Cultul şi viaţa creştină în epoca apostolică

La Ierusalim comunitatea creştină înfiinţată de Sfinţii Apostoli, în ziua Cincizecimii, continua

să trăiască în sânul poporului iudeu şi să meargă la templu, dar şi-a stabilit de la început un
cult şi o viaţă proprie, prin care se deosebea de restul poporului. Cultul creştinilor consta în
„frângerea pâinii”, făcută în adunări ţinute în case particulare. „Frângerea pâinii” era săvârşită
de Sfinţii Apostoli după porunca Mântuitorului, în amintirea cinei Lui şi se nume „Cina
domnească”. Că această cină avea un caracter sacru de taină creştină şi nu era un ospăţ sau o
masă obişnuită, o dovedesc cu prisosinţă cuvintele Sf. Ap. Pavel, care o numeşte
„împărtăşanie” cu sângele şi cu trupul lui Hristos. Frângerea pâinii mai era însoţită de
învăţătura Apostolilor şi de rugăciuni. Adunarea creştinilor se făcea în casă, nu la templu sau
la sinagogă. Creştinii se adunau „în toate zilele”, aşa cum mergeau şi la templu. Adunarea se
făcea seara, când credincioşii erau liberi de ocupaţiile lor zilnice şi când de altfel erau şi mai
feriţi de ochii iscoditori ai prigonitorilor.

În afară de Ierusalim creştinii erau dezlegaţi de practicile cultului iudaic şi cultul lor era
organizat prin analogie cu cel al sinagogii. Pe când la Ierusalim iudeo-creştinii puteau să
meargă la templu, atât cât era linişte, în diaspora, creştinii erau alungaţi din sinagogi şi nevoiţi
să se organizeze în comunităţi aparte, care nu mai aveau nici o legătură cu sinagoga.

Ei oficiau astfel numai cultul lor creştin, pe care-l săvârşeau credincioşii de la Ierusalim
în case şi cu care, fără îndoială, aveau asemănare. În general, cultul creştin a păstrat unele
forme din cultul sinagogii. În sinagogă se citea din Vechiul Testament, se cântau psalmi, se
rosteau rugăciuni şi cuvântări. Adunarea era prezidată de un apostol, dacă era prezent, sau de
întâistătătorul comunităţii, episcopul.

Ce fel de rugăciuni rosteau la început creştinii în adunarea lor, nu ştim. De regulă, ele erau
improvizate şi potrivite cu momentul şi scopul lor: unele erau rugăciuni euharistice, care
probabil s-au fixat de timpuriu, altele rugăciuni ocazionale, de cereri sau de mulţumire lui
Dumnezeu, în legătură cu nevoile şi cu bucuriile credincioşilor sau ale Apostolilor.

Rugăciunea comună şi obişnuită era cea domnească, Tatăl Nostru, care trebuia fi rostită de
trei ori pe zi.

Cultul creştin era însoţit uneori, în epoca apostolică, da manifestări cu caracter harismatic. Ele
sunt adeverite pentru Biserica din Corint.

Botezul. În comunitatea creştină se intra, după mărturisirea credinţei în Iisus Hristos şi a

păcatelor, prin Taina Sfântului Botez. De regulă, pregătirea era scurtă şi se reducea la
ascultarea unei predici. Botezul creştin se deosebea de cel iudaic, el era mai mult decât un rit
sau un simbol: el avea caracter de Taină, prin care se iertau păcatele şi se comunica harul
dumnezeiesc. Sfântul Apostol Pavel îl numeşte „baia naşterii din nou prin înnoirea Duhului
Sfânt” (Tit 3, 5), o condiţie pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Botezul putea fi săvârşit
şi de diaconi.
Încă înainte de sfârşitul sec. I, găsim botezul precedat de o pregătire mai îndelungată a celor
ce aveau să-l primească. „Învăţătura celor doisprezece Apostoli” este de drept socotită în
prima ei parte un catehism ce cuprindea învăţăturile morale pe care trebuia să le cunoască şi
practice creştinii. Conform aceluiaşi document, aflăm că cel ce dorea să i se administreze
Botezul, trebuia să postească o zi sau două. Posteau de asemenea şi cei care săvârşeau
Botezul. Se săvârşea botezul în apă curgătoare, dar şi în oricare altă apă. Dacă nu era destulă
pentru cufundare, se putea face Botezul prin vărsare de apă pe capul celui ce se boteza.

Botezul se săvârşea în numele Sfintei Treimi. Punerea mâinilor urma botezului şi-l completa.
La început ea era săvârşită numai de Apostoli şi era unită cu rugăciunea pentru primirea
Sfântului Duh de către cei botezaţi. Uneori ea era urmată de manifestarea harismelor.

Hirotonia slujitorilor Bisericii se făcea prin rugăciuni şi punerea mâinilor de către Sfinţii

Apostoli, precedată de postire. Este un act sfânt prin care se comunică harul lui Dumnezeu.
După Sfinţii Apostoli, hirotoniile au fost făcute de episcopii puşi de ei, asigurându-se astfel
succesiunea apostolică până azi.

Postul este şi el constatat, în practica vieţii creştine, încă de pe vremea Sfinţilor Apostoli. În

afară de împrejurimile despre care s-a vorbit mai sus, se postea înainte de sfârşitul secolului I,
miercuri şi vineri (iudeii posteau luni şi joi). Poate că în zilele de post, creştinii se adunau şi
pentru cult, obicei pe care-l găsim mai târziu (sec.III) în unele Biserici, de exemplu în
Biserica Africii.

Sărbători. Ziua întâi a săptămânii iudaice era zi de adunare şi de cult creştin, numită „ziua
domnească”. Învăţătura celor doisprezece Apostoli cere creştinilor să se adune şi să
săvârşească Sfânta Euharistie în această zi, caracteristica principală a vieţii religioase creştine.
Sfântul Ignaţiu o numeşte ziua în care a răsărit viaţa noastră, adică a înviat Hristos.

Iudeo-creştinii vor fi ţinut la început şi sărbătorile iudaice. Pe cele două sărbători mai mari,
Paştile şi Cincizecimea, cu care coincideau marile evenimente creştine, le-au ţinut de timpuriu
şi creştinii, cu noua lor semnificaţie: Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh. Probabil
în sec. III, se serba în Orient, la 6 ianuarie Epifania numită şi Theofania, o sărbătoare comună
pentru întruparea Domnului şi arătarea Lui, în amintirea naşterii şi botezului Mântuitorului şi
a descoperirii Sale dumnezeieşti unită cu evenimentul botezării în râul Iordanului, sărbătoare
care a trecut apoi şi în Biserica Romei. Sărbătoarea este menţionată, la începutul secolului al
IV-lea, în actul martiric al episcopului Filip de Heracllea, ca o zi sfântă, dar ea nu era
generală.

Pentru prima dată, s-a despărţit sărbătoarea Naşterii Domnului de cea Botezului, serbându-se
la 25 decembrie, în Biserica de Antiohia, în jurul anului 377, apoi la Constantinipol, în anul
379, când Sfântul Grigorie de Nazianz a ţinut celebra sa predică festivă: „Hristos se naşte,
slăviţi-L ! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L !” .

Viaţa creştină stă în strânsă legătură cu credinţa şi cu cultul, care era centrul şi manifestarea ei
cea mai frumoasă şi mai edificatoare. Creştinii trăiau o viaţă nouă, curată, superioară moral şi
iudaismului şi păgânismului. Spre deosebire de legalismul iudaic, creştinismul punea preţ pe
curăţia sufletească, pe iubire, pe bunătate, pe sinceritate, pe răbdare, pe milă, pe caritate şi
evită orice plăcere unită cu păcat. Aşteptarea revenirii Domnului întărea mult hotărârea
primilor creştini, de a fi găsiţi pregătiţi pentru primirea Lui.
Cu preceptele ce învăţau şi cu exemplele ce aveau , creştinii realizau o viaţă morală de o
frumuseţe necunoscută până atunci. Ei trăiau în dragoste, pace, în cumpătare, se îndemnau şi
se ajutau la cele bune.

Adunarea adesea pentru cult şi învăţătură, cunoaşterea creştinilor între ei, supravegherea
conducătorilor comunităţii, citirea cărţilor sfinte, conştiinţa demnităţii creştine, simţul
răspunderii morale, ridicau mult nivelul vieţii creştine faţă de al lumii celeilalte. Caritatea
devine o funcţiune morală normală a Bisericii. Pentru neînţelegerile lor, creştinii erau
îndemnaţi stăruitor să se judece între ei şi să nu meargă la judecata păgână.

Creştinismul cinstea şi recomanda tuturor munca, pe care Sfântul Apostol Pavel o învăţa şi cu
pilda mâinilor sale. El dă sfaturi morale tuturor categoriilor şi vârstelor. S-a ridicat mult
nivelul moral al vieţii familiale, prin cinstirea soţiei ca mădular al Bisericii şi soră a lui
Hristos, prin cinstirea şi grija de copii, ca „sfinţi” şi curaţi prin Botez.

Fireşte, unele umbre existau şi în această societate nouă, cu viaţa morală atât de frumoasă.
Mustrările pe care Sf. Ap. Pavel le adresează uneori credincioşilor, sfaturile insistente, arată
că unii cădeau în păcate şi slăbiciuni. Ele ţineau de firea oamenilor. Interesant e că Biserica
intervenea pentru cercetarea şi îndreptarea păcătoşilor şi excludea din sânul ei pe cei vinovaţi
de păcate grele. O disciplină bisericească s-a impus dintru început şi ea a servit pentru
menţinerea nivelului moral al comunităţilor. Spre deosebire, însă de sinagogă, Biserica nu
aplica pedepse corporale, ci spirituale, cu caracter moral.