PREDICĂ LA FLORII

Sărbătoarea Intrării Domnului in Ierusalim evocă un eveniment pe cât de plin de entuziasm, pe atat
de neînțeles de cei ce au participat la el. Aceasta s-a petrecut după ce Maria, sora lui Lazar, L-a uns pe
Mantuitorul Hristos cu mir de mult pret, pregatindu-L astfel pentru patimi si moarte, si pe cand Lazăr, care
fusese înviat din morti, era “căutat” de catre iudei pentru a fi omorat. Domnul Hristos i-a trimis pe
ucenicii Săi, pe cand Se apropia de Betfaghe, spunandu-le: “Mergeti in satul dinaintea voastra si, intrand in
el, veti gasi un manz legat (…) dezlegandu-l, aduceti-l la Mine. Ucenicii I-au adus asinul si, punându-si
hainele lor peste el, Hristos a urcat pe asin și astfel a intrat pentru ultima oara în Ierusalim. Si I-au iesit intru
întampinare locuitorii cetatii, purtand in maini ramuri de finic si strigand cu totii cu mare bucurie:“Osana,
Fiul lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!” (Mt. 21, 9). Si
își așterneau hainele lor pe cale, ovaționându-L intr-o atmosfera de mare bucurie, ca aceasta pe care o traim si
noi pana astazi la acest praznic.
De ce am spus că evenimentul acesta nu a fost înțeles de cei care l-au creat si unde este
“disonanța” la acest praznic, pe care cu totii il sarbatorim cu atata bucurie? Ei bine, priviti cu atentie icoana
Intrarii Domnului in Ierusalim si observati bucuria celor care fluturau ramuri si-si aruncau hainele la pamant
ca sa treaca Hristos peste ele, adresandu-I ovatii imparatesti! Priviti icoana si vedeti disonanta: Hristos nu
participa la bucuria lor! Desi era un triumf, pentru ca oamenii Îl primeau ca pe un rege, stiind ca provine din
familia împarateasca a regelui David, si era apogeul misiunii Sale pământesti, cu toate acestea, uitati-va si
vedeti ca Hristos nu răspunde acelui entuziasm. Oamenii erau însuflețiți de mare bucurie si speranță, iar
El pare trist si singur. De ce? Pentru ca știa ca bucuria aceea va fi de scurta durata, caci încă de a doua
zi, aceiasi oameni care Îl ovationau si Îl primeau ca pe un rege, aveau sa-L părăsească unul câte unul si sa-L
lase singur in fața mortii. De ce mai este trist? Pentru ca are constatarea ca mesajul Sau n-a fost înteles de
către lume.
-El se pregateste sa fie Împărat peste inimi, oamenii doresc sa Îl pună Imparat peste cetati, peste
armate, sa devina cuceritor si stapan in sensul omenesc al cuvantului.
-El cheama la smerenie, dar doi dintre ucenicii Sai cer sa fie de-a dreapta si de-a stanga Lui in
împaratia cea lumeasca pe care sperau ei sa o infiinteze.
-Este trist pentru ca il aude pe apostolul Petru zicand: ”Doamne, sa nu Ti se intample Tie sa fii
rastignit!”, intelegand Domnul Hristos ca apostolul Petru nu pricepuse nimic din mesajul pe care timp de trei
ani si jumatate il lansase apostolilor si, prin ei, lumii. Este trist pentru ca il vede pe Petru trădând doar peste
cateva zile.
-Este trist pentru ca il vede pe Iuda care se plânge pentru risipa mirului de nard pe care Maria, sora lui
Lazar, il turnase pe trupul lui Iisus preîntâmpinând mirul si miresmele care aveau sa unga trupul mort al
Domnului Hristos doar peste cateva zile. Si il vede deja pe Iuda tradandu-L in Gradina Ghetsimani. Si tristetea
lui era si mai mare, stiind ca acesta, in loc sa aleagă calea pocăinței pentru fapta facuta, avea sa se sinucida.
Hristos a protestat intr-un fel față de atmosfera aceea; s-a desolidarizat de primirea lor, prin faptul ca a
ales sa intre in Ierusalim nu așa cum o făceau în vremea aceea regii si împaratii, purtati in lectica si flancati de
ostasi. A intrat calare pe un manz de asina, ca sa arate ca nu întelege sa cadă în capcana de a primi sa fie rege,
câtă vreme nimeni nu întelegea ca El nu este rege pământesc si ca nu vine nicidecum sa elibereze cetatea
Ierusalimului din mâna romanilor.
Daca veti cauta mai cu atentie sa intelegeti de unde schimbarea de atitudine la locuitorii Ierusalimului
fata de El, de la “Osana” la “Rastigneste-L”, veti vedea ca evreii asteptau nu pe Hristos – Mesia
Dumnezeu, Cel venit sa ridice pacatele lumii – ci un rege care, intrând in Ierusalim, sa nu se duca la
templu, ca sa alunge pe vanzatorii de animale si pe schimbatorii de bani, ci la Pretoriu, ca sa alunge de acolo
puterea romana ocupanta. Este motivul pentru care Hristos nu S-a bucurat astazi, ci S-a desolidarizat de
bucuria cu care Ierusalimul L-a primit.
Însă îngăduiţi-mi, vă rog, să spun cu sinceritate şi ceva care ne priveşte pe noi, credincioşii creştini,
care mergem regulat la biserică. Îl urmăm pe Hristos în slava şi măreţia Lui, la Cana, la Capernaum, la
Siloam, la Tabor. Nu-L urmăm însă pe vârful Dealului Golgota. Îl lăsăm singur. Strigăm „Osana!” atunci
când toate ne merg bine, însă când preşul ne fuge de sub picioare, poate că nu strigăm „Răstigneşte-L”, dar
oricum ne întoarcem feţele. Slăvim preasfântul Său nume atunci când se realizează cu succes planurile noastre
minunate, visurile noastre măreţe. Îl slăvim însă pe Dumnezeu cu bucurie atunci când suntem încercați de
boli, în necazuri, la moartea neaşteptată a cuiva drag sau atunci când interesele ne sunt zădărnicite? Urmăm
cu bunăvoinţă drumul jertfirii, al dăruirii, al zdrobirii egoismului, al ajutării semenului nostru?
Mi-e teamă, că mulţi dintre noi Îl folosim pe Hristos şi nu-L lăsăm să ne folosească. Îl folosim pentru a
petrece bine şi plăcut, Îl avem ca pe un paratrăsnet, pentru a îndepărta din viaţa noastră necazurile, durerile şi
întristările.Suntem fii ai societăţii contemporane consumiste. Am regăsit un Dumnezeu al Vechiului
Testament care nu îngăduie să avem dureri, care ne dăruieşte doar sănătate, viaţă lungă, bunăstare,
bogăţie, slavă şi cinste. Dacă propria noastră statuie (viața noastră) la care ne închinăm se clatină,
bunăvoinţa ne piere, masca ne cade, oglinda ni se sparge, ne văităm amarnic, protestăm intens, cârtim
la Dumnezeu. Avem din păcate în mare parte o percepţie magică despre Biserică, Sfintele Taine şi
liturghisitorii lor. Astfel, atunci când interesele noastre se clatină ne umplem de îndoieli şi negări.
Cu toate acestea, sarbatoarea de astazi este totusi praznic, iar Biserica, pentru a sublinia acest lucru, a
randuit astazi dezlegare la peste. De ce? Aceasta, pentru ca Biserica a privit dincolo de Saptamana Patimilor,
care va incepe sa ne intristeze pe toti de maine – a privit si priveste in continuare catre Inviere.
Din praznicul de astazi intelegem că trebuie să ne bucuram, chiar daca bucuria ierusalmitenilor din
vremea accea era una straina de adevar. Si mai intelegem ca nu avem voie sa fim atat de schimbatori si
inconsecventi, precum contemporanii lui Hristos, care astazi l-au ovationat, pentru ca peste doar cateva zile sa
se faca partasi crimei, cu acelasi entuziasm, strigand: ”Rastigneste-l! Rastigneste-l!” Intelegem sa-L primim
pe Hristos cu bucurie in inimile si in viata noastra si ca, odata primit, sa-L pastram, iar nu sa-L tradam ca Iuda,
ori sa ne lepadam de Dansul ca Petru, nici sa-L părăsim ca toti cei care Il slujisera pana atunci, dar L-au lasat
singur in fata mortii. Sa parcurgem saptamana care ne sta inainte, a Patimilor, desolidarizandu-ne de toti acei
care nu L-au înteles si nu Il inteleg nici astazi asa cum se cuvine pe Hristos! Pentru aceia si pentru acestia din
urma degeaba a predicat El trei ani si jumate; degeaba S-a revelat si a săvârșit minuni nemaiauzite si
neînchipuite, pentru ca tot nu L-au inteles si nu Il inteleg. Sa-L primim, sa-L pastram si sa-L cinstim pe
Hristos ca pe un Imparat al sufletelor noastre, sa ne pregatim pentru a întâmpina asa cum se cuvine Sfanta
Inviere, înviind si noi si inoindu-ne sufletele noastre, fiinta noastra, viata noastra intreaga, Amin”.