Lectură pentru timpul pascal

Învierea lui Cristos,

fapt istoric
de Pr. Claudiu Dumea,
MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2001

Erezii vechi şi noi

În timpul vieţii sale pământeşti, Cristos de mai multe ori le-a prezentat prietenilor şi duşmanilor
Învierea sa ca dovadă a misiunii sale salvatoare şi a divinităţii sale. Evanghelistul Matei scrie:
„Atunci unii din cărturari şi din farizei au luat cuvântul şi i-au zis: „Învăţătorule, am vrea să vedem
un semn de la tine!" Drept răspuns El le-a zis:, Acest neam viclean şi adulter cere un semn, dar nu i
se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în
pântecele peştelui, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului" (Mt 12, 38-
40).
Miracolul Învierii Domnului stă la temelia credinţei creştine şi nu miracolul unui foc care ar coborî
din cer în noaptea Paştelui la Sfântul Mormânt din Ierusalim. Nu e de mirare, aşadar, că adversarii
creştinismului au fost şi sunt preocupaţi în primul rând de demolarea acestui miracol. Sunt
cunoscute interpretările raţionaliştilor moderni în încercarea de a da învierii lui Cristos o explicaţie
pur naturală.
Pentru profesorul Paulus din Heidelberg moartea lui Isus a fost doar aparentă; revenindu-şi în
simţuri, Isus a ieşit din mormânt fără să-1 fi văzut cineva.
Lessing a reluat zvonul răspândit de evreii care i-au mituit pe soldaţii de pază la mormântul lui
Isus ca să spună că, pe când ei dormeau, au venit ucenicii şi au furat cadavrul. L-au ascuns bine şi au
început să predice că a înviat.
Strauss, Renan şi Schenkel, mai subtili, afirmă că apostolii au fost victimele unor halucinaţii
provocate de starea de oboseală şi de şoc în care se aflau.
Harnack susţine că apostolii au făcut nişte experienţe interioare, subiective, care nu au nimic de-a
face cu o înviere din morţi adevărată. Din aceste experienţe s-a născut credinţa lor în înviere.
E adevărat, învierea lui Cristos este un mister al credinţei, dar el este, totodată, un fapt istoric,
concret, real. Aşa o prezintă apostolul Petru, când în ziua de Rusalii rosteşte aceste cuvinte
nemaiauzite şi uluitoare: „Pe acest Isus Dumnezeu 1-a înviat iar noi suntem martori ai acestui fapt"
(Fap 2,32).
Interpretările raţionaliştilor moderni cu privire la învierea lui Isus, de fapt nu sunt deloc moderne
şi nu conţin nici o noutate. Sunt vechile erezii gnostice care circulau deja în primele două secole ale
Bisericii şi de pe care în timpurile moderne se şterge praful.
Gnosticii, influenţaţi de filosofia greacă, porneau de la ideea că învierea unui trup este imposibilă.
Pentru ei, învierea lui Isus nu era un eveniment unic întâmplat în trecut, ci era simbolul posibilităţii
de a face experienţa prezenţei lui Cristos în prezent şi susţineau că apostolii n-au înţeles cuvintele lui
Isus şi au schimbat un adevăr spiritual cu un fapt real.

Mărturia lui Ioan

Apostolul Ioan, care a supravieţuit îndelung tuturor celorlalţi apostoli, cunoştea bine erezia
gnosticilor. Scriind Evanghelia sa în jurul anului 100, povesteşte în ea o experienţă a sa personală,
spre a arăta falsitatea interpretării spiritualiste pe care gnosticii o dădeau învierii. Este vorba de
vizita făcută la mormânt împreună cu Petru, îndată după înviere. Maria Magdalena a alergat la
Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care îl iubea Isus, şi le-a zis: „L-au luat pe Domnul din mormânt
şi nu ştiu unde L-au pus". Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au plecat spre mormânt. Au început să
alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la
mormânt. S-a aplecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză lăsate jos, dar n-a intrat. Iar
ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci împăturit şi pus într-un loc
aparte [...] Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; el a văzut şi a
crezut" (In 20,2-8).

1
 Pentru a înţelege ce a văzut Ioan şi ce 1-a
determinat să creadă în înviere e bine de ştiut cum
a fost înmormântat Cristos.
De înmormântare s-au ocupat doi membri de
seamă ai Sinedriului, Iosif din Arimateea şi
Nicodim, ucenici în ascuns ai lui Isus şi, fără
îndoială, buni cunos-cători ai tradiţiilor funebre
iudaice.
Potrivit legislaţiei în vigoare, un condamnat la
moarte nu avea dreptul la o înmor-mântare
onorabilă. Mai exact, trupul lui, gol, era aruncat în
groapa comună, împreună cu instrumentul cu care
era ucis; cu crucea pe care a murit, în cazul lui
Isus, Iosif din Arimateea, văzând că ucenicii îl
părăsiseră pe Isus, de îndată ce acesta a murit, a
mers la Pilat şi i-a cerut un favor: să-i dea trupul lui Isus, spre a-i face o înmormântare normală, cu
onorurile funebre cuvenite. Iosif era o personalitate prea cunoscută pentru ca slujbaşul roman să-i
refuze favorul cerut, în plus, deşi îşi spălase mâinile, probabil că îl apăsa conştiinţa pentru faptul de
a fi condamnat la moarte un om nevinovat. Prin acest gest de bunăvoinţă voia să repare cumva
laşitatea de care dăduse dovadă.
Dar chiar când rudele sau prietenii obţineau un asemenea favor de la autorităţile romane sau de la
Sinedriu, o anumită pedeapsă tot i se aplica mortului: nu era înmormântat cu hainele pe care le
purtase în viaţă, ci trebuia înfăşurat într-o pânză veche în care fuseseră păstrate la sinagogă sulurile
Legii, spre a arăta că cel înmormântat s-a făcut vinovat de încălcarea Legii, pentru care fapt a fost
condamnat la moarte. Iosif din Arimateea, pe deplin convins de nevinovăţia lui Isus, şi-a permis să
nu observe această dispoziţie. A cumpărat o pânză de in de bună calitate în care să înfăşoare trupul
lui Isus. Această pânză avea să treacă în istorie cu numele de giulgiu.
Legea iudaică mai cerea ca cine murea de o moarte violentă, prin vărsare de sânge, să fie
înmormântat cu sângele de pe el. Pentru evrei sângele era „sângele vieţii", sediul vieţii, partea divină
din om, era ca un membru al corpului. Fără el, la învierea de apoi, omul nu ar învia în integritatea
fiinţei sale. Acesta este motivul pentru care şi astăzi unii evrei păstrează partea din trup amputată la
operaţie, o mână, un picior; la înmormântare i se pune mortului alături în mormânt, pentru ca la
înviere să nu-i lipsească nimic din trup.
Trupul lui Isus era, desigur, o rană din creştet până în tălpi. Coborârea de pe cruce a fost dificilă şi
a durat mult. Cei care l-au coborât au trebuit să fie foarte atenţi, să nu-l atingă cu mâinile goale, ca
să nu se desprindă nici un fragment din sângele care îl acoperea în întregime.
Odată coborât de pe Calvar şi întins pe lespedea de piatră de la poalele colinei, numită piatra
ungerii, cadavrul lui Isus nu a fost nici spălat, nici uns cu mirodenii, aşa cum se făcea în mod
obişnuit înainte de înmormântare. Nu din lipsă de apă, nici din lipsă de timp: se apropia începutul
sabatului când nimeni nu avea voie să se atingă de un cadavru, ci pentru că de pe trupul lui Isus nu
trebuia să se desprindă nici o fărâmă din sângele care îl acoperea.
Aşadar, Iosif şi cei care îl ajutau au întins pânza pe lespedea de piatră, au aşezat trupul lui Isus,
gol, cu faţa în sus, au trecut pânza pe la tălpi şi au acoperit şi partea superioară până la cap. Mai
înainte de aceasta, au avut grijă să-i pună pe ochi câte o monedă, ca pleoapele să nu i se deschidă în
mormânt. Era obiceiul la evrei să se pună pe ochii morţilor monede sau pietricele ca să-i ţină închişi,
în concepţia iudaică omul nu poate privi concomitent două lumi: şi lumea aceasta şi lumea de
dincolo. Pe giulgiul din Torino oamenii de ştiinţă au descoperit urmele a două monede bătute de
Pilat din Pont pe vremea împăratului Tiberiu, între anii 25-32 ai erei creştine.
Apoi, trupul lui Isus a fost înfăşurat de la tălpi până la gât cu fâşii tăiate din pânză, aşa cum este
copilul înfăşat în scutece, astfel încât giulgiul nu se mai vedea.
În cele din urmă, i s-a acoperit faţa cu o batistă, cu un ştergar. E ceea ce numeau romanii
„sudarium" cu care îşi ştergeau faţa de sudoare. Era un obicei introdus de romani în tot Imperiul,

2
adoptat şi de evrei. Acest ştergar era pus pe faţa mortului pentru mai multe motive: ca să o protejeze
de muşte până la înmormântare; ca să ţină închisă gura mortului; ca mirodeniile turnate pe tot corpul
să nu-i atingă direct pielea; în cazul lui Isus, ca să ţină la un loc cele două capete ale pânzei de la
creştet.
În timp ce Iosif se ocupa de toate acestea, colegul său din Sinedriu, Nicodim, se ocupa de
mirodeniile necesare pentru îmbălsămarea cadavrului. De fapt, nu e vorba de o îmbălsămare
propriu-zisă. Îmbălsămarea era o operaţie complexă, care presupunea nu numai lucrători specializaţi,
dar şi laboratoare speciale şi o muncă ce dura mai bine de o lună de zile. Pentru a-i onora pe morţii
lor şi pentru a amâna intrarea în putrefacţie, evreii, conform tradiţiei lor seculare, turnau pe cadavru
mirodenii lichide şi ardeau mirodenii solide înăuntru sau în afara mormântului.
Aşadar, după cum ne informează Evangheliile, Nicodim a cumpărat o cantitate uriaşă de
mirodenii: 32 de litri şi jumătate de balsam. Era un amestec de mir şi aloe. Mirul era o substanţă
aromată, cu parfum puternic şi gust amar, originară din Arabia meridională şi din Somalia, produsă
din răşina unui arbore de gumă. Era foarte preţuită în Orient, fiind folosită pentru îndepărtarea
mirosurilor urâte şi pentru parfumarea ţesăturilor. Aloea putea să fie un suc amar, cum este aloea
medicinală (aloe socotrina) sau pulbere provenind dintr-un lemn parfumat (acquilaria agallolca).
Mormântul în care avea să se odihnească trupul lui Isus şi pe care îl oferise Iosif din Arimateea era
săpat în piatră şi era format din camera mortuară cu o laviţă de piatră pe care era aşezat cadavrul,
fără sicriu, şi un vestibul sau o anticameră, la intrarea căreia se punea o piatră uriaşă cât o piatră de
moară, de formă rotundă. Cu o parte din mirodenii Nicodim a acoperit laviţa mortuară. Când totul a
fost gata, trupul lui Isus a fost transportat pe o năsălie de la locul unde fusese pregătit la mormânt.
Procesiunea a avut loc aşa cum se desfăşura ea în mod obişnuit la evrei: cei prezenţi veneau desculţi
în urma năsăliei jelind, bocind, sfâşiindu-şi hainele, acoperindu-şi capul cu cenuşă, smulgându-şi
părul de pe cap şi barba.
După ce trupul lui Isus a fost aşezat în mormânt pe stratul de mirodenii de pe laviţa de piatră,
Nicodim a turnat restul lichidului parfumat deasupra lui, acoperindu-l în întregime, inclusiv capul.
Giulgiul şi fâşiile cu care era înconjurat nu se mai vedeau deloc.
Odată terminată înmormântarea, toţi au părăsit mormântul, după care s-a astupat cu piatra uriaşă
intrarea. Dar a fost aşezată numai provizoriu. Acesta era obiceiul: trei zile rămânea pusă provizoriu;
în caz că era vorba de o moarte aparentă, cel înmormântat să poată ieşi afară. După trei zile, când
moartea biologică era de acum sigură, piatra de la intrare era zidită definitiv, în aceste trei zile,
rudele, prietenii mortului, veneau la mormânt, dădeau piatra la o parte, jeleau şi se rugau în vestibul,
turnau mirodenii pe cadavru sau ardeau substanţe aromate.
Era vineri seara, la apusul soarelui, când începea sabatul şi nimeni nu se mai putea apropia de
mormânt. Femeile care au asistat la înmormântarea lui Isus s-au întors acasă şi au aşteptat să treacă
sabatul. Duminică, dis-de-dimineaţă, au venit la mormânt cu mirodenii. Când erau aproape de
mormânt - era la răsăritul soarelui - au fost surprinse de un cutremur. De fapt nu era un cutremur de
pământ: era zgomotul pietrei uriaşe de la intrarea în mormânt; prăvălindu-se de la sine, a făcut să se
zguduie colina Calvarului. Piatra de la intrarea în mormânt s-a răsturnat nu pentru a-i permite lui
Isus să iasă afară, căci trupul său spiritualizat nu mai putea întâlni nici o piedică în cale, dar pentru a
vesti că poarta infernului, adică a împărăţiei morţilor, fusese deschisă şi nu mai putea fi închisă.
Intrând în mormânt, femeile au observat cu stupoare că trupul lui Isus dispăruse. Una dintre ele,
Maria Magdalena, îngrozită, a fugit în oraş şi i-a alarmat pe apostoli.
Atunci cei doi apostoli, Petru şi Ioan, au pornit spre mormânt. Intrând în mormânt, Ioan a văzut şi
a crezut. Ce a văzut? Traducerea inexactă în limbile moderne fac să nu se mai înţeleagă exact
conţinutul descrierii evanghelistului Ioan în original. El a văzut fâşiile de pânză care acopereau
complet giulgiul nu „jos", cum e scris în traducere, ca şi cum ar fi căzut jos de pe laviţa de piatră, ci
„lăsate în jos". Şi a văzut ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus, care nu era cu fâşiile de pânză,
ci făcut sul şi pus într-un loc aparte. Traducerea exactă: a văzut ştergarul care fusese pe capul lui
Isus care nu era ca fâşiile de pânză, ci avea formă rotundă ca un sul şi avea o poziţie aparte, ciudată,
extraordinară, bombată, nu era lăsat în jos de parcă ar fi fost în el capul lui Isus.
Cu alte cuvinte, în momentul în care Isus a înviat şi trupul lui a ieşit din pânzele cu care fusese

3
înmormântat, s-a produs o căldură şi o lumină, care a durat numai o fracţiune infinitezimală de
secundă, dar de o intensitate extraordinară, în aceeaşi clipă au dispărut cei 32 de litri şi jumătate de
mirodenii, s-au volatilizat, şi pânzele s-au uscat. Marea cantitate de mirodenii care au îmbibat
pânzele a fost providenţială, altminteri acestea ar fi ars. Ştergarul s-a întărit, s-a apretat, şi a rămas
ridicat, ca şi cum capul lui Isus ar fi fost înăuntru. Acelaşi proces s-a petrecut şi cu giulgiul şi cu
fâşiile de pânză, dar din cauza greutăţii, acestea nu au rămas ridicate şi s-au lăsat în jos.
Şi dacă a văzut, Ioan a crezut. Ce a crezut? Că Isus înviase cu adevărat. Nu îşi revenise dintr-o
moarte aparentă, nu era vorba de o reanimare, după care a părăsit mormântul, căci nu ar fi putut să
iasă din giulgiu, din fâşiile de pânză cu care fusese legat de la tălpi până la gât, din ştergar, lăsând
nemişcate toate acestea fără a le clinti din loc. Nici nu fusese furat trupul lui, căci ce rost ar fi avut
ca hoţii să-L dezbrace şi să ducă în spate un cadavru gol? Şi dacă 1-ar fi dezbrăcat, cum ar fi putut să
lase tot ce a fost pe el intact, neatins, nemişcat?
Giulgiul, fâşiile de pânză, ştergarul care a acoperit faţa lui Isus pus în mormânt, au fost martorii
învierii şi dovada concretă a învierii. Ele 1-au făcut pe Ioan şi pe ceilalţi apostoli să creadă în
învierea pe care Isus le-o prevestise de atâtea ori. Credinţa este mister şi dar al lui Dumnezeu, dar nu
este oarbă, are nevoie de dovezi.
Un martor incomod
Acest giulgiu în care a fost înfăşurat trupul lui Isus, care 1-a ajutat pe apostolul Ioan să creadă,
rămâne peste veacuri şi milenii un martor şi o dovadă a învierii Domnului. E vorba de celebrul
giulgiu al lui Cristos care se păstrează într-o capelă a Catedralei din Torino.
Misterioasă istoria acestui giulgiu cu imaginea răstignitului de pe el! Cum a apărut această
imagine, rămâne încă o enigmă pentru oamenii de ştiinţă.
Explicaţia cea mai credibilă este aceasta: Iosif din Arimateea şi Nicodim, când 1-au înmormântat pe
Isus, au fabricat, fără să-şi dea seama, un aparat de fotografiat original, format dintr-o cameră
obscură dotată cu o placă fotografică sensibilă. Giulgiul îmbibat cu mirodenii a devenit camera
obscură. Aloea, făcându-1 sensibil la lumină, a transformat giulgiul în placă fotografică la nivelul
contactului cu trupul lui Cristos pe partea superioară şi pe cea interioară.
După 39 de ore de la moarte şi 36 de ore de la înmormântare, când a avut loc moartea biologică,
adică moartea tuturor celulelor, şi trebuia să aibă loc putrezirea cărnii, în interiorul giulgiului s-a
întâmplat ceva nemaiauzit, extraordinar şi irepetabil: trupul lui Isus s-a aprins, a străfulgerat de o
lumină orbitoare, producând o flacără puternică, s-a transfigurat, a dispărut din interiorul giulgiului.
Atunci a avut loc primul flash din istorie, producând pe suprafaţa interioară a giulgiului un negativ
fotografic perfect.
Fiind vorba de un martor jenant al învierii lui Cristos, e normal ca acest giulgiu să găsească
adversari înverşunaţi ai autenticităţii lui şi să provoace dispute pasionate.
Savanţii de la trei laboratoare: din Tucson, Oxford şi Zürich, supunând în l988 un fragment din
giulgiu examinării cu carbon 14 pentru a-i stabili vârsta, au crezut că au pus definitiv capăt
discuţiilor, dând un verdict fără apel: „Giulgiul este un fals".
În ziua de 13 octombrie 1988, cardinalul Anastasie Ballestrero, arhiepiscop de Torino, a dat
publicităţii un comunicat în care spunea: „Prin intermediul doctorului Tit de la British Museum,
coordonatorul proiectului, laboratoarele universităţii din Arizona, al Universităţii din Oxford şi al
Institutului politehnic din Zürich, care au efectuat probele de datare a ţesutului giulgiului sfânt,
folosind carbonul radioactiv, au comunicat, în sfârşit, la 28 septembrie 1988, gardianului pontifical
al giulgiului sfânt rezultatul operaţiunilor lor. Acest document precizează că intervalul datării
ţesutului giulgiului, având o garanţie de 95 %, se situează între anii 1260-1390 era noastră.
Dar rezultatul examinării cu carbon 14 nu numai că nu a pus capăt discuţiilor şi polemicilor, ci,
dimpotrivă, le-a înteţit. Rezultatul nu era concludent, nu explica enigma giulgiului, dar o complica şi
mai mult. Nemulţumirea pentru nerăbdarea cu care reprezentantul Bisericii s-a grăbit să accepte
verdictul celor trei laboratoare a venit tocmai din partea oamenilor de ştiinţă.
Hebdomadarul Le Point scria, nu fără o nuanţă de ironie: „Ca oamenii de ştiinţă să contrazică
afirmaţiile Scripturilor, acest lucru s-a văzut de o mie de ori. Dar ca oamenii de ştiinţă să reproşeze
Bisericii că prea s-a grăbit să admită concluziile colegilor lor, acest lucru se întâmplă mai rar".

4
 Celebrul profesor Jer me Lejeune de la Paris, părintele geneticii moderne, s-a ocupat de acest caz.
El a fost cel dintâi care a demonstrat şi a demascat lipsa de corectitudine şi onestitate din partea
cercetătorilor de la cele trei laboratoare.
Profesorul Lejeune s-a deplasat personal la Budapesta pentru a studia un celebru manuscris pe
pergament (Pray) păstrat la Biblioteca naţională din capitala Ungariei. E vorba de un text scris în
maghiară, într-o mănăstire între anii 1192-1195. Manuscrisul are şi patru desene reprezentând
coborârea lui Isus de pe cruce, punerea în mormânt, precum şi o reprezentare a lui Cristos în slava
cerească.
Analizând detaliile desenelor, savantul dovedeşte cu toată rigoarea unui om de ştiinţă, că
desenatorul a avut sub ochi giulgiul care se află în prezent la Torino, de unde a luat anumite
elemente pe care nu ar fi avut cum să le cunoască din altă parte. Or, artistul care a făcut desenele pe
pergamentul de la Budapesta a trăit cu mult înainte de perioada 1260-1390 în care savanţii amintiţi,
folosind carbonul 14, au datat giulgiul. Astfel încât datarea cu carbon 14 nu a discreditat giulgiul, ci
însăşi credibilitarea examinării cu carbon 14.
Profesorul Lejeune a scris preşedintelui Centrului internaţional de studii asupra giulgiului din
Torino: „După descoperirea codexului Pray, afacerea cu carbon 14 nu mai are valoare în ochii
noştri".
Presupunând că examinarea giulgiului cu carbon 14 este corectă, fară eroare, rezultatele
examenului tot nu pot fi concludente. Giulgiul nu este o pânză ca oricare alta; el a venit în contact cu
supranaturalul şi ar fi straniu să presupunem că n-a suferit nici o influenţă, nici o modificare.
Dimpotrivă, e normal ca lumina şi căldura extraordinară care au emanat din trupul lui Isus în
momentul învierii a modificat structura intimă, chimică a pânzei în care era înfăşurat, 1-a îmbogăţit
cu carbon 14, 1-a proiectat în viitor, întinerindu-1 cu o mie şi ceva de ani.
Dar oricât ar fi de convingătoare dovezile în favoarea autenticităţii giulgiului din Torino ca martor
incomod al învierii lui Cristos, ele nu pot constrânge pe nimeni să creadă în învierea Domnului.
În fond, şi cei care s-au făcut vinovaţi de moartea lui Cristos au avut dovezi mai mult decât evidente
ale învierii lui. Şi totuşi au refuzat să creadă. Au preferat să mituiască pe soldaţii care au făcut de
pază la mormânt, pentru ca aceştia să răspândească zvonul fals că, pe când ei dormeau, au venit
ucenicii şi i-au furat trupul. Pr. Claudiu Dumea

Articol din: MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON mai-iunie 2001, pag 12-15