PREDICĂ LA DUMINICA A 5-A DUPĂ PAȘTI

Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV, 24).
Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus
Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui
Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.
Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul
contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un
anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc,
deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup,
ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi
primi rugăciunea.
Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al
Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemâna tuturor, pe când
în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din
când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu Trupul şi cu Sângele Lui în
toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale
morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei
lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui
pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El.
Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de
faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a
adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră
trebuie să fie „în Duh şi Adevăr” — a spus Mântuitorul.
Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi
mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care
consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe,
aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de
tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos — spune Sfântul Apostol
Pavel. El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, să-i dăm inima și gândul nostru. Omul, înainte
de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale
exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se
dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale.
Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei
închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul”
înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu,
că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu
suntem atenţi la ceea ce spunem, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem
cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.
Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de
respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu
participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată. Se spune că de câte ori un preot sau de câte
ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că
atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în
inimă.
Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr” sau „cu adevărul”. Aceasta înseamnă în primul
rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu
întâlnim credincioşi care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are
o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, ca să ţi se
împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii
plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de
vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru
mântuirea lui.
Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor
poruncilor dumnezeiești, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet și
din trup. Când mintea se înalță nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea
văzută se ostenește la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creștinul devine adevărat închinător al lui
Dumnezeu în Duh și în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh și în adevăr, de se va ruga numai cu mintea
sa și nu va lucra și cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt
adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Toate poruncile Tale sunt adevăr “(Psalm 118, 86).
Talcul adevarat al cuvintelor „închinare în duh si în adevăr”constă în aceea ca toate formele exterioare
capătă valoare, numai când sunt umplute cu inima buna, dragoste, generozitate, jertfa pentru altul,
schimbare interioara, dorință de transformare in bine, renunțarea la judecarea aproapelui, renuntarea la
disputele desarte, smerenie, rămânere in Biserica lui Hristos.
Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob este o lecție de
catehizare creștină pentru noi toți. În Evanghelia de astăzi, creștinii buni învață că "apa cea vie", adică
învățătura lui Dumnezeu și harul Duhului Sfânt ce se dă prin Sf. Taine, toate izvoarele mântuirii se află
numai la fântâna vieții care este Biserica. Aici ne așteaptă Hristos să venim să ne închinăm, să ne rugăm, și
să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele și să-I cerem iertare și mântuire.
Aici, la Biserică, păcătoșii vorbesc de Dumnezeu, își recunosc păcatele, se spovedesc, cer canon de iertare și
așteaptă cu smerenie și speranță Sfânta Împărtășanie, iertarea păcatelor. Aici, mai ales aici la Biserică,
învățăm să ne rugăm în duh și în adevăr, învățăm să ne mărturisim și să ne plângem păcatele, învățăm să ne
smerim și să ne iubim unii pe alții. Aici învățăm cum putem convinge și aduce la Hristos pe frații noștri care
zac în întunericul păcatelor și al nepocăinței.
Deci să venim regulat la Sfânta Biserică și să lucrăm cu râvnă ogorul mântuirii noastre, știind că nu
este mântuire în afară de Biserică. Iată, Hristos ne așteaptă la această fântână care este Biserica Sa, ne
învață să ne rugăm, ni se descoperă prin învățătura Sfintei Evanghelii, ne ajută să ne curățăm de patimi, ne
hrănește și ne adapă cu Trupul și Sângele Său din sfântul potir și ne dă putere de sus să ne pocăim. Să
părăsim păcatele și să urmăm lui Hristos pentru a ne învrednici de împărăția Lui în vecii vecilor. Amin.