecare bolnav ca și
cum am fi în prezența unui sfânt pentru că acesta se poate mântui prin răbdarea
lui înaintea noastră.
Fer. Augustin întâlnind un prieten apropiat care pierduse totul și rămăsese
singur, i-a spus următoarele cuvinte:„Cântă și mergi mai departe, la capătul
drumului te așteaptă Hristos”, iar Mântuitorul Hristos ne zice:„Acestea vi le-am
spus ca să aveți pace în voi: În lume necazuri veți întâlni, dar îndrăzniți, Eu am
biruit lumea”(Ioan 16₃₃).
42
Smerenia, unica virtute ce nu poate fi umilită
Sf. Antonie cel Mare a avut odată o vedenie în care i s-au înfăţişat mulţi
oameni urcând şi căzând de pe scara desăvârşirii datorită ispitei diavolilor; a
întrebat care este virtutea care îl poate ajuta pe om să progreseze spiritual şi
atunci o voce a răspuns:„smerenia”. Sf. Ioan Scărarul consideră că aceasta este
o virtute dumnezeiască sau mântuirea prescurtată şi că e singura virtute care nu
poate fi umilită de duhurile străine care, prefăcându-se, pot imita toate faptele
bune ale omului dar nu se pot smeri.
Societatea în care trăim, cultivă din nefericire, patima mândriei şi a trufiei
în formele ei variate pierzătoare de mântuire. Suntem solicitaţi permanent să
dăm părerea de noi înşine, în credinţă, în propriile puteri să impresionăm prin
calităţile noastre, să empatăm prin calităţile personale. Astăzi parcă mai mult
decât oricând are foarte mare trecere în faţa semenilor, spiritul de lider şi
abilităţile de conducere în timp ce virtutea smereniei e considerată ceva anacronic
şi vătămător.
Părinţii filocalici numesc foarte frumos virtutea smereniei, a fi
acoperământ dumnezeiesc pentru faptele noastre, sau haină dumnezeiască pentru
toate nevoinţele noastre ascetice, şi tot ce ne spun că atunci când facem un
lucru, oricât de important ar fi acesta să-l facem nu spre văzul şi aprecierea
oamenilor, ci spre răsplata şi aprecierea lui Dumnezeu.
Denumirea latină pentru smerenie vine de la humus = pământ, şi vrea să ne
arate că, aşa cum pământul, în ciuda lipsei de discernământ şi a răutăţii noastre
ne ţine pe toţi, ne hrăneşte şi ne rabdă, la fel şi noi suntem datori urmând pildei
Mântuitorului Hristos, suntem sfătuiţi să ne îngăduim unii pe alţii, iertând tuturor
toate.
Pr. Petroniu Tănase, fostul stareț de la Mănăstirea Prodromu din Muntele
Athos a fost un chip al smereniei şi spunea că smerenia se arată şi prin modul în
care ne comportăm cu cei care ne nedreptățesc şi identifică 4 componente care
constituie de fapt 4 trepte ale vieții spirituale:
Prima treaptă, când putem răsplăti răul cu rău, adică la o faptă de
răutate să răspundem cu un potop de răutăți
Să nu reacționăm în nici un fel în exterior, dar sufletul nostru este ca
un ocean învolburat
O treaptă superioară înseamnă, nici să nu ne împotrivim la rău şi nici să
nu ne mai tulburăm din cauza lui şi să nu reacționăm împotriva lui
Ultima treaptă, când ne bucurăm cu smerenie ştiind că mare e răsplata
pe care o dă Dumnezeu
Sf. Diadoh al Foticeii vorbeşte despre două forme de smerenie, una
dobândită la mijlocul eforturilor ascetice, şi a doua la sfârşitul lor. Dacă cea
dintâi îi arată nevoitorului neputința sa şi îl întăreşte în adeverirea cuvintelor
43
Mântuitorului care spune:”Fără Mine nu puteți face nimic”(Ioan 155), cea de a
doua formă este un dar dumnezeiesc, ca răsplată a ostenelilor spirituale.
Aceiaşi părinți filocalici vorbesc de o smerenie călugărească şi alta
mirenească, dar şi de alte 2 forme generale ale acestei virtuți, una constând în
a se vedea omul pe sine mai prejos decât toți ceilalți, iar pe toți ceilalți mai
presus ca el, iar alta în a considera omul că tot ce este bun în viața lui, se
datorează iubirii şi bunătății lui Dumnezeu, fără al cărui ajutor nu ne-am reuşi
nimic în viață, nici chiar faptele cele mai mărunte şi nesemnificative.
Sf. Isaac Sirul ne arată şi căile sau modalitățile prin care putem să
dobândim smerita cugetare, aceasta se arată prin neprihănirea simțurilor, în
cuvintele măsurate, împuținarea cuvintelor, în nesocotirea de sine, în haina
sărăcăcioasă, în privirea aplecată, în inima zdrobită, în nemişcarea mâniei, în
simțurile neîmprăştiate, în răbdarea încercărilor, în păzirea tainelor neprihănirii,
în ruşine, în evlavie, şi peste toate acestea în aducerea aminte neîncetată de
necunoştința proprie.
Hristos ne spune:”Învățați de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi
veți afla odihnă sufletelor voastre”(Matei 1129), aceste cuvinte ale Sale cuprind
un mare paradox al vieții creştine şi anume faptul că adevărata existență este
cea trăită în smerenie, ca pe măsură ce devenim tot mai smeriți pe de o parte
Dumnezeu ne descoperă tot mai multe din tainele sale, iar pe de altă parte mintea
noastră smerită şi tot mai luminată, pătrunde tot mai adânc în tainele
dumnezeirii. Pe treptele cele mai înalte ale viețuirii duhovniceşti, milostivul
Dumnezeu dăruieşte aleşilor săi darul smeritei cugetări care este legată de
pocăință şi rodeşte în darul pânsului duhovnicesc şi a darurilor aducătoare de
bucurie.
Sf. Părinți ne mai lasă să ne pocăim şi să ne smerim, nu doar pentru faptele
rele sau imperfecte, ci şi dorim ca acestea să nu ne smerească sau să ne
umilească mai devreme sau mai târziu.
44
Iubirea, prima împărăteasă
şi doamnă a tuturor virtuților
45
Sf. Isac Sirul referindu-se la înălțimea şi frumusețea iubirii creştine,
spune că:„Aceasta este mai dulce decât viața şi mai tare ca moartea” şi tot el
vorbeşte de biciul dragostei pe care îl vor simți păcătoşii în iad ca absență a
iubirii.
Virtutea iubirii creştine ca sumă a tuturor faptelor bune îl conduce pe om
pe tărâmul nepătimirii, şi prin acea beție duhovnicească înfăptuieşte unirea
sufletului cu Dumnezeu, ceea ce trăieşte şi experimentează un astfel de suflet
a tot şi a toate iubitor e o taină a lui Dumnezeu care se manifestă printr-o
multitudine sau plenitudine de daruri.
46
Criterii de discernere a
experiențelor duhovnicești
47
Urmează alte mainifestări și alte păcate: crește părerea de sine,
judecarea oamenilor cu ușurință, apar diferite năluciri, căderea în păcate grosiere
(gastrimarghia, ș.a.).
Sf. Maxim Mărturisitorul precizează 4 feluri generale de părăsire
pedagogică din partea lui Dumnezeu:
Din iconomie
Spre dovedire
Spre povățuirea duhovnicească
Lepădarea spre pocăință
Aceste clipe de retragere a harului pot dura de la câteva momente, până
la ani lungi și grei. În acest timp sufletul ajunge să socotească minciuna ca
adevăr, închipuirea ca viață reală și ispita drăcească ca prezență îngerească.
Acest om trăiește în înșelare și în întuneric, în rătăcire, în schismă și erezie.
48
Alte manifestări ale experiențelor duhovnicești
Sfinții Părinți vorbesc despre o căldură începătoare și o căldură mistică,
după cum există și o căldură firească și o căldură izvorâtă din rugăciune curată.
În special pe treptele cele mai înalte ale rugăciunii inima simte această căldură.
Căldura suprafirească se topește în darul lacrimilor. Lacrimile ascetice
curățesc sufletul și ard păcatele, se transformă în lacrimi de pocăință, în lacrimi
de dor și de dragoste față de Dumnezeu.
Rugăciunea contemplativă poate fi însoțită de experiența luminii
dumnezeiești necreate. Această lumină nu este un produs al simțurilor, că nu se
vede cu ele, nici un produs intelectual, nici vreo închipuire, ci un produs noetic al
minții. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae spune despre această lumină că:„este
iradierea zâmbitoare a dragostei divine trăită sub formă mai intensă în clipele
de aţintire extatică către Dumnezeu”. Organele de expresie a acestei lumini sunt
simțirea duhovnicească eliberată de grosimea trupului și deplin pnevmatizată.
Răpirea sau extazul este lucrarea ocazională prin care Dumnezeu răpește
mintea rugătorului în abisul tainelor Sale negrăite. Sfinții Părinți numesc această
stare beție duhovnicească, beție trează, nuntă mistică, liturghie tainică a minții.
Un caracter esențial al acestor experiențe îl constituie apofatismul sau
inefabilul, rațiunea omului, limbajul acestuia nu dispune de categorii și expresii
adecvate pentru a exprima aceste trăiri culminante. Atitudinea în fața acestor
taine este cea de „îngenuncherea minții” pentru a putea contempla în tăcere și
unire realitățile duhovnicești. Sf. Grigore Sinaitul spune:„Unirea înseamnă
ridicarea întreagă și curată a inimii spre puterea nemărginită a lui Dumnezeu, iar
extazul, răpirea puterilor sufletești la cer și ieșirea totală din simțirea însăși”.
Nu este o disprețuire a trupului, ci o depășire a categoriilor sale prin sfințirea
lui.
Ultimul criteriu al discernerii îl constituie tăinuirea acestor stări
suprafirești care sunt încredințate duhovnicului.
49
Bibliografie
50
Cuprins
51