Cultul în epoca Bisericii primare

Cultul este cea mai complexă manifestare a credinței creștine, care pornește de la principiul
unei relații personale a omului cu Dumnezeu. Cultul divin este cadrul prin care omul intră în relație
cu Dumnezeu, dar, în același timp, și cadrul prin care Dumnezeu transmite harul său credincioșilor
care îl solicită. Cultul creștin are un caracter solemn și festiv, colectiv și privat, didactic și
harismatic.

1. Lăcașurile de cult
În epoca apostolică, creștinii au continuat să frecventeze templul pentru programul zilnic
de rugăciune. Totodată, ei se adunau în fiecare zi în casele unor membri ai comunității creștine
pentru a săvârși „frângerea pâinii”1 sau Sfânta Euharistie.
Statutul creștinismului de religio illicita și persecuțiile suferite i-au împiedicat pe creștini
să-și construiască propriile lor lăcașuri de cult. Înmulțirea numărului membrilor comunităților
creștine a contribuit în mod inevitabil la edificarea sau amenajarea unor clădiri speciale pentru
celebrarea cultului divin. Prima mențiune a unui lăcaș de cult creștin denumit ἐκκλησία apare la
Clement din Alexandria2. La rândul său, Tertulian menționează „casa lui Dumnezeu” (domus Dei)
ca loc de adunare al comunității creștine3. Origen afirmă că creștinii construiau „case ale Bisericii”
(οἶκοι τῆς ἐκκλησίας) unde se citea Sfânta Scriptură4. Informațiile referitoare la lăcașurile de cult
creștine devin din ce în ce mai numeroase încă din prima jumătate a secolului al III-lea ; din această
perioadă datează catacombele din Neapole (în Sicilia) și cele din Roma: catacombele Sfântului
Sebastian, Sfântului Calixt, Sfintei Domitila, Sfintei Priscila, precum și catacombele Sfinților
Marcelin și Petru5. Catacombele serveau drept loc de refugiu și de cult în timpul persecuțiilor; în
acestea s-au descoperit primele reprezentări de simboluri, figuri și scene creștine: peștele, arca,
mielul, porumbelul6. Potrivit lui Eusebiu de Cezareea, în prima jumătate a secolului al IV-lea
fuseseră edificate în toate orașele biserici mari și spațioase, întrucât vechile lăcașuri de cult
construite în epoca persecuțiilor deveniseră neîncăpătoare din cauza creșterii numărului
credincioșilor creștini7.
Basilicile creștine erau alcătuite din trei părți: un atrium sau portic de formă pătrată
mărginit de coloane, denumit mai târziu pronaos (πρόναος, νάρθηξ), unde se adunau catehumenii
și anumiți penitenți; o navă centrală denumită naos (νάος, oratorium populi) în care se adunau
credincioșii și o absidă de formă semicirculară (βῆμα, ἁγιάσμα, chorus) destinată clerului; absida
(sau altarul) era despărțită de naos printr-o perdea care se trăgea (viitoarea tâmplă). Basilicile
dispuneau de clădiri anexe: baptisterii, locuința episcopului, spații destinate păstrării darurilor
aduse de către credincioși și chiar săli pentru agape8.
Lăcașurile de cult erau orientate spre răsărit, ceea ce constituie o expresie a caracterului
eshatologic al cultului creștin: Iisus Hristos întruchipează „Răsăritul cel de Sus”9. Potrivit credinței
Bisericii primare, Mântuitorul S-a înălțat la cer spre răsărit și tot de acolo va veni a doua oară ca
„să judece vii și morții” (parousia)10.
Cel mai vechi lăcaș de cult creștin a fost descoperit la Dura Europos, un oraș situat pe malul
vestic al fluviului Eufrat (la granița dintre Siria și Irak). Printre ruinele de la Dura Europos a fost

1
F. Ap. 2, 46; 12, 12.
2
Clement din Alexandria, Stromate VII, 5, 28-29.
3
Tertulian, De idololatria 7, 1.
4
Origen, Homilia in Exodus 2, 2.
5
Vezi Mihaela Vlăsceanu sau altă lucrare!!
6
Vlăsceanu…
7
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII, 5, 1.
8
Rămureanu, Șesan, Bodogae, IBU, pp. 232-233.
9
Luca 1, 78.
10
De citat o lucrare de liturgică. (IBU nou – p. 255)
descoperită o capelă cu dimensiunile de 13  5 m, cunoscută sub numele de „Biserica de la Dura
Europos”, care datează din anul 242. În partea de răsărit a lăcașului de cult fusese construit un altar
supraînălțat de formă rectangulară (1,5  1 m), iar în nord-vestul edificiului fusese amenajat un bazin
de aproximativ 1 m adâncime care servea drept baptisteriu (baptisterium). Pe pereții baptisteriului au
fost descoperite resturi de pictură murală de inspirație creștină, fapt care confirmă destinația
liturgică a acestui spațiu11.

2. Cultul creștin în epoca apostolică

Comunitatea creștină de la Ierusalim, înființată în ziua Cincizecimii, a continuat să
frecventeze templul. Totodată, creștinii și-au instituit un cult propriu. Ei se adunau în case
particulare unde săvârșeau „frângerea pâinii” (κλάσις τοῦ ἄρτου)12 sau „Cina domnească”
(κυριακὸν δεῖπνον)13 în amintirea Cinei celei de Taină. „Cina domnească” nu semnifica un ospăț
sau o masă obișnuită, ci era o taină creștină; ca atare, ea avea un caracter sacru. Euharistia a fost
instituită de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, la Cina cea de Taină (Matei, 26, 20-30). Părțile
constitutive ale acestei Cine au devenit părți constitutive ale Euharistiei Bisericii, și anume: a)
elementele folosite: pâinea și vinul; b) binecuvântarea pâinii și vinului; c) rugăciunea de multumire
(euharistia); d) comuniunea („Luați, mâncați … beți dintru Acesta toți”); e) cântări de laude
(Matei, 26, 26-30).
Sfântul Apostol Pavel o numește „împărtășanie” (κοιλωνία) cu Trupul și Sângele lui
Hristos14. Primirea „Împărtășaniei” sau a Sfântei Euharistii (εὐχαριστία)15 impunea o pregătire
prealabilă16 și un respect deosebit din partea credincioșilor, „căci cel ce mănâncă și bea cu
nevrednicie, își mănâncă și bea osândă, nesocotind trupul Domnului”17. Săvârșirea și acordarea
Împărtășaniei erau însoțite de predica apostolilor și de rugăciuni.
Creștinii săvârșeau „frângerea pâinii” în case particulare. Una dintre aceste case era
probabil cea a Mariei, mama lui Ioan Marcu; aici îi găsise Sfântul Petru „pe mulți adunați pentru
rugăciune”, în noaptea în care scăpase din închisoare, în timpul persecuției lui Irod Antipa18.
În fiecare zi, după practicarea rugăciunii în templu, creștinii din Ierusalim se adunau pentru
„frângerea pâinii”19; după aceea, ei participau la o masă comună, numită agapă, care era simbolul
iubirii reciproce și a solidarității credincioșilor20. De obicei, Sfânta Euharistie era săvârșită în
timpul serii, atunci când creștinii se derobau de ocupațiile lor zilnice și totodată erau mai feriți de
privirile iscoditoare ale celor care îi prigoneau21.
În afara Ierusalimului, unde nu exista templu, cultul creștin era organizat prin analogie cu
cel al sinagogii. Pe măsură ce creștinii erau alungați din sinagogi, ei au fost nevoiți să se organizeze
în comunități separate de iudei. Ca atare, credincioșii creștini au început să oficieze propriul lor
cult în case particulare, la fel ca cei de la Ierusalim. În mod inevitabil, creștinii au preluat unele
forme de cult de la sinagogă (lectura Vechiului Testament, cântarea psalmilor, rostirea unor
rugăciuni și cuvântări) pe care le-au îmbogățit treptat cu elemente specifice cultului creștin cum ar
fi lecturi din scrierile Apostolilor (pe măsura apariției acestora), rugăciuni și omilii. Adunarea

11
(IBU nou – p. 257).
12
F. Ap. 2, 46;
13
I Cor. 11, 20.
14
I Cor. 10, 16.
15
Cf. gr. εὐχαριστία – mulțumire, recunoștință, vezi Ioan Bria
16
Învățătura celor doisprezece Apostoli (Didahia) le cere credincioșilor să-și mărturisească păcatele înainte de a primi
sfânta Euharistie pentru a fi jertfa lor, curată, vezi Didahia, XIV, 1 (de verificat !!!).
17
I Cor. 11, 29.
18
F. Ap. 12, 12.
19
F. Ap. 2, 46.
20
Termenul agapă derivă din grecescul ἀγάπη (iubire, dragoste de verificat sensul !!). Iubirea este cea mai importantă
virtute creștină (I Cor. 13, 1-3). Ea a determinat modul de viață personal și colectiv al creștinilor. În semn de iubire
reciprocă şi de solidaritate, primii creştini se întâlneau pentru a lua masa în comun; prin extensie, aceste mese au fost
denumite agape (mese ale dragostei frăţeşti), vezi Ioan Bria, Dicționar, pp. 14-15 (s.v. agapé).
21
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, p. 25; Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr.
prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, pp. 90-91.
creștinilor era prezidată de un apostol, iar în lipsa acestuia de către episcopul locului care era
întâistătătorul comunității. Aceste forme de cult erau însoțite de fiecare dată de frângerea pâinii și
de agapa frățească; după aceea urma cuvântul sau predica apostolului, care se prelungea uneori
până târziu în noapte22.
În diaspora, spre deosebire de Ierusalim, cultul creștin era oficiat în prima zi a săptămânii,
și anume Duminica („ziua domnească”)23. Așadar, încă din epoca apostolică, ziua Învierii
Domnului era o zi de sărbătoare săptămânală pentru creștini. În această zi era săvârșită Sfânta
Euharistie însoțită de o agapă în amintirea Învierii lui Hristos. Spre deosebire de iudeo-creștinii de
la Ierusalim care au prăznuit, pentru o perioadă de timp, ziua Domnului concomitent cu sabatul
iudaic, comunitățile creștine din diaspora, separate de iudei și formate în mare parte din prozeliți
și creștini proveniți dintre păgâni, au renunțat încă de timpuriu la celebrarea sabatului24. Unul
dintre formularele liturgice cele mai cunoscute din epoca apostolică a fost Liturghia Sfântului
Iacov, fratele Domnului, primul episcop al Ierusalimului. Alături de Sfânta Euharistie, Mântuitorul
Iisus Hristos a instituit și alte Taine, precum Botezul (Matei 28, 19; F.Ap. 2, 38; 8, 36),
Mărturisirea păcatelor (Ioan 20, 21-23; F. Ap. 19, 18) și Hirotonia (Matei 18, 18; 28, 19).

3. Cultul euharistic în secolele II-III

Cultul liturgic al epocii apostolice s-a păstrat în următoarele două secole; el s-a dezvoltat
pe baza liturghiei Sfântului Iacob. În acest răstimp, Sfânta Euharistie (εὐχαριστία) continuă să
rămână elementul central al cultului. Încă de la sfârșitul secolului I, Euharistia se săvârșea o dată
pe săptămână, duminică dimineața25, fiind acordată credincioșilor pe nemâncate. Astfel,
Împărtășania fusese separată de agapa frățească26.
În primele trei secole, Împărtășirea se săvârșea frecvent și uneori chiar zilnic. Potrivit
Sfântului Ciprian, la jumătatea secolului al III-lea Euharistia se oficia zilnic la Cartagina27.
Împărtășirea era absolut obligatorie. Credincioșii care se abțineau de la Împărtășanie sau refuzau
să se împărtășească erau obligați să-și justifice abținerea; în caz contrar, ei erau amenințați cu
excomunicarea28.
Cultul euharistic era format din două părți: una didactică care consta din lecturi
scripturistice extinse (din Noul și Vechiul Testament), o omilie (predică) asupra celor citite,
rostirea de rugăciuni comune; cealaltă parte – liturgică – privea darurile care se așezau pe masa
altarului: pâine, vin și apă. Se utiliza pâinea dospită; azima s-a introdus în Apus de-abia în secolele
VIII-IX. Vinul de preferință roșu se amesteca cu apă29. Pentru vin se utiliza un potir (ποτήριον sau
calix) confecționat la început din lemn, apoi din sticlă sau din metal 30. Episcopul sau preotul se
rugau, sfințind darurile. Diaconii duceau Sfânta Împărtășanie celor absenți (bolnavi, neputincioși

22
F. Ap. 20, 7-12; vezi și Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, pp. 25-26; Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu,
Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 91.
23
F. Ap. 20, 7; în acest sens, vezi și Învățătura celor 12 Apostoli (Didahia) XIV, 1; Pliniu cel Tânăr Epistolae, X, 96.
24
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, p. 26; Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr.
prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 92.
25
Învățătura celor 12 Apostoli (Didahia) XIV, 1; în scrisoarea pe care i-o adresează împăratului Traian prin anul 112
(de verificat!!) (Epistulae, X, 96), Pliniu cel Tânăr mărturisește că creștinii oficiază Sfânta Euharistie în cursul
dimineții: „[Creștinii n.n.] afirmau însă că singura lor vină sau greşeală era că obişnuiau să se adune într-o zi anumită
în zori (stato die ante lucem), să înalţe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu…”.
26
Din scrisoarea adresată împăratului Traian de către Pliniu cel Tânăr (Epistulae X, 96) rezultă / reiese că agapa
frățească avea loc după oficierea Euharistiei: „După toate acestea, obiceiul era să se despartă şi să se adune din nou
pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată…”; vezi și Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan,
Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 225.
27
Sfântul Ciprian, Epistulae 39, 4; 57, 3; 58, 1; 66, 3; Idem, De dominica oratione, 18.
28
Ion Bria, Dicționar, p. 216 (s.v. Împărtășire); vezi și Alexander Schmemann, Introducere în teologia liturgică (de
căutat în bibliotecă!!)
29
Ioan 19, 34.
30
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 226; Pr. Prof.
Dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 95.
și celor întemnițați). Se cântau psalmi sau imnuri creștine. Muzica instrumentală nu era admisă în
cult. Cei cu păcate grele nu primeau Sfânta Împărtășanie decât după o îndelungată penitență. De
altfel, Împărtășirea era precedată de mărturisirea păcatelor (spovedanie)31.
Încă de la întemeierea Bisericii, rugăciunea este nedespărțită / inseparabilă de cultul și
viața creștinilor. Apostolul Pavel le recomandă credincioșilor să se roage neîncetat32. Pentru
apostoli, rugăciunea și slujirea cuvântului fac parte din propria lor slujire 33. În epoca apostolică,
rugăciunile erau de obicei improvizate, servind nevoilor de moment ale comunității. Însă existau
rugăciuni euharistice a căror structură și conținut se fixaseră / se stabiliseră încă de timpuriu în
tradiția liturgică; este vorba despre rugăciunile păstrate în Învățătura celor 12 Apostoli34 și în
Scrisoarea I către Corinteni a Sfântului Clement Romanul35. De asemenea existau rugăciuni
ocazionale de cerere sau de mulțumire36. Rugăciunea domnească Tatăl nostru avea o deosebită
importanță; potrivit lui Tertulian, Tatăl nostru nu este altceva decât „o prescurtare a întregii
Evanghelii”37. Învățătura celor 12 apostoli recomandă fiecărui creștin să rostească Tatăl nostru
de trei ori pe zi38. Aceeași rugăciune făcea parte din ritualul cultului creștin la începutul secolului
al II-lea39. În secolul al IV-lea, rugăciunea Tatăl nostru a fost inclusă / integrată în ritualul Sfintei
Liturghii40.

4. Agapele
Termenul agapă derivă de la grecescul ἀγάπη (iubire, dragoste de verificat sensul !!).
Iubirea este cea mai importantă virtute creștină (I Cor. 13, 1-3). Ea a determinat modul de viață
personal și colectiv al creștinilor. În semn de iubire reciprocă şi de solidaritate, primii creştini se
întâlneau pentru a lua masa în comun; prin extensie, aceste mese au fost denumite agape („mese
ale dragostei frăţeşti”)41.
În Biserica primară, agapele erau organizate la sfârșitul Sfintei Liturghii, după împărtășirea
tuturor credincioșilor. Agapele au fost organizate pentru prima oară de către comunitatea creștină
de la Ierusalim. Ele se organizau prin contribuția membrilor comunității sau prin colecte făcute în
diaspora. La început, Sfinții Apostoli serveau la aceste „mese ale dragostei”; însă, datorită creșterii
numărului credincioșilor, Apostolii – care erau însărcinați și cu predicarea Cuvântului – n-au mai
putut să îndeplinească slujirea la agape / această sarcină pe care le-au încredințat-o celor șapte
diaconi hirotoniți de către ei prin punerea mâinilor (Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon,
Parmena și Nicolae)42.
În epoca apostolică, agapa era strâns legată de cultul propriu-zis, mai precis de Sfânta
Împărtășanie43. Agapele aveau un rol caritativ; la aceste mese, luau parte îndeosebi credincioșii
săraci care erau hrăniți pe cheltuiala întregii comunități.
La începutul secolului al II-lea, agapa se separase deja de Sfânta Liturghie; cel puțin asta
reiese din afirmația lui Pliniu cel Tânăr potrivit căruia, credincioșii aveau obiceiul să se despartă
după adunarea euharistică „şi să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană
nevinovată”44. Sf. Ignatie al Antiohiei (†108) îi sfătuiește / îndeamnă pe credincioșii din Smirna
să organizeze agape doar cu binecuvântarea / aprobarea episcopului: „(…) fără episcop nu este

31
Ibidem, pp. 226-227; Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 95.
32
I Tes. 5, 17.
33
F. Ap. 6, 4; 10, 9; 16, 25.
34
Învățătura celor 12 Apostoli (Didahia), IX, 2-4; X, 2-6.
35
Sfântul Clement Romanul, Epistola I către Corinteni, 59, 4 – 61, 3.
36
F. Ap. 4, 23-31.
37
Tertulian, Despre rugăciune, I / Ion Bria, Dicționar, p. 340 (s.v. rugăciune).
38
Învățătura celor 12 Apostoli (Didahia), VIII, 3.
39
Sfântul Policarp, Scrisoarea către Filipeni, VI / 6 (de completat pagina!!!)
40
Ion Bria, Dicționar, p. 340 (s.v. rugăciune).
41
Ioan Bria, Dicționar (DTO), pp. 14-15 (s.v. „agape”).
42
F. Ap. 6, 3-5.
43
1 Corinteni, 11, 20-21.
44
Pliniu cel Tânăr, Epistolae, X, 96 (de făcut trimiterea exactă!!)
îngăduit nici a boteza, nici a face agapă; că este bineplăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă episcopul,
ca tot ce se săvârșește să fie sigur și întemeiat”45. Practica agapelor este atestată de-a lungul
secolului al III-lea. Tertulian, Minucius Felix și Clement din Alexandria subliniază / evidențiază
caracterul moral al / moralitatea agapelor care începeau și se terminau cu rostirea de rugăciuni și
erau însoțite de cântări de psalmi46. Clement din Alexandria (†215) face distincția între agapele cu
caracter luxurios și agapa prin care ne împărtășim din Hristos47; el face aluzie la abuzurile care se
produceau în timpul agapelor. Practica agapelor este atestată și în secolul al IV-lea. Însă, din cauza
abuzurilor săvârșite în timpul agapelor, Biserica a reglementat organizarea acestora. Canonul 28
emis de Sinodul local de la Laodiceea (343) interzice organizarea agapelor în casele domnești sau
în biserici48.
Practica agapelor a dispărut cu timpul. Ea se păstrează / supraviețuiește în tradiția Bisericii
Ortodoxe sub forma anaforei sau a pâinii binecuvântate pe care preotul o împarte credincioșilor la
sfârșitul Sfintei Liturghii.

5. Sărbătorile creștine
Încă din epoca apostolică, Duminica sau „ziua domnească” (κυριακὴ ἡμέρα) devine
sărbătoarea săptămânală a creștinilor49. Duminica era prăznuită ca zi a Învierii Domnului. În
această zi de repaus, creștinii se adunau pentru oficierea cultului. În scrisoarea adresată împăratului
Traian, Pliniu cel Tânăr face aluzie la cultul creștin duminical. El afirmă că creștinii se adună
pentru a săvârși Euharistia; ei îl preamăresc prin cânt pe Hristos. Oficierea Împărtășaniei era
urmată de o agapă frățească50. În 321, împăratul Constantin cel Mare a promulgat o lege care
instituia duminica ca zi de sărbătoare săptămânală pentru creștini în întregul Imperiu; în lege se
precizează că duminica este o zi de repaus, fiind consacrată cinstirii lui Dumnezeu51.
Încă din secolul I, iudeo-creștinii au prăznuit foarte probabil cele două mari sărbători
iudaice, Paștile și Cincizecimea, însă cu noua lor semnificație creștină: Învierea Domnului și
Pogorârea Sfântului Duh. Paștile (Πάσχα) erau sărbătoarea anuală a Învierii Domnului prăznuită
de către creștinii din întregul Imperiu. Data prăznuirii Paștilor a făcut obiectul așa-numitelor
dispute pascale care au izbucnit în secolul al II-lea52. Cincizecimea (Πεντηκοστή, dies pentecostes)
era sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh. Sfântul apostol Pavel menționează praznicul
Cincizecimii53.
Încă din secolul al III-lea se prăznuia în Orient sărbătoarea Întrupării Domnului și arătării
Lui (Ἐπιφάνια sau Θεοφάνια). Epiphania era serbată în 6 ianuarie, comemorând nașterea și botezul
Mântuitorului precum și descoperirea dumnezeirii Sale54. Se pare că sărbătoarea Epiphania nu s-
a generalizat în Răsărit decât în secolul al IV-lea55. Încă din primii ani ai secolului al IV-lea,
sărbătoarea Epiphania a fost introdusă în Apus, fiind prăznuită de Biserica Romei în data de 6
ianuarie.
Nașterea lui Iisus Hristos – fixată de tradiția creștină în 25 decembrie – fusese sărbătorită
mai întâi în Apus. Începând din a doua jumătate a secolului al IV-lea, sărbătoarea Nașterii
Domnului va fi prăznuită / serbată la aceeași dată și în Răsărit. În 25 decembrie 377, creștinii din

45
Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistola către Smirneni, VIII, 2.
46
Rămureanu, Șesan, Bodogae, IBU I, p. 232.
47
Clement din Alexandria, Stromate, III, 2.
48
Floca, Canoanele, p. … (de completat): „În casele domnești sau în Biserici nu se cuvine a face cele ce se zic agape
și a mânca în casa lui Dumnezeu și a așterne culcușul”.
49
F. Ap. 20, 7; I Cor. 16, 2; Apoc. 1, 10; Învățătura celor 12 Apostoli (Didahia), XIV, 1-2; XVI, 1; Iustin Martirul,
Apologia I, 67; Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către Magnezieni IX, 1.
50
Pliniu cel Tânăr (Plinius Minor), Epistulae X, 96.
51
CTh, vol. II, II, 8, 1, pp. 40-43; Codex Justinianus III, 12, 2 în CTh, vol. II, pp. 416-417.
52
Vezi, infra, p. … (de completat) (VII.7.1. Disputele pascale)
53
I Cor. 16, 8; cf. F. Ap. 20, 16.
54
Matei 3, 16-17.
55
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, pp. 229-230.
Antiohia au sărbătorit pentru prima oară nașterea Domnului separat de Botezul Domnului56; până
în acel moment cele două praznice / sărbători creștine fuseseră celebrate în 6 ianuarie. În 25
decembrie 379, Nașterea Domnului / sărbătoarea Nașterii Domnului era prăznuită la
Constantinopol; cu această ocazie, Sfântul Grigorie de Nazians rostea vestita cuvântare Hristos se
naște, măriți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-l!57 Astfel, pentru prima oară în Răsărit,
sărbătoarea Nașterii Domnului fusese celebrată separat de cea a Botezului (Epiphania)58.
Sărbătoarea Nașterii Domnului a fost suprapusă pe / peste sărbătoarea păgână a lui Mithra, zeul
soare, a cărui naștere era celebrată în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie). Astfel, Biserica
a reușit să anihileze cultul lui Mithra, care prin secolul al III-lea făcea o serioasă concurență
creștinismului59.
Sărbătorile consacrate martirilor erau unele dintre cele mai vechi sărbători creștine. Potrivit
Martiriului lui Policarp elaborat în 176, creștinii cinsteau ziua morții martirului, numită „ziua
nașterii” (γενέθλιος ἡμέρα) întru / pentru viața veșnică60. În cazul în care nu se cunoștea cu
exactitate momentul morții mucenicului, era celebrată ziua mutării moaștelor sale61.

56
Într-o cuvântare rostită în catedrala din Antiohia cu prilejul sărbătorii Nașterii Domnului (25 decembrie 386 sau
388), Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că această sărbătoare fusese introdusă în Răsărit cu aproape zece ani înainte,
deci probabil undeva între 376 și 378; vezi
57
PG 36, col. 311-334, apud Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op.
cit., vol. I, p. 95
58
Ibidem, p. 230.
59
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, Ed. IBMBOR, București, 1985, pp.
197-198.
60
Martiriul Sfântului Policarp, XVIII.
61
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Șesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., vol. I, p. 230.