Sunteți pe pagina 1din 52

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Iași

Spiritualitate

Curs pentru anul III

Profesor:
Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu
Spiritualitate Ortodoxă
Ascetica și Mistica Răsăriteană
În anul 1926 lua fiinţă la Facultatea Ortodoxă din Chişinău o disciplină
numită Literatura Religios Moderată, predată de către marele om de cultură
Nichifor Crainic. Șase ani mai târziu o disciplină similară se introduce la
Facultatea de Teologie de la Bucureşti, iar mai apoi la Academia Andreiană din
Sibiu cu denumirea de Teologie Mistică. Dintre profesorii care s-au remarcat în
mod deosebit se cuvin a fi menţionaţi: Ioan Sorin la Bucureşti, Nicolae Mladin şi
Pr. Dumitru Stăniloae, la Sibiu.
Prin reforma atee a învăţământului spiritual ortodox din 1948, a fost
eliminată din programa de studiu teologic deoarece era o disciplină incomodă
pentru un regim ateu totalitar. Marile personalități care altădată au dat
importanță acestui obiect de studiu au avut de suferit ani grei de marginalizare,
persecuție și închisoare în urma cărora unii au rămas irecuperabili, dintre aceștia
amintim pe Nichifor Crainic, I. G. Savin.
După revoluția din decembrie 1989 la unele facultăţi de teologie din cadrul
Patriarhiei Române, precum Sibiu şi Iaşi, spiritualitatea ortodoxă a fost
reintrodusă că materie de studiu, mai întâi unită cu Morala Creştină şi cu Etica
Socială, iar apoi ca disciplină cu statut propriu ca la Iași.

Denumirea și definirea Asceticii și Misticii Răsăritene


Cuvântul „asceză” este întâlnit înscrierile filosofilor, înainte de creștinism
și provine de la verbul grecesc ασκώ = a se strădui, a se nevoi, a exersa. Spre
exemplu la Homer, Hesion și la Stoici cuvântul „asceză” se referă la eforturile
fizice în vederea dobândirii stării de sănătate biologică.
Sf. Pavel folosea acest termen spunând:„Întru aceasta mă nevoiesc și eu,
ca să-mi păstrez pururea cugetul curat înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”(FA
24₁₆).Așadar la Sf. Pavel, iar mai apoi prin scriitorii creștini precum Filon și
Clement Alexandrinul, cuvântul „asceză” capătă pe lângă sensul fizic, o conotație
profund duhovnicească. Tot Sf. Pavel îl compară pe ascet cu un atlet care
aleargă, se nevoiește, în vederea dobândirii mântuirii. Mai târziu în secolul 4 și
mai ales prin Sf. Vasile cel Mare, regulile monahale se numesc ascetice, iar
mănăstirile ca locuri prin excelență de luptă împotriva păcatelor și spre
dobândirea virtuților creștine se numeau askitirion.
Cuvântul „mistic” provine de la verbul μυω/μείω = a închide ochii pentru a
cunoaște un lucru necunoscut și a fi inițiat într-o taină sau învățătură înaltă și
ascunsă. Acest al doilea sens îl găsim în secolul 4 în scrierile lui Marcel de Ancira
și în mod deosebit la Sf. Dionisie Areopagitul autor al lucrării „Teologia Mistică”,
prin urmare Spiritualitatea Ortodoxă cuprinde 2 mari capitole: ascetica și
mistica. Scopul vieții creștine, potrivit Sfinților Părinți îl constituie desăvârșirea
1
sau îndumnezeirea (θεωσίς) – unirea cu Dumnezeu la capătul rugăciunii curate și
neîncetate și în adânc de smerenie.
Pentru a ajunge la acest ideal, creștinul trebuie să parcurgă o etapă
ascetică și una mistică, sau să urce cele 3 trepte sau etape ale virtuții
duhovnicești despre care părinții filocalici ne vorbesc sunt: purificarea, iluminarea
și desăvârșirea.
Etapa ascetică are la rândul ei două subetape: ascetica negativă și ascetica
pozitivă:
a) Ascetica negativă descrie modul în care creștinul se eliberează de păcate
și de patimi, ca forme ale răului spiritual din lume și din viața sa. Astfel ascetica
negativă ne arată formele de luptă împotriva: iubirii de arginți (arghirofilia),
lăcomiei pântecelui (gastrimargia), tristeții, desfrânării, trândăviei, mâniei,
mândriei și slavei deșarte.
b) Ascetica pozitivă arată modul în care omul dobândește și lucrează
virtuțile creștine. Aceasta ne vorbește de virtuțile creștine începând cu virtutea
credinței, temerea de Dumnezeu și gândul la moarte și judecată, înfrânarea și
pocăința numită e spiritualitatea ortodoxă cel de al doilea botez sau botezul
lacrimilor, paza gândurilor și a minții prin trezvie, răbdarea necazurilor cu
nădejde, smerenia despre care Sf. Ioan Scărarul spune că este singura virtute
care nu poate fi umilită de draci, iubirea pe care Sf. Simeon Noul Teolog o
numește „prima doamnă și împărăteasă a virtuților”.
Prin urmare ascetica ne descrie căile prin care ajungem de la împătimire la
despătimire sau îndumnezeire, iar mistica ortodoxă ne descrie experiențele
supranaturale ale vieții duhovnicești, roade ale colaborării duhovnicești cu harul
dumnezeiesc, darul lucrării rugăciunii neîncetate și altele.
Sf. Diadoh al Foticeii si Sf. Marcu Ascetul, dezvoltă o înaltă învățătură
despre prezența tainică și minunată a lui Hristos în sufletul nostru, din clipa
botezului. Prin Taina Botezului, prin citirea celor 4 rugăciuni de exorcizare și
prin întreita afundare, diavolul este izgonit din sufletul purificat și în locul lui
sălășluiește Hristos si Duhul Sfânt și Puterile îngerești.

Teologia. Discurs sau harismă?


Astăzi prin teologie se înțelege un ansamblu de cunoștințe despre Dumnezeu
sau instituțiile specializate in care se studiază relația lui Dumnezeu cu lumea și
cu omul. În prezent, in Patriarhia română există 11 facultăți de teologie și 4
departamente care licențiază anual peste 2000 de teologi.
Din 1990 și până în prezent au absolvit învățământul teologic universitar
peste 30000 de studenți, cu toate astea în istoria bilenară a creștinismului doar
3 sfinți au primit apelativul de „Teolog”: Sf. Ioan Evanghelistul sau Teologul, Sf.
Grigore Teologul, Sf. Simeon Noul Teolog. Există și voci care îl consideră pe Sf.
Grigore Palama al patrulea teolog, și mai nou se mai spune de părintele Dumitru
Stăniloae că ar fi părintele Dumitru Teologul.

2
Pentru Sfinții Părinți, teologia nu însemna așa cum se întâmplă azi, o
instituție sau un ansamblu de cunoștințe despre Dumnezeu, ci era un dar care se
dobândea prin asceză și rugăciune. Evagrie Ponticul a spus foarte frumos despre
teologie:„Dacă ești teolog roagă-te cu adevărat, și dacă te rogi cu adevărat ești
teolog”.
Pentru Sfinții Părinți teologia nu era o vorbă despre Dumnezeu, oricât de
înaltă ar fi, ci era vorbire cu Dumnezeu, convorbire, sau împreună vorbire
realizată în stare de rugăciune. Din acest motiv condiția fundamentală a
progresului în cunoașterea duhovnicească, diferită de cunoașterea rațională o
constituie purificarea de patimi.
Cunoașterea teologică (teognosia) are o profundă dimensiune ascetică în
sensul că pe măsură ce ne eliberăm de păcate și patimi, pătrundem mai adânc în
tainele dumnezeirii. Din acest punct de vedere cunoașterea apropiată de ceea ce
este Dumnezeu în ființa Sa, pe măsură ce ne eliberăm de păcate și lucrăm
virtutea, în viața noastră lăuntrică se produce un dublu paradox.
Dumnezeu, văzând și prețuind eforturile noastre ne descoperă cât mai
multe dintre Tainele Sale, iar pe de altă parte sufletul nostru purificat de păcate
își lărgește capacitatea și pătrunde tot mai adânc în misterul dumnezeirii.

Definiția Teologiei ascetice și mistice


I.G.Savin defineşte astfel teologia mistică:„Teologia mistică este disciplina
teologică care se ocupă cu studierea mijloacelor umane şi divine prin care este
posibilă cunoaşterea imediată şi intuitivă a lui Dumnezeu numită cunoaştere
mistică“.
Nichifor Crainic:„Teologia mistică e şiinţa îndumnezeirii omului, sau ştiinţă
ştiinţelor”. Teologia nu e numai o simplă ştiinţă sau vorbire despre Dumnezeu ci
cunoaşterea Lui experimentală, vederea lui care conduce spre unirea cu El.
Pr. Dumitru Stăniloae extinde această definiţie:„Spiritualitatea ortodoxă
prezintă procesul înaintării omului pe drumul desăvârşirii în Hristos prin curăţirea
de patimi, prin dobândirea virtuţilor, proces ce se săvârșește într-o anumită
ordine. Cu alte cuvinte ea descrie modul în care creştinul poate înainta de la o
curăţire de o patimă, la curăţirea de alta şi deodată cu această, la dobândirea
diferitelor virtuţi. Înaintând spre această culme, omul înaintează totodată în
unirea cu Hristos, în cunoaşterea lui prin experienţă care e tot una cu
îndumnezeirea Sa”.
Asceza are o dimensiune pozitivă, luminoasă, prin sădirea în locul patimilor
a virtuţilor. Curăţit prin asceză, prin botezul lacrimilor şi al pocăinţei, omul
devine tot mai mult transparent lucrării lui Dumnezeu în el care este expresia
unirii tot mai înalte, în adâncul inimii, cu Hristos în Duhul Sfânt.

3
Capitolul I
Spiritualitate individuală sau comunitară
Vocație familială sau chemare monahală?

Teologul rus Paul Evdochimov spunea că viața monahală și viața de familie


sunt 2 căi opuse, ci dimpotrivă ele sunt „Taborul și Ermonul vieții duhovnicești”,
conducând ambele prin mijloace specifice către același vârf al vieții creștine,
mântuirea sau sfințenia. De altfel Mântuitorul Însuși nu a lăsat o spiritualitate
pentru mireni și alta pentru monahi, ci un fel unic de viață care să-l conducă pe
om la îndumnezeire, fie că trăiește în societate și în familie, fie că trăiește în
mănăstire sau în pustnicie.
În privința originii monahismului există numeroase opinii și teorii, unele din
ele ciudate și stranii. Există istorici care consideră că monahismul creștin își are
originea în China sau India, unde înainte exista o formă similară de viață
duhovnicească. Alți istorici apreciază că monahismul ar fi izvorât din învățătura
elenistă, eseniană, gnostică, ba chiar unii încearcă să-i găsească rădăcinile în
America precolumbiană.
Teologia raționalistă protestantă consideră că monahismul este o formă
duhovnicească contrară vieții umane, pentru că omul a fost creat pentru o viață
comunitară. Un dicționar occidental consideră asceza monahală o formă de
masochism fizic și spiritual.
Dincolo de toate aceste opinii contrare, monahismului creștin e o problemă
de vocație prin excelență, și într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de
Dumnezeu, monahii sunt îndemnați să fie adevărate faruri călăuzitoare celor ce
trăiesc în lumină, și așa cum îi consideră credința răsăriteană, oameni cerești și
îngeri pământești, după cum monahul este chipul îngeresc de viețuire.
Din punct de vedere istoric, adevărații întemeietori ai monahismului sunt
socotiți: Sf. Antonie cel Mare pentru monahismul idioritmic sau de sine, Sf.
Pahomie și Sf. Vasile cel Mare pentru monahismul chinovial (de obște).
Istoria bisericii face referire la alte forme de asceză trupească și
spirituală. Eustație al Tesalonicului arată că până în secolul III au existat
următoarele forme de nevoință:
 Existau oameni care nu se spălau și nu se tundeau
 Alții dormeau pe pământul gol
 Alții se acopereau cu noroi
 Alții care nu vorbeau (zigontes)
 Oameni care trăiau în peșteri
 Sau oameni care se nevoiau pe stâlpi (stâlpnici)
Toate acestea constituie forme ale nevoinței creștine.

4
În privința modurilor de chemare la călugărie, Sf. Casian identifică 3 forme:
chemarea directă de la Dumnezeu, chemarea prin intermediul altei persoane și
îmbrățișarea monahismului datorită unor evenimente fericite sau triste ale vieții.
În rânduiala monahală ortodoxă există 3 voturi monahală: sărăcia de bună voie,
castitatea și ascultarea necondiționată.
Patria sau locul unde monahismul a luat naștere a constituit-o Egiptul și
Palestina, iar literatura duhovnicească răsăriteană vorbește despre deșert sau
pustiu ca despre un loc al marilor lupte spirituale, un tărâm al războiului nevăzut,
o adevărată academie a sfințeniei și o școală a desăvârșirii spirituale.
Monahismul chinovial s-a bazat pe regulile pe care Sf. Pahomie cel Mare
le-a primit de la îngeri. Întrucât Sf. Pahomie fusese militar, rânduielile sale se
remarcă prin disciplina și austeritate fiind prevăzute pentru frații neascultători
chiar pedeapsa cu bătaia. Intrarea în viața monahală era precedată de o perioada
de noviciat de 3 ani. Tânărul novice (frate) era primit întâi la arhondaric după
ce stătuse o bună perioadă la poarta mănăstirii. Arhondarul îl instruia apoi îl
deprindea cu învățătura creștină uneori o perioadă de luni întregi după care
văzând hotărârea candidatului la monahism, îi dădea haine monahale.
Masa sau alimentația monahilor din vechime era foarte săracă, constând
cel mai adesea din pesmet, apă și sare. Celor bolnavi li se dădea fiertură sau
mâncare cu untdelemn. În monahismul primar era practicată monofagia, adică
obiceiul de a mânca o singură dată pe zi și pe cât cu putință un singur fel de
mâncare. Avva Pimen spunea că:„acela care mănâncă o dată pe zi e înger sau
călugăr, cel care mănâncă de 2 ori e om trupesc, iar cel care mănâncă de 3 ori
e demon”. Masa de obicei se servea pe o pânză întinsă pe jos, iar somnul restrâns
ca timp se făcea pe pământ sau într-un scaun din nuiele.
Trebuie menționat un caz din literatura duhovnicească în care un bătrân
părinte, întrebat de un tânăr ucenic despre patul pe care l-a văzut în chilia lui,
bătrânul monah a răspuns nevinovat că de zeci de ani nu l-a observat. Monahismul
creștin, adevărat bastion al păstrării credinței, s-a remarcat prin viața sa, iar
altă parte din ea consemnată în bogata literatură pe care a creat-o: paterice,
vieți ale sfinților și în special Filocalia.
Un capitol foarte important și interesant l-a constituit modul în care
monahul a restaurat în lume adevărul egal cu Dumnezeu, marii monahi ajungând
să trăiască în armonie cu întreagă lume și mai ales cu animalele, de exemplu Avva
Agaton și șarpele Sf. Gherasim și leul.
Pentru spiritualitatea creștină, monahismul va constitui pentru totdeauna
reperul cel mai înalt de viața duhovnicească, exemplu sublim de chemare din
partea lui Dumnezeu și răspunsul desăvârșit din partea sufletelor însetate de
viața înaltă și mântuire.

5
Lumea – cale spre Rai, sau drum spre iad?

Sf. Grigore Palama spune:„Doar omul are suflet rațional, însă și plantele
au simțuri”. În 1555 a apărut o concepție care spune că plantele ș mineralele
reacționează stimulilor din natură.
Sf. Maxim Mărturisitorul dezvoltă o înaltă învățătură despre lumea
prezentă, materială, ca o Biserică în extensie sau un rai potențial1. Arată modul
in care Dumnezeu a creat lumea și anume: din iubire infinită și o armonie deplină
și spre fericire veșnică.
Sf. Maxim Mărturisitorul și întreaga spiritualitate ortodoxă, învață că
atunci când a creat lumea ca întreg și fiecare lucru în parte, Dumnezeu a sădit
în fiecare un Λογος sau un sens, o rațiune dumnezeiască. Toate aceste rațiuni
prime erau duhovnicești și folosirea lucrurilor de către om în conformitate cu
aceste rațiuni ar fi trebuit să conducă toate la Θεωσις (îndumnezeire). Sf. Maxim
spune că: „Rațiunile inferioare erau suport pentru rațiunile superioare și toate
duceau ca într-o piramidă către rațiunea supremă”, Logosul divin întrupat,
Hristos.
Aceste rațiuni dumnezeiești erau obiective sau curate. Prin păcat, omul le-
a subiectivizat, astfel încât el nu mai distinge în faza de păcat rațiunile prime și
obiective ale lor, ci poftele pe care toate aceste lucruri și persoane trebuie să i
le producă.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că:„Printr-o intensă lucrare ascetică, omul
reușește să restabilească și să descopere rațiunile dumnezeiești ale lucrurilor
prin ceea ce se numește misterul sau taina materiei înduhovnicite, transformând
creația sau lumea într-o adevărată biserică prin care omul, regele și preotul ei
săvârșește o neîncetată liturghie cosmică”. Întâlnim de asemenea în scrierile
părinților răsăriteni numeroase referiri la pustie care era considerată prin
excelență un spațiu și un tărâm al duhurilor rele în care se dădeau adevăratele
războaie duhovnicești.
Mai târziu, mulți Sfinți Părinți vorbesc de retragerea interioară,
lepădarea, ura sau chiar moartea față de lume, dar prin aceasta nu trebuie să
înțelegem lupta împotriva lucrurilor materiale și nici fuga sau înstrăinarea de
societate și familie, ci retragerea interioară in pustia sufletului nostru prin isihie
sau liniștire.
Un lucru interesant îl constituie faptul că cei mai mari savanți și
astrofizicieni ai lumii precum Stephen Hawking, precum și cele mai mari
observatoare astronomice ale lumii, așa cum observatorul de la Paca, „Gnoza” de
la Princeton, confirmă toate adevărurile creștine cu origine in Sf. Scriptură și în
operele Sf. Părinți.

1. κοσμος = podoabă, armonie


6
Alături de lume, părinții duhovnicești ai spiritualității noastre vorbesc de
taina sau misterul trupului îndemnându-ne să ne comportăm cu maximă
responsabilitate față de fiecare clipă a vieții prezente. Cea mai frumoasă
definiție dată timpului vieții noastre, poate fi socotită cea a părintelui Dumitru
Stăniloae:„Timpul este intervalul dintre bătaia lui Dumnezeu la poarta sufletului
nostru și dragostea noastră de a-i deschide”.
Toată spiritualitatea ne învață că timpul vieții prezente este un timp al
pregătirii pentru veșnicie și de aceea viața noastră, mai scurtă sau mai lungă,
trebuie să fie o necontenită osteneală pentru a da un răspuns bun la judecata ce
va să vină. Părinții duhovnicești latini ne sfătuiesc: MEMENTO MORE = Nu uita
că vei muri, iar părinții greci: μνιμι του τχανατου.
Spiritualitatea noastră ne îndeamnă să ne comportăm față de trupul nostru
fără excese, cu discernământ ca și cum ar trebui să ne slujească 1000 ani, iar
față de fiecare clipă a vieții prezente să ne comportăm responsabil ca și cum am
muri mâine.
Cele mai multe păcate pe care le săvârșim se datorează lipsei conștiinței
iminenții morții, pentru că dacă am trăi fiecare clipă ca și cum ar fi ultima, am
trăi în adâncă pocăință, împăcându-ne întâi cu Dumnezeu apoi cu aproapele și în
acest mod ne-am împăcat și cu noi.
Nicolae Iorga spune că:„Nu contează cât trăim, ci cât este de groasă este
dâra faptelor bune pe care ai lăsat-o în urmă”.

7
Elemente de antropologie duhovnicească
Omul – Taină teologică

Epoca în care trăim se mai numește și „epoca PC” pentru că este o vreme
caracterizată de numeroase și profunde descoperiri în ceea ce privește ființa și
viața umană. Astăzi este tot mai mult cercetat și tot mai adânc înțeles, începând
cu zonele abisale ale subconștientului său și până la manifestările sale fizice,
psihice sau spirituale cele mai înalte sau cum spun părinții filocalici din iadul
patimii lor spre raiul virtuților. Sf. Teognost, un scriitor filocalic, spunea că:
„Omul este o taină negrăită aflată într-o strânsă legătură cu taina ființială
Dumnezeu, și pătrunderea în universul de taină, pe care îl constituie ființa umană,
este o expresie a curăției și a iubirii”.
Fer. Augustin în celebrele sale confesiuni spune: „Ne-ai făcut pentru Tine
Doamne și sufletul meu este obosit până când nu se va odihni întru Tine”, iar Sf.
Grigore Palama consideră că omul este însuflețit de pasiunea divinului, adică
există în adâncul sufletului nostru ceva mai adânc decât sufletul însuși, și aceasta
este prezența lui Dumnezeu. De altfel, Sf. Scriptură învață că omul a fost creat
după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Fac 1₂₆) și chiar dacă a căzut în robia
păcatelor și a patimilor, el are ca vocație esențială, dobândirea asemănării depline
cu Dumnezeu sau îndumnezeirea.
Sf. Grigore de Nyssa și urmând lui, întreaga mistică ortodoxă învață că
omul este un inel de legătură între lumea materială și cea spirituală, un
microcosmos care sintetizează un sine lumina cea mare sau macrocosmosul dar în
același timp, o ființă aflată permanent într-o continuă epectază sau tindere
înainte către Părintele său cel Ceresc. De altfel experiența vieții umane, ne
demonstrează că omul nu își poate găsi niciodată îndeplinirea deplină în lumea
materială care este săracă și limitată în forme și manifestări și că adevărata lui
realizare trebuie căutată într-un plan mult superior în bogata lume spirituală.
În limba greacă denumirea de om sau ο άνθροπος provine de la ανιρ, un
derivat al prepoziției άνω = în sus. Sf. Vasile cel Mare spunea în acest sens că:
„doar omul are poziția verticală și privirea îndreptată către cer”.
Sf. Părinți învață la rândul lor că omul este o ființă necunoscută un
αγνοστος, o taină teologică și vorbesc despre 3 trepte ale apofatismului:
 Cunoașterea ființei umane dintr-o perspectivă biologică sau fizică, așa
cum o fac științele experimentale
 Cunoașterea bogatei vieți sufletești sau psihologice a omului
 Aprofundarea mult mai înaltei sale vieți spirituale și duhovnicești
Cu toate încercările de cunoaștere și cu atât mai puțin de epuizare a
misterului pe care îl reprezintă ființa umană, omul va rămâne chiar și pentru el
însuși o taină infinit negrăită în legătură cu taina supraființială după al cărui chip
și spre a cărei asemănare a fost creat de Dumnezeu, iar adevărata lui împlinire
nu va fi găsită niciodată în lumea materială, ci în bogata și înalta lume a
trăsăturilor duhovnicești.
8
Trupul – prieten sau dușman?
Sf. Ioan Scărarul în celebra sa Scară a Raiului se întreabă cu privire la
trupul său:„Cum poți tu să îmi fii și prieten și vrăjmaș?”. Sf. Maxim Mărturisitorul
numește trupul „moarte” sau antihrist și vorbește despre șarpele trupului, dar în
toate aceste exprimări nu trebuie să vedem o atitudine negativă a spiritualității
răsăritene la adresa elementului material din constituția umană și discernământul
față de trup, care în funcție de atitudinea noastră poate deveni:„un templu al
Sf. Duh”, cum spune Sf. Apostol Pavel (I Cor 6₁₉), sau dimpotrivă, „o peșteră
de tâlhari și de păcate” după expresia Sf. Maxim Mărturisitorul.
Același Sf. Ioan Scărarul spune că în viața omului există o luptă permanentă
și surdă între legea trupului și legea duhului, fiecare dintre acestea căutând să
și-o supună pe cealaltă și tot el vorbește despre 3 căi de lucrare a trupului:
 O cale potrivită cu firea
 O cale contrară firii
 O cale mai presus de fire (o cale a înduhovnicirii trupului și a simțurilor)
Ascetica Ortodoxă face numeroase referiri la afecte și simțuri învățând
că afectele cum ar fi foamea, setea, teama, nevoia de odihnă sunt sfinte și
neprihănite. Ele au intrat în firea omului prin căderea în păcat și în funcție de
modul în care le folosim, se pot spiritualiza deplin sau dimpotrivă, pot târî trupul
în păcatele și patimile cele mai iraționale.
În privința simțurilor, mistica ortodoxă vorbește despre 3 atitudini:
 Există o direcție care consideră că atunci când Sfinții Părinți vorbesc
despre simțurile spirituale folosesc o figură de stil
 Altă direcție consideră că simțurile duhovnicești sunt o spiritualizare a
simțurilor
 O direcție mult mai mistică ce consideră că aceste simțuri spirituale
sunt diferite de cele trupești, care intră în lucrare pe treptele cele mai
înalte ale vieții duhovnicești
Aceeași Sfinți Părinți vorbesc despre inimă sau subconștientul patimilor și
transconștientul în care se sălășluiește prin Botez Hristos și Sf. Duh și despre
minte ca tron al dumnezeirii și cele 3 feluri de gânduri: teonomia (gânduri
îngerești), autonomia (gânduri omenești) și eteronomia (gânduri drăcești) de unde
și recomandările Sfinților Părinți de trezvie și pază a gândurilor.
Ascetica Ortodoxă ne recomandă să ne comportăm cu deosebit
discernământ față de trupul nostru și facultățile sale nu epuizându-l în plăceri și
pofte păcătoase, ci înduhovnicindu-l sau spiritualizându-l prin înfrânare și virtuți.
Scopul ascezei ortodoxe nu constituie suprimarea trupului sau anihilarea simțurilor
sau puterilor sale, ci sublimarea acestuia deplină covârșire a elementului material
de către cel spiritual.

9
Capitolul II
PONIROLOGIA – Păcatul și patima

Învățătura de Credința Ortodoxă ne spune ca viața este o permanentă


luptă împotriva răului și a formei pe care o îmbracă în păcate și în patimi.
Moralistul român Constantin Pavel spunea pe bună dreptate că:„Lumea piere, dar
nu își dă seama de unde vine pieirea”, aruncă vina pe diferite cauze economice,
sociale sau politice dar nu realizează că de fapt adevărata cauză a tuturor relelor
din lume și din sufletul omului o constituie păcatul.
Sf. Paisie Aghioritul spunea cu mult discernământ că odinioară în lume
exista mult bine și multă bunătate care acopereau păcatele, dând sentimentul
unei lumi bune și frumoase. Astăzi chiar dacă se mai fac fapte bune există atâta
rău și atâta răutate încât avem impresia că trăim într-o lume rea și păcătoasă.
Păcatele care altădată erau crunt înfierate, condamnate, au devenit astăzi
normale sau firești în timp ce virtuțile creștine sunt criticate și umilite. Sf.
Paisie spunea că:„păcatul a devenit modă, iar morala o formă de înapoiere”2,
confirmând astfel ceea ce părinții din vechime spuneau, și anume că:„Pe măsură
ce ne vom apropia de sfârșitul lumii, patimile vor călări lumea, iar virtuțile vor
fi alungate în sufletul a tot mai puțini creștini, care vor înțelege să își trăiască
viața conform cu acestea”.
Exprimările Sfinților părinți care vorbesc despre un adevărat război
nevăzut ce se poartă pretutindeni în lume dar mai ales în sufletul omului nu sunt
figuri de stil și cu atât mai puțin niște metafore sau hiperbole născocite de
mințile surmenate ale unor asceți creștini, ci constituie una dintre realitățile cele
mai dramatice ale vieții creștine și ale mântuirii. În Spiritualitatea Ortodoxă
există mai multe concepții cu privire la existența și lucrarea răului. Unii filosofi
consideră că răul există în mod real, are o existentă proprie, un ipostas specific.
Sfinții Părinți însă, învață că răul nu există prin sine, nu are o cauză eficientă,
ci una deficientă că este o absență a ființei, un defect, un accident, așa cum
lumina este absența întunericului. Cauza ultimă a răului, învață Sf. Vasile cel
Mare, o constituie voința umană sau gnomi, îndreptată într-o direcție greșită.
De altfel, în limba ebraică, cuvântul hattat (păcat) este îndepărtarea de scop,
iar cuvântul grecesc αμαρτία = ratarea țintei. Într-adevăr prin săvârșirea
păcatului si a patimilor, ne ratăm scopul vieții noastre și ne îndepărtăm de vocația
esențială care este mântuirea.
Spiritualitatea Răsăriteană vorbește despre rău într-un mod personalizat,
identificându-l cu duhurile cele rele, care fiecare din ele sunt specializate în
lucrarea unei patimi. În limba ebraică, numele de Satan = cel care se

2. Sf. Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Chilia Bunei-Vestiri,
Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, p. 37.
10
împotrivește, iar denumirea de diavol vine de la grecescul διαβολέο = a rupe, a
despărți, ceea ce arată lucrarea specifică a duhului celui viclean.
Aceeași Sfinți Părinți cum este Sf. Ioan Scărarul, vorbesc despre teologia
si teomahia diavolilor, adică lupta lor împotriva creației lui Dumnezeu. În viclenia
lor specifică, duhurile rele se împotrivesc lui Dumnezeu dar știind că n-au cum
să-L înfrângă, luptă împotriva Lui prin intermediul creaturilor Sale, crezând că
astfel ÎL vor birui pe Dumnezeu.
Ascetica Ortodoxă, referindu-se la manifestările răului, consideră păcatul
a fi întrebuințarea greșită a gândurilor căreia îi urmează întrebuințarea greșită
a lucrurilor, astfel Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește despre 4 etape ale
păcatului, și acestea sunt:

1. Ispita (atacul, momeala sau bântuiala).


Este un gând simplu naiv și fără consistență care apare dintr-o dată în
fața conștiinței noastre din exterior sau din profunzimile subconștientului, ale
patimilor noastre, așadar ispita poate fi externă și internă.
 Ispita Externă - se produce prin lucruri și prin oameni
Prin lucruri atunci când în loc să deosebim rațiunile spirituale ale acestora
și să le folosim în conformitate cu aceste rațiuni dumnezeiești, le folosim în mod
păcătos, subiectiv.
Prin oameni duhul cel rău ne ispitește, îndemnându-i să ne conducă la păcate
și patimi. După cum spune Sf. Pavel: „vai de cel prin care va intra sminteala”.
 Ispita Internă
Se produce de obicei prin două mecanisme psihologice: închipuirea sau
fantezia și amintirea sau mecanismul rememorării.
Sf. Ioan Scărarul spune că: „diavolul ca tată al minciunii căutând să ne
instige la rău, mută locul rușinii dinaintea păcatului, înaintea pocăinței”.
Ascetica ortodoxă consideră că ispita nu este păcat și Sfinții Părinți ne
învață că fără ispită nu există mântuire, sau cum spun călugării pustnici: „Ridică
ispita și nimeni nu se va mântui”. Ispita nu este virtute, ci dovada a libertății
voinței noastre. Aceeași părinți numesc ispita furnico-leu, pentru că pătrunde în
sufletul nostru discret ca o furnică, dar după ce ne-a robit ne înghite ca un leu,
sau cum spunea Sf Paisie: „Patimile intră cu căruța, dar ies cu picătura”.
Împotriva ispitelor ascetica ne recomandă 2 metode:
a) Metoda descoaserii gândurilor
Această metodă înseamnă a primi ispita și a încerca să identificăm cauzele,
formele și efectele împlinirii ei pentru ca astfel sa o biruim în cunoștință de
cauză. Părinții cei duhovnicești nu recomandă această metodă decât celor sporiți
spiritual, pentru că pe lângă pericolul ei, chiar și când o învingem, în suflet
rămâne o stare de oboseală sau pustiire.

11
b) Metoda antiretică
Această metodă își trage denumirea de la lucrarea lui Evagrie Ponticul:
„Antireticul”, în care adună 100 de capete din Sf. Scriptură, prin care să ne
împotrivim fiecăreia din patimile capitale.
Cea mai bună sau cea mai eficientă metodă antiretică o constituie
rugăciunea lui Iisus, sau rugăciuni similare, scurte, adresate Maicii Domnului și
sfinților.

2. Însoțirea/ asocierea
Prin care la ispita venită din afară începem să adăugăm gândurile sau
sentimentele noastre. Ea nu e păcat, atâta timp cât nu am consimțit, dar în
momentul în care sufletul nostru se atașează de plăcerea promisă de ispită, ea
devine păcătoasă.

3. Consimțirea
Prin aceasta în urma unei lupte lăuntrice, sufletul nostru înclină spre păcat.

4. Fapta propriu-zisă
Aceasta din urmă conduce la împătimire.

Aceste ultime 2 etape sunt ambele păcătoase și își primesc pedeapsă în


lumea aceasta, dar și în cea viitoare.
Ascetica ortodoxă identifică 7 patimi generale și anume: lăcomia pântecelui,
iubirea de arginți, tristețea, desfrânarea sau curvia, trândăvia sau akedia,
mânia, slava deșartă și mândria.

12
Patima lăcomiei pântecelui și lupta împotriva ei

Un proverb foarte vechi spune că fiecare dintre noi ne săpăm groapa cu


cuțitul și furculița, iar o altă vorbă înțeleaptă ne recomandă ca micul dejun să îl
servim singuri și ca un împărat, prânzul să-l împărțim cu alții ca un prinț, iar
cina să o mâncam ca un sărac sau mai degrabă să o dăm la dușmani. Hipocrate
avea perfectă dreptate atunci când spunea: „Alimentele voastre să vă fie
medicamente, iar medicamentele voastre să fie alimente”.
Organizația Mondială a Sănătății a constatat că peste 50% din populația
UE este obeză, începând din copilărie. Același organism mondial apreciază că în
următorii 25 de ani, răspândirea cancerului va crește cu 80%, multe dintre
formele sale fiind din cauza unei alimentații proaste, modificate genetic,
procesate și tratate chimic. De altfel, cancerul de colon este în prezent a 2-a
larg răspândită formă de cancer.
Aceleași statistici medicale, au identificat cele mai longevive populații de
pe planetă: un trib nomad de la granița dintre Pakistan si India, locuitorii din
arhipelagul Okinawa, monahii din Sf. Munte Athos. Ca obiceiuri de viață, s-a
constatat la aceștia că erau persoane foarte religioase, foarte active fizic, cu
o mentalitate optimistă, dar mai ales cu o alimentație vegetariană, având la bază
așa numita dietă cretană sau mediteraneeană.
OMS a revizuit în 2010 piramida alimentației. Daca până atunci carnea sau
proteina animal erau situate la jumătatea piramidei și se recomandă consumul
ocazional de carne, în prezent se recomandă consumul accidental de carne, ea
fiind situată în vârful piramidei și propunându-se înlocuirea ei cu peștele.
Denumirea de gastrimargie vine de la grecescul γαστερ = stomac și μαργια =
nebunie, adică nebunia pântecelui. Sf. Ioan Scărarul spunea pe bună dreptate
că:„Lacomul după bucate, chiar dacă ar mânca tot Egiptul și ar înghiți tot Nilul,
ghiftuit, strigă mai departe că este flămând”. Din punct de vedere medical
gastrimargia se numește bulimie, care este opusul anorexiei.
Sf. Ioan Casian identifică 3 forme ale lăcomiei pântecelui:
 Mâncarea în afara orelor de masă
 Mâncarea fără măsura (bulimia)
 Căutarea mâncărurilor alese și care necesită un efort special de
pregătire
Sf. Maxim Mărturisitorul spune: „Toate alimentele sunt bune și că au o
valoare tămăduitoare”. Sf. Diadoh al Foticeii și întreaga Spiritualitate Ortodoxă
consideră că nevoia de hrană este un afect natural și firesc al omului, iar tot
Sf. Maxim ne recomandă să mâncăm pentru a trăi și nu să trăim pentru a mânca.
Sf. Grigore Sinaitul spune că: „La iubitorii de mâncare, dumnezeul lor este
pântecele care devine un balcon al fărădelegilor pentru că această patimă le
introduce pe toate celelalte”.

13
Părinții filocalici vorbesc de 3 măsuri ale modului în care ne hrănim:
 Înfrânarea: adică a ne ridica de la masă fiind încă nesătui
 Îndestularea sau saturarea
 Îmbuibarea sau ghiftuirea

Mijloace de luptă împotriva lăcomiei pântecelui


Deoarece diferența dintre saturare și îmbuibare este foarte greu de făcut,
aceeași Sf. Părinți ne recomandă să mâncăm cu înfrânare. În istoria
creștinismului, în special a monahismului se practică MONOFAGIA adică a ne
hrăni o singură dată în zi, de obicei după ora 15:00 sau XIROFAGIA adică a ne
hrăni cu mâncăruri uscate, legume și fructe. Dintre toate recomandările
referitoare la comportamentul alimentar, spiritualitatea ortodoxă ne recomandă
cumpătarea și respectarea posturilor bisericești care reprezintă o adevărată
disciplină sau pedagogie a trupului și a sufletului sau o primăvară duhovnicească.
„Postul îmblânzește sălbăticia patimilor noastre” după cum spune Sf. Ioan Gură
de Aur. Tot Sfinții Părinți ne recomandă să însoțim postul trupesc cu înfrânarea
duhovnicească, adică să postim nu doar de bucate ci și de păcate. Sfinții Părinți
ne învață să avem un post frumos, cu roade binefăcătoare.
Biserica Ortodoxă, în calitatea ei de mamă arată foarte multă îngăduință
față de persoanele aflate în situații speciale, așa cum sunt copiii, femeile
însărcinate sau care alăptează, precum și persoanele bolnave. Tuturor acestora,
Biserica le dă pogorăminte sau îi sfătuiește cu iconomie, conform Sfinților
Varsanufie și Ioan care spun: „Coboară, fii îngăduitor cu trupul și aceasta nu ți
se va socoti ție păcat”, adică atunci când suntem bolnavi putem ușura postul cu
sfatul duhovnicului sau după cum spune părintele Paisie Olaru: „Canonul bolnavului
îl constituie patul suferinței sale”.

14
Patima iubirii de arginți și lupta împotriva ei

Anul acesta statisticile arată că 62 de persoane stăpânesc 49% din averile


pământului, iar între aceștia, doar 1% au acumulat 99% din acel capital. În
prezent mai bine de 3,4 miliarde de locuitori ai planetei trăiesc cu 1,2 $ pe zi,
ceea ce reprezintă coșul zilnic al cheltuielilor, inclusiv hrană și sănătate în timp
ce o cafea costă aproximativ 4$.
Cea mai săracă țară de pe planetă este Etiopia de Sud, care se află în
Africa. Acolo nu există străzi asfaltate sau pietruite, gardurile sunt din trestie,
pereții caselor din carton presat, iar acoperișurile din frunze de finic. Cu toate
acestea, oamenii de știință nu au întâlnit nicăieri în lume, atâta veselie, cântec
și bucurie. Ba mai mult, în ultimii 25 de ani, țări precum SUA, Japonia, Ukraina,
Franța, au triplat veniturile cetățenilor, dar cu toate acestea, un psiholog se
întreba:„Cum se face că deși suntem de 3 ori mai bogați, suntem de 10 ori mai
nefericiți”.
Ultimele cercetări, demonstrează faptul că averea în ecuația fericirii
noastre nu au puterea să ne schimbe starea de nefericire sau starea de flow/
flux decât cu maxim 2%, în timp ce atunci când urmărim o comedie, în următoarea
jumătate de oră, starea noastră de bine se schimbă cu 0,83%, iar un compliment
adresat unei persoane influențează starea de bine cu 0,31%. Din starea de bine
a unui om 50% este influențată de starea pe care au transmis-o părinții, 10%
starea de bine (fericire, bani etc.), 40% este influențat de modul în care
abordăm problemele vieții.
La o ultimă cercetare asupra studenților facultății din Harward, absolvenții
Facultății de Adm a Afacerilor, a răspuns că pentru ei, banii sau averea se
situează pe locul 4 sau chiar 5 între lucrurile importante în viață, la mare distanță
față de familie, prieteni, cariera care sunt pe primele locuri.
Lumea a cunoscut în fiecare etapă a istoriei sale un harpagon, un fel de
Hagi Tudose, de ciocoi, sau de oligari, care s-au îmbogățit de cele mai multe ori
în mod necinstit pe spatele sărmanilor. Se spune, pe bună dreptate, că fiecare
dintre noi ne conjugăm viața cu unul din cele două verbe „a fi” sau „a avea”. Cei
care o conjugă cu „a fi” sunt persoane spirituale care pun mai mult preț pe
împlinirile lăuntrice sau duhovnicești, iar cei care pun accentul pe a avea sunt
persoane materialiste, utilitariste sau hedoniste, despre care proverbul spune că:
„Sunt în stare să înhame la trăsură fluturii, numai ca să facă economie la cai”.
Literature duhovnicească folosește pentru patima iubirii de arginți, mai multi
termeni. În primul rând filargiria înseamnă belșug, bogăție, zgârcenie în
administrarea bogăției și pleonexia care înseamnă lăcomie de bani, sete de câștig.
Acestea sunt cele două forme generale ale patimii iubirii de arginți și anume
plăcerea de a aduna cât mai multe lucruri materiale și bani, și cea de-a 2-a
durerea pe care o suferi atunci când trebuie să oferi cuiva, sau zgârcenia.

15
Mântuitorul Hristos și creștinismul în general nu este un sistem economic
și cu atât mai puțin unul de piață, dar cu toate acestea a dat importante
răspunsuri asupra acestei realități a existenței bogaților și a săracilor. Domnul
Hristos S-a pronunțat asupra ei, atât în unele convorbiri ocazionale, dar și în
unele cuvântări sau parabole mai largi, precum: pilda bogatul nemilostiv, pilda
bogatului căruia i-a rodit țarina, pilda samarineanului milostiv, înfricoșătoarea
judecată. De altfel, Mântuitorul ne avertizează că nu puteam sluji la 2 domni.
În limba ebraică, Mamona = avere, bogăție, iar în dialectul caldeic aceasta
înseamnă ascunderea bunurilor, deci nu putem sluji și lui Dumnezeu și bogățiilor
pentru că, deși în mod teoretic, acestea se pot împăca ușor, în mod practic le
întâlnim foarte rar împreună.
Sfinții Părinți ne învață că bogăția dar și sărăcia sunt neutre din punct de
vedere spiritual, dar atât una cât și cealaltă, pot deveni căi spre Împărăția lui
Dumnezeu, sau drumul spre chinurile iadului. Bogăția folosită în mod egoist aduce
multă pagubă sufletească, însă dacă este întrebuințată filantropic, ca milostenie,
ea este o adevărată comoară agonisită în ceruri. La fel, sărăcia, nu ne mântuiește
prin ea însăși, deși omul încercat este mai aproape de Dumnezeu. Dacă săracul îl
osândește pe cel bogat, va primi pedeapsă, dar dacă sărăcia materială va fi
legată de bogăția spirituală, aceasta îi va aduce mântuirea. Așadar putem spune
că există în lumea și viața aceasta bogați săraci și săraci bogați.
Tot Sfinții Părinți ne învață că adevăratul proprietar al tuturor celor ce
există, este Dumnezeu, Creatorul și purtătorul lor de grijă. El are dreptul absolut
asupra întregii lumi. Noi oamenii avem un drept relativ sau derivat, acela de
administratori sau de chivernisitori ai darurilor oferite de Dumnezeu. În această
calitate de administratori noi suntem datori să folosim cu înțelepciune darurile
pe care milostivul Dumnezeu ni le-a oferit. Sf. Ioan Gură de Aur, considerat,
pe bună dreptate un ambasador al săracilor, spune că averea sau proprietatea
este o urmare a păcatului strămoșesc. La rândul său, Sf. Vasile cel Mare, spune
că:„bogații sunt niște borfași, odată ce în cuferele lor putrezesc haine care ar
putea îmbrăca pe cei goi, iar în cămările lor se strică mâncăruri care ar putea
hrăni pe cei săraci”.
Un lucru foarte important legat de averi, îl constituie deosebirea dintre
strictul necesar și prisos care sunt două noțiuni foarte elastice astfel încât, ceea
ce este prea puțin pentru cineva, poate hrăni cartiere sau chiar orașe întregi de
oameni. Patima iubirii de arginți este o adevărată idolatrie pentru că persoana
robită de aceasta, idolatrizează banii care devin pentru el un adevărat dumnezeu,
transformându-l din posesor în posedat.

16
Mijloace de luptă împotriva iubirii de arginți
Spiritualitatea Ortodoxă, ne recomandă cele mai eficiente mijloace de luptă
împotriva acestei patimi:

1. Filosofia vieții sau cum spun Sf. Părinți bogăția sau sărăcia cu filosofare
Sfinții Părinți ne înseamnă să medităm la faptul că toate cele materiale,
inclusiv noi înșine suntem trecători și călători prin lumea și prin viața aceasta în
care toate sunt umbră și vis. Așa cum spune o cântare din cadrul înmormântării:
„Când dobândim lumea, în groapă ne sălășluim”.

2. Să nu punem preț pe lucrurile materiale


Să nu punem preț pe lucrurile materiale pe care rugina și moliile le sapă,
ci pe lucrurile spirituale pe care nimeni nu le poate lua niciodată de la noi.

3. Munca și economia
Pe de altă parte Sfinții Părinți ne recomandă munca și economisirea. Munca
nu este un mijloc profilactic împotriva trândăviei, ci este o poruncă dumnezeiască.
59% din stările de flux/ fericire sunt trăite de oameni atunci când muncesc și
doar 18% în concedii, vacante, etc. În privința economiei, ea devine un foarte
bun prilej de milostenie sau filantropie.

4. Milostenia
Acesta este cel mai bun mijloc de luptă împotriva acestei patimi. Milostenia
trupească și sufletească este adevărata formă de manifestare a iubirii față de
Dumnezeu și față de aproapele. Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că atunci când
oferim ceva, pentru Dumnezeu nu contează atât de mult cantitatea sau suma, ci
starea sufletească cu care oferim, El spunea că trebuie totdeauna să dăm mai
mult decât ni se cere, să dăm cu dragă inimă și cu discreție, așteptând răsplată
doar din partea lui Dumnezeu, odată ce milostenia este, precum spune el,
împrumut dat cerului.
În același sens, Sf. Maxim Mărturisitorul spune că: „Milostenia șterge un
ocean de păcate”. Credința noastră creștină ne spune foarte frumos că acela
care pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută sau dăruind vei dobândi în sensul
că niciodată nu suntem atât de săraci încât să nu putem ajuta pe cineva mai
sărac decât noi. Să nu uităm niciodată că dintre toate criteriile după care vom
da socoteală la Judecata de Apoi, cele mai importante, vor fi criteriile de
asistență socială, adică faptele de milă trupească și sufletească pe care le-am
făcut față de semenii noștri aflați în lipsuri și necazuri.

17
Patima tristeții și lupta împotriva ei

Spiritualitatea Ortodoxă, prin vocea Sfinților Părinți inspirați, vorbește


mai întâi despre o tristețe bună sau mântuitoare. Aceasta echivalează cu
sentimentul de păcătoșenie al omului în urma căderii în păcatul strămoșesc,
actualizat prin păcatele personale.
Pe treptele cele mai înalte ale viețuirii creștine starea aceasta se identifică
cu virtutea pocăinței permanente care rodește din sentimentul de străpungere și
aceasta se manifestă prin plânsul cel duhovnicesc și prin lacrimile spirituale,
pururea curgătoare și de bucurie aducătoare. Contrar acesteia există și o tristețe
rea sau păcătoasă datorată frustrărilor sau nemulțumirilor omului în legătură cu
lumea în care trăiește și cu semenii săi. Sf. Chiril spune că: „fiecare își alege
suferințele când săvârșește premeditat păcatul”.
OMS a constatat că până în prezent tristețea sau depresia se află pe locul
al treilea în lume ca afecțiune imediat după bolile cardiovasculare și suferința
oncologică. Până în anul 2020, depresia va deveni prima boala pe planetă,
afectând 3/4 din populația Terrei. 3 din 4 locuitori vor cunoaște măcar o dată
în viață un episod depresiv major. Aceeași organizație a constatat că, dacă în
anul 1945 frecvența depresiei era de 0,8%, în prezent ea a crescut cu o rată
de 400-700%, rata ei medie de răspândire fiind de 40-50%. Rata creșterii
anuale a depresiei este de 8% și vânzările de medicamente antidepresive cresc
anual cu 42%.
Izvoarele medicale au constatat în 2% din cazuri, depresia are cauze
obiective în timp ce restul de 98% din cazuri este vorba de așa numita depresie
noogena, ontologică sau existențială, ca o stare de vid sau gol existențial.
Aceasta din urmă de datorează proastei noastre aportări la realitate. Mai mult
chiar în ultimii zeci de ani, se vorbește de niște forme de tristețe: depresia de
week-end (holiday), depresia de promovare, depresia de non-shopping ca reacție
la altă afecțiune contrară, oniomania.
Denumirea de depresie provine din latină de la depressio,-ionis = cădere,
cufundare și care exprimă deplin starea care o simte sufletul atacat de această
patimă. Tabloul biblic pentru această stare îl reprezintă scena în care Petru
merge pe mare și este salvat de Hristos.
Literatura de specialitate când diagnostichează depresia vorbesc de acea
triadă negativă:
 sentimentele de culpabilitate și evaluare negativă la adresa propriei
persoane
 percepție negativă asupra vieții prezente
 proiecție fatalistă asupra viitorului

18
La această triadă se adaugă 9 simptome clasice:
1. Dispoziție tristă sau abătută
2. Pierderea interesului față de activitățile care altă dată îi făceau plăcere
3. Pierderea în greutate fără dietă
4. Insomnie sau hipersomnie
5. Agitație sau lentoare psiho-motorie
6. Fatigabilitate, oboseală cronică sau lipsă de tonus
7. Sentimente de inutilitate și culpabilizare
8. Incapacitatea sau inconsecvența în gândire și acțiune
9. Ideație suicidală (tentativă de sinucidere)
După triada negativă ne dăm seama de prezența unei stări depresive, iar
când acestea persistă mai mult de două, trei săptămâni este cazul adresării la
un consult de specialitate. Din simptomele adiționale se poate diagnostica ușor
gravitatea stării depresive. Dintre cazurile cele mai greu invocate ale depresiei,
izvoarele medicale vorbesc despre cauze genetice, biologice, psihologice, de
mediu, iar spiritualitatea ortodoxă vorbește despre o depresie demonică.

Mijloace de luptă împotriva tristeții


În privința terapiei sau a luptei împotriva patimii depresiei, literatura
medicală recurge la patru forme de terapie: cognitivo-comparativă,
interpersonală, familială sau de grup și medicamentoasă (Prozac) cu medicamente
și terapie psihiatrică. La acestea, știința medicală recomandă:
 exprimarea recunoștinței și gândirea constructivă și pozitivă, testul
recunoștinței; să se gândească la 4 lucruri pentru care să fie
recunoscător
 cultivarea optimismului
 evitarea autoanalizei excesive și a comparației sociale (dușmanii fericirii)
 actele de binefacere
 cultivarea relațiilor sociale
 reziliența (capacitatea de a depăși greutățile și obstacolele)
 deprinderea lecției iertării
 creșterea stărilor de flux
 sentimentul de a ne bucura de plăcerile curate ale vieții
 dedicarea unor scopuri precise
 activitatea fizică
 religie și spiritualitate
Spiritualitatea ortodoxă adaugă la acestea ca mijloc de luptă împotriva
depresiei:
 Spiritualitatea ortodoxă adaugă la acestea ca mijloc de luptă împotriva
depresiei:
 conștiința efectelor negative ale tristeții
 nevoia de ajutor

19
 filozofia vieții
 bucuria de a fi creștin
 credința statornică în Dumnezeu
 bucuria și optimismul creștin
 spovedania curată
 rugăciunea stăruitoare pe care Sfântul Ioan Scărarul o numeste „secure
împotriva deznădejdii"
 lectura duhovnicească și pelerinajele
Credința ortodoxă ne învață să privim cu încredere și speranță orice
încercare din viața prezentă având convingerea că interpretând-o într-un mod
duhovnicesc ne vom dobândi roade spirituale înalte sau cum Fer. Augustin întâlnind
un prieten apropiat care pierduse totul și rămăsese singur, i-a spus următoarele
cuvinte:„Roagă-te și mergi mai departe, la capătul drumului te așteaptă Hristos!"

20
Patima desfrânării și lupta împotriva ei

Marii duhovnici contemporani, dar și izvoarele științifice vorbesc despre o


adevărată criză a familiei contemporane. Astăzi de vorbește tot mai mult despre
o revoluție sexuală, despre liberalizarea sau emanciparea femeii, ba chiar unii
autori actuali vorbesc de o nouă criză amoroasă, arătând că asistăm la o erotizare
a societății.
În lume se înmulțesc tot mai mult cazurile de divorț, iar Europa este un
continent îmbătrânit aflat într-o iarnă demografică. Nici o țară din cele 28 ale
Uniunii Europene nu are un spor demografic pozitiv sau indice de fertilitate, iar
în România numărul avorturilor în cei 27 de ani de la revoluție e peste 20 de
milioane.
În 2004 România a deținut tristul record mondial absolut la numărul de
avorturi, de peste 1200000 adică de 3 ori mai mult decât numărul celor morți,
răniți, dispăruți sau deportați în al doilea Război Mondial. În vreme de libertate
s-a avortat o țară întreagă.
De asemenea s-a constatat că dacă se păstrează același comportament, în
2025, în România la o populație diminuată spre 15 milioane în România, tinerii vor
reprezenta doar 12,6%, adică mult sub 2 milioane, la fel în Europa există riscul
ca în 2050, ateismul să fie a 3-a „religie” a Europei, iar în 2100 Europa să fie
un continent preponderent musulman.
Sf. Paisie Aghioritul, fiind întrebat de un tânăr de unde își dă seama dacă
prietena lui, e sufletul său pereche, i-a răspuns:„Dacă simți că te odihnești
sufletește în ea pentru că pe fiecare îl odihnește tot un alt caracter” și tot Sf.
Paisie i-a zis unui tânăr în prag de căsătorie:„Dimitrie, îți dau voie să te cerți
cu toată lumea, numai cu Maria să nu te cerți”, iar fetei i-a zis:„Poți să superi
pe oricine, dar pe Dimitrie niciodată”.
Sf. Scriptură, în Facere spune că atunci când Dumnezeu a creat lumea și
pe om a văzut că acesta nu e bine să fie singur pe pământ și de aceea i-a făcut
un ajutor pe potriva lui în persoana Evei. De atunci până la sfârșitul lumii omul
va rămâne o ființă socială, ce își va căuta împlinirea alături de un suflet pereche.
Alt teolog contemporan spunea despre crearea femeii din coasta bărbatului,
acesta spunea foarte frumos că de atunci până la sfârșitul lumii bărbatul și
femeia nu se vor împlini deplin decât unul prin celălalt pentru că bărbatului îi
lipsește ceva din ființa sa și femeia din locul ei propriu.
Sf. Ioan Casian vorbind despre patima desfrânării spune că aceasta atacă
neamul omenesc din primele momente ale tinereții, și puțini sunt cei care s-au
izbăvit deplin de ea până la moarte, iar Sf. Ioan Scărarul spune:„De nimic nu se
bucură mai tare dracii decât urâtul miros al curviei”.

21
Același Sf. Ioan Casian identifică 3 forme ale păcatului desfrânării:
 Curvia cu gândul
 Autosatisfacerea (curvia în absența atingerii femeii)
 Curvia în cadrul familiei prin nerespectarea perioadelor de abstinență
precum și a unei discipline conjugale
 Nu trebuie nici abuz, dar nici refuz
Spiritualitatea ortodoxă consideră că funcția sexuală este un afet firesc
și natural, însă modul în care îl satisface, poate conduce la cele mai mari împliniri
din viață, trupești dar și spirituale, sau dimpotrivă la cele mai mari dezechilibre
și căderi.
Denumirea grecească a acestei patimi este πορνεια care înseamnă nebunia
sexului, care provine din verbul περαο = a vinde un lucru cu scopul de a obține un
câștig, în cazul nostru fiind vorba de vinderea trupului femeii în vederea obținerii
unui beneficiu. Alți părinți duhovnicești derivă același termen din cuvântul πιρ-
νους sau πιρ-νεoς = focul tinereții, în latină luxuria = întrebuințare greșită a
sexualității.
Desfrânarea este una din cele mai larg răspândite patimi și alături de
manifestările clasice ale acesteia putem identifica unele cauze provocatoare:
 Necumpătarea la mâncare, băutură și somn
 Îmbrăcămintea necuviincioasă și provocatoare
 Lecturarea și vizionarea de materiale erotice
Sf. Maxim Mărturisitorul spune despre desfrânare că formăluiește mintea,
adică îi dă minții forma ei. Desfrânarea produce în sufletul pătimașului mai multe
reducții sau pervertiri în sensul că pentru cel bolnav (desfrânat), femeia nu mai
reprezintă o persoană, un cineva, un suflet cu bucuriile sau deziluziile sale care
caută și solicită ajutor, ci pur și simplu o vede ca un obiect.
Desfrânatul nu mai descoperă tainele pe care le ascunde sufletul persoanei
iubite, ci se limitează doar la explorarea carapacei exterioare ce acoperă
sufletul. Pentru el femeia „iubită” e un obiect care trebuie să-i satisfacă poftele
sale tot mai multe, tot mai mari, tot mai bolnave și într-o progresie neîntreruptă.
Desfrânatul epuizează atâtea suflete și scrie atâtea povești dureroase,
câte persoane schimbă în viața sa, iar la sfârșitul vieții se socotește pe sine un
neînțeles și neîmplinit care nu ar fi avut parte de o iubire adevărată nedându-și
seama că răul e la el. Dacă sfântul sau persoana îmbunătățită le vede pe toate,
chiar și pe cele mai rele ca fiind bune și frumoase, cel păcătos și desfrânat le
întinează și pe cele mai curate atingându-le numai cu gândul.

22
Lupta împotriva patimii desfrânării
Patima desfrânării este o patimă foarte violentă, iar în vremuri de
exacerbare a sexualității și de erotizare a societății, precum acestea în care
trăim, lupta împotriva ei devine tot mai dificilă. Aceasta presupune deopotrivă
încordare susținută atât asupra trupului prin disciplinarea lucrărilor sale, dar și
asupra minții sau a sufletului, odată ce gândurile reprezintă talpa faptelor sau
cum spune Sf. Siluan Athonitul:„imaginația este tunelul dracilor”.
Sfinții Părinți ai spiritualității ortodoxe ne recomandă numeroase metode
de luptă împotriva acestui duh viclean. Cele mai importante sunt:

1. Formarea convingerii de a înfrunta și a birui desfrânarea


Aceasta trebuie să aibă la bază gândul că orice păcat trupesc și curvia are ca
efect pierderea Sf. Duh și transformarea trupului nostru din templu al Sf. Duh
după cum îl numește Sf. Ap. Pavel, într-o fabrică plină de răutăți și o peșteră
de tâlhari după cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Cu atât mai mult Sf. Pavel
ne încredințează că desfrânații, asemenea altor păcătoși nu vor intra în Împărăția
lui Dumnezeu.

2. Desfrânarea atacă ființa umană si lupta este îndelungată


Odată Sf. Ioan Casian spunea că desfrânarea atacă neamul omenesc și
ființa umană din tinerețe și că puțini sunt cei care s-au eliberat deplin de ea
până la moarte, asta înseamnă că lupta împotriva ei este îndelungată și durează
o viață întreagă.
Dacă în tinerețe suntem asaltați de pofte trupești, la bătrânețe unul dintre
vicleșugurile cestui duh, este acela de a ne face să regretăm că nu am gustat în
tinerețe mai mult din poftele senzualității.

3. Trezvia și prețuirea față de trup


În lupta cu desfrânarea e important să avem o atitudine de trezvie,
supraveghere și prețuire față de trup încercând să nu-l epuizăm în patimi grosiere
cum e curvia. Sfinții Părinți spun că trupul e un prost stăpân și un bun slujitor,
și ne recomanda să trăim fiecare clipă ca fiind ultima, împăcați cu Dumnezeu, cu
aproapele nostru și cu noi înșine, iar față de trup să ne comportăm ca și cum am
trăi 1000 de ani.

4. Lupta trupească și spirituală împotriva curviei printr-o supraveghere


strictă a mișcării trupești sau a simțurilor și printr-o pază a gândurilor.
Potrivit Sfinților Părinți simțurile trupești sunt porțile, sau căile de acces
ale ispitelor și păcatelor în profunzimea sufletului nostru, de aceea asceza
ortodoxă ne recomandă înduhovnicirea simțurilor, sublimarea afectelor, adică
covârșirea elementului trupesc de cel spiritual.

23
5. Evitarea ocaziilor/ fuga de ispită
Aceeași Sfinți Părinți numesc păcatul furnico-leu, pentru că la început se
insinuează timid, pentru ca mai apoi să ne înghită total sau cum spune Sf. Paisie
Aghioritul:„patimile intră cu căruța și ies cu găleata”.
Marii asceți creștini ne recomandă să înlăturăm păcatele încă din faza de
ispită pentru că altfel lupta devine tot mai grea.

6. Evitarea prieteniilor nefolositoare și anturajului ce îndeamnă la păcat


Sf. Pavel spune:„vai de cel prin care vine ispita” și din aceasta se înțelege
că efectele păcatului la care ne-a îndemnat persoana respectivă îi vor fi imputate
și acestuia la sfârșitul veacurilor.

7. Postul trupesc și spiritual


Postul este un izvor de sănătate și Sf. Ioan Gură de Aur numește postul
„primăvară a sufletului” și spune că acesta potolește patimile și întoarce în bine
poftele rele. E adevărat că la începutul postului trupul își cere nevoile sale, iar
după o perioadă de postire sau înfrânare acesta își reduce nevoile sale făcând
loc unui bogat registru spiritual și deschizându-se spre universul duhovnicesc.
Postul înmoaie răutatea noastră încât ceea ce altădată ni se părea de neiertat,
prin post ni se pare ușor de iertat.

8. Cumpătarea la mâncare, băutură și somn


Sf. Ioan Casian:„Grosimea mâncărurilor și aburul băuturilor ne aruncă în
patul necurățiilor”.

9. Lupta împotriva trândăviei, tristeții și a slavei deșarte


De multe ori trândăvia se manifestă prin nemulțumire și dorință de
schimbare, tristețea se manifestă prin căutarea de experiențe noi pentru a ne
izbăvi din robia ei. Slava deșartă și iubirea de arginți îi oferă păcătosului un
confort pe care acesta îl umple de obicei cu păcate trupești, împotriva acestor
patimi, ascetica ortodoxă ne recomandă implicarea în activități fizice și
spirituale, și cugetarea la bunătățile viitoare în opoziție cu plăcerile prezente.

10. Respingerea imaginilor provocatoare și a amintirilor ispititoare


Sf. Maxim Mărturisitorul referindu-se la violența desfrânării, spune că
aceasta formăluiește mintea, adică îi dă minții forma ei.

11. Respectul față de femeie ca persoană


Femeia nu este un obiect de satisfacere a poftelor trupești, ci e împreună
lucrătoare sau colaboratoare cu bărbatul în anevoiasa lucrare de dobândire a
mântuirii. Prin Maica Domnului, vasul cel ales din care S-a întrupat Mântuitorul
Hristos, femeia a fost ridicată la deplina egalitate cu bărbatul și la statutul de
maică a neamului omenesc. Sf. Ioan Gură de Aur spune că femeia este egală în
cinste cu bărbatul (isotimia).

24
12. Evitarea discuțiilor familiare cu persoane de sex opus sau retragerea
și însingurarea
Vorba multă este și vorbă proastă, trebuie să fim cumpătați la vorbă.
Sf. Maxim Mărturisitorul:„Nu mâncarea, nici banii și nici femeia nu sunt
rele, ci pofta pe care le-o atașăm”, de aceea în spiritualitatea monahală, ca o
luptă împotriva curviei este o atitudine negativă față de femeie, fie o atitudine
pozitivă ce îi acordă prețuire.

13. Debitarea cuvintelor


14. Sobrietatea și decența femeilor în ținută vestimentară, comportament
și evitarea opulenței sau a luxului
15. Citirea Sf. Scripturi și a operelor Sfinților Părinți ce ne oferă modele
de luptă
16. Spovedania sinceră și curată la un duhovnic iscusit
17. Rugăciunea stăruitoare și rugăciunea lui Iisus la vreme de ispită
18. Gândul la pedepsele veșnice
19. Întemeierea unei familii creștinești și darul nașterii de prunci
Sf. Ioan Gură de Aur numește familia creștină biserica de acasă, iar pe
copii îi consideră a fi cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o
neamului omenesc după căderea în păcat, mângâiere și toiag bătrâneților.
Spiritualitatea ortodoxă învață că pentru un bărbat evlavios, soția sa
reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare pe care Dumnezeu i-o poate oferi
pentru a aceasta să-i împodobească viața cu trăsături legate de caracterul său.
Atât bărbații cât și femeile trebuie să se întreacă unul pe altul în fapte de
dragoste și virtute spre dobândirea mântuirii personale și a casei lor.

25
Trândăvia/akedia şi lupta împotriva ei

Există în firea umană o nevoie firească de repaus, sau de odihnă, mai ales
ca urmare a desfăşurării unor activități susținute, fizice sau spirituale, însă
exagerarea acestei trebuințe sau afect nevinovat, aruncă sufletul foarte uşor în
patima lâncezelii sau a trândăviei.
De astfel societatea contemporană a creat o adevărată industrie a
mijloacelor de cultivare a plăcerii şi a confortului, ba chiar au apărut ştiințe care
ne învață cum să facem cât mai puțin efort şi să dobândim maximum de
randament, aşa cum este ERGONOMIA, sau chiar metode de tratament a bolilor
psihice şi în special a depresiei sau a trândăviei, aşa cum este ERGOTERAPIA.
Dacă munca susținută îl oboseşte pe om, nu este mai puțin adevărat că
statul degeaba îl sleieşte pe om de toate puterile sale fizice şi resursele
spirituale. Nicolae Iorga spune:„Mi-ar fi lene să fiu leneş”.
Sf. Pavel vorbeşte aşadar de o formă naturală (firească a patimii trândăviei) şi
despre o formă strecurată în suflet de către diavol. Patima aceasta a akediei e
foarte vicleană şi ipocrită ascunzându-se sub forme variate precum:
 Starea de lene, plictis sau lehamite (SPLEEN)
 Starea de urât şi lincezeală
 Moleşeală sau toropeală
 Descurajare
 Somnolență
 O insatisfacție vagă şi generală
 Lipsă de interes față de toți şi toate
 Lipsa orizontului de așteptate, care conduce la golul sufletesc sau eşecul
existențial
 Minciuna păcatului: ne promite că o să ne dea totul
Sf. Maxim Mărturisitorul spune:„Patima trândăviei este izvorul tuturor
celorlalte patimi”. În plan spiritual Sf. Ioan Casian vorbeşte despre patima
trândăviei ca „demonul amiezii” care se manifestă în plan spiritual prin:
 Tentația schimbării
 Dorința de a cultiva noi prietenii sau relații
 Iluzia agendei supraîncărcate
 Grija ipohondrică față de trup şi față de starea de sănătate
 Lipsa de preocupări pe plan spiritual
 Neglijarea rânduielilor duhovniceşti
 Slăbirea credinței şi împuținarea rugăciunii
Toate aceste manifestări, precum şi alte forme viclene ale patimii
trândăviei, maschează în ultimă instanță cauza lor generală care este FILAVTIA
sau iubirea păcătoasă de noi înşine, pe care Sf. Maxim Mărturisitorul o consideră
a fi o iubire pătimaşă față de trup şi față de plăcerile lui şi o socoteşte izvorul
tuturor patimilor şi al tuturor răutăților.
26
Mijloace de luptă împotriva akediei
1. Principiul „Ora et labora”(Roagă-te şi munceşte)
Scrierile duhovniceşti răsăritene ne recomandă ca prim mijloc împotriva
trândăviei, principiul „Ora et labora”(Roagă-te și muncește). Aceasta înseamnă
că trebuie să ne implicăm atât trupeşte cât şi spiritual în diferite activități
trupeşti care să taie capetele atât de numeroase ale acestui duh viclean. De
asemenea Sf. Părinți ne învață să folosim timpii morții din fiecare zi, încărcându-
i cu semnificații morale profunde, care vor primi răsplată în viața viitoare, şi să
nu risipim timpul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit ca un interval al lucrării mântuirii.
Definiția timpului dată de pr. Dumitru Stăniloae:„Timpul este intervalul
dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru”, iar Nicolae Iorga spune:„La
tinerețe risipim anii, iar la bătrânețe cerşim clipe”. Sf. Părinți spun că timpul lui
Dumnezeu este ACUM!, iar ATUNCI fie că este vorba de viitor sau de trecut
este timpul dracului.
2. Munca susținută
Aceasta este deopotrivă, şi o pedeapsă ca urmare a păcatului strămoşesc,
dar în creştinism ea este considerată o poruncă divină şi un mijloc foarte eficient
de progres spiritual prin posibilitatea filantropiei sau a milosteniei. În psihologia
contemporană s-au impus 3 abordări în privința activității profesorale şi anume:
 Un job sau o slujbă
 O carieră/profesie
 Vocație/chemare (FLOW)
Nota specifică a job-ului este că persoana care-l desfăşoară nu se
regăseşte sub nici o formă în ea. Dar cu banii câştigați din această muncă făcută
în silă îşi poate împlini dorințele/plăcerile care se află într-un domeniu cu totul
diferit sau îndepărtat (47% din populația lumii face asta).
Profesia/cariera oferă mai multă satisfacție pentru că asigură posibilitatea
unei promovări şi a unei retribuiri superioare. Abordarea cea mai bună a unei
profesii o constituie cea vocațională, ca o chemare specială. Persoana de vocație
se consideră a fi făcută special pentru activitatea respectivă și că nu o pot
îndeplini deplin decât cu cei care asemenea lui, au o vocație sau o motivație
profundă. La rândul ei motivația poate fi de 3 feluri: de frică, de recompensă și
intrinsecă. „Îți dai seama că un om are vocație atunci când face acel lucru fără
bani”, pr. I.C. Teșu „dai totul pentru a face ce-ți place”.
Din punct de vedere teologic vocația reprezintă deplina armonie între
trăsăturile fizice și spirituale ale unei persoane și spațiul activității pe care
trebuie să o desfășoare. Maica Tereza de Calcutta, socotită ambasadorul iubirii
spunea că:„vocația este locul în care se întâlnește foamea și setea cea mai mare
a lumii cu bucuria noastră” – „să faci lucrul tău cu bucurie”.
S-a constatat că aproximativ 59% din stările de flow/de flux, adică din
stările de fericire apar în muncă, și doar 18% atunci când suntem în concedii,
restaurante, când ne uităm la filme, ascultăm muzică și alte hobby-uri.
Vocația culminantă a lumii o constituie preoția, ca o chemare supremă și
sublimă din partea lui Dumnezeu și răspunsul responsabil al omului, care prin
consacrarea sa nu mai este din lume, ci trebuie să se înalțe deasupra acesteia
prin gând și faptă.
27
Patima mâniei și lupta împotriva ei

Dintre toate patimile care atacă ființa umană și bietul suflet omenesc,
patima mâniei îl apropie pe om cel mai mult de animalitate prin iraționalitatea ei.
Sf. Părinți vorbesc despre 2 forme de mânie:
 Mânia lui Dumnezeu
 Mânia omenească
Mânia lui Dumnezeu este înțeleasă ca îngăduința pe care El o dă duhurilor
rele de a ne ispiti, însă niciodată Dumnezeu nu face un lucru inutil. În plus, chiar
și în necazurile noastre se întrezărește nu doar pedeapsa lui Dumnezeu, ci și
bunătatea lui, sinteza dintre dreptate și iubire.
Mânia omenească are și ea 2 feluri: mai bună care înseamnă lupta împotriva
păcatului după cum spunea Fericitul Augustin:„Am ajuns să urăsc păcatul u
intensitatea cu care îl iubeam altă dată” și mai rea, păcătoasă ca ura față de
lume, față de semeni și chiar față de lucrurile neînsuflețite.
Ca toate patimile, și aceasta este foarte vicleană și se manifestă printr-
o multitudine de forme. Mâniosul vede pretutindeni, doar amenințări și pericole,
primejdii și răutate, dușmănie și nedreptate, injustiții crase și „persecuții”.
Răspunsul lor se manifestă prin ostilitate în vorbe și comportament, ironii
malițioase, resentimente și ranchiul („Te iert dar nu te uit!”).
Sf. Vasile cel Mare consideră că mâniosul este un îndrăcit cu voia sa, și
Sf. Grigorie Teologul vorbește despre sufletul mânios care are ca înfățișare de
cruzime (privire încruntată).

Mijloace de luptă împotriva mâniei


1. Trezvia
Paza gândurilor și a tuturor emoțiilor, afectelor, sentimentelor noastre
pentru a putea preveni și împiedica orice acces de furie.

2. Tăierea tuturor manifestărilor de furie


Tăierea manifestărilor de furie din faza lor de debut, atât a celor
interioare, cât și exterioare.
Sf. Paisie Aghioritul ne învață că există 4 conduite în fața nedreptății:
 Să nu răspundem la rău cu rău
 Să nu răspundem, dar sufletul să fie foarte tulburat
 Să primim nedreptatea fără să fim marcați de ea
 Să ne bucurăm că suntem nedreptățiți de oameni, pentru că vom fi
îndreptățiți de Dumnezeu

28
3. Iertarea de 70 de ori câte 7
În limbaj duhovnicesc nu înseamnă de 490 de ori, ci înseamnă să nu aibă
răuvoitorii noștri capacitatea de a ne greși și a ne umili atât cât avem noi puterea
de a răbda și ierta.
De astfel Sf. Ioan Gură de Aur ne recomandă să-i privim pe toți cei care
ne fac rău ca pe niște doctori care vor să ne ajute să ne eliberăm de patimi sau
măcar ca pe niște oameni bolnavi a căror boală se numește „nu mă pot iubi”. Dacă
am putea fi mai înțelegători i-am putea ajuta și pe ei și pe noi să ne vindecăm.

4. Blândețea
După cuvintele Mântuitorului:„Învățați de la Mine că sunt blând și smerit
cu inima”(Matei 11₂₉) și veți afla odihnă sufletelor voastre. Sf. Ioan Scărarul
spune că:„Sufletul omului blând este tronul dumnezeirii, iar sufletul celui mânios
este sălașul dracilor”.
Se spune pe bună dreptate că iertarea este apanajul elitelor, odată ce
prostul nu poate ierta niciodată, și că atunci când iertăm, nu facem un gest de
bunăvoință față de cel care ne-a greșit, ci pentru noi. În mod contrar, cel care
nu poate ierta, se aseamănă celui care singur dărâmă podul peste care ar trebui
să treacă pe deasupra prăpastiei urii, către tărâmul fericirii, al împlinirii.

29
Patima mândriei și a slavei deșarte și
lupta împotriva lor

Slava deșartă și mândria sunt considerate patimi rafinate, patimi de


catifea sau de pluș, pentru că ele apar cel mai adesea pe treptele cele mai înalte
ale viețuirii și de obicei unde există deja niște rezultate sau reușite în plan
spiritual.
Spiritualitatea ortodoxă vorbește de un sentiment legitim al prețuirii de
sine, și aceasta din mai multe motive. În primul rând pentru că din toate
creaturile, doar ființa umană a fost făcută într-un mod special de către
Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa:„Să facem om după chipul și asemănarea
Noastră”(Facere 1₂₆).
Pe de altă parte Sf. Vasile cel Mare în lucrarea sa Despre crearea omului
spune că denumirea de άνθρωπος ar veni de la cuvântul grecesc ανίρ care înseamnă
„bărbat”, iar acesta de la prepoziția ανό = în sus. Sf. Vasile cel Mare spune
că:„Dintre toate creaturile, omul este singura ființă care are privirea îndreptată
în sus spre ceruri și spre creatorul său”. De asemenea precum spune Sf. Maxim
Mărturisitorul „Omul este regele și preotul creației săvârșind o adevărată
liturghie cosmică”, e un inel de legătură între cele 2 lumi care se caută una pe
alta, lumea materială și cea spirituală. Nu în ultimul rând vocația ființei umane
este îndumnezeirea (THEOSIS) sau cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul
„pătimirea îndumnezeirii în care trebuie să atragă întreaga lume îndreptând-o
către Dumnezeu”.
Exagerarea acestui sentiment firesc al respectului, al încrederii sau al
prețuirii de sine îl poate arunca ușor pe păcătos în brațele slavei
deșarte/zadarnice și ale trufiei și mândriei. Sf. Părinți le compară pe acestea
cu o furcă aprinsă care are 2 coarne și le numesc un monstru sau un tiran crud
care sapă și zădărnicesc însăși temelia virtuților creștine.
Aceeași Sfinți Părinți ai spiritualității noastre vorbesc de 2 forme ale slavei
deșarte: una pentru cele materiale și alta, fălirea cu bunurile spirituale.
Cea dintâi slăvește trupul, se referă la calitățile fizice, intelectuale și
morale, native sau dobândite. Unul spre exemplu se mândrește cu frumusețea
sau sănătatea sa, altul pentru darurile sale intelectuale cum ar fi inteligența,
înțelepciunea, sau cu unele abilități dobândite: cunoașterea, stăpânirea mai
multor limbi străine; și nu sunt puțini cei care se mândresc cu rezultatele obținute
în viața spirituală. Eliberarea de păcate și de patimi și lucrarea cât mai
desăvârșită a virtuților creștine îl fac pe om tot mai asemănător lui Dumnezeu,
îl apropie și-l unesc cu El.
La rândul ei mândria, ne învață Sfinții Părinți, are o formă în raport cu
Dumnezeu prin tăgăduirea ajutorului Său și încrederea exclusivă în ostenelile

30
noastre care poate merge până la lupta deschisă și directă împotriva Creatorului,
așa cum au făcut-o îngerii răi, și până la auto-îndumnezeire.
Este foarte interesant faptul că dintre toate patimile, mândria este cea
mai drăcească, odată de demonii n-au căzut din desfrânare, nici din lăcomie, sau
alte patimi josnice sau grosiere, odată ce ei sunt duhuri ei au căzut din trufie.
În același timp în relație cu semenii mândria se manifestă prin dorința permanentă
de comparație și foarte interesant în urma acestei comparații, omul mândru se
vede pe sine mult superior tuturor, și-i vede pe toți ceilalți lipsiți de valoare.
Sfinții Părinți spun că mândria este o oglindă falsă, deformată, în care
păcătosul se vede mult mai frumos, mai bun și mai dăruit decât toți ceilalți în
această comparație falsă cu ei. În dialogul cu cel mândru care de cele mai multe
ori se transformă într-un monolog plin de reproșuri, nu se aude decât el în
dorințele sale, cu ideile sale eronate sau greșite.
Omul mândru nu este capabil niciodată să primească un sfat, chiar dacă
acesta este dat cu dragoste creștină și pe toate le consideră ca niște reclamații,
adeverind parcă inspiratele cuvinte ale Sf. Paisie Aghioritul care spunea că: „În
vremurile de apoi se vor goli bisericile, se vor umple psihiatriile, oamenii nu se
vor mai teme de Dumnezeu, ci de moarte, duhovnicii buni vor fi tot mai rari și
tot mai puțini cei care să le primească sfatul”.
Aceste două patimi sunt extrem de subțiri și îmbracă o multitudine de
forme viclene:
 Dorința de a face comparații și de a stabili o ierarhie în fruntea căruia
se află el
 Perfecționismul
 Grandomania
 Criticismul și pesimismul exagerat
 Omul mândru permanent critică pe alții
 Autosuficiența
 Aroganța
 Carierismul
 Populismul
 Megalomania și delirul de grandoare
O formă foarte răspândită a acestei patimi o constituie judecarea,
osândirea, clevetirea sau bârfirea semenilor. În această privință Sf. Maxim
Mărturisitorul spune că: „Acela pe care îl osândește pe aproapele său este un
antihrist, pentru că a răpit/a uzurpat un element exclusiv al Mântuitorului, acela
de Judecător”, la fel și Sf. Isaac Sirul spune că:„În ziua în care l-am judecat
pe aproapele nostru să ne socotim ca și morți în fața lui Dumnezeu, iar tot ce-
am adunat cu atâta osteneală e risipit dintr-o dată”, și tot Sf. Isaac Sirul ne
spune să acoperim toate imperfecțiunile celorlalți cu iertare și iubire, și vom avea
mare răsplată de la Dumnezeu.

31
Metode de luptă împotriva mândriei și a slavei deșarte
1. Conștientizare faptului că toate sunt trecătoare, umbră și vis, și că în
împărăția viitoare nu ne vor însoți decât faptele bune. Sfinții Părinți numesc
această cugetare duhovnicească la efemeritatea lumii și a condiției umane ca
filozofie a vieții.

2. Lupta stăruitoare împotriva filavtiei (cauza generală a tuturor patimilor)

3. Conștientizarea efectelor nefaste anti-duhovnicești ale acestor patimi,


între care retragerea harului din partea lui Dumnezeu, înstrăinarea și
marginalizarea din partea semenilor

4. Conștientizarea faptului că fără ajutorul lui Dumnezeu nu ne-ar reuși


nimic din ce e important în viață, după cuvintele Mântuitorului:„Fără Mine nu
puteți face nimic”(Ioan 15₅), sau după cuvintele Sf. Apostol Pavel:„Prin harul lui
Dumnezeu sunt ceea ce sunt”(I Cor 15₁₀).

5. Cugetarea la nevrednicia noastră personală, la slăbiciunile, neputințele


și imperfecțiunilor noastre.

6. Fuga de mărimuri, lux, pompă, fast, aprecieri, ș.a.

7. Cugetarea permanentă la pilda Mântuitorului Hristos, de iubire, smerenie


și jertfă.

8. Gândul permanent asupra talanților sau darurilor personale și cultivarea


acestora spre slava dăruitorului și spre binele general al lumii

9. Evitarea judecării, bârfirii, mustrării și osândirii, prin dragoste de


semeni și iertare.

10. Cultivarea virtuții smereniei, despre care Sf. Ioan Scărarul spune
că:„este un veșmânt dumnezeiesc pentru faptele noastre omenești și singura
virtute care nu poate fi umilită de draci”.
Atunci când este vorba despre sfânta smerită cugetare ea este în strânsă
legătură cu rugăciunea și se împotrivește trufiei adeverind cuvintele înțelepte că
mai mult decât vastitatea bibliotecilor, liniștea sufletului ne este dată de
intimitatea colțului de rugăciune.

32
Capitolul III
ARETOLOGIA – Despre virtuți

Dacă ascetica ortodoxă și ponirologia răsăriteană descriu lupta împotriva


răului, a păcatelor și a patimilor, aretologia3 creștină ne arată căile de dobândire
a virtuților creștine care ne apropie și ne unesc cu Dumnezeu, izvorul lor. Sfinții
Părinți ne învață că păcatele reprezintă adevărate boli ale sufletului, unele dintre
ele mai greu de purtat decât suferințele trupești, iar patimile constituie cancerul
vieții morale.
Păcatul reprezintă un defect, un accident, o stare nefirească și
paranaturală, care se insinuează și pătrunde în sufletul și ființa omenească.
Starea firească de sănătate a omului o consideră binele și virtutea care sunt
înnăscute sufletului sau cum spun părinții asceți, în ciuda obișnuinței cu păcatul
și a robiei față de el, omul păstrează înăuntrul ființei sale înclinația spre
cultivarea binelui și lucrarea virtuților. Ascetica Ortodoxă ne prezintă așadar
omul care trece de la starea de împătimire (PROSPATHEIA) la nepătimire
(APATHEIA), pe care părinții noștri o numesc a fi cerul minții coborât în inimă.
În limba română denumirea de virtute vine de la latinescul vir,-ius = bărbat,
pentru că lucrarea virtuții cere din partea omului un efort, o lucrare a voinței și
a caracterului. De astfel părinții spiritualității noastre, dar și experții
duhovnicești ne arată că în lucrarea virtuților există bucurie, dar și durere. Spre
exemplu, dacă păcatul ne amăgește la început că ne ajută să trăim plăcerile cu
întreaga ființă, după săvârșirea lui, sufletul este aruncat într-o suferință și o
durere profundă, ca unul care a dat totul, sau aproape totul, pe nimic, sau
aproape nimic.
Virtutea însă, chiar dacă la început presupune renunțare, efort și
osteneală, pe măsura dobândirii și lucrării ei, aduce sufletului o bucurie negrăită
și o dulceață fără de seamă. În limba greacă cuvântul virtute vine de la verbul
αρεστεία = a alege, și demonstrează că alegerea virtuții stă la libera noastră
voință și e dovadă a exersării libertății noastre, datorită căreia sufletul își va
primi răsplata de la Dumnezeu.
Așa cum există o intercondiționare între patimi, tot așa există un lanț
sfânt între virtutea creștină în sensul că dobândirea și lucrarea uneia, o produce
și o introduce pe cea următoare virtuții generale.

1. αρετή = virtute
33
1. Credința în Dumnezeu
Credința în Dumnezeu ca temelie a edificiului spiritual, dar în același timp
un sentiment și conștiință a existenței și prezenței lui Dumnezeu în viața omului
și în profunzimile sufletului uman.

2. Temerea de Dumnezeu și cugetarea la moarte


Temerea de Dumnezeu și cugetarea la moarte și la judecata care va urma.

3. Pocăința, botezul lacrimilor


Înfrânarea și pocăința ca botez al lacrimilor și virtute permanentă a
sufletului. Paza gândurilor, trezvia sau Nepsis, cum mai este numită.

4. Răbdarea necazurilor cu demnitate


Înfruntarea necazurilor cu demnitate, noblețe sufletească, răbdare și
încredere în ajutorul și răsplata lui Dumnezeu.

5.Smerenia și blândețea
Smerenia, blândețea și bunătatea

6. Iubirea
Aceasta din urmă fiind numită de Sf. Simeon Noul Teolog virtute
culminantă, numită prima împărăție și doamnă a virtuților.

O învățătură tradițională a spiritualității răsăritene e aceea că autorul sau


izvorul tuturor virtuților este Dumnezeu, omul este împlinitorul lor, iar
desăvârșirea acestora este Sf. Duh, pentru că dincolo de a exprima efortul
omului pe treptele cele mai înalte ale vieții creștine, virtuțile devin niște harisme
pe care ni le oferă Dumnezeu.

34
Credința și cunoașterea lui Dumnezeu

Ultimele statistici situează România pe locul 3 ca religiozitate în lume, și


peste 82% dintre români se declară a fi persoane religioase într-o vreme în care
în multe locuri din lume, credința se răcește iar bisericile se pustiesc.
Sfinții Părinți vorbesc despre o credință generală sau de obște pe care o
primim prin botez și o credință ca dar sau credința cea mare pe care o dăruiește
Dumnezeu. Sentimentul religiozității face parte din ființa omului, fiind înnăscut
acesteia.
Sf. Grigorie Palama spunea că:„Omul este însuflețit de pasiunea divinului”,
iar Fer. Augustin în celebrele sale confesiuni:„M-ai făcut pentru Tine Doamne”
și Nichifor Crainic, profesor de ascetică și mistică ortodoxă și-a intitulat o carte
„Nostalgia paradisului”, iar Nae Ionescu spune că:„Există în sufletul omului ceva
mai interior decât sufletul însuși și acela este Dumnezeu”.
Nu întâmplător cele mai mari persoane științifice ale lumii sunt persoane
profund religioase, iar știința contemporană în ramuri de vârf precum fizica
continentală, fizica cuantică, fizica nucleară, astrofizica și altele, confirmă
învățătura de credință a Bisericii noastre privind raționalitatea universului și
existența lui Dumnezeu ca rațiune supremă creatoare și proniatoare.
Se spune că pentru cei care cred în Dumnezeu nu există întrebări, după
cum pentru cei care nu cred, nu există răspunsuri și aceasta pentru că în viața
celui credincios, credința reprezintă cea mai mare atitudine a sufletului său,
dincolo de toate evidențele sau mărturiile.

35
Temerea de Dumnezeu și cugetarea la
moarte și la judecată

Sf. Diadoh al Foticeii spune că manifestarea credinței în sufletul omului,


dezvoltă sentimentul de dragoste a împărăției sau de chin al iadului, în funcție
de starea noastră morală, păcătoși sau virtuoși.
Părinții duhovnicești la rândul lor identifică 3 forme de temere față de
Dumnezeu:
 Teama slugilor sau a robilor
 Teama lucrătorilor sau a sujitorilor
 Teama fiilor
Dacă robii se tem să nu fie pedepsiți, slujitorii că nu vor fi plătiți, fiii se
tem să nu-l supere pe tatăl lor, cel care nu i-a supărat pe ei cu nimic niciodată.
Această temere de Dumnezeu conduce la virtutea cugetării la moarte și în mod
deosebit la judecata care va urma.
Sf. Vasile cel Mare spune că începutul înțelepciunii este cugetarea la
moarte, iar o pisanie de la o mănăstire din Sf. Munte Athos spune cam așa:„Dacă
vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când vei muri”, iar Sf. Isac Sirul
spune:„Trebuie să ne facem în viața aceasta ca niște morți dacă vrem să trăim
veșnic cu Dumnezeu”.
Pentru creștini moartea este urmare a păcatului strămoșesc și tot odată
cea mai sigură realitate a vieții noastre, pentru că ea e cuprinsă în actul nașterii,
odată ce născându-ne, murim puțin câte puțin până la moartea cea mare sau
ruperea sufletului de trup.
Din perspectivă medicală Tanatologia identifică 3 forme de moarte:
 Moartea aparentă
 Moartea cerebrală
 Moartea biologică
În teologia răsăriteană vorbim de o moarte fizică, o moarte spirituală
datorată păcatului și o moarte veșnică din cauza lipsei de pocăință. Sfinții Părinți
vorbesc în scrierile lor despre experiențele in pragul morții, din timpul morții și
despre itinerariul sufletului după moarte. În pragul morții sufletul va avea de
înfruntat atacurile drăcești ce vor încerca prin îndrăzneală, mândrie sau
deznădejde să-l îndepărteze de mântuire.
Dintre toți Sfinții Părinți, Sf. Efrem Sirul ne descrie drumul sufletului
după moarte până la judecata particulară care va avea loc după 40 de zile.
Credința ortodoxă nu privește moartea cu dramatism ci dimpotrivă cu
responsabilitate și nădejde în mila și ajutorul lui Dumnezeu. Duhovnicii ne
recomandă să trăim fiecare clipă frumos și curat, ca și cum ar fi ultima clipă a
vieții noastre.

36
Pocăința, al doilea botez
Botezul lacrimilor

Spiritualitatea ortodoxă ne învață că viața noastră este o permanentă luptă


între păcat și virtute, între cădere și ridicare și de aceea pocăința constituie
motorul virtuții creștine, pentru că ea susține lupta împotriva răului, a păcatelor
și a patimilor. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae spunea că:„drama sau tragedia lumii
o constituie absența rugăciunii”, iar Sf. Paisie Aghioritul consideră că toate
frământările din lume și din sufletul omului au drept cauză absența pocăinței.
Din cauza trufiei în care trăiește omul zilelor noastre, nu mai este dispus
să mai primească nici un sfat, cu câtă dragoste i-ar fi oferit și îl consideră un
reproș sau o critică.
Sf. Ev. Ioan spune că cel care zice că nu are păcat pe el însuși se
înșeală:„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu
este întru noi.”(I Ioan 1₈), iar într-o frumoasă rugăciune de la Sf. Liturghie,
spunem către Dumnezeu:„Numai Tu Singur ești fără de păcat...”. Credința
noastră ne spune că „Acela care vrea să se mântuiască cu întrebarea să
călătorească”, iar în cartea proverbelor aflăm că mântuirea stă în multa sfătuire.
Sf. Ioan Scărarul spune că ființele sau existențele se împart în 3 categorii:
 Unii care nu pot cădea niciodată – îngerii buni
 Alții care nu se mai pot ridica niciodată – demonii (îngerii răi)
 Omul care se află mereu între cădere și ridicare
Sf. Petru Damaschin spune cu foarte mult optimism:„Ai căzut, ridică-te,
ai căzut iarăși, ridică-te iarăși; și din nou ai căzut, ridică-te din nou, dar să
nu-ți pierzi niciodată încrederea în doctorul sufletului tău ca să nu fii socotit cu
sinucigașul”. Paradigma creștinului pentru experiența și starea de pocăință o
constituie exemplul tâlharului de pe cruce și a Sf. Maria Egipteanca.
Cuvântul pocăință = părere de rău pentru o faptă rea săvârșită, a intrat
pe filieră slavă; cuvântul μετάνοια = schimbarea minții, gândului sau a vieții,
presupune o adevărată convertire sau transformare lăuntrică.
Scriitorii duhovnicești vorbesc despre necesitatea unui duhovnic în viața
noastră din mai multe motive:
În primul rând pentru că nici unul dintre noi nu se poate lăuda că se
cunoaște deplin pe sine însuși. Omul în ultimă instanță este o taină, iar bogata
sa viață lăuntrică e un univers de taină. Un duhovnic iscusit care are harisma sau
darul cardiognosiei sau al citirii în inima noastră ca într-o carte deschisă și ne
poate oferi sfatul folositor și mântuitor.
Pe de altă parte nici unul dintre noi nu avem atâta experiență încât să
cunoaștem desăvârșit drumul sau itinerariul mântuirii, iar un duhovnic încercat ne
va putea arăta ispitele dar și locurile de odihnă din acest traseu spre mântuire.

37
Nu în ultimul rând păcatele și patimile întunecă până la orbire mintea și
sufletul și abolesc total discernământul. Sfinții părinți vorbesc despre ceața sau
negura păcatelor, despre norii sau pâcla patimilor, iar acestea nu pot fi
împrăștiate decât cu ajutorul părinților duhovnicești, pentru că, dacă de cele mai
multe ori omul cade în păcat singur, mântuirea sau izbăvirea îi vine prin altcineva.
În calea unei spovedanii curate, duhurile cele rele ridică în fața sufletului
mai multe ispite precum mândria, neîncrederea și rușinea. Despre aceasta din
urmă spunem că diavolul o mută dinaintea păcatului, înaintea pocăinței.
Agapie Criteanul a lăsat un adevărat decalog al spovedaniei, vorbește
despre 10 calități pe care trebuie să le întrunească o spovedanie mântuitoare:
 Să fie simplă și scurtă
 Să fie smerită
 Să fie adevărată
 Să fie grabnică
 Să fie lămurită
 Să fie făcută cu rușine
 Să fie întreagă sau deplină
 Să fie tainică
 Să fie tânguitoare sau cu lacrimi
 Să fie hotărâtoare
 Hotărâtoare în sensul deplin al canonului și al schimbării profunde a vieții

Paternitate și filiație duhovnicească


Sfinții Părinți ne învață că părintele duhovnic constituie omul lui Dumnezeu,
iar glasul său este vocea lui Dumnezeu, făcută auzită în profunzimile conștiinței
noastre. Sfinții Varsanufie și Ioan ne învață că e greu să găsim un dascăl 4 bun
și neamăgitor, dar odată găsit acesta trebuie să ascultăm de el ca de Hristos
Însuși.
Spiritualitatea noastră ne recomandă ca principiu fundamental în alegerea
unui uhovnic, folosul sufletului sau mântuirea noastră, căile cele mai potrivite prin
care putem afla cum astfel de duhovnic sunt cunoașterea Sf. Scripturi și a
cuvintelor Sfinților Părinți, rugăciunea și lacrimile.
Dintre însușirile sau calitățile pe care trebuie să le căutăm la un duhovnic
bun, cele mai importante sunt:
 Sfințenia vieții
 Sf. Grigorie Teologul:„Ca să-i sfințești pe alții, trebuie mai întâi să fii sfânt.”
 Ortodox adevărat
 Să aibă înalte cunoștințe teologice, dar și profunde concretizate în darul
discernământului sau al deosebirii duhului
 Calități morale înalte ca: iubirea, bunătatea, blândețea, răbdarea, etc.
Sf. Paisie Aghioritul, fiind rugat odată de niște ucenici să le dea un sfat,
el și-a arătat marea iubire față de ei spunând:„Îmi vine să-mi scot inima din
piept, să o tai bucățele, să dau la fiecare câte o bucățică și să mor fericit.”

2. aici se referă la duhovnic


38
Ascetica Ortodoxă vorbește despre unele datorii pe care le are duhovnicul
față de ucenicii săi:
 Să fie el însuși un bun și ascultător fiu duhovnicesc
 Să-i primească
 Să-i asculte cu răbdare
 Să le dea canonul potrivit
 Să se roage pentru ei
La rândul său și ucenicul are față de duhovnic următoarele datorii:
 Să-și caute un părinte duhovnicesc
 Să se roage pentru el
 Sf. Ioan Gură de Aur spune:„Nici măcar valurile mării care lovesc stâncile în
infinitatea numărului lor, nu depășesc ispitele unui duhovnic încercat”
 Să-l asculte
 Să-l păstreze
 Să-l iubească și să-l respecte
Spiritualitatea noastră vorbește alături de Sf. Taină a mărturisiri, despre
darul pocăinței permanente sau neîncetate, care pe treptele cele mai înalte ce
manifestă prin harisma plânsului duhovnicesc aducător de bucurie și al lacrimilor
curate și făcătoare de bucurie.
În primul mileniu creștin exista o formă de pocăință neglijată azi,
destăinuirea gândurilor, care spre deosebire de spovedanie, care privește
păcatele trecute privea destăinuirea înaintea duhovnicului a tuturor gândurilor și
trăirilor lăuntrice bune sau rele.
Pocăința are o valoare capitală în viața noastră așa cum arată și ramuri
mai noi ale științei medicale precum Psihosomatica, care a demonstrat că peste
80% din bolile trupului provin din suferințele noastre lăuntrice, de aceea Cuv.
Isaia Pustnicul pe bună dreptate spunea:„Primește sfatul părinților tăi și vei trăi
toata viața ta în odihnă”.

39
Răbdarea necazurilor/încercărilor
cu răbdare și noblețe duhovnicească

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că viața omului se desfășoară de pe


dealurile bucuriilor în văile necazurilor, dar omul duhovnicesc a dobândit o tărie
asemenea stâncii în fața valurilor vieții. Experiența general umană ne arată ca
nu există om în lumea aceasta care de la naștere și până la moarte să fi avut
parte doar de bucurii, după cum la fel, nu există ființă umană care de când s-a
născut și până părăsește viața aceasta să fi gustat doar din cupa amară a
necazurilor. Pe undeva în viață bucuriile și necazurile se împletesc în sensul că
dacă bucuriile prezente nu sunt trăite curat și înalt sau frumos, se transformă
în izvoare de suferință după cum la fel necazurile sau suferințele actuale, dacă
sunt înțelese duhovnicește și sunt purtate cu demnitate și noblețe se transformă
în adevărate bucurii și binecuvântări.
Sf. Paisie Aghioritul spunea:„Drumul către prea dulcele Rai, trece inevitabil
prin proba suferințelor” sau că „pașaportul cu care vom intra în Rai are neapărată
nevoie de viza încercărilor”. Acesta constituie medicamentul sau antibioticul de
care are nevoie trupul, pentru a se însănătoși sufletul. Încercările sau pătimirile
fără voie sunt considerate a fi toiagul judecătorului, o a 2-a formă de asceză
datorată tocmai lipsei celei dintâi, sau cum spun Sfinții Părinți „mântuirea
prescurtată”.
Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește despre 3 moduri prin care fiecare dintre
noi va ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Sfântul părinte spune că nu există
om care mai devreme sau mai târziu să nu-L descopere pe Dumnezeu, însă cu cât
mai devreme cu atât mai bine.
Primele două căi sunt pozitive, lumea sau creația și pronia, sau purtarea
de grijă a lui Dumnezeu. Dacă omul nu-L descoperă pe Părintele Ceresc din
creația Sa și nici pe calea darurilor pe care Dumnezeu i le face, în mod inevitabil
îl va descoperi pe o a treia cale de data aceasta negativă, prin încercări și
suferințe în împrejurările concrete ale vieții.
Pentru spiritualitatea ortodoxă necazurile, suferințele, durerile, bolile,
într-un cuvânt pătimirile fără de voie sunt considerate o formă a cercetării din
partea lui Dumnezeu, a iubirii atotmilostive a Tatălui Ceresc, care până în ultima
clipă a vieții noastre caută să se apropie de noi și să ne mântuiască fie prin bune,
fie prin cele rele. Cu toate acestea credința noastră ne recomandă să nu le
căutăm, să nu le dorim, nici pentru noi și nici pentru alții, pentru că niciodată nu
știm cum ne vom comporta la vreme de necaz cu suferințele.
Atunci când ele vin asupra noastră trebuie să ni le asumăm, să descoperim
sensul lor mântuitor și să le depășim cu noblețe și răbdare sau cum spune Sf.
Ioan Scărarul cu un surâs duhovnicesc, surâsul stâncii în fața valurilor vieții.

40
Sfinții Părinți spun că toate aceste încercări sunt universale, în sensul că
mai devreme sau mai târziu, uneori din fragedă copilărie cu toții vom gusta din
cupa amară a pătimirilor. Sf. Isac Sirul spunea că „ele le sunt de folos tuturor,
răi sau buni, pentru că pe cei răi caută să-i îndrepte, pe cei buni să-i întărească
în lucrarea virtuților”. La rândul său Sf. Maxim Mărturisitorul consideră că
necazurile au un scop întreit:
 Curățirea greșelilor trecute
 Îndreptarea căderilor prezente
 Ferirea de cele viitoare
Prin urmare încercările din această viață trecătoare reprezintă o adevărată
școală a desăvârșirii, o academie a mântuirii, cuptorul iertării, sau proba pe care
trebuie să o trecem în lucrare de dobândire a mântuirii. Mai mult chiar Sf. Ioan
Gură de Aur spune:„Prin fiecare necaz pe care îl înfruntăm Dumnezeu adaugă
câte o piatra de mare preț la cununa mântuirii noastre”.
În privința cauzelor tuturor încercărilor, a bolilor și a morții, spiritualitatea
ortodoxă identifică:
 Păcatul strămoșesc
 Arborele genealogic (2x2=4, 4x4=16, 16x16=256)
 Iconomia lui Dumnezeu
În privința scopului și a limitelor suferinței noastre, Sfinții Părinți ne spun
că acestea vizează mântuirea noastră și îndreptarea generală și niciodată
Dumnezeu nu ne încearcă mai mult decât putem suporta noi.
Sf. Isaac Sirul spune că „suferințele noastre sunt direct proporționale cu
păcatele sau cu virtuțile fiecăruia”, astfel încât cei mai încercați sunt cei mai
păcătoși, iar pe de altă parte sfinții. Sf. Isac spune că „la sfârșit încercările
sunt înfricoșătoare și răsar la tot pasul, având drept scop încercarea virtuților
lor”.
Sfinții Părinți ne spun că atunci când suntem încercați nu trebuie să ne
revoltăm împotriva lui Dumnezeu sau împotriva suferinței noastre pentru că tot
Sf. Isac ne învață că răbdarea înjumătățește durerea.
Cel mai important lucru în starea de boală este să găsim sau să smulgem
bolii sensul ei profund duhovnicesc, prin ceea ce Sfinții Părinți numesc filosofia
bolii, adică să vedem de ce au venit acestea asupra noastră, de ce acum și de
ce au așa intensitate și mai ales ce putem face să ne izbăvim trupește și spiritual
de boală.
Marii sfinți contemporani, precum Sf. Nectarie, Sf. Porfirie, Sf. Paisie
Aghioritul, au suferit și înfruntat cancerul, pentru iertarea păcatelor lumii, iar
suferința lor ne dă tuturor nădejde în asumarea sfântă și purtarea crucii
personale.
Sf. Paisie Aghioritul spune că „cei care îngrijesc persoane bolnave, dacă
nu au păcate, se sfințesc dintr-o dată, iar dacă au păcate prin această slujire
li se iartă din ele proporțional cu dragostea lor”

41
Sf. Grigore Teologul ne îndeamnă să ne comportăm cu fiecare bolnav ca și
cum am fi în prezența unui sfânt pentru că acesta se poate mântui prin răbdarea
lui înaintea noastră.
Fer. Augustin întâlnind un prieten apropiat care pierduse totul și rămăsese
singur, i-a spus următoarele cuvinte:„Cântă și mergi mai departe, la capătul
drumului te așteaptă Hristos”, iar Mântuitorul Hristos ne zice:„Acestea vi le-am
spus ca să aveți pace în voi: În lume necazuri veți întâlni, dar îndrăzniți, Eu am
biruit lumea”(Ioan 16₃₃).

42
Smerenia, unica virtute ce nu poate fi umilită

Sf. Antonie cel Mare a avut odată o vedenie în care i s-au înfăţişat mulţi
oameni urcând şi căzând de pe scara desăvârşirii datorită ispitei diavolilor; a
întrebat care este virtutea care îl poate ajuta pe om să progreseze spiritual şi
atunci o voce a răspuns:„smerenia”. Sf. Ioan Scărarul consideră că aceasta este
o virtute dumnezeiască sau mântuirea prescurtată şi că e singura virtute care nu
poate fi umilită de duhurile străine care, prefăcându-se, pot imita toate faptele
bune ale omului dar nu se pot smeri.
Societatea în care trăim, cultivă din nefericire, patima mândriei şi a trufiei
în formele ei variate pierzătoare de mântuire. Suntem solicitaţi permanent să
dăm părerea de noi înşine, în credinţă, în propriile puteri să impresionăm prin
calităţile noastre, să empatăm prin calităţile personale. Astăzi parcă mai mult
decât oricând are foarte mare trecere în faţa semenilor, spiritul de lider şi
abilităţile de conducere în timp ce virtutea smereniei e considerată ceva anacronic
şi vătămător.
Părinţii filocalici numesc foarte frumos virtutea smereniei, a fi
acoperământ dumnezeiesc pentru faptele noastre, sau haină dumnezeiască pentru
toate nevoinţele noastre ascetice, şi tot ce ne spun că atunci când facem un
lucru, oricât de important ar fi acesta să-l facem nu spre văzul şi aprecierea
oamenilor, ci spre răsplata şi aprecierea lui Dumnezeu.
Denumirea latină pentru smerenie vine de la humus = pământ, şi vrea să ne
arate că, aşa cum pământul, în ciuda lipsei de discernământ şi a răutăţii noastre
ne ţine pe toţi, ne hrăneşte şi ne rabdă, la fel şi noi suntem datori urmând pildei
Mântuitorului Hristos, suntem sfătuiţi să ne îngăduim unii pe alţii, iertând tuturor
toate.
Pr. Petroniu Tănase, fostul stareț de la Mănăstirea Prodromu din Muntele
Athos a fost un chip al smereniei şi spunea că smerenia se arată şi prin modul în
care ne comportăm cu cei care ne nedreptățesc şi identifică 4 componente care
constituie de fapt 4 trepte ale vieții spirituale:
 Prima treaptă, când putem răsplăti răul cu rău, adică la o faptă de
răutate să răspundem cu un potop de răutăți
 Să nu reacționăm în nici un fel în exterior, dar sufletul nostru este ca
un ocean învolburat
 O treaptă superioară înseamnă, nici să nu ne împotrivim la rău şi nici să
nu ne mai tulburăm din cauza lui şi să nu reacționăm împotriva lui
 Ultima treaptă, când ne bucurăm cu smerenie ştiind că mare e răsplata
pe care o dă Dumnezeu
Sf. Diadoh al Foticeii vorbeşte despre două forme de smerenie, una
dobândită la mijlocul eforturilor ascetice, şi a doua la sfârşitul lor. Dacă cea
dintâi îi arată nevoitorului neputința sa şi îl întăreşte în adeverirea cuvintelor

43
Mântuitorului care spune:”Fără Mine nu puteți face nimic”(Ioan 155), cea de a
doua formă este un dar dumnezeiesc, ca răsplată a ostenelilor spirituale.
Aceiaşi părinți filocalici vorbesc de o smerenie călugărească şi alta
mirenească, dar şi de alte 2 forme generale ale acestei virtuți, una constând în
a se vedea omul pe sine mai prejos decât toți ceilalți, iar pe toți ceilalți mai
presus ca el, iar alta în a considera omul că tot ce este bun în viața lui, se
datorează iubirii şi bunătății lui Dumnezeu, fără al cărui ajutor nu ne-am reuşi
nimic în viață, nici chiar faptele cele mai mărunte şi nesemnificative.
Sf. Isaac Sirul ne arată şi căile sau modalitățile prin care putem să
dobândim smerita cugetare, aceasta se arată prin neprihănirea simțurilor, în
cuvintele măsurate, împuținarea cuvintelor, în nesocotirea de sine, în haina
sărăcăcioasă, în privirea aplecată, în inima zdrobită, în nemişcarea mâniei, în
simțurile neîmprăştiate, în răbdarea încercărilor, în păzirea tainelor neprihănirii,
în ruşine, în evlavie, şi peste toate acestea în aducerea aminte neîncetată de
necunoştința proprie.
Hristos ne spune:”Învățați de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi
veți afla odihnă sufletelor voastre”(Matei 1129), aceste cuvinte ale Sale cuprind
un mare paradox al vieții creştine şi anume faptul că adevărata existență este
cea trăită în smerenie, ca pe măsură ce devenim tot mai smeriți pe de o parte
Dumnezeu ne descoperă tot mai multe din tainele sale, iar pe de altă parte mintea
noastră smerită şi tot mai luminată, pătrunde tot mai adânc în tainele
dumnezeirii. Pe treptele cele mai înalte ale viețuirii duhovniceşti, milostivul
Dumnezeu dăruieşte aleşilor săi darul smeritei cugetări care este legată de
pocăință şi rodeşte în darul pânsului duhovnicesc şi a darurilor aducătoare de
bucurie.
Sf. Părinți ne mai lasă să ne pocăim şi să ne smerim, nu doar pentru faptele
rele sau imperfecte, ci şi dorim ca acestea să nu ne smerească sau să ne
umilească mai devreme sau mai târziu.

44
Iubirea, prima împărăteasă
şi doamnă a tuturor virtuților

Spiritualitatea ortodoxă consideră că iubirea este virtutea culminantă şi


însăşi esența credinței ortodoxe. Creația lumii este operă a iubirii infinite a lui
Dumnezeu.
Ştiind că omul va cădea, Dumnezeu l-a creat pe acesta pentru a-i împărtăşi
iubirea Sa intratrinitară, când primii oameni au căzut în păcatul strămoşesc
Dumnezeu nu s-a pocăit pentru actul creației, ci cu o iubire rănită sau răstignită
a rânduit restaurarea ontologică a lumii şi omului prin întruparea la plinirea vremii
a iubitului Său fiu. Astfel plinirea sau a doua creație este operă a iubirii
nesfârşite a Părintelui ceresc.
La Cina cea de Taină, după ce a spălat picioarele ucenicilor în chipul
smereniei desăvârşite, Mântuitorul a lăsat lumii ca testament al Său, peste
veacuri, porunca sau legea iubirii. În măsura în care punem în lucrare iubirea sau
dragostea creştină, ne arătăm a fi următori ucenici ai Domnului sau cum spunea
Sf. Maxim Mărturisitorul:”Dintre toate virtuțile iubirea este cea mai înaltă
pentru că ne apropie până la asemănarea deplină cu Dumnezeu şi ne uneşte cu
EL”.
Părinții duhovniceşti ai spiritualității noastre, ne vorbesc despre numeroase
forme ale iubirii, precum:
 Eros – iubirea trupească, fizică, senzitivă/simțuală
 Agape – iubirea dezinteresată/creştină
 Philia şi Storge – iubirea duhovnicească şi binevoitoare față de toți şi
toate
La ultimele 2 forme se referă Sf. Isac Sirul şi parafrazându-l Dostoievski
în „Frații Caramazov” vorbeşte de starețul Zosima care plângea pentru întreaga
creație şi chiar pentru diavol că nu se mai poate mântui.
Tot Sf. Maxim Mărturisitorul identifică următoarele forme de iubire:
 Iubirea dumnezeiască, din care Dumnezeu ne-a creat şi ne poartă de
grijă
 Iubirea duhovnicească, aşa cum întâlnim la persoanele îmbunătățite
 Iubirea firească, între părinți şi copii
 Iubirea senzitivă, trupească
 Filavtia, iubirea păcătoasă de noi înşine pe care aceiaşi Sfinți Părinți o
consideră izvor al tuturor patimilor şi răutăților
Avva Dorotei, ucenic al Sf. Ioan Scărarul, compara lumea cu un cerc, iar
pe oameni cu nişte puncte ale cercului, în centru Dumnezeu. Pe măsură ce ne
apropiem între noi, ne apropiem de Dumnezeu, iubirea fiind cea care înfăptuieşte
iubirea înflăcărată a lui Dumnezeu, sau pătimirea îndumnezeirii.

45
Sf. Isac Sirul referindu-se la înălțimea şi frumusețea iubirii creştine,
spune că:„Aceasta este mai dulce decât viața şi mai tare ca moartea” şi tot el
vorbeşte de biciul dragostei pe care îl vor simți păcătoşii în iad ca absență a
iubirii.
Virtutea iubirii creştine ca sumă a tuturor faptelor bune îl conduce pe om
pe tărâmul nepătimirii, şi prin acea beție duhovnicească înfăptuieşte unirea
sufletului cu Dumnezeu, ceea ce trăieşte şi experimentează un astfel de suflet
a tot şi a toate iubitor e o taină a lui Dumnezeu care se manifestă printr-o
multitudine sau plenitudine de daruri.

46
Criterii de discernere a
experiențelor duhovnicești

Viața duhovnicească cu toate etapele ei, cunoaşte mai multe feluri de


experiențe. În general, literatura duhovnicească vorbeşte despre 2 etape:
 Etapa făptuirii sau ascetică
 Etapa contemplării sau mistică
În prima etapă predomină nevoințele ascetice, în timp ce etapa mistică
constituie starea copleşirii trupescului de către duhovnicesc. Scrierile
duhovniceşti vorbesc despre experiențele interioare sau exterioare, despre
daruri, harisme, despre vise şi vedenii, despre căldură şi lacrimi, despre lumină
şi extaz. Cele mai multe dintre acestea se leagă de lucrarea rugăciunii.
Dintre harismele interne menționăm: înțelepciunea, cunoştința, puterea de
a pătrunde şi a cunoaşte sufletul, dorul de a converti prin sfat şi rugăciune.
Aceste harisme se pot manifesta în stare conştientă de trezvie, în stare de
somn, în clipele de rugăciune, etc.
Dintre manifestările externe ale puterii harului sub diferite daruri sunt:
discernământul şi puterea deosebirii duhurilor, al izgonirii demonilor, al facerii
de minuni, al vindecării de bolile trupeşti şi sufleteşti culminând cu învierea
morților.
Un prim criteriu pentru a distinge experiențele duhovniceşti îl constituie
subiectul lor. Dintre calitățile acestuia nu trebuie să lipsească: sfințenia vieții,
smerenia, ortodoxia credinței, cunoaşterea lăuntrică a adevărurilor de credință,
iubirea şi ascultarea.
Un alt criteriu al acestor experiențe este cel tainic, interior, lăuntric,
inefabil; persoana respectivă nu caută să le exteriorizeze cu orice preț, ci să le
ascundă în inima sa.
Un alt criteriu îl reprezintă spovedania la un duhovnic experimentat care
cunoaşte aceste realități nu din lectură, ci din trăire. Experiența duhovnicului
este o garanție pentru trăirile ucenicilor săi.
Un alt aspect important este faptul că un creştin nu caută astfel de
experiențe înalte.
Conținutul acestor experiențe trebuie să fie în deplină armonie cu
învățătura dogmatică a Bisericii. În acelaşi timp aceste experiențe descoperă
adâncul învățăturii creştine ca adevăr universal valabil. Adevăratele experiențe
duhovniceşti conduc sufletul spre o mai înaltă pocăință, spre o și mai adâncă
smerenie. În ce privește amăgirea drăcească Sf. Grigore Sinaitul arată că
amăgirea are la origine 3 cauze: mândria, pizma dracilor, îngăduința din partea
lui Dumnezeu. Cauza comună o constituie păcatul slavei deșarte, al îndreptățirii
de sine, care-L face pe Dumnezeu să-și retragă harul din viața acelui om.

47
Urmează alte mainifestări și alte păcate: crește părerea de sine,
judecarea oamenilor cu ușurință, apar diferite năluciri, căderea în păcate grosiere
(gastrimarghia, ș.a.).
Sf. Maxim Mărturisitorul precizează 4 feluri generale de părăsire
pedagogică din partea lui Dumnezeu:
 Din iconomie
 Spre dovedire
 Spre povățuirea duhovnicească
 Lepădarea spre pocăință
Aceste clipe de retragere a harului pot dura de la câteva momente, până
la ani lungi și grei. În acest timp sufletul ajunge să socotească minciuna ca
adevăr, închipuirea ca viață reală și ispita drăcească ca prezență îngerească.
Acest om trăiește în înșelare și în întuneric, în rătăcire, în schismă și erezie.

Despre vise și vedenii


Visele dumnezeiești sunt trimise de Dumnezeu și îi aduc sufletului o negrăită
bucurie duhovnicească, visele drăcești sunt tulburătoare și îngrozitoare. Evagrie
Monahul consideră că demonii se pot atinge de trup, și-i pot provoca acestuia
pofte și plăceri senzuale, alteori diavolul se arată minții cu năluciri și imagini
urâte, îndemnând spre desfrânare sau pot lua în vise chipuri și forme cuvioase,
discută cu omul, îl laudă sau îi apreciază faptele, scopul e același: pierderea
sufletului celui ce se încrede în aceste vise prin patima mândriei. Sf. Ioan
Scărarul spune că:„cel ce se încrede în vise este asemenea celui care aleargă
după umbra sa și încearcă să o prindă”.
Cel care a gustat din dulceața bunelor experiențe duhovnicești, petrece în
liniște și în tăcere deplină, se așază în suflet o dulceață nemaiîntâlnită, o bucurie
și o dorință aprinsă de a dobândi desăvârșirea duhovnicească. Harul se simte în
mod diferit; la unii ca duh de temere, zdrobind patimile, la alții ca un cutremur,
iar apoi o veselie sfântă, la alții ca mângâiere sau ca adiere subțire și pașnică
de lumină lină.
Sf. Simeon Noul Teolog sintetizează cele 2 tipuri de manifestări subliniind
prin cuvintele Sf. Apostol Pavel distincția dintre ele:„roada duhului este
dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine,
credința, blândețea, înfrânarea, curăția”(Glateni 5₂₂), iar roada duhului potrivnic
este ura, întristarea lumească, nestatornicia sufletului, tulburarea inimii,
răutatea, cugetul iscoditor, descurajarea, mânia, necredința, pizma, multa
mâncare, beția, bârfirea, osândirea, pofta ochilor, îngâmfarea și trufia
sufletului.

48
Alte manifestări ale experiențelor duhovnicești
Sfinții Părinți vorbesc despre o căldură începătoare și o căldură mistică,
după cum există și o căldură firească și o căldură izvorâtă din rugăciune curată.
În special pe treptele cele mai înalte ale rugăciunii inima simte această căldură.
Căldura suprafirească se topește în darul lacrimilor. Lacrimile ascetice
curățesc sufletul și ard păcatele, se transformă în lacrimi de pocăință, în lacrimi
de dor și de dragoste față de Dumnezeu.
Rugăciunea contemplativă poate fi însoțită de experiența luminii
dumnezeiești necreate. Această lumină nu este un produs al simțurilor, că nu se
vede cu ele, nici un produs intelectual, nici vreo închipuire, ci un produs noetic al
minții. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae spune despre această lumină că:„este
iradierea zâmbitoare a dragostei divine trăită sub formă mai intensă în clipele
de aţintire extatică către Dumnezeu”. Organele de expresie a acestei lumini sunt
simțirea duhovnicească eliberată de grosimea trupului și deplin pnevmatizată.
Răpirea sau extazul este lucrarea ocazională prin care Dumnezeu răpește
mintea rugătorului în abisul tainelor Sale negrăite. Sfinții Părinți numesc această
stare beție duhovnicească, beție trează, nuntă mistică, liturghie tainică a minții.
Un caracter esențial al acestor experiențe îl constituie apofatismul sau
inefabilul, rațiunea omului, limbajul acestuia nu dispune de categorii și expresii
adecvate pentru a exprima aceste trăiri culminante. Atitudinea în fața acestor
taine este cea de „îngenuncherea minții” pentru a putea contempla în tăcere și
unire realitățile duhovnicești. Sf. Grigore Sinaitul spune:„Unirea înseamnă
ridicarea întreagă și curată a inimii spre puterea nemărginită a lui Dumnezeu, iar
extazul, răpirea puterilor sufletești la cer și ieșirea totală din simțirea însăși”.
Nu este o disprețuire a trupului, ci o depășire a categoriilor sale prin sfințirea
lui.
Ultimul criteriu al discernerii îl constituie tăinuirea acestor stări
suprafirești care sunt încredințate duhovnicului.

49
Bibliografie

1. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă: Ascetica și Mistica,


Editura IBMBOR, București, 1992.
2. Idem, Filocalia, vol. I, Editura IBMBOR, București, 2008.
3. Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin,
Editura Sofia, București, 2001.

50
Cuprins

 Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica Răsăriteană.....................1


1. Spiritualitate individuală sau comunitară.........................................4
 Vocație familială sau chemare monahală?....................................4
 Lumea – cale spre Rai sau drum spre iad?...................................6
 Elemente de antropologie duhovnicească. Omul taină teologică.............8
2. Ponirologia - Păcatul și patima...................................................10
 Patima lăcomiei pântecelui și lupta împotriva ei.............................13
 Patima iubirii de arginți și lupta împotriva ei................................15
 Patima tristeții și lupta împotriva ei.........................................18
 Patima desfrânării și lupta împotriva ei.....................................21
 Patima trândăviei/akediei și lupta împotriva ei.............................26
 Patima mâniei și lupta împotriva ei..........................................28
 Patima mândriei și a slavei deșarte și lupta împotriva lor..................30
3. Aretologia – Despre virtuți......................................................33
 Credința și cunoașterea lui Dumnezeu.......................................35
 Temerea de Dumnezeu și cugetarea la moarte și la judecată..............36
 Pocăința, al doilea botez sau botezul lacrimilor.............................37
 Răbdarea necazurilor cu răbdare și noblețe duhovnicească................40
 Smerenia unica virtute care nu poate fi umilită.............................43
 Iubirea, prima doamnă și împărăteasă a virtuților.........................45
 Criterii de discernere a experiențelor duhovnicești........................47
 Bibliografie .......................................................................50

51