NOȚIUNI INTRODUCTIVE

• Spiritualitatea – o disciplină martiră în perioada comunistă.

• Scrieri de referință: Filocalia și Liturghierul explicat.
ETIMOLOGIE : Spiritualitatea Ortodoxă, ca disciplină de studiu teologic, cuprinde două mari capitole:
Ascetica și Mistica.
Faza ascetică descrie eforturile de redobândire a "asemănării" cu Părintele ceresc.
Cuvântul "asceză" nu este de origine creștină, deși numai în creștinism își are înțelesul și sensul deplin,
acela de desăvârșire, de sfințenie.
„asceză” vine din gr. ascheo, care înseamnă a se exercita, a se strădui. De aici asceza în sensul de
exercițiu sau disciplină a trupului și a sufletului, în vederea atingerii unui scop, care, pentru creștin este
mântuirea.
Istoria termenului:
➢ suma exercițiilor trupești sau fizice, care îi dau omului starea de sănătate (Xenofon)
➢ pentru a exprima ideea unui lucru făcut artistic (Homer)
➢ sensul de ornament, de podoabă (Herodot)
➢ sensul de osteneală în vederea dobândirii virtuților (Platon)
➢ lucrările credinței (Socrate)
În greacă clasică există 3 sensuri:
- fizic - exercițiul forțelor trupești.
-moral, potrivit căruia asceza este exercițiul filosofic al virtuții, al inteligenței și al voinței.
- religios - cu sensul de practicare a pietății în slujba divinității
În Noul Testament, în îndemnul Mântuitorului „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de
Sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”, pot fi identificate cele două etape ale ascezei creștine: asceza
negativă sau osteneala pentru curățirea de patimi și asceza pozitivă - urmarea lui Hristos, pe calea împlinirii
poruncilor Sale și a virtuților.
Generația următoare - a scriitorilor bisericești - consideră în mod curent creștinul a fi "atlet" al lui
Hristos:
La Tațian este întrebuințat cuvântul "askisis", cu sensul de "pregătire pentru martiriu".
În Martiriul Sfântului Policarp - sensul de pregătire pentru martiraj.
Filon din Alexandria: „ascet” - luptătorul duhovnicesc, care se exersează spre atingerea contemplației
religioase.
La Clement al Alexandriei și Origen, cuvântul asceză intră însă în terminologia creștină curentă, Ascet
este considerat a fi omul desăvârșit, iar asceza este efortul de renunțare la păcat, în vederea desăvârșirii.
Secolul al III-lea este caracterizat ca secol al „ascetismului savant”, deoarece acum se creează
terminologia și învățătura ascetică. Clement Alexandrinul este creatorul unei noi terminologii și
conceptologii creștine, el vorbește despre „asceza gnostică” în baza căreia creștinii se împart în două
categorii: cea a creștinilor simpli sau activi, care se ostenesc în vederea dobândirii perfecțiunii morale; și
cea a gnosticilor, a creștinilor desăvârșiți sau contemplativi, care au atins culmile viețuirii duhovnicești
și s-au împărtășit de roadele contemplării supraființiale, printr-o cunoaștere mai presus de intelect.
Origen folosește termenul de „asceză” pentru a desemna viața de renunțare la plăcerile lumești, trupești
și sufletești, în vederea dobândirii desăvârșirii.
La Origen, treptele vieții duhovnicești sunt în număr de trei: ethike sau dobândirea virtuților; physike
sau contemplarea naturală a acelor logoi, din ființa lucrurilor; și enoptike sau contemplarea lui Dumnezeu.
Sau, într-o altă exprimare, Origen distinge: etapa practică sau asceza; physichi theoria sau contemplarea
lucrurilor în rațiunile lor interioare, ca rod al purificării trupești și sufletești; și theologia, pe care Origen o
înțelege ca vedere sau contemplare a lui Dumnezeu.
Din toate aceste utilizări ale termenului de „asceză” putem distinge trei sensuri generale ale sale:
- un sens fizic - de osteneală și disciplină a trupului;
- un sens moral - exercițiu al rațiunii și voinței, ca forme superioare ale vieții conștiente, lupta pentru
dobândirea virtuților morale;
- un sens mistic - ansamblul de eforturi și nevoințe religioase, în vederea atingerii contemplației
mistice.

1
 Cu timpul, și mai ales în Răsărit, acești termeni capătă un colorit preponderent monahal: askitirion
sunt mănăstirile; iar "ascetice" se numesc regulile vieții călugărești ale Sfântului Vasile cel Mare ("Regulile
mari" și "Regulile mici").
Teologia ascetică este, așadar, disciplina care descrie modul în care creștinul se eliberează de păcate
și de patimi și ajunge, prin lucrarea virtuților, la starea de nepătimire.

DEFINIȚIA TEOLOGIEI ASCETICE ȘI MISTICE

N. Crainic: "Teologia mistică e știința îndumnezeirii omului" sau "știința sfinților".

Părintele Stăniloae extinde această definiție, spunând că "spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul
înaintării creștinului pe drumul desăvârșirii în Hristos, prin curățirea de patimi și prin dobândirea virtuților,
proces ce se săvârșește într-o anumită ordine. Cu alte cuvinte, ea descrie modul în care creștinul poate înainta
de la o curățire de o patimă, la curățirea de alta, și, deodată cu aceasta, la dobândirea diferitelor virtuți, acestea
înscriindu-se pe o anumită scară de desăvârșire și culminând în iubire, starea care reprezintă curățirea de toate
patimile și dobândirea tuturor virtuților. Înaintând spre această culme, omul înaintează totodată în unirea cu
Hristos și, odată cu aceasta, în cunoașterea Lui prin experiență, care e totodată și îndumnezeirea sa".
Spre deosebire de asceză care descrie eforturile omului ajutat de har pentru dobândirea "cerului minții
în inimă", mistica descrie stările culminante ale acestei lupte încordate de dobândire a desăvârșirii. Ea nu
vorbește despre omul natural, firesc, în luptă cu păcatul, ci despre omul duhovnicesc, în viața căruia prezența
harului și a darurilor duhovnicești este o realitate existențială.
Dacă asceza se ocupă în mod special de patimi: numărul, ierarhia și intercondiționarea dintre cele 7
(8) patimi generale: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, întristarea, mânia, trândăvia, slava
deșartă și mândria; esența lor, patimi și afecte, cauzele ultime ale patimilor, modul se declanșare și de lucrare
a lor, împătimirea și de purificarea de patimi prin lucrarea virtuților contrare: credința, frica de Dumnezeu și
gândul la Judecată, pocăința, înfrânarea, paza minții și a gândurilor, răbdarea necazurilor, nădejdea, blândețea
și smerenia, prin care credinciosul dobândește starea de nepătimire (apatheia), mistica analizează în mod
deosebit stările duhovnicești superioare acestei trepte: virtuțile ca daruri sau harisme dumnezeiești, prin care
contemplativul ajunge la îndumnezeire sau theosis. Mistica vorbește mai ales despre rugăciune, treptele și
darurile ei - lacrimile, extazul, etc.
La legătură cu problema până unde ține asceza și de unde începe mistica, trebuie precizat faptul că
spiritualitatea ortodoxă nu a făcut niciodată o separare, ambele momente și etape fiind absolut necesare
desăvârșirii. Nu se poate vorbi de unire mistică fără asceză, după cum asceza în sine, fără dor de desăvârșire,
este lipsită de finalitate.
Știinta spiritualității ortodoxe este trăirea stării de îndumnezeire sau de participare la viața
dumnezeiască, faptul de a deveni "dumnezeu" adoptiv, prin har sau participare.

RAPORTUL CU CELELALTE DISCIPLINE TEOLOGICE

Apropierile cele mai evidente le are cu Teologia Dogmatică și cu Morala Ortodoxă. Mistica este o
sinteză și încununare a principiilor dogmatice și morale. Elementul dogmatic intră în alcătuirea ei pentru a-i
contura caracterul creștin ortodox, în timp ce elementul moral este însăși esența ei. (Crainic).

ÎNVĂȚĂTURA DESPRE LUME ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

- Un prim pericol, urmare a păcatului originar→ a înțelege creația deformat, ca sursă de provocare a plăcerii,
făcând din ea o cale spre iad. A înțelege creația în rațiunile ei divine, duhovnicești →adevărata "arenă" sau
"stadion" (Sf. Părinți), loc de exersare a puterilor spirituale superioare, o cale spre rai, un drum spre
îndumnezeire și spre unirea cu Dumnezeu-Iubire.
- Învățătura creștină nu privește doar aspectul exterior al lumii și nici nu o consideră un simplu cadru sau mediu
al vieții raționale, ci îi acordă acesteia o înaltă valoare educativă și soteriologică. Lumea, în învățătura creștină,
este drum sau cale spre desăvârșire.
- Tot astfel, "mântuirea nu se obține în izolare, ci în cadrul cosmic" . Mântuindu-se pe sine, omul înalță lumea la
treapta de "materie înduhovnicită" și ridicând lumea, se exersează duhovnicește pe sine.
- Părinții duhovnicești vorbesc despre lume, folosind doi termeni oarecum diferiți: cel de creație și cel de lume.
Conceptul de “cosmos” sau "creație" are un sens pozitiv și o semnificație în planul veșniciei, pe când "lumea" are

2
nu un sens peiorativ, cât mai ales o conotație negativă, în deplină continuitate față de învățătura NT ("lumea zace
sub puterea celui rău" I Ioan 5,19; I Ioan 2, 15).
- O altă pereche de sintagme: "chipul interior" și "chipul exterior" al lumii, cu un înțeles oarecum apropiat de
cel de "creație" și respectiv "lume", Părinții nu se limitează la simple precizări de ordin tehnic, ci pătrund în esență.
- Spiritualitatea creștină vorbește sau distinge două aspecte, două laturi ale lumii: prima în care lumea reprezintă
mediul natural al vieții noastre (avem vocația de a sfinți această lume) și alta este lumea păcatului, ostilă lucrării
duhovnicești și prezenței lui Dumnezeu în ea. De aici decurg două atitudini ascetice față de lume: una pozitivă și
una negativă.
- Autentica atitudine nu este cea de respingere a lumii, dar nici cea de cufundare exclusivă în plăcerile pe care ea
le poate oferi, ci ceea ce în spiritualitatea filocalică se cuprinde sub titlul generic de nepsis sau trezvie, adică a
utilizare a ei cu discernământ, de consumare euharistică a ei.

Învățătura despre raționalitatea lumii, imprimată prin creație.

- Sfântul Maxim Mărturisitorul: o adevărată "ontologie" sau “ontoteologie” a creației.
- În cadrul acestei ontoteologii, categoriile pe care le utilizează Sfântul Maxim sunt filosofice, dar modul
în care le valorifică din punct de vedere spiritual, face ca acestea să devină curente în teologia și spiritualitatea
ortodoxă ulterioară.
- Tot el spune că tot ceea ce este făcut de Dumnezeu are un caracter rațional. Singură patima este irațională.
Insistă asupra lucrării continue a lui Dumnezeu de unificare a elementelor creației sale.
- Are o viziune pozitivă, duhovnicească asupra creației, a lumii. Lumea este surprinsă nu în aspectul ei
autonom, prin care se înstrăinează de Creatorul ei, ci în ceea ce îi conferă adevărata sa valoare - legătura sa cu
Dumnezeu și cu omul creat de Dumnezeu pentru a o guverna duhovnicește.
- Scopul creației: Precum lumea, în ansamblul ei are vocația de a urca spre îndumnezeire prin om, la fel,
fiecare din elementele ce o alcătuiesc, trebuie să servească drept ajutor pentru om în dobândirea mântuirii și a
îndumnezeirii. Creația și omul au, prin voința divină, o vocație solidară.
- Lumea se află, astfel, într-o mișcare de înaintare către Dumnezeu - Creatorul și Purtătorul ei de grijă,
căci toată existența e făcută spre a fi atrasă sau spre a înainta, ajutată de Dumnezeul iubirii, spre unirea tot mai
mare și mai fericită a ei cu El. Mișcarea lumii implică o ordine internă, spațială, dar totodată calitativă și evolutivă.
Mișcarea presupune căutarea, Dumnezeu coboară prin energiile și lucrările Sale în lume, ceea ce stimulează, din
partea omului, o dorință de înălțare, de ridicare către lumea celor spirituale și către Dumnezeu.
- Răspunsuri către Talasie: Sfântul Maxim spune că puterile de căutare și de cercetare a lucrurilor
dumnezeiești și a rațiunilor lor sunt sădite în firea oamenilor de către Creator, prin însăși aducerea lor la existență.
Însă, această lucrare nu este pur naturală, ci una harică.
- Rațiunile lumii sunt gândurile inteligibile și totodată inexprimabile, inefabile ale lui Dumnezeu. Ele nu
sunt coeterne cu Dumnezeu, dar sunt totuși veșnice, de o veșnicie relativă, actualizată într-un anumit moment
bine definit.
- Se vorbește, la modul general, mai întâi de o rațiune ontologică a unui lucru sau ființe, înțeles ca
“temeiul care susține în existență, definește sau dă semnificație specifică unei unități din creație.
- La modul particular, se disting rațiunile naturale sau prime ale lucrurilor în care sunt cuprinse scopurile
lor naturale, originare și, totodată, sunt date scopurile lor finale. Rațiunile naturale au fost prin creație rațiuni
divine, pentru că ele au fost date de Dumnezeu.
- Lumea în totalitatea ei avea și poartă în sine rațiunile particulare ale lucrurilor, care, prin legăturile
interioare ale lor, duc la rațiunile generale.
- Rațiunile inferioare trebuie să fie suport pentru cele superioare, spirituale și toate acestea trebuie să ducă,
asemenea unei piramide, către Rațiunea supremă, Rațiunea divină sau Logosul dumnezeiesc.
- Păcatul așază pe ochii sufletului o negură, omul nemaiputând cunoaște rațiunile naturale, divine, juste
ale lucrurilor ce alcătuiesc creația. Prin păcat și prin actualizarea lui în patimă, omul ajunge să subiectivizeze
rațiunile obiective ale lucrurilor, conferindu-le înțelesuri pătimașe, menite să astâmpere acea iubire păcătoasă de
sine și de plăcere pentru sine.
- De aceea, la adevărata contemplație, omul nu ajunge decât în urma unui efort ascetic, a unei lucrări
ascetice, al cărui scop principal este spiritualizarea, înduhovnicirea materiei, a trupului și a simțurilor.
Aceasta presupune o lucrare neîncetată de curățire de gânduri și înțelesuri pătimașe, de pază a minții pentru a
ajunge la contemplare.
- Sfântul Maxim lasă să se înțeleagă că această cunoaștere a lui Dumnezeu prin intermediul rațiunilor
lucrurilor are un caracter limitat. Omul, conștientizează existența unui Făcător al tuturor, dar nu cugetă cum este
3
Acela, căci aceasta nu o poate înțelege nimeni. Făptura văzută ne ajută să înțelegem că este un Făcător, dar nu și
cum este Făcătorul.
- Calist Catafygiotul: învață că fiecare lucru are un sens rațional, în planul iconomiei divine.

Sensurile duhovnicești ale conceptului de "lume". Atitudinea ascetică față de ea

- La modul neutru, prin “lume”, spiritualitatea răsăriteană înțelege tot ceea ce există în afară de Dumnezeu,
făpturile văzute și nevăzute, însuflețite și neînsuflețite, inclusiv omul, care formează cu aceasta un întreg unitar și
armonios.
- Spiritualitatea răsăriteană consideră că viața creștină se desfășoară în două planuri sau pe două dimensiuni: una
orizontală, într-o relație complexă cu lumea și semenii, în spațiul comuniunii umane și una pe verticală, expresie
a dorului uman de desăvârșire, într-o relație multiplă, tot mai vie și ființială, existențială, a omului cu Dumnezeu.
- În fața acestei lumi trecătoare și "înșelătoare", Părinții ne recomandă o atitudine ascetică, de trezvie,
înstrăinarea, retragerea, lepădarea și moartea voluntară față de ea, ura ei sau “răstignirea lumii”.
- Sfinți Părinți:
- Sfântul Maxim Mărturisitorul: lume = lucrurile materiale; lumesc = pe cel ce zăbovește cu mintea în
acestea. La fel,
- Sfântul Isaac Sirul: lumea este un nume cuprinzător care îmbrățișează și patimile, dar îi recunoaște și
valoarea de loc de exersare a discernământului duhovnicesc. Lumea își are numele de la cunoașterea ei prin
contemplație și de la conținutul cuprinzător ce îmbrățișează patimile cele împărțite, în întregimea lor. Lumea este
viețuirea trupească și cugetul trupesc.
- Cuviosul Isaia Pusnicul: lumea este împrăștierea păcatului. Lumea înseamnă a împlini cineva voile sale
după trup. Lumea înseamnă a se socoti pe sine trăind numai în veacul acesta. Lumea constă în a se îngriji cineva
de trup mai mult decât de suflet. Lumea constă în a te lăuda cu cele pe care le părăsești aici.
- Cuviosul Nichita Stithatul: consideră că începutul vieții după Dumnezeu este fuga totală de păcatul
din lume, tăgăduirea voilor sufletului și mutarea cugetului pământesc prin care, înălțându-ne spre cugetul
dumnezeiesc, ne facem din trupești duhovnicești, omorâți lumii cu trupul și înviați cu sufletul și cu duhul. Sensul
autentic al acestei retrageri sau lepădări de lume, esența acestora îl constituie despătimirea, omorârea deplină
a voii proprii, adevărată "știință a firii".
- Sfântul Petru Damaschinul: descrie patru reacții față de lucrurile ce compun lumea și pot folosi omului:
1. unii urăsc lucrurile lui Dumnezeu, așa cum o fac diavolii;
2. alții le iubesc ca bune, dar cu patimă, cum fac dobitoacele necuvântătoare, lipsite de rațiune;
3. alții le iubesc firesc, folosindu-se de toate cu înfrânare;
4. alții privesc toate spre slava Făcătorului, nefolosindu-se decât de cele trebuincioase și cu
discernământ pentru viață – așa cum fac îngerii.
Concluzie: adevărata atitudine față de bunurile lumii nu este cea de ură a lor, pentru că ar
fi toate rele și nefolositoare, dar nici de iubirea nerațională, pătimașă a lor, ca unele ce ar fi
toate bune și plăcute, ci aceea de folosire a lor cu înfrânare, cu discernământ și spre slava
Creatorului.
- Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre trei trepte ale acestei lepădării sau de trei lepădări:
1. lepădarea de toate lucrurile, de toți oamenii, până și de părinți;
2. lepădarea voii proprii,
3. lepădarea de slava deșartă, care urmează ascultării.
- Sfântul Maxim Mărturisitorul: Acestor etape ale lepădării le corespund alte patru trepte ale înaintării
în virtute și ale nepătimirii:
1. înfrânarea desăvârșită de la păcatul cu fapta constă în lucrarea simplă a poruncilor
2. lepădarea totală a gândurilor care consimt cu plăcere.
3. nemișcarea totală a poftei spre patimi,
4. curățirea totală de patimi, chiar și de închipuirea lor.
Experiența ascetică a ”pustiei” și retragerea interioară
- Pentru a deveni “duhovnicesc”, creștinul are nevoie să trăiască “experiența pustiei”, să experieze în viața sa
această dimensiune a duhovnicescului, fie că este o pustie exterioară, fie una interioară. Fuga de lume, către pustie,
nu are doar un sens exterior, fizic, ci și adânci semnificații duhovnicești, interioare, ascetice.
- Fuga de lume sau izolarea de lume are, pentru ascetica filocalică, trei sensuri:
1. fuga în sens material,
2. liniștea tăcerii
4
 3. liniștea inimii.
Dintre toate acestea, prima este recomandată cel mai adesea celor neexersați, celor nedesăvârșiți, cu scopul
de consolidare a firii lor în bine și pentru dobândirea liniștii interioare, în timp ce celelalte două forme sunt
recomandate tuturor celor ce vor să dobândească desăvârșirea. Din punct de vedere duhovnicesc, deci, liniștea
cea mai înaltă sau cea mai adâncă este cea a inimii - isihia - dar, potrivit isihaștilor, ea este inseparabilă de cea
dintâi, de liniștea materială, de fuga de lume și de capcanele pe care ea le oferă la tot pasul.
- Sfântul Ioan Scărarul: Fuga nu are ca obiect lumea. Nu de lume trebuie să ne retragem, să ne păzim și să
fugim, ci de latura ei mai puțin luminoasă, negativă, de păcatul din ea.
- A părăsi păcatul din lume echivalează, pentru Părinții filocalici, cu a descoperi ceea ce este mai frumos și nobil
în ființa noastră, a ne regăsi vocația noastră inițială și deplină, a ne regăsi în ceea ce este mai adânc și profund în
noi înșine, adică a ne întâlni cu Hristos și Duhul Sfânt, sălășluiți în noi înșine, prin Botez.
Taina sau misterul "materiei înduhovnicite", țel final al epectazei creației spre desăvârșire
- Concepția creștină vorbește de un anume "materialism mistic" sau "misterul materiei înduhovnicite", o "sfântă
materie" , prin care se cuprinde ideea potrivit căreia creația trebuie să fie obiectul unei lucrări de pnevmatizare,
prin lucrarea omului restaurat în Hristos și sub asistența Duhului Sfânt.
- Materia nu are sens prin ea însăși, ci prin om, care îi dă sens, o umple de virtuale potențe. În afara prezenței
dătătoare de valoare a omului, ea nu își descoperă sensul ei fundamental, de treaptă spre spiritual. Prin om, ea este
chemată să devină un mediu de lucrare și reflectare a bogăției de sensuri, pe care îl cuprinde în sine viața spirituală.
- Creația este chemată ca, prin om, să se pnevmatizeze și să se sfințească. Ea este chemată să redevină Biserică,
să restabilească ordinea paradisiacă în lume. Menirea ei fundamentală este de a săvârși lucrarea fundamentală a
cultului iubirii: liturghia cerească, prin intermediul preotului ei - omul.
- Pnevmatizarea materiei are înțelesul unei subțieri a elementului material și umplerea lui de semnificație duhov-
nicească, a unei covârșiri a materialului, de către spiritual.
- Prin depășirea ascetică și creatoare de valoare duhovnicească a lumii, omul se spiritualizează pe sine și creația,
el devenind "om ceresc și înger pământesc", iar creația înduhovnicindu-se și devenind o Biserică în extensiune,
în manifestare, o icoană a paradisului primordial, în care legea ce conservă și leagă toate este legea duhovnicească,
a armoniei spirituale.

OMUL – „TAINĂ TEOLOGICĂ”

Constituția teologică a ființei umane
- Epoca în care trăim este numită datorită insistenței cu care este analizată ființa umană și complexa sa viață
și “epoca PSI” - o epocă în care se manifestă mai intens și științific preocuparea față de om, de constituția
fizică și structura sa spirituală, de ființa umană în ceea ce are ea specific, bun sau rău, de la aspectele patologice
ale personalității umane și până la culmile cele mai înalte pe care ea le poate atinge.
- Păcatele, patimile, ca izbucnirile cele mai violente și grosiere ale energiilor umane, și virtuțile, ca adevărată
vocație și lucrare a omului, au fost aceleași de la început, deși au fost numite diferit. Ceea ce s-a schimbat nu
este atât modul lor de desfășurare, cât mai ales intensitatea și generalizarea lor.
- Taina omului se restrânge, în ultimă analiză, la taina sufletului său și a bogatului univers pe care el îl
circumscrie, adică la taina legăturii dintre suflet și Dumnezeu, care, după cum ne spune Cuviosul Teognost,
se petrece în ascuns între suflet și Dumnezeu.
- Lumea, timpul, omul, fac tot mai insistent obiectul analizei și al reflexiei științelor descriptive, naturale,
fizice și exacte. Concluziile la care conduce însă acest mod de abordare nu sunt dintre cele mai mulțumitoare
pentru filosof sau moralist.
- Ceea ce predomină, însă, în experiența teologică și constituie aportul esențial cu care învățătura ortodoxă
poate întregi datele experimentale, științifice, este perspectiva ontologică, metafizică și teologică, viziunea
interioară, ascetică și duhovnicească, asupra tuturor acestor realități spirituale.
- Taina omului nu se cuprinde și nu se închide în el însuși, ci se raportează la Arhetipul după care a fost el
creat și spre care tinde - Dumnezeu. Ontologia sa este iconică, adică ne conduce spre Dumnezeu, a cărui icoană
imperfectă, dar în continuă epectază, este omul. În profunzimea tainei sale, omul nu există doar pentru sine și
prin sine, ci prin voința Creatorului său și pentru semenii săi. Dependența de Dumnezeu - Părintele său ceresc
- și de semenii săi, sunt cele două aspecte fundamentale ale existenței umane.
- Criza sau drama omului modern și a lumii în care el trăiește, cum pe bună dreptate constata un moralist
român, este că piere și nu-și dă seama de unde-i vine pieirea. Aruncă vina pe crizele economice, sociale și
politice, socotindu-le ultimele și singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor
relelor: păcatul.
5
 Apofatismul antropologic, antropologia negativă sau antropoteologia
- Omul, ca întreg, oricât ar fi mai insistent cercetat și înțeles, dincolo de toate aceste definiții parțiale, care
acoperă un aspect sau altul al vieții sale, fără a reuși însă să o epuizeze, rămâne un adânc ce caută Adâncul său
esențial, ființial - divinul; este o enigmă pentru el însuși, “taină teologică”.
- Dintre toate exprimările cu privire la ființa umană, scrisul filocalic a preferat-o pe aceea de “taină”. În
temeiurile constituției sale, omul este o „taină teologică”, după chipul Tainei celei infinite, Dumnezeu.
- Omul este o ființă teologică. De aceea, știința care spune cele mai multe despre taina umană și la modul
propriu, este teologia. Științele experimentale analizează structura, științele umaniste - legăturile diferite în
cadrul sau în afara acestei structuri, însă omul nu este doar pentru el un element de unitate și sinteză, ci se află
în legătură cu Dumnezeu, Creatorul său.
- Omul are o constituție teologică, este alcătuit teologic. Existența sa proprie nu este autonomia sau autarhia,
ci teocentria sau teocentrismul. Ontologia omului nu se află închisă în sine, ci în ceea ce este mai presus de
sine și mai interior lui însuși, deasupra sa și către care tinde, în Arhetipul său, a cărui icoană este.
- Teognost, în scrierea sa Despre făptuire, contemplație și preoție spune că între Dumnezeu și suflet este o
taină, care se săvârșește într-ascuns. Baza ei o constituie „legăturile cele înalte”, adică dragostea, credința și
curăția depline.
- Omul este o ființă într-o continuă epectază, într-un urcuș continuu în plan duhovnicesc, către desăvârșire,
sfințenie, către odihna în oceanul infinit al iubirii divine, în intimitatea iubirii treimice, structura supremă a
oricărei forme de iubire.
- Însăși unirea sau modul sintezei dintre sufletul și trupul său este o “taină de nedescris”. Inima este considerată
în spiritualitatea ortodoxă un abis de taine, un abis nesfârșit și de neînțeles, iar bogăția și infinitatea de forme
și conținuturi a vieții pe care ea o exprimă este de necuprins.
- Omul contemporan se cunoaște mai puțin pe sine decât universul pe care viața sa îl produce și îl pune în
lucrare, este mai aplecat spre cercetarea puterilor ce îi vin din exterior decât asupra celor care se află în adâncul
infinit al sufletului său, fără măcar a le bănui și intui.
- Există un apofatism teologic sau o teologie negativă, cu privire la taina vieții divine și a revărsărilor Sale
iubitoare în lume și în viața omului. Dar, în legătură cu omul, care are o structură „iconică” , este fragment din
taina divină și tinde neîncetat spre ea, se poate vorbi și despre un apofatism antropologic sau o
antropoteologie. Însă, între cele două forme de apofatism: teologic și antropologic, există și se păstrează
aceeași distincții dintre Dumnezeu și om, dintre infinit și finit, dintre necreat și creat.
- Se pot contura câteva trepte sau etape ale apofatismului antropologic, în legătură cu treptele sau etapele
cunoașterii umane și a celei despre om, până la înălțimea ei de taină:
1. o cunoaștere fizică, experimentală, a structurii compozite umane, prin metodele de abordare
științifică.
2. cunoaștere a bogatei sale vieți sufletești. Prin aceasta se pătrunde mai adânc în acest univers tainic,
pe care îl constituie viața omenească, experiindu-se mai bogat caracterul inefabil și tainic al existenței
umane.
3. cunoașterea infinitei vieți duhovnicești, a urcușului continuu spre “taina dumnezeirii”.
- Apofatismul antropologic este legat de calitatea sau însușirea omului de a fi fost creat „după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1,26). Caracterul apofatic al vieții umane este dependent proporțional și
de modul sau măsura actualizării sau trecerii de la trăirea „după chipul lui Dumnezeu”, la o viață mai înaltă,
superioară, „după asemănarea” cu El, pe măsura lucrării noastre ascetice și contemplative.

Cunoașterea de sine și iubirea - mijloace de explorare a tainei umane

- Motivul special pentru care omul este și va rămâne pentru știință un mister este acela că el „se află dincolo
de limitele științei, că în nucleul lui, din cauza constituției sale proprii, el este o ființă teologică (ho theologiko).
- A te cunoaște pe tine înseamnă, pe treptele cele mai înalte ale vieții duhovnicești, a fi conștient de adâncul
pe care îl reprezintă ființa umană, a descoperi Împărăția lui Dumnezeu din lăuntrul nostru, din adâncul nostru
cel de taină.
- Celui ce se cunoaște pe sine cu adevărat, i se dă cunoștința tuturor. Așa se întâmplă cu sfinții, care, datorită
vieții lor îmbunătățite dobândesc o cunoaștere lărgită, extinsă, expresie a cunoașterii și inspirației pe care le

6
aduce Duhul Sfânt. Sfinții își cunosc deplin piscurile și adâncurile sufletului, îi cunosc și pe ceilalți ca pe ei și
au o anumită cunoaștere a celor viitoare.
- Cunoașterea de sine este, la cei duhovnicești, luminată de Dumnezeu, căci nu putem cunoaște bine, autentic
și nu ne putem cunoaște cu adevărat decât în Dumnezeu și prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate
potența firea umană până la sesizarea cât mai exactă, interioară, a realităților vieții sufletești.
- Adevărata cunoaștere de sine începe prin pocăință și nu se termină niciodată, cufundându-se tot mai mult în
adâncul, în oceanul sau abisul smereniei.
- Însușirea esențială pe care o evidențiază sau o particularizează antropologia ortodoxă, atunci când este vorba
de om, este caracterul lui de taină teologică. Oricât ar fi analizat, omul se ridică deasupra acestor examene,
anamneze, rămânând permanent o enigmă sau un mister, o taină, un agnostos – o ființă necunoscută.

Trupul - prieten sau dușman, ajutor sau potrivnic în opera ascetică?

Trupul - element constitutiv al ființei umane

Spiritualitatea răsăriteană și implicit cea filocalică, vorbește despre unirea dintre trup și suflet ca despre o
taină a vieții, în continuarea celeilalte taine: a unirii dintre sufletul omenesc și Dumnezeu. Cu privire la
structura sau la constituția umană, preocuparea Părințiilor filocalici vizează îmbunătățirea vieții trupului și a
sufletului. În scrierile lor predomină viziunea ascetică: modul în care omul, trup și suflet, poate deveni subiect
al operei de îndumnezeire prin har sau lucrare și performanțele duhovnicești, piscurile sau culmile până la
care poate edifica această operă.
Ei vorbesc despre minte, inimă, suflet, spirit, despre facultățile spirituale ale omului: rațiune, sentiment,
voință, despre “chipul lui Dumnezeu” în om și modul în care poate fi actualizat și desăvârșit în “asemănarea”
cu El, preocuparea lor esențială fiind de a delimita, în mod practic, cu reale consecințe pentru viață, căile de
îmbunătățire a vieții duhovnicești.
Antropologia filocalică privește persoana umană ca o unitate, un tot, trupul și sufletul constituind două
numiri ce se dau omului în ființa sa, două aspecte și funcțiuni distincte ale totalității sale.
Trupul, deși este numit uneori în mod negativ, ca fiind “prieten nerecunoscător și viclean”, “dușman
aspru”, căruia nu trebuie să i te încrezi până la moarte, totuși, sensul pe care i-l dau Părinții filocalici este
profund pozitiv.
El este “casa sufletului”, dar nu numai atât, nu este doar suportul material al vieții spirituale, ci și împreună
lucrător cu sufletul la opera mântuirii subiective.
Sfântul Grigorie Palama arată că numirea de “om” nu se referă doar la suflet sau numai la trup, ci mai
ales la unitatea creată de ele.
Omul este considerat de către Părinții spiritualității răsăritene:
✓ “o altă lume”, care se observă în cadrul lumii văzute;
✓ este vestitorul cerului și al pământului și al celor din mijloc;
✓ are ca mijloc de legătură între acestea gândul.
Fără om și fără minte, spune Ilie Ecdicul, “amândouă lumile ar fi mute”.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că:
✓ Dumnezeu a făcut de la început două lumi: una văzută și alta nevăzută, dar că peste amândouă a pus
un singur împărat, care însă poartă în sine trăsăturile ambelor lumi: omul.
✓ Omul este singurul, din toată creația, din toate cele văzute și cugetate, care a fost creat de Dumnezeu
ca "ființă îndoită"; având trup material și suflet înțelegător, nematerial, unit "în chip de neînțeles" cu
trupul și amestecat cu el în chip "neamestecat și neconfundat".

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că omul este:

✓ în ciuda acestei structuri dihotomice "animal muritor și nemuritor, văzut și nevăzut, sensibil și
inteligibil, văzător al zidirii văzute, cunoscător al celei cugetate".
✓ luminat de doi sori, ca și cele două lumi pe care le unește: unul văzut, care luminează trupul și unul
nevăzut - Dumnezeu, Care luminează lumea sa spirituală.
Calist Patriarhul:
✓ Pe om, Dumnezeu a vrut să-l facă “împărat al celor pământești și ca un alt dumnezeu al celor ale lui
Dumnezeu”.
Calist Catafygiotul:
✓ Omul este “alt înger pe pământ”, “un alt dumnezeu”.
7
 Vocația creaturală a omului este aceea de a deveni, la capătul unui proces de asceză, de spiritualizare și
înălțare a trupului și sufletului său, la demnitatea de:
✓ “înger pământesc” și “om ceresc” (Cuviosul Nichita Stithatul).
✓ “altar al lui Dumnezeu în curăție” și “preot lăuntric” (Cuviosul Isaia Pusnicul).
Omul creat de Dumnezeu, este numit în termeni antinomici, ca și existența sa duală, “animal muritor și
nemuritor, văzut și nevăzut, sensibil și inteligibil, văzător al zidirii văzute, cunoscător al celei cugetate”
(Sfântul Simeon Noul Teolog).
Sfântul Petru Damaschinul ne dă semnificația numelui lui Adam: “... Adam, spune el, poartă numele
celor patru laturi: A - Anatoli (răsărit), D - Dysis (apus), A - Arktos (miazănoapte) și M - Mesimvria (miazăzi).
Iar om în limba de atunci, adică în siriacă, se numește focul, pentru asemănarea firii. Iar cea grecească de la
privirea în sus (ano atrein - antropos) a omului”.
Christos Yannaras: Distincția dintre cele două realități ale compoziției umane, între simțuri și minte, ca
și între trup și suflet, nu este una ontologică, de ființă, ci una morală, referindu-se la modul fiecare posedă și
exercită această ființă.
Concepția prevalentă a învățăturii filocalice, cu privire la constituția umană, este cea despre alcătuirea
bipartită sau duală a omului - dihotomismul.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae: trupul constituie „cel mai complex sistem de raționalitate plasticizată”.
Pentru Părinții duhovnicești ai Filocaliilor, trupul nu este separat de suflet, ci folositor acestuia și absolut
esențial în lucrarea ascetică de dobândire a desăvârșirii.
Sfântul Grigorie Palama, reoferindu-se la legătura dintre trup și suflet consideră că „putem vorbi de o
atingere între acestea și de o folosire a trupului de către suflet și de o asemănare între ele”.
În baza acestei constituții, omul este purtat permanent de una din două legi: a trupului sau a duhului, în
funcție de modul său de viață:
o Legea trupului are la dispoziția sa simțirea (lucrarea simțurilor) – leagă pe om de materie;
o Legea duhului are la dispoziția sa lucrarea minții – înfăptuiește în chip nemijlocit unirea lui cu
Dumnezeu.
Între aceste două legi Părinții filocalici vorbesc despre o luptă surdă pentru dobândirea supremației asupra
omului întreg.
Cuviosul Nichita Stithatul numește această luptă tacită, duhovnicească, “dezbinare”, “răzvrătire”,
“pornire”, “împerechere”, “luptă”.
Spiritualitatea răsăriteană nu concepe o natură aharică sau antiharică, lipsită de har sau lucrând împotriva
lui, chiar și în starea celei mai adânci căderi, ci mai degrabă de o “ascundere” a harului sau o “părăsire” din
partea lui. Ei vorbesc despre o dăruire generală sau sălășluire a harului, în mod tainic, în sufletul fiecărui om,
încă din clipa Botezului.
Acest har dumnezeiesc devine vizibil, efectiv numai pe măsura împlinirii virtuților.
Sinteza organică și spirituală dintre trup și suflet este premisă pentru unirea dintre sufletul omenesc și
harul dumnezeiesc.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, trupul:
este "spatele sufletului";
este "un organ al sufletului spre manifestarea lui";
redă "prin moravurile văzute dispoziția virtuoasă a sufletului".
În cadrul acestei legături sau uniri între suflet și trup, sufletul rămâne superior, după cum și lucrarea
sufletului este mai importantă decât lucrarea trupului.

Trupul - exprimări ascetice, filocalice, negative

Preluând viziunea biblică, scriitorii filocalici învață că omul are de luptat cu 3 dușmani: trupul, lumea și
diavolul.
Sfântul Ioan Scărarul spune că trupul este:
❖ "un prieten viclean și nerecunoscător, căruia nu trebuie să i te încrezi până la moarte";
❖ "dușman aspru";
❖ "moarte";
❖ "Antihrist";
❖ "ușor alunecos spre păcat";
❖ “împreună lucrător și vrăjmaș”;
❖ “susținător și iscoditor de curse”;
8
 ❖ “ajutor și potrivnic”.
“Legea trupului”, ne arată el, nu se deosebește întru nimic de Antihrist, luptând împotriva duhului.
Cuviosul Nichita Stithatul ne arată că de această lege a trupului omul scapă sau se eliberează atunci când
a murit lumii, adică atunci când s-a detașat de lucrurile lumii și s-a făcut părtaș Duhului Sfânt.
Valoarea sa reală: nici bun, nici rău, dar putând deveni bun - prin asceză sau rău - prin lucrarea patimilor.
Sfântul Maxim Mărturisitorul:
Diavolul “călărește pe mustul cărnii”, adică lucrează prin trup, prin "dulcea pătimire a trupului", prin
intermediul simțurilor sale, care sunt ca niște tentacule legate de lumea dinafară. Prin spiritualizarea
trupului, aceste tentacule sunt dezlegate, retrase din lumea exterioară și întoarse spre interior, spre
alungarea tuturor gândurilor străine.
Toate schimbările în stare organică a trupului și care aduc tulburări inimii și minții, echilibrului
interior, provin din patru cauze: îngerii, dracii, aerul și hrana.
Îngerii schimbă starea trupului și a sufletului prin rațiune, prin cuvânt; diavolii, prin atingere, aerul,
prin ardere (metabolism); iar hrana, prin felurile mâncărurilor și băuturilor, prin înmulțirea sau
împuținarea lor.
La aceste cauze externe, se adaugă schimbările sau tulburările interioare, produse prin amintire, auz
și vedere, care leagă mintea de cugetarea la acestea, producând întristare sau bucurie, după detașarea
sau patima care este asociată la aceste amintiri.

Asceza trupului
Pentru ascetica filocalică planurile sau căile în care sau pe care poate umbla trupul sunt:
 calea firească, potrivită sau conformă firii – care este calea realizării juste, raționale a nevoilor
trupești, în limita duhovnicescului, astfel încât el să devină un mediu potențial al lucrării virtuții;
 calea contrară sau potrivnică firii, atunci când trupul devine un dușman al sufletului, luptând în mod
exagerat pentru satisfacerea peste măsură, peste nevoie, a trebuințelor sale;
 calea mai presus de fire, a celor care și-au spiritualizat trupul, făcându-l un ajutor sau o unealtă de
mare folos, în lucrarea lor ascetică și, pe măsura unei tot mai depline lucrări de înduhovnicire a lui,
templu sau biserică a Duhului Sfânt, mediul din care și prin care lucrează energiile spirituale
superioare.
Valoarea trupului, în învățătura și trăirea filocalică, o constituie posibilitatea de a deveni subiect al
lucrării ascetice.
Lupta nu este îndreptată împotriva trupului, ci împotriva mișcărilor iraționale, necontrolate ale sale,
împotriva păcatelor și a patimilor care se pot lucra în și prin el.
Sensul ascezei filocalice nu este distrugerea sau suprimarea acestor afecte sau energii umane interioare,
ci “sublimarea”, purificarea și înduhovnicirea lor.
Asceza nu anihilează trupul, ci tinde spre sfințirea lui. Omul nu se sfințește prin distrugerea trupului, ci
prin antrenarea lui în lucrarea de înduhovnicire.
Sufletul, partea spirituală, rațională a omului:
• are vocația de a spiritualiza partea materială, de a o face organ de exprimare a trăirilor sufletești
superioare;
• poate înduhovnici partea materială; are menirea de a o face organ de reflectare a duhovnicescului.
Ca și lumea materială, cu care este în legătură, trupul este neutru din punct de vedere duhovnicesc.
Sfântul Maxim Mărturisitorul numește lucrarea și efectele produse de păcat “sfâșierea firii”.
Trupul a fost creat bun, având în potență toate posibilitățile care l-ar putea înduhovnici, dacă omul nu ar
cădea în păcat. El nu este autorul sau cauza păcatelor noastre, ci mai degrabă instrumentul prin care ele se
pun în act.
Din punctul de vedere al culpabilității față de păcat, concepția generală a spiritualității ortodoxe este
aceea că pentru faptele săvârșite, fie bune, fie rele, nu este răspunzător doar trupul, nici numai sufletul, ci
omul întreg, trup și suflet, căci tot așa le-a și săvârșit.
Sensul ascezei trupești răsăritene îl constituie, așadar, spiritualizarea acestuia, prin trecerea din starea de
pătimire, de păcat, prospatheia, în starea de nepătimire, apatheia.
Vladimir Soloviov:
➢ A fortifica, a întări lucrarea sufletească, spirituală superioară reclamă diminuarea puterii trupului și
trecerea lui în regim de simplă potențialitate.
9
 ➢ Ascetica ortodoxă învață că la această predominare a sufletului asupra trupului se ajunge prin:
o Discernerea sau deosebirea clară a lucrărilor și funcțiunilor sufletești de cele trupești;
o Grija sau stăruința deosebită asupra activității sufletești;
o Conducerea acestei lucrări într-o direcție preponderent spirituală, duhovnicească.
Sfântul Grigorie Palama subliniază ideea participării omului întreg - trup și suflet - la lucrarea de
îndumnezeire a harului.
Spiritualitatea creștină și în mod deosebit ascetica filocalică descoperă și valorifică semnificațiile
ontologice ale trupului sau elementului material din constituția umană.
Creștinismul este cel care a reabilitat cu adevărat, prin scrierile Sfinților săi Părinți, trupul și materia.
Părinții filocalici subliniază un lucru: puterea firească a binelui rămâne, chiar și în căderile cele mai
grave, mai intensă decât obișnuința răului.

Problema afectelor. Semnificația lor duhovnicească

Țelul simțurilor este acela de a se înduhovnici, de a se pnevmatiza, de a se pătrunde și umple de spiritual.
La modul teologic, prin afect se înțelege “o mișcare irațională a sufletului, provocată de ideea de bine
sau de rău” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae).
Afectul sau patima desemnează o anume stare de neputință, manifestată în viața sufletească, sub forma
unei slăbiciuni și a unei pasivități, atât din punct de vedere fizic, dar și moral. Sub acest nume sunt cuprinse
trebuințele absolut necesare ale existenței umane naturale: trebuința de a mânca, de băutură, de odihnă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul: afectele nu au aparținut omului originar, nu au fost constitutive firii sale
prin creație, ci s-au strecurat în aceasta ca urmare a păcatului strămoșesc, perpetuându-se apoi la întreaga
specie umană.
Ele sunt expresie a degradării, a alterării firii umane, sunt niște trăsături iraționale, pătrunse în firea omului
căzut în păcat.
Căderea a însemnat întunecarea chipului dumnezeiesc și fericit, ceea ce a făcut evidentă asemănarea cu
dobitoacele necuvântătoare. După această cădere și ca efect al ei, afectele devin la urmașii lui Adam “înnăscute
trupului”.
Ele nu sunt condamnabile, ci sunt “firești" și "nevinovate" și independente de voia noastră”.
Ele se numesc afecte firești și neprihănite, întrucât nu stă în puterea noastră primirea lor, ci sunt efectele
păcatului primordial.
Acestea sunt: foamea, setea, oboseala, durerea, lacrimile, coruptibilitatea, fuga de moarte, agonia și
cele asemenea, care fac parte din constituția umană.
Afectele naturale sunt calea care înlesnește accesul diavolului spre suflet, dar numai atunci când ele
lucrează orbește, fără controlul rațiunii.
Ascetica ortodoxă arată că atunci când sunt controlate de rațiune, ele devin bune și “slobode de osândă”,
însă atunci când sunt provocate, declanșate și lucrează automat, fără controlul superior al rațiunii, ele “atrag
osânda”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne și explică modul în care acestea devin bune, prin întrebuințarea lor în
sens spiritual:
pofta se poate preface în mișcarea unui dor spiritual după cele dumnezeiești;
plăcerea, în bucuria curată pentru conlucrarea de bună voie a minții cu darurile dumnezeiești;
frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma păcatelor;
întristarea, pocăința care aduce îndreptarea de pe urma păcatului din timpul de aici.
Afectele nu sunt nici bune, nici rele, dar devin bune sau rele prin întrebuințarea lor cu fără control și
discernământ rațional și duhovnicesc.
Sfântul Antonie cel Mare: “Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul: satisfăcute în limite rezonabile, aceste afecte procură o oarecare
plăcere, dar nesatisfacerea lor provoacă durerea, iar dezvoltate excesiv și conducând către o plăcere sporită,
ele produc păcatul și generează patimile. Unitatea lor se exprimă mai ales în slăbiciunea sau afectul suprem,
ultim, culminant - moartea.
Aretologia Sfântului Maxim – cercul vicios plăcere-durere, geneza lui, modul de declanșare și
activare a lui, efectele sale, ca resort sau cauză ultimă a durerii. Autorul acestei dureri, ca și a plăcerii de care
ea se leagă, nu este Dumnezeu, ci omul.
Plăcerea și durerea provin din călcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni:
✓ plăcerea lucrează coruperea voinței și duce la moartea de bunăvoie a sufletului;
10
 ✓ durerea lucrează osânda spre destrămarea firii și duce la nimicirea formei trupului.
Cuviosul Nichita Stithatul – plăcerea și durerea se împart fiecare în două:
✓ Plăcerea e:
o fie din trebuință naturală și necesară;
o fie din voluptate și trecerea măsurii.
✓ Durerea e:
o fie din temere și întristare;
o fie din nevoințe și osteneli duhovnicești.
Plăcerile se mai împart în trupești și sufletești:
➢ cele trupești sunt cele ce se nasc din unirea sufletului cu trupul, fiind prilejuite de simțire, și sunt:
o naturale și necesare, căci fără ele omul nu poate trăi, cum sunt mâncările și veșmintele;
o naturale, dar nu necesare, ca împreunările potrivit legii și firii, fără de care cel ce voiește poate
trăi în feciorie.
➢ cele sufletești sunt cele ce se nasc din contemplație și din învățături fiind proprii cugetării ce se ocupă
cu contemplarea și cu știința.
În urma căderii, omul a ajuns să aibă toată pornirea spre plăcere și toată fuga dinspre durere. Pentru
obținerea celei dintâi, el luptă cu toată energia, de cea de-a doua fuge cu toată puterea, crezând că poate să
despartă plăcerea de durere și să se bucure numai de ea.
Însă, în plăcere este amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că
domină patima plăcerii. Încercând să-și provoace o plăcere mai mare, omul ajunge, de fapt, să-și intensifice
durerea.
Prin urmare, durerea și moartea, au fost așezate providențial de Dumnezeu, în firea omului, ca o piedică
în calea păcatului și a răului.
Sfântul Maxim Mărturisitorul: durerea este un “antidot”, iar moartea - “o consecință cuvenită”.
Durerea fără de voie și moartea de pe urma ei sunt pedeapsă pentru plăcerea de bunăvoie.
Calea ruperii acestui cerc vicios al plăcerii de bunăvoie și durerii fără de voie, ca și a înduhovnicirii
afectelor, l-a constituit înomenirea Fiului lui Dumnezeu.
Afectele de durere ies la iveală sau se manifestă mai ales în momentele neprielnice din punct de vedere
fizic sau psihic, iar forma pe care ele o iau se manifestă mai întâi sub afectul fricii, ca o neliniște izvorâtă din
această stare conflictuală.
Afectul culminat sau suprem - moartea, spre care converg până la urmă toate aceste afecte a căror
satisfacere este exacerbată, necontrolată, pătimașă, se manifestă la modul cel mai intens atât afectele de
plăcere, cât și cele de durere.
Din punct de vedere ascetic, afectele constituie premisa pentru săvârșirea virtuților, atunci când ele sunt
canalizate într-o direcție pozitivă. Premisa unei vieți virtuoase, dar totodată și a uneia pătimașe, o constituie
prezența, în limitele firii omenești, a acestor afecte.
Ceea ce demostrează, însă, ascetica filocalică este faptul că aceste afecte nu lucrează orbește, involuntar,
ci în conformitate cu firea, putând fi deci permanent controlate.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae: Mărturia întregii ascetici răsăritene este aceea că afectele, ca slăbiciuni
ale firii, și pasiunile sau patimile, ca manifestări exagerate ale acestei slăbiciuni, manifestate în violența lor,
din disperare și teamă de durere, oglindesc, în ultimă analiză, slăbirea și ruperea legăturii harice cu Dumnezeu,
ca izvor de putere și tărie.
Pentru asceza filocalică, purificarea afectelor nu echivalează cu desființarea lor, ci constă într-un efort
încordat al voinței de a le limita și controla permanent, în vederea transfigurării lor. Sensul pe care îl dă ascetica
ortodoxă acestor afecte constă în menținerea lor în limitele firii, în vederea conservării acesteia și mai ales,
disciplinarea, transfigurarea și spiritualizarea lor.

Învățătura filocalică despre "simțurile trupești" și "simțurile duhovnicești"

Origen vorbește despre un anume “simț general dumnezeiesc”, care se referă la simțirea tainelor
suprafirești, în momentele de extaz.
Sfântul Isaac Sirul pomenește o "simțire a lui Dumnezeu", cu funcții asemănătoare.
Sfinții Varsanufie și Ioan, vorbind despre "simțirea iubitoare", o consideră înclinația firească a
sufletului spre Dumnezeu.
Ideea generală a spiritualității ortodoxe este că "simțirea harului, ca orice acțiune a Duhului, are o
structură spirituală, fiindcă lucrează duhovnicește și se folosește de organe duhovnicești".
11
 Talasie Libianul: Scopul simțirii și a simțurilor este de a folosi minții în unirea ei cu Dumnezeu.
Sfântul Ioan Damaschinul spune că omul, fiind îndoit, adică fiind alcătuit din trup și suflet, are și
simțurile cu păcatele și virtuțile lor îndoite: 5 ale trupului și 5 ale sufletului.
Sfântul Simeon Noul Teolog pune simțurile duhovnicești în raport cu cele trupești, spunând că omul
posedă o facultate unică de simțire în unitatea sufletului, a minții și a rațiunii. În plan duhovnicesc, sufletul
nu este deloc constrâns să se împărtășească de ferestrele simțurilor.
Cuviosul Nichita Stithatul vorbește despre simțurile trupești, sufletești și duhovnicești:
Simțurile trupești: vederea + auzul (raționale, înțelepte și călăuzitoare), gustul + mirosul +
pipăitul (neraționale sau animalice).
Simțurile sufletești: mintea, rațiunea, simțirea înțelegătoare, cunoștința și știința – se adună în
3 lucrări ale sufletului: mintea, prin care primim înțelesurile; rațiunea, care le analizează și le judecă
și simțirea.
Simțuri duhovnicești sau ale nevoinței: privegherea, cugetarea, rugăciunea, înfrânarea și
liniștirea.
Sfântul Grigorie Sinaitul vorbind despre simțuri și despre puterile sufletești, spune că acestea, atunci
când sunt sănătoase, au o lucrare identică.
Sfântul Maxim Mărturisitorul atribuie fiecărei puteri sufletești o funcție sau un simț:
➢ văzul slujește puterii înțelegătoare, adică minții;
➢ auzul - puterii cuvântătoare (raționale);
➢ mirosul - puterii irascibile;
➢ gustul - puterii poftitoare;
➢ pipăitul - puterii vitale.
Înduhovnicirea simțurilor se face prin “eliminarea a tot ceea ce duce la păcat și funcționarea lor în
conformitate cu natura lor”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că termenul sau cuvântul “simțire” are două înțelesuri, din punct
de vedere duhovnicesc:
1) printr-unul se arată simțirea, ca aptitudine și deprindere a lucrării spirituale umane;
2) ar al doilea înțeles se referă la lucrarea simțurilor, prin care sunt percepute lucrurile, prin intermediul
acestor simțuri.
Pentru Părinții filocalici, aistisis noera are sensul de:
o percepție duhovnicească a realităților suprafirești (Diadoh al Foticeii);
o organul însuși al acestei percepții (Sfântul Maxim Mărturisitorul);
o pliroforia, adică de cunoaștere deplină, nemijlocită, prin experiență, a realităților dumnezeiești
(Diadoh al Foticeii și la Sfântul Simeon Noul Teolog);
o cunoaștere mai presus de cunoaștere și o simțire mai presus de simțire;
o unire prin iubire.
o peira, în sensul de cunoaștere imediată, directă, experimentală, a prezenței lui Dumnezeu (Sfântul
Maxim Mărturisitorul)
Sfântul Simeon Noul Teolog face referire și la unele “simțuri ale minții”.
Sfântului Grigorie Palama: Realitățile cele înalte, duhovnicești, sunt trăite, experiate printr-un simț
duhovnicesc special, printr-o simțire supra-intelectuală.
Sfântul Diadoh al Foticeii vorbește despre “simțirea minții” a cărei lucrare este tinderea către bunurile
nevăzute, cerești.
Aceiași sfinți filocalici vorbesc despre “simțirea înțelegătoare” sau despre “înțelegerea simțitoare”, o
lucrare în care mintea este unificată cu inima, iar cugetarea cu simțirea.
Sfântul Isaac Sirul: "Vederea mintală" este:
✓ "o cunoștință naturală unită cu starea firii, care se numește lumină naturală;
✓ este puterea sfântă a darului deosebirii (discernământului), pus între lumină și vedere (contemplare)".
Calist Patriarhul, în legătură cu simțurile duhovnicești, vorbește despre "pipăitul înțelegător și
îndumnezeitor" și despre "mirosului duhovnicesc". Acestea sunt "simțuri vii", expresie a experierii directe,
nemijlocite a lui Dumnezeu.
Din porți și tentacule ale lumii exterioare și ale păcatului, simțurile umane devin, prin înduhovnicire,
mijloace de reflectare a interiorului, a frumuseții și bogăției spirituale a sufletului și a a vastei sale lumi
interioare.

12
 Sensul ascezei la care trebuie supuse aceste simțuri este acela de "strămutare a lucrării simțurilor din
afară spre simțurile dinlăuntru".
Sfântului Grigorie Palama: Omul nu este om întreg decât în unitatea sa ființială – trup și suflet.
Pentru ascetica filocalică, trupul are vocația de a deveni suport al unei vieți duhovnicești îmbunătățite,
de a deveni "templu al Duhului Sfânt", loc al prezenței și lucrării covârșitoare a sufletului, elementul spiritual
din constituția umană.
Sensul ascezei trupești nu este suprimarea și distrugerea trupului, ci lupta împotriva mișcărilor
necontrolate, exagerate ale sale, împotriva păcatelor și patimilor care se pot lucra în și prin el.
Asceza trupului vizează sfințirea lui, convertirea mișcărilor trupești inferioare în mișcări raționale,
conform firii.

LĂCOMIA PÂNTECELUI - Gastromargia

❖ Prima dintre cele opt căpetenii ale răutății
❖ Sf. Ioan Casian - "Imboldul la mâncare este firesc și nevătămător pentru făptura lui Dumnezeu, neavând în
sine nici un păcat" – lumea în sine nu e rea, ci rău este modul cum utilizăm materia.
❖ lăcomia la mâncare nu este sădită în fire, ci constă în folosirea fără înfrânare a funcției nutritive a omului
❖ Nu a mânca este păcat, ci a mânca fără rânduială.
❖ Sf. Maxim Mărturisitorul arată că gastrimargia apare în scrierea lui Aristotel: margos – un animal care se
naște din mâlul sau putreziciunea pe care o alcătuiește amestecul apei cu pământul, care mănâncă fără încetare
pământul în care este îngropat, dar după trei zile, moare.
❖ Părinții filocalici numesc stomacul: "împăratul patimilor", "împreună-lucrătorul dracilor și sălașul patimilor"
❖ Sf. Ioan Scărarul: stomacul e un leu care poate fi greu domesticit.
❖ Demonul lăcomiei pântecelui se așază în stomac și nu îl lasă pe om să se sature, să aibă senzația saturației,
"chiar dacă ar mânca tot Egiptul și ar bea Nilul întreg".
❖ Fiicele acestei patimi, după Sf. Ioan Scărarul sunt: lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele,
împotrivirea în cuvânt, grumazul țeapăn, neauzirea, nesimțirea, robia, fala, cutezanța, iubirea de podoabe,
cărora le urmează rugăciunea întinată și gândurile împrăștiate, dar adeseori și nenorociri deznădăjduite și
neașteptate, cărora le urmează iarăși deznădejdea cea mai cumplită dintre toate.
❖ Un om al cărui stomac este plin, nu poate duce cu succes războiul duhovnicesc
❖ Mâncarea multă și variată dărâmă virtuțile
Manifestări, forme, efecte
❖ Potrivit Sfântului Ioan Casian, lăcomia pântecelui are trei forme de manifestare:
a) mâncarea înainte de ora fixată prin rânduială;
b) plăcerea de a mânca orice fel de mâncare, pentru cantitatea lor;
c) căutarea mâncărurilor alese și scumpe.
❖ Evagrie Monahul: „gândul lăcomiei pântecelui sugerează monahului grabnică a ascezei lui, zugrăvindu-i
stomacul, ficatul, splina, hidropizia, boala lungă, neajunsul proviziilor și lipsa medicilor”.
❖ Efectele imediate sunt: ura față de programul și disciplina rânduită pentru post, iar dintre cele ce decurg din
această patimă – desfrânarea sau arghirofilia.

Terapia lăcomiei pântecelui: înfrânarea și postul

❖ Principala metodă: paza gândurilor și a trupului de orice fel de excese în privința hranei; postul, înfrânarea și
rugăciunea.
❖ Sf. Varsanufie și Ioan - "luptă-te cu toată puterea ce o ai, după Dumnezeu, ca să nu dai trupului cât îi trebuie"
❖ Patima lăcomiei pântecelui nu poate fi stinsă ca și celelalte patimi. Ea poate fi diminuată și temperată prin
virtuțile sufletești.
❖ Sf. Ioan Scăraru: "să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele ce ne aprind, apoi pe cele ce ne fac
plăcere".
❖ Mijloace eficiente în această luptă sunt: evitarea ocaziilor care declanșează patima, posturile îndelungate și
veghea permanentă, munca manuală.
Postul ortodox - "pedagogie" a trupului și a sufletului
❖ postul, înfrânarea, privegherea sau lepădarea nu sunt desăvârșirea în sine, ele sunt doar uneltele sau
mijloacele.
13
❖ Diadoh al Foticeii: postul în sine are laudă, dar nu la Dumnezeu. Căci este numai o unealtă, ducând spre
cumpătare pe cei ce vreau.
❖ Sf. Isaac Sirul: "Postul este apărătorul a toată virtutea și începutul nevoinței. El e cununa ce se înfrâneazăși
frumusețea fecioriei și a sfințeniei; e strălucirea neprihănirii și începutul căii viețuirii creștine; e maica
rugăciunii și izvorul neprihănirii și al cumințeniei; e învățătorul liniștirii și înainte mergătorul tuturor faptelor
bune"
❖ Postul cu discernământ reprezintă în viața duhovnicească, "marele drum spre tot lucrul bun".
❖ Cel care postește, cunoaște puterea postului, care îi face cugetarea neclintită.
Postul și înfrânarea trupească
❖ Sf. Petru Damaschinul: există două forme de înfrânare:
• O înfrânare particulară, de la cele trupești ➔ care conduce la:
• O înfrânare generală, ca oprire de la toate patimile, a tuturor gândurilor și simțirilor noastre.
❖ Asceza trupească vizează în mod deosebit lăcomia pântecelui, desfrânarea, trândăvia și mânia, deși este greu
de operat o separare a lor de patimile sufletești: slava deșartă și mândria.
❖ Acela care are o patimă, sau pe maica lor, filavtia, are toate patimile
❖ Sf. Isaac Sirul: Cel ce are prietenie cu pântecele său este lup ce gustă din otrava pricinuitoare de moarte.
Din pântecele flămând nu se ivesc niciodată gânduri spurcate.
Mâncarea - "sfântă" - și spre întărirea vieții trupești și duhovnicești
❖ Sf. Maxim Mărturisitorul: mâncările au un îndoit scop: hrana trupului și tămăduirea slăbiciunilor. "Să ne
arătăm mâncând pentru a trăi, nu trăind pentru a mânca. Căci primul lucru este propriu firii raționale; al doilea
celei neraționale".
❖ "mâncarea se sfințește prin pomenirea lui Dumnezeu"
❖ Ascetica ortodoxă cunoaște trei hotare ale mâncării: înfrânarea, îndestularea (săturarea) și îmbuibarea.
❖ Sf. Simeon Noul Teolog: Acela care se gândește la cele viitoare are silă de toată mâncarea, băutura și podoaba
hainelor. Adevărata înfrânare nu privește numai reținerea de la mâncare și băutură, ci și în "a vorbi și a dormi
și în îmbrăcăminte și în înfrânarea simțurile
Rânduiala postului
❖ Sf. Calist și Ignatie Xanthopol:
o în zilele de luni, miercuri și vineri să postescă până în ceasul al 9-lea(trei după amiaza), adică să
mănânce o dată în zi, șase uncii de pâine(6x27grame), iar apă până la trei sau patru pahare.
o În zilele de marți și joi, putem mânca de două ori pe zi. Masa de prânz trebuie să fie alcătuită din șase
uncii de pâine, ceva fiert și ceva din mâncările uscate, dar cu cumpătare. Vinul poate fi amestecat cu
apă, până la trei sau patru pahare. La masa de seară, putem servi trei uncii de pâine și ceva din
mâncările uscate sau ceva fructe și vin amestecat cu apă - un pahar sau cel mult două. Cel care poate
să asprească măsura postului în aceste zile și să aleagă doar un fel de mâncare, lucru duhovnicesc
face, odată ce "întâiul izvor și maica și rădăcina și temelia tuturor bunătăților (virtuților) este postul
și înfrânarea.
o Sâmbăta trebuie să respectăm rânduiala stabilită pentru zilele de marți și joi și să ne pregătim pentru
priveghere, în vederea trăirii cu folos a sărbătorii duminicii și a împărtășirii depline din roadele Sfintei
Liturghii. Privegherea trebuie să constea în "rugăciuni, în cântare și citire, cu curăție și fără împrăștiere
și cu frângere de inimă", iar după fiecare priveghere de acest fel, ca un pogorământ pentru osteneală,
să ne îngăduim o mică mângâiere, mâncând și bând ceva.
o Duminica, în Ziua Domnului, prilej de bucurie duhovnicească, trebuie să respectăm măsura rânduită
pentru zilele de sâmbătă, adică să mâncăm de două ori pe zi, cu înfrânare și mulțumire.

Modul postirii
❖ Sf. Petru Damaschinul ne recomandă postul cu măsură, adică a mânca o dată pe zi și a nu se sătura. Timpul
servirii acestei mese sau momentul în care putem înceta postirea noastră zilnică, este ceasul al nouălea (trei
după amiaza).
❖ Cuviosul Isaia Pusnicul ne recomandă: "Mănâncă o dată pe zi și dă trupului numai ceea ce e de trebuință,
sculându-te încă până mai voiești să mănânci".
Măsura postirii
❖ Sf. Grigorie Sinaitul: în rânduiala postirii există deosebiri între trupuri, unul "are trebuință de puțină, altul de
multă hrană".
14
❖ Sf. Varsanufie și Ioan: Dieta să fie "cuviincioasă și cu frica lui Dumnezeu". Esențială este „pâinea și vinul”(cu
referire la Sf. Euharistie), iar din mâncarea pregătită, nevoitorul trebuie să ia o farfurie
❖ Celor slabi la credință și la suflet, care luptă încă să-și supună firea răzvrătită, le este de folos abținerea de la
mâncările grele, care împovărează trupul și înclină sufletul spre păcate.
❖ Vinul nu trebuie tăiat cu desăvârșire, ci întrebuințat puțin, deși mai mari sunt roadele celor ce se înfrânează
deplin și de la acesta.
❖ Trebuie să ne înfrânăm nu doar la vin, ci și la apă, deoarece setea, însoțită de priveghere, ajută mult lacrimilor.
❖ Dacă am mâncat deja, dar suntem vizitați de semeni, să mâncăm împreună cu ei, din dragoste, și a doua sau a
treia oară, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, Cel care ne-a arătat că virtutea iubirii este mai mare decât
înfrânarea și decât toate celelalte virtuți la un loc.
❖ Celor călători, acești Părinți le recomandă să dubleze cantitatea mâncării lor.
❖ Aceiași Sfinți Varsanufie și Ioan arată clar că Dumnezeu nu cere de la cei bolnavi cu trupul înfrânarea, ci de
la cei sănătoși. nu este recomandat să adăugăm post peste boală.
❖ Postul trupesc trebuie să conducă spre întărirea, deopotrivă, a sufletului și a trupului și nicidecum la șubrezirea
vreunuia dintre ele. Importantă este nu cantitatea mâncării, ci felul în care mâncăm - cu poftăși patimă sau cu
înfrânare - și starea spre care conduce ea: spre patimi sau spre virtuți.
❖ regula de aur a postului ortodox este discernământul duhovnicesc, adică a nu exagera nici într-o direcție.

Postul interior
❖ post integral - trupesc și sufletesc - conduce spre dragostea desăvârșită.
❖ Cel care postește căutând slava deșartă, face scârbă lui Dumnezeu.
❖ Postul interior trebuie să completeze eforturile noastre ascetice îndreptate spre înfrânarea trupului.
❖ Să postim nu doar cu trupul nostru și cu simțurile, ci să postim și lăuntric, pentru ca trupul și sufletul nostru
curățite să fie oglindă a purității și delicateței noastre interioare.
❖ Postul sufletesc presupune și abținerea de la multa vorbire, de la clevetire, bârfire, judecarea și osândirea
aproapelui, mustrarea lui.
❖ mai ușor este a cădea în păcat cu gândul, decât cu fapta, de aceea și lupta de eliberare de păcatul cu gândul
este cu mult mai dificil de atins decât nepătimirea cu fapta.
❖ Sf. Maxim Mărturisitorul vorbește, în legătură cu acest efort de trezvie, de 4 etape ale nepătimirii:
➢ 1) Oprirea de la săvârșirea păcatului;
➢ 2) Distrugerea gândului cu privire la păcatul săvârșit anterior;
➢ 3) Nemișcarea părții poftitoare a sufletului spre patimi;
➢ 4) Eliberarea deplină de păcat, prin eliberarea de amintirea lui.
❖ Abia atunci, când vom fi postit cu adevărat, trupește și sufletește, după rânduialăși cu adevărata măsură
- discernământul duhovnicesc - vom descoperi roadele binecuvântate ale înfrânării depline.
❖ Cel ce postește cu adevărat nu are ochi să vadă relele din jurul său sau chiar dacă le vede, nu are gură să le
critice, ci să le îndrepte, prin sfatul și rugăciunea sa.
❖ Calea folosită este una pornită din lăuntrul său, pentru că adevăratele schimbări pornesc din interior și îl
vizează.
DESFRÂNAREA
➢ A II-a patimă din lista tradițională a asceticii ortodoxe;
➢ Patimă înrobitoare = subjugăși coboară omul la nivelul de animalitate, îl face nu doar asemenea, ci
chiar inferior animalelor, prin iraționalitatea ei și prin setea oarbă de satisfacere a poftei care o
alimentează; o sete, adesea neîntâlnită în lumea necuvântătoarelor.
➢ Sf. Ioan Casian: atacă omul din primele momente ale tinereții sale
➢ Sf. Ioan Scărarul: „de nimic nu se bucură dracii așa de mult, ca de urâtul miros al curviei”
➢ Sf. Grigorie Sinaitul: dintre toate patimile care îl înrobesc pe om două sunt mai grele: desfrânarea și
trândăvia.
➢ Curvia este „începătura, împărăteasa și stăpâna” tuturor celorlalte patimi.
➢ De cele mai multe ori apare prima, față de alte patimi, și dispare ultima ➔ Din această cauză, lupta
împotriva ei este grea, este o luptă care durează o viață întreagă.
Denumirile patimii sau etimologia

15
 Porneia (gr.) = semnificația de a vinde ceva spre întrebuințare excesivă, spre exploatare.
desfrânarea era înțeleasă ca vindere a trupului de către stăpânul acestuia,
o fie că era vorba de stăpânul femeii, în epoca în care aceasta era roabă,
o fie de către femeia însăși, în scopul dobândirii unui profit de natură materială.
▪ Femeia – obiect al bărbatului. O poate vinde sau omorî.
▪ La ROMANI:
• dominată de bărbat în calitate de „părinte al familie”
• bărbatul avea dreptul de moarte asupra familiei
• adulterul femeii se pedepsea cu moartea, iar al bărbatului se ignora.
• pentru tânăra fecioară, căsnicia era un târg, nu era loc de sentimente
▪ La GRECI:
• Soția își petrecea timpul cu sclavii și copiii, considerată o servitoare.
• Soțul era pentru soție un „kirios” = adevărat stăpân care putea să o omoare fără a da socoteală.
▪ La CREȘTINII Ortodocși:
• Femeia la loc de cinste, cinstită în primul rând de Hristos
• Există o duminică dedicată femeilor mironosițe. ➔ ele au aflat primele că Hristos a înviat.
• Calendarul este plin de femei sfinte, unele mai cinstite decât asceții.
• Spre deosebire de teologii catolici, care în 1555 nu era decisă asupra faptului că femeia este
sau nu ființă adevărată, în spațiul ortodox, cu două veacuri înainte, Sf. Grigorie Palama vorbise
despre energiile necreate ale lui Dumnezeu, despre o viață a materiei, organizată după legi
specifice, și cu atât mai mult o viață a ființelor vii, și în mod deosebit a omului, fie el bărbat
sau femeie.
Evagrie Ponticul: denumirea de porneia indică prostituția sacră, dar și ideea de pierdere a frâului, în
ceea ce privește instinctul sexual (des-frânare).
Sf. Ioan Casian – folosește termenul de luxuria, cu semnificația de exces sau de exercitare necontrolată
a funcției sexuale.
Abuz (ab și usus) = are semnificația de deviere de la uzul normal, desfrânarea este un de sex.

Geneza sau cauzele patimii desfrânării

❖ Cauzele: lăcomia pântecelui + trândăvia/lenea

❖ Mulțimea și grosimea mâncărurilor, la care se adaugă aburii băuturii, întunecă și îngreunează sufletul,
îl trântesc în patul lenei și al desfrânării. – DE REȚINUT
❖ Provocată de lăcomia pântecelui, și dă naștere la alte patimi; (supra satisfacerea uneia o declanșează pe
cealaltă)
❖ Maica patimilor este filavtia (iubirea de sine) - Restul lumii și al semenilor nu sunt altceva decât obiecte
sau izvoare ale plăcerii lui.
❖ Un egoist trăiește viața și plăcerea la nivelul ei cel mai de jos - material, or, materia este săracă în forme
și manifestări, în comparație cu spiritul. El trăiește sărăcia materiei și a trupului, în loc să sporească din
bogăția spiritului.
Felurile, formele și manifestările desfrânării
✓ Sf. Ioan Casian vorbește despre trei forme generale ale acesteia:
o curvia din suflet și din minte;
o în lipsa atingerii feminine;
o între cele două sexe, înainte, în cadrul sau în afara căsătoriei creștine.
✓ Cauze ale lumii moderne: necumpătarea la mâncare și băutură, îmbrăcămintea necuviincioasă, lectura și
vizionarea unor materiale instigatoare - erotice, sexy sau pornografice, dansurile, cântecele, reprezentările
artistice obscene, imorale (literatură, pictură, cinematografie), vorbele, glumele, cuvintele ușuratice sau
triviale, etc. Toate acestea constituie tot atâtea aluzii și motive declanșatoare și cauzatoare ale patimii
curviei.
✓ După cei care o săvârșesc:

16
 o Simplă - între persoane necăsătorite;
o Incest - între două persoane înrudite în grad oprit de canoanele bisericești;
o Adulter- una sau ambele persoane care săvârșesc acest păcat sunt căsătorite;
o Sacrilegiu - când s-a călcat, prin acest păcat, votul castității.
✓ Există o desfrânare sufletească și una trupească; Mai înainte de a fi curvie trupească sau de a se
exterioriza, ea este curvie interioară, cu gândul: «Să nu săvârșești adulter». Eu însă vă spun vouă: Că
oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28).
o Înainte și în afara căsătoriei, cele care lovesc grav viața intimă sunt
▪ autoerotismului,
▪ căsătoria de probă (concubinajul)
o În cadrul familiei:
▪ căutarea exclusivă a plăcerii erotice;
▪ nerespectarea scopului sau a finalității relației conjugale;
▪ abuzul de sex.
✓ Sf. Maxim: femeia nu e rea, ci patima. Nici trupul ei, ci privirea pătimașă, atingerea păcătoasă, chiar
și numai cu gândul, dorința de a le poseda.
✓ Ceea ce este rău într-o patimă nu este lucrul sau substanța, ci patima.
✓ Iubirea pătimașului nu e iubirea adevărată.
✓ Femeia este dominată, spre deosebire de bărbat, de instinctul de a procreea: Maternitatea constituie
pentru femeie finalitatea fireascăși cea mai înaltă a actului ei de dăruire față de partener, depășind
simpla satisfacere a dorinței sexuale.
✓ Dacă bărbatul este cel care „posedă”, femeia este cea care se autodăruiește, renunțând în mare parte la
personalitatea sa intimă. Iar pentru aceasta are nevoie de o compensare afectivă, realizată prin tandrețe,
delicatețe, căldură sufletească, bunăvoință. DAR ➔ Desfrânatul reduce taina celuilalt la un trup obligat
să procure tot mai intense satisfacții pentru că altfel acest „ceva” trebuie înlocuit cu un „altul”, ale cărei
performanțe sunt, din acest punct de vedere, mai mari.
✓ El ignoră libertatea celuilalt în măsura în care el nu are în vedere altceva decât satisfacerea propriilor
sale dorințe, care i se prezintă cel mai adesea ca o necesitate absolutăși care ignoră dorința celuilalt.
✓ Patima desfrânării se desfășoară după un anumit scenariu:
o Stare de neliniște și de agitație în continuă progresie.
o Tulburare a sufletului și tremur continuu al trupului
o Un proces complex de elaborare a mijloacelor, circumstanțelor și persoanelor antrenate în
săvârșirea ei.
o Teamă și adversitate față de tot ceea ce i-ar putea periclita împlinirea patimii;
o Reducere progresivă a factorului rațional, în favoarea celui irațional, pătimaș; întunecarea
rațiunii, care sfârșește prin pierderea controlului asupra lucrărilor sufletului și a simțurilor.
o Robire sufletească, prin care desfrânatul lucrează instinctiv la împlinirea poftei sale;
✓ Pătimașul epuizează multe vieți și suflete, nu pentru că acestea ar fi sărace și neputincioase de a-l face
fericit, ci dintr-o infirmitate sufletească a sa. Nu celălalt este rău, ci răul zace în el însuși, în felul lui de a
înțelege și trăi viața. Nu celălalt este incapabil să-l iubească, ci el este neputincios în a-i descoperi
dragostea, o iubire suferindă, jertfitoare.

LUPTA ÎMPOTRIVA PATIMII DESFRÂULUI

❖ Există mijloace trupești și mijloace sufletești de luptă împotriva acestei patimi
1. Mijloace trupești de luptă împotriva curviei
I. Cumpătarea sau înfrânarea la mâncare, băutură și somn
a. Știința medicalăși arta duhovnicească a demonstrat aceasta.
b. Mâncarea și băutura conduc la împlinirea acestei patimi.
c. Somnul mult și apariția ispitelor în vis. Sf. Nicodim Aghioritul ne recomandă să chivernisim cu
înțelepciune această trebuință a trupului.
d. Sfântul Ioan Casian adaugă, cu privire la înfrânarea trupească: pedepsirea trupului, prin muncă,
nevoia de singurătate, pentru a evita cauzele și circumstanțele exterioare ale producerii păcatului;
liniștirea sufleteascăși trupească.
II. Paza simțurilor, în special văzul, auzul, pipăitul și mirosul.

17
 a. Desfrânarea exterioară pătrunde în suflet prin intermediul simțurilor.
b. Simțurile constituie căile sau porțile de intrare a ispitelor
c. Prin intermediul văzului - sufletul atacat de imagini păcătoase, care apoi își pot imprima formele
lor asupra minții, silindu-o să se cufunde în ele și să caute să le dezvolte și să le împlinească.
d. Prin intermediul auzului - pătrund în mintea noastră cuvinte josnice, expresii sau formulări
triviale, cu tentă erotică, iar acestea, când întâlnesc un suflet slab, se pot transforma în adevărate
voci interioare, instigatoare la păcat. (glasul singur este destul pentru a închipui în nălucire,
pornind poftirea din inimăși tragerea spre învoirea sufletului - Sf Nicodim Aghioritul)
e. Pipătul și mirosul sunt simțuri mai alunecoase, iar cel ce a căzut pe panta lor, cu greu se poate
izbăvi din robia lor, din neastâmpărul și setea lor neostoită.
III. Supravegherea comportamentului, a gândurilor, a faptelor și cuvintelor noastre, precum
și a îmbrăcămintei
a. Un bun creștin se ferește de a fi o ispită, o sminteală, o cauză a căderii altora.
b. Gândurile sale să se “odihnească” în cugetări duhovnicești, să se statornicească într-un fel sau
stil spiritual de raportare a eului la realitățile externe, iar cuvintele să devină adevărate leacuri,
balsam pentru suflet.
c. Cel ce luptă să-și controleze și ordoneze moral gândurile și cuvintele trebuie să-și supravegheze
și ținuta trupeascăși îmbrăcămintea. Când nu exista pofta, primii oameni nu au avut nevoie de
haine.
d. Omul dinafară este după chipul celui din interior. Creștinul nu trebuie să caute să-și împodobescă
trupul cu haine și bijuterii, ci sufletul cu veșmântul virtuților: credința, temerea de Dumnezeu,
înfrânarea, pocăința, paza minții și a inimii, nădejdea, smerenia, iubirea.
e. Îmbrăcămintea trebuie să acopere trupul, și trebuie să fie modestă. În afara acestui scop, totul
este expresia fie a unui complex de superioritate, de mândrie și aroganță, fie o ascundere a
defectelor exterioare sau interioare și deci a unui complex de inferioritate.
f. Sf. IGA și Sf. Nicodim Aghioritul: hainele - prilej de amintire a căderii și a izgonirii din rai a
primilor oameni. Sf. Nicodim consideră că îmbrăcarea hainelor trebuie să fie aducere aminte a
pedepsei, și nu trebuie să ne aducem aminte cu haine strălucite și de mult preț.
2. Mijloace duhovnicești de luptăîmpotriva patimii desfrânării
a) Pe lângă alungarea imaginilor și amintirilor care pot deveni o tentație, pe lângă evitarea
convorbirilor îndelungate cu persoane de genul feminin care ar putea să ne producă ispite, pe lângă
respingerea vorbelor sau glumelor indecente, a luxului în îmbrăcăminte și alături de o pază a
simțurilor. ➔Aceasta se realizează prin rugăciune smerită și stăruitoare, prin priveghere, prin citirea
deasă a Sfintelor Scripturi și meditarea duhovnicească asupra lor, întru-un cuvânt nu numai prin
pază a trupului și a simțurilor, cât mai ales prin trezvie sau atenție și pază duhovnicească.
b) Sf. Ioan Casian ne recomandă ca accesorii ale înfrânării sufletești: curățirea inimii, căința inimii,
curățirea cu grijă a celor ascunse ale ei; stăpânirea voinței și a conștiinței noastre.
c) Sf. Ioan Casian subliniază ideea necesității ajutorului dumnezeiesc în războiul duhovnicesc.
d) Vindecarea de patima desfrânării presupune, deci, paza inimii și a minții, prin trezvie
duhovniceascăși discernământ spiritual, respingerea gândurilor, amintirilor și a fanteziilor de
această natură, lectura duhovnicească, ascultarea de un părinte duhovnicesc și mărturisirea
tuturor gândurilor noastre lui, paza trupului și a simțurilor, fuga de ispităși de ocazia la păcat,
fecioria sau căsătoria și disciplina conjugală.
În mod concret și practic, Spiritualitatea Ortodoxă recomandă următoarele remedii eficiente împotriva
patimii desfrânării:
1. Formarea convingerii adânci asupra necesității și posibilității combaterii ei.
2. Fuga de ispită (evitarea ocaziilor care ar putea declanșa sau provoca această patimă).
3. Creștinii trebuie să știe că trupurile lor sunt temple ale lui Dumnezeu și că nu trebuie să le pângărească
prin desfrânare.
4. Înfrânarea și postul trupesc.
5. Rugăciunea smerităși stăruitoare de cerere a ajutorului lui Dumnezeu de a ne izbăvi de aceste patimi.
6. Citirea deasă a Sfintei Scripturi, care ne oferă modele de luptă împotriva păcatului.
7. Osteneala și lucrul mâinilor, prin care trupul nu este lăsat să lenevească.
8. Paza simțurilor..
18
9. Alungarea imaginilor și amintirilor primejdioase.
10. Evitarea convorbirilor prea familiare și îndelungate cu femeile.
11. Să ne ferim a spune sau a asculta glume imorale.
12. Să ne ferim a privi tablouri, imagini, reprezentări care îndeamnă la păcat.
13. Evitarea luxului în îmbrăcăminte, a ținutei provocatoare, adevărata podoabă o reprezintă fapta bună și
virtutea.
14. Înfrânarea la mâncare și băutură,
15. Combaterea patimii trândăviei, căci inactivitatea aduce cu sine gânduri de curvie.
16. Meditarea la sfârșitul vieții și la Judecata de Apoi, la care vom da socoteală pentru toate faptele.
17. Meditarea la Patimile Domnului, cu gândul că orice ispită am suporta și oricât de puternică ar fi ea, nu se
poate compara cu suferințele Mântuitorului, Care a suferit pentru noi moarte pe Cruce.
18. Spovedania deasă la un duhovnic bun cunoscător al sufletului omenesc.
19. Meditarea la adâncile înțelesuri ale Sfintei Taine a Cununiei.
20. Îmbrățișarea vieții de familie ca un remediu împotriva dorințelor de natură trupească, nașterea și creșterea
în duh creștin a copiilor cu care familia a fost binecuvântată.
Eliberarea deplină de această patimă are loc, precum ne învață Părinții duhovnicești, atunci
când sufletul și trupul nostru nu mai este tulburat de nici un fel de poftă pătimașă, nici în stare de veghe,
nici de somn.

ARGHIROFILIA (IUBIREA DE ARGINȚI)

➢ Al III-lea loc în lista tradițională a păcatelor;
➢ Sf. Ioan Scărarul - dracul cu mii de capete al iubirii de arginți este rădăcina tuturor relelor.Numește
această patimă: "închinare la idoli", "fiică a necredinței", "scuză mincinoasă pentru boli", "prevestirea
bătrâneții", "frică de secetă", "vestitoarea foametei".
➢ Din ea izvorăsc ura, furturile, invidia și disprețul, certurile, dușmănia, despărțirile și uciderile, ținerea de
minte a răului și neiertarea.
➢ Spre deosebire de celelalte patimi, iubirea de arginți este străină de natura noastră.
➢ Vine asupra noastră "mai târziu și din afară", și poate fi evitată ușor, dar odată pătrunsă în suflet, se face
"izvorul și rădăcina tuturor viciilor"- iubirea de arginți constituie materia pentru celelalte patimi.
Denumirile și locul iubirii de arginți între celelalte patimi
➢ În lb. greacă întâlnită sub 2 denumiri: (fiind și două manifestări ale ei)
o Pleonexia - lăcomie după bani, are sensul de abundență a mijloacelor de trai, a bunurilor personale,
pleo = a avea mai mult decât este necesar, în comparație cu alții
o Filarghiria - zgârcenie
➢ „mamona” = ebr. , „avere” sau „bogăție”; nu putem sluji și lui Dumnezeu și averii
➢ Dezvoltând formele iubirii de arginți, spiritualitatea ortodoxă le identifică pe următoarele:
1. Plăcerea de a avea bani.
2. Grija de a-i păstra.
3. Greutatea de a te despărți de ei.
4. Neplăcerea simțită atunci când oferi.
Arghirofilia mirească și arghirofilia călugărească
➢ Potrivit Sfântului Ioan Casian, există trei forme de arghirofilie a mirenilor și trei feluri de iubire de arginți
întâlnite la monahi.
o La mireni, aceste forme sunt:
▪ Dorința de a păstra cele pe care le avem cu ambiția de a le înmulți;➔duce la dispariția milosteniei
▪ Darea sau luarea înapoi a tuturor celor pe care le-am dat sau le-am împrumutat cu o și mai mare
lăcomie;
▪ Lupta de a dobândi lucruri pe care nu le-am avut vreodată, indiferent dacă aceste dorințe sunt sau
nu realizabile.
o La monahi, formele arghirofiliei sunt:
▪ Lupta de a agonisi lucruri și bunuri pe care nu le-au avut niciodată în lume, înainte de intrarea în
mănăstire;

19
 ▪ Căința și părerea de rău pentru faptul de a fi donat mănăstirii cele personale
▪ Frica de sărăcie și neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu
➢ Și la mireni, și la călugări, există 3 cazuri generale:
1) Iubirea de plăcere, care nu poate fi produsă și păstrată decât cu ajutorul banilor;
2) Slava deșartă. Bogatul este mândru; mândria împinge la lăcomie
3) Necredința. Cel iubitor de arginți nu înțelege sensul duhovnicesc al bogăției
➢ Călugărul cuprins de această patimă: se răzvrătește, nu mai ascultă, cârtește pe toată lumea, răspunde cu
mândrie, căutând în toate pretexte pentru a părăsi obștea, muncește, în speranța unui câștig, și nu se mai
roagă, și uneori ajung să se însoțească cu femei, și cad în fundul prăpastiei. Diavolul vrea să-l îndepărteze
de turmă ca un lup, ca mai apoi să-l poată înșfacă.
Manifestările patimii iubirii de arginți
➢ Cel care suferă de această patimă nu va recunoaște că este rob al banului, ci ascunde și camuflează această
slăbiciune a sa sub forma unor virtuți sau fapte bune. (nu e vede avar, ci chivernisitor bun; nici lipsit de
iubire și de milostenie, ci îndemnând și trimițând spre muncă; nu zgârcit, ci econom).
➢ Evagrie Ponticul: „când e strâmtorat de desăvârșita lepădare de sine, îndată face pe purtătorul de grijă
și iubitorul de săraci. Primește bucuros pe străinii care nu sunt încă de față, celor lipsiți le trimite ajutor,
cercetează închisorile orașului și răscumpără sclavii; arată alipire femeilor bogate, îi face îndatorați pe
cei cărora le merge bine, sfătuiește pe alții să se lepede de punga lor largă. Și astfel, amăgind sufletul, pe
încetul îl învăluie în gândurile iubirii de argint și-l dă pe mâna dracului slavei deșarte”
➢ Sf. Ioan Scărarul: Începutul iubirii de arginți e motivul milosteniei. Capătul ei ultim e ura față de săraci
➢ Lacomul începe prin muncă și termină prin dispreț față de ea și prin lene.
➢ Nu dă și nu ia nimic fără un astfel de profit. Omul însuși este, pentru el, o sumă, o cifră, un cuantum. Nu
are valoare prin ceea ce este și prin ceea ce face.
➢ Iubitorul de arginți se revoltă și luptă împotriva oricui îi lezează interesele personale.
➢ O nouă sumă agonisită înseamnă o nouă răpire a hranei de la gura celor mulți și săraci.
„Strictul necesar” și măsura
➢ Pentru cel sărac și pentru cel bogat, noțiunea de „strict necesar” nu înseamnă același lucru.Astfel vedem
multe cazuri de bogați care se consideră săraci material, iar săraci care se consideră bogați spiritual.
➢ atâta vreme cât există oameni care mor de foame, nimeni nu are dreptul să considere ca ținând de strictul
necesar al lui de a se îndopa cu bucate scumpe sau când există oameni care mor de frig, de a-și îngădui
schimbarea blănurilor ca să fie din ce în ce mai scumpe. Mai mult chiar, când există un om care nu are o
cămașă pe el, cel care are două, însemnează că are una de prisos. Totul trebuie să fie în funcție de nevoile
aproapelui
➢ Fericitul Augustin:
o «Când posedăm de prisos, posedăm bunul altuia»
o «Prisosul bogaților este necesarul săracilor»

Efectele iubirii de arginți

➢ Duce la lipsa discernământului: cel supus ei nu mai realizează diferența între a se osteni pentru a-și asigura
decența existenței și a lupta feroce pentru a agonisi averi.
➢ Iubirea de arginți este idolatrie. Iubitorul de arginți nu mai crede în Dumnezeu, ci crede și se închină
averii sale.
➢ Omul devine sclavul lucrurilor pe care le posedă. Libertatea sa de acțiune este practic alienată, el neputând
lucra decât în direcția satisfacerii patimii sale.
➢ O altă notă distinctă a ei este rapacitatea. Oricât de mult ar aduna, iubitorul de arginți crede că nu a adunat
destul pentru a-și asigura o existență îndestulată și la adăpost de lipsuri și nevoi. El nu luptă doar pentru a
dobândi bani, ci pentru orice ar putea fi convertit în bani, fie lucruri, fie titluri sau demnități ce i-ar putea
aduce astfel de avantaje.
➢ Sf. Ioan Scărarul: „Hotarul iubirii de arginți stă în aceea că cel stăpânit de ea nu încetează niciodată să
strângă și nu se poate sătura niciodată.”.
➢ Patima se poate manifesta și în absența materiei ei, adică a banilor sau a averilor.
➢ Iubirea de arginți stă la baza unor mari nedreptăți. Oamenii se împart în bogați și săraci.
➢ Paradoxul lăcomiei după cele materiale: sub masca stăpânului se ascunde robul.
20
➢ Bogații sunt mândri. Mai ales cei care nu cunosc munca și osteneala pentru asigurarea existenței.
➢ Din mândrie răsare disprețul față de tot ceea ce nu este comparabil cu el.
➢ Iubirea de arginți - expresie a egoismului.
➢ Sf. Vasile cel Mare: „Dacă fiecare om și-ar opri pentru sine numai atât cât îi trebuiește pentru
satisfacerea nevoilor sale și dacă ar da ce-i prisosește celui nevoiaș, atunci nimeni n-ar mai fi bogat,
nimeni sărac. Cel ce dezbracă pe cel îmbrăcat se numește borfaș. Merită, oare, alt nume cel care nu
îmbracă pe cel gol, odată ce poate face aceasta? Pâinea, pe care o ții tu, este a celui flămând; haina, pe
care o păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat; încălțămintea, care se strică în casele tale, este a celui
desculț; argintul pe care îl ții îngropat, este al celui nevoiaș.”
➢ Clement Alexandrinul: «Ce vei spune în apărarea ta, atunci când cei nedreptățiți de tine înconjurându-te,
vor striga împotriva ta în fața Dreptului Judecător? Cum vei păcăli pe Judecătorul care nu poate fi înșelat
prin raționamente false? Fără prieteni, fără ajutoare, fără avocați, fără apărare, vei fi surprins, zdrobit de
rușine, trist, abătut, izolat, fără libertatea și încrederea vorbirii. Toți și toate se vor ridica împotriva ta.
Corul urât al faptelor tale rele te va înconjura și te va strânge.”
➢ Patima iubirii de arginți distruge legătura omului cu Dumnezeu, dar și cu semenii.

Bunurile materiale și sensul lor duhovnicesc

➢ Biserica Ortodoxă nu a formulat o doctrină oficială, o dogmă privind poziția sa față de bunurile materiale,
față de bogăție și sărăcie, însă numeroase elemente ale unei astfel de învățături duhovnicești aflăm din
Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție.

Atitudinea Mântuitorului față de bunurile materiale

➢ Ne-a îndemnat să nu ne adunăm comori pe pământ, unde molia și rugina le stricăși unde furii le sapăși le
fură, ci să ne adunăm comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapăși nu le
fură (Matei 6, 19-20; Luca 12,33).
➢ Bogatului căruia i-a rodit țarina încât nu știa unde să-și depoziteze grânele, Mântuitorul i s-a adresat cu
asprele cuvinte: „... nebune! În această noapte va cere de la tine sufletul tău, iar cele ce ai strâns, ale cui
vor mai fi?” (Luca 12,20)
➢ Pe tânărul care L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a moșteni viața veșnică, Domnul Iisus l-a îndemnat:
„Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoarăîn ceruri; apoi vino și urmează Mie” (Luca
18,22). Dar, văzându-l că s-a întristat, i-a zis: „Cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei ce au
averi! Căci mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în
împărăția lui Dumnezeu” (Luca 18,24).
➢ În încheierea „Fericirilor”: „Vai vouă, bogaților, că vă luați pe pământ mângâierea noastră” (Luca 6,24)
➢ Pilde:
o Pilda samarineanului milostiv:
▪ Ne înfățișează drama unui om căzut între tâlhari, pe lângă care a trecut un preot al Legii Vechi și un
levit, fără să se oprească, iar un samarinean, membru al unui popor marginalizat și disprețuit, s-a
miluit asupra lui – o adevărată lecție de iubire.
o Pilda bogatului nemilostiv și a sărmanului Lazăr;
▪ Ne sunt prezentate sub forma a două tablouri, contrastante, pe de o parte viața unui om bogat care se
îmbrăca în porfirăși vison și care petrecea în toate zilele înconjurat de slavă, iar pe de altă parte cea a
sărmanului Lazăr, un sărac ce zăcea înaintea porților bogatului, plin de bube și care dorea mult să se
sature din fărâmiturile care cădeau de la masa acestuia. Murind ei, sărmanul a fost dus în sânul lui
Avraam, iar bogatul în iad, în chinuri. De acolo, ridicându-și ochii și văzându-l pe Lazăr, bogatul l-a
rugat pe patriarhul Avraam să-l trimită pe Lazăr să-și înmoaie degetul în apăși săîi umezească buzele,
căci se chinuia în văpăile iadului. Răspunsul primit este: „Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune
ale tale în viața ta și Lazăr așijderea, pe cele rele; dar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești”
(Luca 16, 25).
o Pilda înfricoșătoarei judecăți.
▪ «Zis-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe
scaunul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Sa toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, cum
desparte păstorul oile de capre; și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice
împăratul celor de-a dreapta Sa: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită
vouă de la întemeierea lumii.Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați
21
 dat să beau; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați căutat; în temniță am fost și ați
venit la Mine. Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am
hrănit, sau însetat și Și-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am
îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temnițăși am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând,
va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie
Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga Sa: duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel
veșnic care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc;
însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat;
bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde ei, zicând: Doamne, când te-am văzut
flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temnițăși nu Și-am slujit Șie? El însă le va
răspunde și le va zice: adevărat vă spun că, întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie
nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la chinuri veșnice, iar drepții la viață veșnică»(Matei 25, 31-46).
➢ „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urîși pe celălalt îl va iubi, sau de unul
se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona (în aramaică, mamon
= bogăție, iar mamonas= ascundere, spre a nu fi furat)”(Matei, 6, 24)
➢ Pr. Ioan G. Coman: „Iisus Hristos nu a fost un reformator social, în sensul modern al cuvântului, nu a
fost un economist și nici un sociolog. El a deschis împărăția cerurilor acelora cărora lumea de aici le-o
ținea pe a ei ferm închisă. Parabola talanților și aceea a lucrătorilor viei sunt ilustrative în această privință.
Iisus a criticat pe bogații timpului, dar El nu a fost pentru aceasta un revoluționar economic în sensul actual
al cuvântului. El a „fericit” pe săraci și, totuși, nu a fost un proletar în înțelesul de azi”
➢ A avut și o atitudine practică, nu doar teoretică, când a izgonit vânzătorii din templu și condamnă
fariseismul.
➢ „Fiți milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este” (Luca 6,36).

Lume, proprietate, administrare

➢ Cu privire la bunurile materiale și la dreptul de proprietate asupra lor, Sfinții Părinți ai Bisericii
Ortodoxe au învățat că adevăratul proprietar al lor este Dumnezeu, Cel ce cu înțelepciune și iubire
le-a zidit.
➢ Când a făcut lumea, Dumnezeu a sădit în ființa lor, o rațiune, referitor la scopul sau vocația acestuia.
➢ Sf. Maxim Mărturisitorul: creștinul trebuie să descopere rațiunea duhovnicească din fiecare lucru.
➢ Lumea nu este rea! Ea a avut o bunătate originară, care s-a pervertit prin păcat, dar cu toate acestea este
neutră din punct de vedere spiritual.
➢ Lucrurile și oamenii sunt, potrivit învățăturii ortodoxe, daruri pe care Dumnezeu ni le scoate în cale, spre
exersare duhovnicească. ➔ Dumnezeu este adevăratul proprietar.
➢ Omul, care, la rândul lui, este o creatură sau o făptură a lui Dumnezeu, este doar administratorul,
intendentul sau iconomul lor. Dreptul său asupra lor este unul relativ, drept de administrare,
chivernisire sau de uzufruct.
➢ Lumea este un „depozit” încredințat de Dumnezeu omului, pentru a fi folosit în mod comunitar spre slava
Dăruitorului.
➢ Sf. IGA: „ Dumnezeu a făcut multe lucruri comune tuturor: aerul, soarele, apa, pământul, cerul, marea,
lumina, astrele. Tuturor le-a dat aceiași ochi, același trup, același suflet, o constituție asemănătoare în
toate. El a scos totul din pământ, a scos pe toți oamenii din același om, i-a așezat pe toți în aceeași locuință.
Dar nimic din toate acestea nu ne-a convertit”. „Toate le avem de la Hristos. Existența, viața, respirația,
lumina, aerul. Dacă El ne ia ceva din acestea, pierim și murim. Expresiile „al meu” și „al tău” sunt vorbe
goale. Ele nu stau pe realități. Numai folosința este a ta și nici aceasta nu este sigură”.
➢ Spiritualitatea ortodoxă mai face, din acest punct de vedere, încă o distincție, arătând că dreptul de
proprietate absolută al lui Dumnezeu este singurul drept primitiv, original. Dreptul de folosințăși
administrare, acordate oamenilor, sunt drepturi derivate.

Atitudinea față de bogăție și sărăcie, la Sfinții Părinți

➢ Sf. IGA: Sărăcia îl face pe om imitator al lui Hristos, căci nici Fiul Omului n-a avut unde să-Și plece capul.
„Mi se pare că sărăcia seamănă cu o fecioară cu bună-cuviință, frumoasăși dulce la chip; iar iubirea de
argint cu o femeie cu chip de fiară”

22
 ➢ Sf. Vasile cel Mare ne înfățișează în cuvinte patetice tabloul dramatic al unui om suferind de foame
(Pentru cei interesați, pg. 104). La fel, povestește despre nenorocirea unui tată care din cauza sărăciei, a
fost nevoit să-și vândă un copil, pentru a-i salva pe ceilalți de la foame și moarte.
➢ Sf. Vasile cel Mare a luptat contra sclaviei și a căutat să înlăture complexul sărăciei materiale, prin
sentimentul împlinirilor spirituale, pe care le-a înfățișat a fi adevăratele bucurii și realizări, cu efecte nu
doar în plan lumesc, ci în veșnicie.
➢ Sf. IGA: „sărăcia cu filosofare”: cum facem „filosofia bolii”, adică să căutăm să vedem de ce au venit
acestea asupra noastră, așa să vedem și sărăcia. Adică să înțelegem că sărăcia materială, atunci când trăim
în cinste, este preferabilă bogăției adunate pe căi nedrepte și necinstite.
➢ Nu putem spune că Biserica laudă sărăcia și critică bogăția. Ea se bucură atunci când membrii ei sunt
bogați, pentru ca din bogăția lor să poată oferi și altora cu dărnicie.
➢ Clement Alexandrinul: Averea este o unealtă a faptelor bune sau a avariției.
➢ Și bogații sunt îndemnați să facă „filosofia bogăției”, să înțeleagă sensul averilor materiale, ca mijloc de a
spori în cele spirituale.
➢ A face „filosofia bogăției” înseamnă, în esență, a înțelege că toate acestea sunt trecătoare, ca și viața
bogatului însăși.
➢ Clement Alexandrinul: „bogat cu adevărat este omul care-i bogat în virtuți”.
➢ Dintre piedicile pe care bogăția le ridicăîn calea mântuirii sufletului, scrierile creștine subliniazăîn mod
deosebit: uitarea datoriilor față de semeni; avariția sau necumpătarea; obsesia grijilor de sporirea a averilor,
în detrimentul săvârșirii de fapte bune; idolatria, pentru că bogații nu se mai încred în Dumnezeu, ci în
averile lor, devenind astfel idolatri și păgâni, prin viața și concepția lor; mândria, infatuarea, semeția,
disprețul în raport cu semenii; ceea ce duce la moarte sufletească.
➢ Luxul este aspru înfierat, deoarece surplusul bogaților, aruncat pe obictele de lux, unele mai scumpe decât
altele și multe dintre ele absolut dispensabile sau inutile, înseamnă lipsa sau strictul necesar al săracilor,
nesatisfăcut.
➢ Criticând luxul din casele celor bogați, Sf IGA îi îndeamnă pe aceștia să-și împodobească căminele lor cu
fapte bune și virtuți, care nu pier niciodată, nu cu obiecte stricăcioase. Dacă vrei să-L chemi pe Hristos în
casa ta, împodobește-ți casa cu milostenii, cu rugăciuni, cu rugi și cu privegheri de noapte.
➢ În cuvinte dure critică Sf. Ioan și luxul exorbitant al femeilor bogate. Femeile trebuie să se ferească a
deveni cauze ale ispitei și căderii, prin felul lor de a fi, de a vorbi și a se comporta, dar și prin ținută, căci
de aici se nasc „miile și miile de păcate, din pricina aceasta bărbații ajung niște desfrânați”.
➢ Bogăția materială folosită egoist, este prilej de cădere și patimi, dar, folosită cu iubire, ca o formă de
milostenie, se face virtute celui ce o are. La fel, sărăcia materială nu este o virtute prin sine, ci o cale de
apropiere de semeni și de Dumnezeu, pentru că omul sărac, lipsit, vede cu alți ochi - mai senini, și simte
altfel - mai sincer, cu o altă intensitate, prezența și ajutorul lui Dumnezeu în viața sa și a lumii.

Eliberarea din tirania arghirofiliei - Filosofia vieții. “Toate sunt umbră și vis”
❖ Eliberarea de patima iubirii de arginți este, mai întâi de toate, un exercițiu de credință, pentru că doar
raportându-se la Dumnezeu, Creatorul său, la lumea în care trăiește și la semenii săi, omul credincios descoperă
efemeritatea tuturor celor materiale și superioritatea celor spirituale.
❖ Numai meditând asupra celor viitoare, omul își dă seama de scurtimea acestei vieți și conștientizează valoarea
infinit superioară a vieții veșnice.
❖ Gândul sau meditarea la cele ce urmează după moarte se manifestă în două forme generale:
o fie ca o gândire la pedepsele pe care le vom primi pentru faptele și păcatele noastre nemărturisite și pentru
care nu am dobândit iertarea;
o fie ca o trăire anticipată a bucuriei răsplatei pentru ostenelile și faptele noastre bune.
❖ Cugetarea adâncă asupra vieții și asupra sfârșitului ei, asupra judecății care îi va urma, ar trebui să constituie
pentru noi îndemnuri vii de a ne conforma viața idealului creștin, de a ne face totul și a da totul pentru a dobândi
adevăratele bogății și comori - cele cerești și veșnice -, iar calea spre această bogăție spirituală este iubirea, în
forma ei cea mai înaltă milostenia și punerea vieții noastre pentru aproapele.

Munca și economisirea
❖ Un remediu împotriva sărăciei, dar și al patimii iubirii de arginți îl constituie munca, pentru că doar acela care
muncește din greu poate prețui sau valora bunurile dobândite prin muncă și le poate utiliza cu discernământ
și bună chivernisire.
23
❖ A munci este o poruncă dumnezeiască, dată omului de la începutul existenței sale.
❖ Sf. Ap, întărește acest adevăr, spunând că „cine nu vrea să muncească, acesta nici să nu mănânce”.
❖ Omul care muncește imită, într-o anume măsură, pe Dumnezeu, Cel care l-a creat printr-o lucrare nemijlocită,
în chip deosebit. În același timp, el fructifică talanții primiți de la Dumnezeu, spre folosul său și al semenilor
și spre slava Dăruitorului.
❖ Munca sau ascultarea noastră trebuie făcută cu multă conștiinciozitate și stăruință, cu seriozitate și dăruire, cu
permanenta convingere că o facem în fața lui Dumnezeu și ca pentru Dumnezeu.
❖ Creștinismul a formulat un principiu: „Roagă-te și muncește!”.
❖ În timp ce lucrăm cu mâinile, să nu lăsăm mintea să vagabondeze, să-și născocească tot felul de ispite și
fantezii păcătoase, ci să o ocupăm cu rugăciuni și, în mod deosebit cu rugăciunea lui Iisus.

Hristos - Pelerin în sufletul fratelui nostru sărac

❖ Sf. IGA: Hristos este prezent în lumea aceasta și în relație cu noi, prin intermediul semenilor noștri săraci și
care așteaptă de la noi ajutor.Atunci când dăm săracilor să avem o astfel de stare sufletească, ca și cum I-am
da lui Hristos. În mâna întinsă a celui sărac e mâna întinsă a lui Hristos, în vocea lui stinsă, auzim vocea stinsă
a lui Hristos; Prin fiecare faptă bună față de semenii noștri, prin fiecare gest de milostenie creștină, Îl miluim
pe Hristos, după cum prin fiecare faptă rea a noastră, prin fiecare păcat și patimă, pe care le săvârșim, nu facem
altceva decât să înfingem și mai adânc piroanele suferinței în mâinile și picioarele Sale, săîndesăm cununa de
spini pe fruntea-I însângerată.

Milostenia creștină, lecția supremă a dragostei de Dumnezeu și a iubirii de semeni

❖ Milostenia - o datorie pentru credincios!
❖ „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe noi, așa și voi să vă iubiți unul
pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan
13,34-35)
❖ Cel milostiv este prietenul și cinstitorul lui Dumnezeu, iar milostenia sa înseamnă împrumut dat lui
Dumnezeu. În mod contrar, lipsa milosteniei echivalează cu lipsa credinței și a dragostei de Dumnezeu și este
un semn de disprețuire a lui Hristos.

Faptele milei trupești și sufletești

Faptele milei trupești, în număr de 7, sunt următoarele:

1.Hrănirea celui flămând.
2.Adăparea celui însetat.
3.Îmbrăcarea celui gol.
4.Cercetarea celor în necazuri și nevoi.
5.Cercetarea celor bolnavi,
6.Găzduirea călătorilor,
7.Îngroparea creștinește a săracilor și a celor pe care nu are cine să-i îngroape.
Alături de acestea, Biserica ne recomandă să practicarea faptelor milei sufletești, tot 7:
1.Întoarcerea celor rătăciți la calea adevărului și a celor păcătoși la virtute, cu duhul înțelepciunii și al
blândeții;
2.Învățătarea celor neștiutori și nepricepuți;
3.Sfătuirea celor ce au trebuință de sfat, a celor aflați în situații sau momente „limită” din viața lor, în
clipe de impas, incertitudine și tulburare;
4.Rugăciunea către Dumnezeu, pentru aproapele nostru, pentru ajutarea și călăuzirea lui, dar și pentru
folosul duhovnicesc și răbdarea noastră;
5.Mângâierea celor întristați, cu vorbe sincere și ziditoare;
6.Nerăzbunarea pentru răul făcut de alții, ci răsplătirea răului cu bine;
7.Iertarea greșelilor săvârșite de alții față de noi înșine, de șaptezeci de ori câte șapte, adică la infinit.

24
 Nu „faptul datului”, ci „felul datului”
❖ Mila :
o trebuie făcută cu bucurie, nu cu părere de rău; cu sentimentul că ne îmbogățim spiritual și
nicidecum că sărăcim material.
o trebuie să fie îndestulătoare pentru cel căruia îi oferim.
o trebuie făcută cu plăcere și inimă bună
o trebuie făcută fără mândrie și îngâmfare
o trebuie făcută cu discreție
❖ Pentru toate faptele sale de milostenie, făcute în acest duh, cel ce miluiește va fi binecuvântat și mântuit de
Dumnezeu.
❖ El va simți și trăi adevărata fericire și va trăi în belșug, pentru că în milostenie, trăim un paradox: cu cât oferim
mai mult, cu atât primim și noi mai mult, de la Dumnezeu și de la semeni, după cum atunci când nu știm să
dăruim, nici nu avem de unde să primim.
❖ Sf. IGA: „A fi om, spune Sfântul Părinte, înseamnă a fi milostiv”; „Dacă nu ești milostiv, ai încetat de a fi om!
Milostenia ne face înțelepți. Pentru ce te minunezi când spun că a milui înseamnă a fi om? Spun încă ceva mai
mult: a milui înseamnă a fi Dumnezeu (...). Să nu socotim că trăim, atâta vreme cât nu facem milostenie”.
❖ Milostenia este un impozit dat cerului, împrumut dat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu rămâne niciodată
dator. (Sf. IGA)
❖ A face milostenie înseamnă a semăna în ceruri, a împrumuta pe Dumnezeu (Sf. IGA)
❖ Milostenia ne face prieteni și imitatori ai lui Dumnezeu (Sf. IGA)
❖ Milostenia este o meserie ce trebuie bine învățată (Sf. IGA). Fiind o meserie nobilă, ce asigură mântuirea
sufletului, ea se dobândește la „școala milosteniei” și ea trebuie învățată de fiecare creștin și exersată până la
jertfa de sine.
❖ Fără milostenie, nici una dintre virtuți, oricare ar fi ea, nu au nici un fel de valoare în planul mântuirii.
(Sf. IGA)
❖ milostenia rămâne o mare taină (Sf. IGA) Nu trebuie să știe nimeni când o facem.
❖ Prin milostenie, prin această frumoasă meserie și neguțătorie, prin acest „târg dumnezeiesc”, cumpărăm cu
bani nemurirea. Prin cele pieritoare, primim locuință veșnică în ceruri.
❖ Sf. Scriptură ne învață că:
o Milostenia noastră trebuie făcută în ascuns
o Valoarea milosteniei nu este dată de mărimea sau de cuantumul ei, dar ea trebuie să fie pe măsura
mijloacelor celui ce o oferă
o Valoarea milosteniei noastre este dată de gândul cu care o facem, de intenția cu care o oferim și
finalitatea dăruirii noastre.
o Cel ce face milostenie nu trebuie să urmărească nici un fel de folos și nici un fel de răsplată sau
recunoștință de la cel pe care l-a miluit, ci să nădăjduiascăîn răsplata lui Dumnezeu, cel ce le vede
pe toate și le răsplătește sau le osândește. „În dar ați luat, în dar dați”, spune Mântuitorul Apostolilor
Săi
o Milostenia noastră să fie făcută fără nici un fel de reținere sau strângere de inimă.
o Milostenia nu are valoare decât atunci când este o expresie a iubirii sincere și dezinteresate față de
semeni.
Milosteniile drăcești
- Sf. IGA subliniază faptul că milostenia făcută din furt și din excrocherii, din afaceri „necurate” sunt o
dovadă nu de bunătate, ci de cruzime și ocară, o insultă la adresa celui ce o oferim și a lui Dumnezeu Cel
drept.
- În același mod, milostenii oferite vagabonzilor și desfrânatelor sunt socotite de Sfântul Părinte ca și
aruncate la câini.

Biruința deplină asupra patimii iubirii de arginți

❖ Eliberarea din tirania patimii iubirii de arginți este un exercițiu de iubire față de semeni, în forma ei cea mai
concretăși practică - milostenia sau filantropia.
❖ Terapia arghirofiliei presupune o justă înțelegere a vieții și a celor legate de ea.

25
❖ Prin adâncă meditație și rugăciune, omul descoperă bunătatea lui Dumnezeu față de el și îi mulțumește pentru
darurile pe care le-a revărsat asupra sa și, ca unul ce a fost subiectul unei iubiri supraabundente, caută, la rândul
său, să practice această virtute.
❖ El descoperă lumea și toate cele ce sunt în lume a fi daruri dumnezeiești și se poartă față de toate acestea și
față de semeni cu o mare responsabilitate.
❖ Sf. Maxim Mărturisitorul, „cel ce iubește pe Dumnezeu, cu siguranță iubește și pe aproapele. Iar unul ca acesta
nu poate păstra banii, ci-i folosește cu dumnezeiască cuviință, dând fiecăruia din cei ce au trebuință”
❖ Sf. Isaac Sirul: nu este altă cărare spre Dumnezeu, decât cea a iubirii atot și atoatemilostive.
❖ Dacă dragostea este mai mare decât rugăciunea, atunci și milostenia, expresie a unei iubiri adevărate, este
darul cel mai important al rugăciunii și iubirii.
❖ Criteriul agonisirii celor materiale este necesarul, dreapta socoteală și libertatea față de ele Odată avute sau
dobândite acestea, ni se recomandă, tot astfel, evitarea celor două extreme: lăcomia și risipa, prin economisire.
❖ Puținul de azi, cu modestul de ieri, dau totuși și acolo unde există credință tare, suficientul de mâine, iar acest
modest ne îndreaptă să cerem ajutor lui Dumnezeu pentru viitor, pentru cele ce vor veni.
❖ Niciodată nu suntem chiar atât de săraci, încât să nu putem ajuta pe cineva mai sărac decât noi.
❖ „De ai mult, dă-i puțin mai mult decât îi trebuie. De ai puțin, dă-i întocmai cât îi trebuie” - ne spun Sfinții
Varsanufie și Ioan.
❖ După cum ne-a învățat Mântuitorul Iisus Hristos, criteriile Judecății de Apoi vor fi unele sociale, morale, nu
teologice sau dogmatice. Nu vom fi întrebați câtă teologie am citit sau am cunoscut, cât știm din ceea ce ne-a
învățat Mântuitorul, ci cât am făcut din toate acestea.
❖ Este un mare paradox al vieții duhovnicești cum prin puține, le putem câștiga pe toate cele duhovnicești sau
cum prin multe, putem pierde totul.
❖ Bunul creștin cere în rugăciune ca Dumnezeu să-i dăruiască bogăție, dar nu atât o bogăție materială, lumească,
ci o bogăție spirituală. ➔
❖ ➔ Chiar dacă nu primește bunuri materiale, dobândește un nou mod de a le înțelege pe toate. Nu dobândește
o comoară materială, dar primește una spirituală, un alt fel de a înțelege bogăția. Devine, chiar și în sărăcie
materială, bogat spiritual.

26