Universitatea ”Ovidius” Constanța

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Disputele şi sinoadele ariene după

Sinodul I Ecumenic

Coordonator ştiinţific:
Pr. Conf. Univ. Dr. Cotan Claudiu

Susţinător:
Varganici Gheorghe

1
 Cuprins

Introducere......................................................................................p. 3
I. Disputele ariene în timpul lui Constantin cel Mare
1. Sinodul de la Niceea.................................................................p. 11
2. Ofensiva ariană.........................................................................p. 20
3. Sinoadele de la Tir şi Ierusalim................................................p. 24
II. De la ortodoxie la arianism
1. Sinodul de la Sardica................................................................p. 30
2. Arianul Constantiu...................................................................p. 35
3. Victoria omiană........................................................................p. 42
III. Spre un Imperiu ortodox
1. Căderea şi revenirea omienilor.................................................p. 49
2. Triumful ortodoxiei..................................................................p. 55
3. Un secol al schimbărilor...........................................................p. 59
Concluzii.........................................................................................p. 64
Bibliografie.....................................................................................p. 66

2
 Introducere

Răspândind mesajul propovăduirii Sale, Iisus vorbise mereu cu autoritate. Nu numai că

descoperise adevăratul înţeles al vechilor scripturi iudaice, ce îşi aveau împlinirea în El, ci Se
şi arătase ca Judecător al tuturor, prezent la sfârşitul timpurilor. Pentru ucenici, cunoaşterea
personală a lui Hristos era de ajuns pentru a spulbera orice îndoieli şi a-i încredinţa că
învăţătura pe care fuseseră trimişi să o răspândească era cea adevărată.
Fusese mult mai uşor pentru primii creştini să accepte ceea ce ei înşişi trăiseră decât
pentru generaţia următoare să creadă lucrurile care pentru ea se aflau departe în trecut. De
asemenea era foarte dificilă trecerea de la o mărturisire simplă a dumnezeirii Mântuitorului la
o expunere clară ce trebuia să aibă în vedere ochiul vigilent al intelectualilor păgâni. Iar dacă
pentru aceştia zeii Olimpului erau mai mult un mit, filosofia devenise un adevărat mod de
viaţă iar riturile de mistere, o aventură.1 Orice nou convertit la creştinism avea să aducă cu
sine o perspectivă străină privind persoana Mântuitorului, centrul religiei creştine, şi multe
întrebări odată cu ea, iar la acest adevărat atac al gândirii politeiste, creştinismul trebuia să
găsească o exprimare clară, care să nu lase loc de interpretări greşite. Conform lui John Stott,
Hristos este stânca pe care s-a construit creştinismul, iar dacă această stânca este mişcată,
înlăturată, religia întreagă se va dezbina.2
Greutatea constă într-un fapt pe care atât creştinismul cât şi iudaismul, dar şi unii
păgâni, îl acceptau şi predicau, şi anume unicitatea lui Dumnezeu. Filosofii vorbeau de mult
despre ceva Suprem, aflat mult deasupra planului existenţei umane, iar religiile politeiste ar fi
fost mereu gata să-şi subordoneze zeii antromorfi unei divinităţi aflate deasupra tuturor.
Ironic, acest acord asupra unui atribut al lui Dumnezeu era doar unul de suprafaţă. Prin
prisma creştinismului însă, istoria omenirii era însoţită de iubirea lui Dumnezeu şi pregătirea
pentru venirea unui Mantuitor-Dumnezeu în trup omenesc. Cum Dumnezeul creştin este unul
personal, mai mult decât perfecţiune şi infinitate abstractă, fapte precum o întrupare reală sau
unitatea Persoanelor treimice nu erau deloc incredibile. Dar pentru păgânii care se rugau unor
zei ce păreau să refuze orice răspuns strigătelor disperate ale omenirii, care căutau mai mult
justificare proprie decât dialog cu divinitatea, orice dumnezeu era separat de conceptul milei
sau al iubirii. El devenea nu o fiinţă, ci mai mult un lucru sau o idee învăluită de misticism, şi

1
John R. Stott, Basic Christianity, Ëerdmans, Michigan, 1971, p. 13
2
Ibidem

3
era îndepărtat de lume prin transcendenţa sa. Pentru o asemenea gândire, Mântuitorul putea fi
un erou, un profet, un demizeu sau un înger, orice în afară de Dumnezeu în formă umană.
În această situaţie se alia societatea contemporană apariţiei şi dezvoltării arianismului,
erezia a cărei traiectorie ascendentă şi descendentă următoare sinodului de la Niceea va
constitui subiectul acestei lucrări. în cele ce urmează se va încerca o expunere cât mai
obiectivă a faptelor istorice, uneori oferind interpretări diferite din partea cercetătorilor ce au
analizat critic cazurile respective, iar în general menţinând o viziune ortodoxă asupra
evenimentelor. Desigur că subiectul nu este deloc unul nou pentru istoria bisericească, prima
mare erezie a creştinismului ocupând un loc de cinste în studiile teologice istorice încă de la
sfârşitul secolului nouăsprezece, când H. M. Gwatkin, titularul catedrei de istorie bisericească
al universităţii Cambridge, scria doua lucrări pe această temă: “Studies of Arianism” şi “The
arian controversy”. O variantă favorabilă arianismului a faptelor petrecute a fost expusă de
către Rowan Williams în “Arius: Heresy and tradition” 3 din care vom aborda unele idei mai
interesante. La noi în ţara s-a remarcat profesorul loan Ramureanu cu articolele publicate în
“Studii Teologice” în care aborda teme privind diferitele sinoade ariene post-niceene.
Deşi cu caracter istoric, lucrarea de faţă nu poate să nu facă referire şi la elementele de
doctrină care au constituit atât o cauză cât şi un catalizator pentru conflictele religioase din
secolul al patrulea. Elementele dogmatice nu au influenţat doar luarea de poziţie ortodoxă, ci
şi împărţirea de-a lungul timpului în diferite facţiuni a partidei ariene. Spre deosebire de
aceştia, niceenii au păstrat hotărârea privind dumnezeirea Mântuitorului, centrul întregii
dispute, deşi unii au căzut în alte erori doctrinare încercând cu prea mult zel să o accentueze.
Tot excesul de zel, dar de data aceasta împotriva acuzaţiilor păgâne, era unul dintre motivele
apariţiei arianismului.
Încă de la începuturile sale, creştinismul a fost nevoit să-şi clarifice învăţăturile de credinţă,
în special datorită apariţiei ereziilor. Combătându-le, Biserica a putut astfel „să evidenţieze
adevărurile de credinţă conforme cu Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie”. Acest demers, prin care
se oferă răspuns la probleme din cele mai diverse, de la dogma Sfintei Treimi până la cele
învăţăturile referitoare la Parusie a condus la crearea de către Biserică, a limbajului metalogic,
antinomic al dogmelor „înzestrate cu o precizie uimitoare.
Istoria bisericii universale a cunoscut de-a lungul timpului o seamă de evenimente
marcante pentru învăţătura de credinţă ortodoxă, o importanţa aparte având-o cele şapte Sinoade
Ecumenice în care s-a formulat, apărat şi întărit dreapta credinţă faţă de învăţăturile greşite
(ereziile) apărute în sânul comunităţilor creştine, hotărârile luate în aceste Soboare Ecumenice

3
Maurice Wiles, Archetypal Heresy: Arianism through the Centuries, Oxford University Press, Oxford, 2001, p. 3

4
devenind normative pentru întreaga Biserică Ortodoxă, atât din punct de vedere canonico-juridic,
cât mai ales în materie de dogme.
Ca operă dogmatică a primelor două Sinoade Ecumenice, Niceea din anul 325 şi
Constantinopol din anul 381 de unde îşi trage şi numele, Simbolul Niceo-constantinopolitan,
Simbolul credinţei sau simplu spus Crezul, este cea mai însemnată mărturisire de credinţă a
Bisericii Ortodoxe. Formularea Simbolului de credinţă s-a făcut deci, la aceste două sinoade
ecumenice ca răspuns la două dintre marile erezii ale secolului al IV-lea, erezia ariană şi cea
pnevmatomahă, ambele considerate erezii antitrinitare şi ambele fiind marcate de confruntării şi
dispute teologice aprige în ceea ce priveşte dogma Sfintei Treimi.
În acest context, având în vedere amploarea tulburărilor din rândul credincioşilor era
necesar ca Biserica să îşi prezinte în mod oficial punctul său de vedere ortodox, astfel a rezultat
formularea „Simbolului de credinţă” care este mărturisit de întreaga Biserică creştină de atunci
înainte de mai bine de 17 secole, formula stabilită atunci reprezentând o unitate sacră exemplară
între Scriptură - Tradiţie – Biserică, o admirabilă sinteză dogmatică a conştiinţei creştine.
Ori, în conştiinţa tuturor începând cu Sinodul I Ecumenic şi continuând apoi cu Sinodul II
Ecumenic şi până la sfârşitul acestei lumii „a fi niceean însemna a fi ortodox”, adică, a crede acea
învăţătură pe care Sfinţii Părinţi de la aceste sinoade, sub pronia Duhului Sfânt au dat-o Bisericii
creştine universale, pentru mântuire. Reţinem, de asemenea, că începutul secolului al IV-lea este
numit şi „epoca de aur” a Simbolului de Credinţă Niceo-constantinopolitan, întrucât, prin aria
misiunii sale Biserica va trece de la credinţa biblică la cea dogmatică, adică la mărturisirea în
formule sau dogme acceptate de întreaga Biserică, şi asta în contextul exigenţei afirmării şi
formulării dreptei credinţe mântuitoare a Bisericii împotriva ideologiilor greşite care aşa cum am
amintit au provocat multă tulburare în primele secole creştine.
În această lumină, putem considera Crezul drept cea mai concisă şi mai exactă expresie a
temeiurilor credinţei ortodoxe din toate timpurile, cu o rezonanţă considerabilă atât pentru viaţa şi
misiunea Bisericii, cât şi pentru fiecare membru în parte, întrucât, receptarea acestei mărturisiri
identifică pe credincios cu credinţa apostolică de la Niceea şi Constantinopol, făcând astfel
legătura istorică dintre noi şi toţii ceilalţi care de-a lungul timpului s-au considerat ortodocşi şi au
urmat îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice „cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se
mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 10).
Notăm deci, că ereziile antitrinitare s-au născut din neputinţa înţelegerii tainei lui
Dumnezeu Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane, şi deşi s-a încercat depăşirea acestei neputinţe
prin raportarea datului revelat la mediile culturale ale diverselor perioade traversate de către
Biserică acest demers în loc să stopeze demersul, din păcate l-a potenţat şi mai mult.

5
 Acest lucru a fost posibil şi dacă ţinem seama de faptul că primii creştini proveneau dintre
iudei sau alte curente din filosofia antică aşa cum observa renumitul teolog Adolf Martin Ritter, la
care se pot adăuga şi unele cauze subiective cum ar fi terminologia nespecificată sau nedefinită,
alături de operele teologice ale vremii lipsite de acelaşi inconvenient Toate acestea la un loc au
produs confuzii teologice printre cei neiniţiaţi dar frământaţi de anumite discuţii teologice, mânaţi
poate şi de un duh al mândriei şi de afirmare, aşa cum a fost de fapt mai în toate cazurile ereticilor.
Teologia creştină din secolul al IV-lea în centrul căreia se afla dogma Sfintei Treimi aşa
cum se cunoaşte era un subiect de interes deosebit în contextul religios şi cultural al vremii, fapt
pentru care, trebuia clarificată într-un fel această învăţătură, iar pentru realizarea acestui lucru era
necesar apărarea fiecărei persoane treimice în parte, ori, în cadrul acestor dispute vedem că
persoana cea mai „expusă” era Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Acest fapt se datora întrucât, Fiul
este cel care s-a Întrupat şi a împlinit lucrarea de răscumpărarea a omului din păcat. Reţinem în
acest sens şi schema pe care pe care părintele Boris Bobrinskoy o propune pentru abordarea
dogmei trinitare, respectiv: Tată-Duh-Hristos, viziune vechi testamentară conform căreia Tatăl
trimite pe Duhul să pregătească venirea Fiului; Hristos-Tată- Duh, viziune nou testamentară după
care Fiul întrupat revelează oamenilor pe Tatăl şi pregăteşte pe apostoli să primească pe Duhul
Sfânt; apoi, Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt, ordinea clasică, în care Tatăl lucrând toate prin Fiul le
desăvârşeşte prin Duhul, fiecare dintre aceste având în centru pe Hristos – Domnul.
În consecinţă, ca răspuns la întrebarea în legătură cu natura ereziei arianiste putem afirma
că, arianismul este o erezie trinitară pentru că viza relaţia dintre Persoanele Treimice, dar cu
consecinţe hristologice întrucât doctrina lor lovea în primul rând în Fiul şi lucrarea mântuitoare a
Acestuia, înţelegerea corectă a acestei erezii în contextul filosofic, cultural şi mai ales religios al
vremii oferind acest răspuns argumentat dogmatic atât cu privire la combaterea ereziei arianiste,
cât şi în ceea ce priveşte formularea Simbolului Niceo-constantinopolitan.
Din partea celor care au luat apărarea dogmei de la Niceea împotriva arienilor evidenţiem
pe Sfântul Atanasie cel Mare care cu geniul său, a propus şi impus un termenul nebiblic
όμooύσιoν, ca valid dogmatic, prin care explica egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl.
În felul aceasta sfântul a dovedit inspiraţie teologică şi curaj faţă de tradiţia bisericească din acele
vremuri care era una restrictivă faţă de terminologia Sfintei Scripturi, respectiv, în mare parte era
tributară filosofiei elene. În acest context, inspiraţia Sfântului Atanasie s-a dovedit a fi una de
excepţie, întrucât formula όμοούσίος τώ πατρί – nu numai că a rămas în Simbolul
Niceo-constantinopolitan dar a şi devenit normativă în disputele teologice pentru păstrarea
neatinsă a credinţei ortodoxe şi pentru dreapta sa formulare, atât în primele secole creştine când s-a
cristalizat terminologia şi s-au formulat dogmele creştine, cât şi în contextul actual ca baza a

6
dialogului ecumenic.
Scopul învăţăturii lui Arie se poate să fi fost acela de a îndepărta creştinismul de
acuzaţia politeismului. Neputând să găsească o soluţie filosofică a faptului că Iisus Hristos
era Dumnezeu fiind în acelaşi timp şi om, în afară de aceea cum că ar fi fost un al doilea
Dumnezeu, acesta l-a negat lui Hristos dumnezeirea. Astfel apare în creştinism perspectiva
păgână a unei divinităţi îndepărtate de lume, care are nevoie de o creatură pentru a avea
contact cu lumea. Hristos este tară îndoială Fiul lui Dumnezeu, dar dacă este diferit de Tatăl
nu este Dumnezeu, iar dacă este Fiu nu este din veci împreună cu Tatăl. Conform axiomei
ariene, Dumnezeu nu poate fi nici creeat şi nici născut. Ceea ce nu este
Dumnezeu este creatură, ceea ce nu este veşnic este creatură4. în viziunea lui Arie, atunci când se
vorbeşte de veşnicia lui lisus Hristos este vorba doar de o veşnicie ca a tuturor
lucrurilor create, iar dacă este numit Dumnezeu, e vorba de un statut inferior. Chiar şi lipsa
păcatului (lucru care este exprimat clar de Sfânta Scriptură, deşi unii arieni au ajuns destul de
a aproape de a nega şi acest lucru) nu atestă decât virtutea unei voinţe libere aflate într-o
frământare continuă, ca şi a noastră, iar nu o stare de perfecţiune.
Doctrina aceasta cuprindea încă de la început contradicţii evidente. Arie cobora pe
Hristos la stadiul de creatură pentru ca mai apoi să îi ofere adorare, încercând să scape de
acuzaţia că ar fi păgân. Această adorare însă, neacordată unui adevărat Dumnezeu, nu e
altceva decât o formă de idolatrie. Deşi face din umanitatea lui Hristos faptul cel mai sigur, îi
refuză un suflet omenesc. Prin urmare Mântuitorul nu este nici Dumnezeu adevărat, nici om
adevărat, iar o asemenea fiinţă nu poate mijloci între oameni şi divinitate.5
În ciuda evidentelor lacune ale arianismului, acesta era potrivit multor locuitori ai
Imperiului. Imediat după edictul de la Milan, bisericile fuseseră invadate de oameni gata să se
convertească sau doar curioşi cu privire la credinţa creştină. O Biserică ce se declarase a fi
universală nu îşi permitea să se comporte precum o sectă elitistă, ci trebuia să primească cu
braţele deschise pe toţi doritorii. Cei mai mulţi dintre aceştia însă aveau dor o mică înclinaţie
spre creştinism, iar arianismul le-a permis să adopte religia păstrându-şi totodată gândirea şi
sistemul filosofic păgân. Departe de a fi îmbrăţişat doar de cei abia convertiţi, acesta s-a
infiltrat şi în rândurile celor ce încă se străduiau să pună de acord ideea filosofică de
divinitate cu întruparea Mântuitorului. Alţii căutau să fugă de sabelianism, negăsind însă
soluţii pentru această erezie, astfel încât au considerat arianismul ceva ce merită încercat

4
H.M. Gwatkin, The arian controversy, Longmans Green And Co, London 1889, p. 6
5
De altfel, discuţia era veche, încă de pe vremea lui Dionisie al Alexandriei (260-265), care, mai întâi a susţinut
subordinaţionismul, însă, la intervenţia episcopului Dionisie de la Roma, afirmă egalitatea deplină dintre Tatăl
şi Logos.

7
măcar pentru a vedea dacă poate să le ofere un avantaj asupra păgânilor ce îi acuzau de
politeism.
În ceea ce priveşte locul din care a început Arie să îşi răspândească erezia, au fost
descoperite două cauze posibile ale declanşării evenimentului. în primul rând Alexandria era,
pe atunci, tributară teologiei lui Origen în ceea ce priveşte naşterea din veci a Fiului din Tatăl,
în vreme ce antiohienii, a căror teologie cel mai probabil o învăţase Arie, puneau mai mult
accentul pe învăţăturile lui Origen privind subordonarea lui Hristos fată de Dumnezeu.6
Venind în Alexandria, Arie a avut ocazia să îşi improprieze unii termeni şi idei aparţinând lui
Origen, ceea ce i-a oferit un fundament pentru ideile pe care deja şi le formase privind relaţia dintre
Tată şi Fiu. Teologia origeniana însă era un amestec între analiza biblica şi idei
filosofice ce dăduse deja prilej de alte controverse înainte că ideea subordonării Persoanelor
treimice să apară în prim plan.7 După părerea unor teologi moderni, de altfel, înainte de a
apărea problema arianismului majoritatea teologilor creştini subordonau pe Hristos Tatălui,
într-un fel sau altul8. Ironic, ceea ce Arie nu avea să reţină din teologia lui Origen, anume
naşterea din veci a Fiului, va fi folosit de Sfântul Atanasie mai târziu pentru a-1 combate.9
Al doilea catalizator al răspândirii ereziei a fost persoana episcopului Alexandru, ajuns
ierarh după doi episcopi ce îl hirotoniseră pe Arie diacon, respectiv preot. înainte de
conflictul cu superiorul său, acesta avansase încet în rândurile clerului alexandrin, ajungând
să se bucure de un oarecare prestigiu. Este important de ştiut că modul în care era organizată
Biserica alexandrină era unul unic pentru acel timp, adoptându-se un sistem în care episcopul
era înconjurat de preoţi bucurându-se de mare autonomie ce îşi administrau fiecare parohiile.
Aceştia jucau un rol foarte mare în alegerea episcopului, ceea ce a contribuit la un mediu
predispus schimbărilor dese de conducere10. Deşi multe astfel de întâmplări sunt cunoscute,
cea care ne interesează în mod deosebit este încercarea lui Meletie de Lycopolis de a uzurpa
scaunul episcopal al lui Petru al Alexandriei, care fusese exilat în timpul persecuţiilor lui
Diocletian înţelegând situaţia, episcopul l-a excomunicat pe Meletie, dar a fost martirizat
înainte de a-şi putea relua locul în fruntea Bisericii alexandrine. Succesorul său legitim a fost,
pentru scurtă vreme, Achilas, urmat imediat de către Alexandru. Meletie, care fusese exilat
din Alexandria din cauza aceloraşi persecuţii anticreştine, revine în timpul acestuia şi

6
Alexa Popovici, Scrieri teologice anteniceene, Arad, Multimedia Internaţional,
1997, p.132;
7
John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 49;
8
R.P.C. Hanson, The Search for the Christian Doctrine of God: the Arian Controversy, T & T Clark, Edinburgh,
1988, p. 62
9
Fr. Georges Florovsky, Aspects of Church History, Norland Publishing Co., Belmont, 1975, p 44
10
Stuart George Hall, Doctrine and Practice in the Early Church, Eerdmans, Grand Rapids, 1992,p. 124-125.

8
formează o grupare schismatică în cadrul episcopiei. Materiale din Colecţia lui Teodosie
diaconul conţin pasaje confuze ce indică doi oameni aflaţi în legătură cu Meletie, unul dintre
ei având numele Arius.11 Teologii moderni au păreri împărţite referitoare la identificarea
acestuia cu Arie, argumentul opozanţilor acestei idei fiind acela ca Arius era un nume comun
în acea vreme sau ca duşmanii lui Arie ar fi folosit legătura sa cu Meletie, dacă aceasta ar fi
existat, pentru a-1 discredita12. în cazul în care, totuşi, conducătorul grupării schismatice şi
preotul alexandrin ar fi fost în legătură unul cu celălalt, aceasta nu ar fi făcut decât să
sădească sămânţa adversităţii între Arie şi episcopul legitim Alexandru. Chiar şi fără să îl cunoască
personal, influenţa meletiana din cadrul clerului alexandrin este posibil să fi ajuns şi
la Arie, decredebilizand în ochii săi pe ierarh.
După cum am amintit, preoţii din cadrul eparhiei se bucurau de un tratament libertin,
astfel încât deseori ajungeau la conflicte cu episcopul privind autoritatea. După ce a fost pus
în scaunul arhieresc, Alexandru a căutat dacă nu să îşi mărească autoritatea asupra preoţilor,
atunci măcar să se asigure de ortodoxia lor, cerându-le exegeze asupra unor pasaje
scripturistice. într-o asemenea exegeză aparţinând lui Arie a fost exprimată erezia acestuia13.
Ea se poate să fi fost provocată de o predică a episcopului Alexandru, ţinută în anul 318
(sau 319), în care vorbea despre „Marele mister al unităţii Treimii”. Arie s-a opus acestei
predici, considerând că Alexandru nu a reuşit să menţină o distincţie clară între persoanele
divine. în acelaşi timp, dorind să evite o concepţie politeistă despre Dumnezeu, a susţinut că
numai Tatăl este Dumnezeu în sensul cel mai complet al cuvântului. Fiul având un statut de
creatură, fiind creat de Tatăl înaintea existenţei timpului şi a celorlalte lucruri14.
Oricare ar fi fost motivul pentru care preotul alexandrin şi-a început revolta, credea el,
împotriva sabelianismului, aceasta a produs efecte pe care nici Arie însuşi probabil nu şi le-a
dorit. Până atunci Biserica se împotrivise păgânilor şi suferise persecuţii din partea acestora.
De acum însă creştinii aveau să îi persecute pe creştini, iar episcopii să anatemizeze alţi
episcopi. Ceea ce a reuşit Arie să demonstreze este că persoana divină a lui Hristos sta la baza
Bisericii şi odată cu incearea de alterare a ei dispare şi unitatea Trupului mistic al
Mântuitorului.

11
R.P.C. Hanson, The Search for the Christian Doctrine of God: the Arian Controversy, T & T Clark, Edinburgh,
1988, p. 4
12
ibidem, p. 5
13
Rowan Williams, Arius: Heresy and Tradition, Eerdmans, Grand Rapids, 2002, p. 40
14
Earle E. Calrns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Cartea Creştina, 1997, p. 127

9
Disputele ariene în timpul lui
Constantin cel Mare

10
 1. Sinodul de la Niceea

Primul sinod ecumenic, întrunit la Niceea în anul 325, deşi a reuşit să combată erezia
trinitară a preotului Arie (Άρειος) din Alexandria, nu a izbutit totuşi să îndepărteze influenţa
arianiştilor în Biserică sau la curtea imperială. Rezultatul a constat în mai mult de jumătate de
secol de lupte politico-religioase şi divergenţe între taberele ce se înmulţeau odată cu apariţia
unor noi ramuri ale arianismului.
Iniţiatorul acestei erezii, Arie, s-a născut în Libia în anul 256, formându-se mai târziu în
şcoala teologică a preotului Lucian de Antiohia, care fusese adept al antitrinitarianismului
dinamic sau subordinaţionist promovat de episcopul Pavel de Samosata, condamnat la un
sinod din Antiohia în 268. Colegii săi de studii sunt viitori episcopi şi totodată susţinători ai
ereziei sale: Eusebiu de Nicomidia, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea şi Leontiu de
Antiohia. Teologul baptist Roger Olson afirmă că nu doar arianismul, ci şi alte erezii şi-au
aflat rădăcina în învăţătura lui Lucian, influenţat la rândul său de ereticul cunoscut Pavel de
Samosata.15
După terminarea studiilor merge în Egipt, stabilindu-se în Alexandria, unde se remarcă
prin cultură sa şi prin calitatea oratoriei. Din acest motiv episcopul Petru al Alexandrei îl
hirotoneşte diacon, iar în anul următor este hirotonit preot de către episcopul Achilas, fiind
numit paroh al celei mai însemnate biserici din Alexandria, Baucalis. Conflictul dintre Arie şi
episcopul Alexandru al Alexandriei se pare că a apărut în urma alegerii acestuia în scaunul de
episcop în detrimentul lui Arie. Profesorul R.D. Williams este de părere că acesta din urmă ar
fi reacţionat la folosirea de către episcopul Alexandru şi alţi teologi alexandrini a unei retorici
privind unitatea de substanţă sau natura dintre Tatăl şi Fiul16.
începând cu anul 318 Arie îşi propagă erezia public, căpătând foarte repede adepţi din
rândul clerului şi cinului monahal din Alexandria. Drept urmare un sinod este convocat de
către episcopul Alexandru în anul 320, la care sunt invitaţi aproape o sută de episcopi din
Egipt, Siria şi Pentapole. Arie vine la sinod cu proprii susţinători, dar disputele teologice au
ca rezultat aprobarea de către sinod a învăţăturii că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă şi veşnic

l5
Roger E. Olson, The Story of Christian Theology: Twenty Centuries of Tradition & Reform, InterVarsity Press,
1999, p. 142
16
Journal of Theological Studies, vol. 34, 1983, p. 56

11
cu Tatăl. împreună cu Arie sunt excomunicaţi şi episcopii Secundus de Ptolemaida şi
Theonas de Marmarica, urmaţi de preoţi şi diaconi adepţi ai arianismului.17
Deşi acum condamnată de către Biserică, învăţătura lui Arie continuă să aibă susţinători
atât în Egipt, Libia şi Pentapole cât şi în Palestina şi Asia Mică. Episcopi precum Eusebiu de
Nicomidia, Eusebiu de Cezareea, Paulinus de Tir, Grigorie de Berytus sau Aetius de Lyda îl
consideră pe Arie nevinovat sau chiar îi acceptă învăţătura că fiind corectă. Arianismul capătă
astfel teren în Orient.18
După excomunicarea sa, Arie se refugiază la Eusebiu de Cezareea Palestinei, de unde îi
scrie lui Eusebiu de Nicomidia, care avea o mare influenţă la curtea imperială. Pleacă el
însuşi la Nicomidia, în 323, după ce prezentase foarte abil în scrisoare învăţătura sa ca fiind
în concordanţă cu cea a Bisericii19. în timpul petrecut aici scrie o culegere de imne şi cântări
bisericeşti în care se aflau mascate învăţăturile sale, numită Thalia sau Banchetul. Aceasta a
fost propagată mai cu seamă de Astherios din Capadocia, căruia i se refuzase intrarea în cler
pentru că jertfise idolilor pe vremea împăratului Diocleţian. Diaconul Atanasie, devenit mai
apoi episcopul Alexandriei, în lucrarea sa “Trei cuvinte împotriva arienilor” face referire de
mai multe ori la scrierea lui Arie, rezumând învăţăturile cuprinse în ea:
„ Dumnezeu nu a fost pururi Tată. Ci a fost cândva când Dumnezeu a fost singur şi nu
era încă Tată. Dar s-a făcut mai pe urmă Tată. Şi nu a fost pururi Fiul. Căci toate făcându-se
din nimic şi toate creaturile şi făpturile fiind făcute, Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut şi el
din nimic. Şi a fost odată când nu era. Şi nu a fost înainte de a se face. Ci a avut şi el un
început al creării. Căci a fost, zice, singur Dumnezeu; iar Cuvântul şi înţelepciunea încă nu
erau. Apoi voind să ne creeze pe noi, a făcut pe unul oarecare şi l-a numit pe El Cuvântul şi
înţelepciune şi Fiul, ca să ne facă pe noi prin El. Deci spunem că sunt două înţelepciuni, una
proprie şi existând împreună cu Dumnezeu; iar Fiul a fost făcut de această înţelepciune şi
împărtăşindu-se de ea a fost numit El singur înţelepciunea şi Cuvântul. Căci înţelepciunea,
zice, a existat prin înţelepciunea şi voinţa lui Dumnezeu. Astfel spunem că mai există şi alt
Cuvânt decât Fiul cel din Dumnezeu şi cel ce s-a împărtăşit de El s-a numit şi el Fiul, adică
Fiul şi Cuvântul după har. ”20

17
Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Cartea Creştină, Oradea , 1997, p. 127
18
loan Rămureanu, Istoria bisericească universală, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 2004, p. 134
19
lbidem, p.,135
20
Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilorîn PSB voi. 15, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
8.0.R., Bucureşti, 1987, p. 160

12
 Eusebiu de Nicomidia convoacă un sinod cu episcopii cărora le trimisese scrisori de
susţinere a lui Arie şi hotărăşte reprimirea acestuia în Biserică de către episcopul Alexandru
al Alexandriei. Acesta trimite scrisori mai multor episcopi, folosindu-se de argumente
scripturistice pentru a demasca erezia ariană, dar un nou sinod ţinut în Cezareea Palestinei
hotărăşte repunerea în trepte a tuturor celor excomunicaţi la sinodul din Alexandria.21
Profitând de situaţia politică tulbure, datorată conflictului dintre Constantin cel Mare şi
cumnatul său Liciniu şi de acest ultim sinod, arienii au început o propagandă violentă,
producând mare tulburare atât în Biserică cât şi în rândul poporului. Imnele religioase ale lui
Arie erau cântate pe străzi, iar în piaţă se discuta teologie, păgânii ironizând creştinismul.
Istoricul Eusebiu de Cezareea descrie haosul produs în rândul poporului de disputele
religioase: „Oraş după oraş, un episcop se ridică împotriva altuia; mulţimile ajunseseră să se
învrăjbească şi ele unele cu altele; puţin a lipsit ca ele să nu se înfrunte în luptă deschisă.”22
Nici măcar scrisoarea lui Constantin cel Mare, ajuns acum unic împărat, prin care
îndemna atât pe Arie cât şi pe episcopul Alexandru să se ierte şi să se împace reciproc, nu a
reuşit să pună capăt disputelor. Trimisă prin episcopul Osius de Cordoba, textul ei era unul ce
evidenţia grija împăratului mai mult pentru stabilirea ordinii decât a vreunui adevăr teologic.
“Din câte am aflat, punctual de plecare al neînţelegerii de astăzi a fost următorul:
Când tu. Alexandre, ai vrut să afli părerea fiecărui prezbiter al tău cu privire la un
anumit text din Scriptură (ba chiar legat de un punct cu totul lipsit de însemnătate al
neînţelegerii voastre) tu, Arie, ai dat un răspuns pripit care, din capul locului, bine ar fi fost
de nici măcar nu ţi-ar fi venit în minte, sau, de vreme ce tot îţi venise în minte, oricum, bine
ar fi fost să nu vorbeşti despre el. Aşa a încolţit în voi discordia, adunarea s-a împrăştiat iar
preasfântul popor al dreptcredincioşilor, tras fie într-o parte, fie în cealaltă, s-a despreunat din
armonioasa întocmire care-1 făcea un singur trup.
De aceea fiecare dintre voi se cuvine să-i dăruiască în egală măsură celuilalt iertarea sa
şi să primească întru sine dreptul îndemn pe care i-1 voi da eu, ca un împreună slujitor cu el.
Mă gândesc anume că ar fi fost bine dacă de la bun început n-ar fi pus nimeni întrebări legate
de asemenea lucruri, sau dacă, întrebarea odată pusă, n-ar mai fi venit răspunsul.”23
Împăratul Constantin a hotărât să îşi asume responsabilitatea convocării unui sinod
ecumenic, punând la dispoziţia episcopilor participant atât mijloace de transport cât şi cazare

21
loan Rămureanu, Sinodul I ecumenic de la Niceea. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul niceean în „Studii
Teologice", nr. 1-2/1977, p. 18
22
Eusebiu de Cezareea, Viata lui Constantin cel Mare în PSB voi 14, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 126
"Ibidem, p. 120

13
şi mâncare pe perioada desfăşurării sinodului. Iniţial plănuit să se desfăşoare la Ancira
(Ankara), acesta a fost mutat în cele din urmă la Niceea, aproape de Nicomidia, care era pe
atunci reşedinţă imperială şi de unde împăratul putea să supravegheze lucrările şi hotărârile
sinodului.
La sinod au participat, conform tradiţiei bisericeşti, 318 episcopi, mulţi dintre ei fiind
făcători de minuni, mărturisitori în cadrul persecuţiilor sau purtători de stigmata. Arie şi-a
aflat susţinători în 22 de episcopi, dintre ei făcând parte şi cei excomunicaţi de sinodul
alexandrin. Preşedintele de onoare era însuşi împăratul Constantin cel Mare, dar preşedinţia
efectivă a sinodului de la Niceea a fost asigurată de episcopii Eustatie al Antiohiei şi
Alexandru al Alexandriei.
Înainte de începerea lucrărilor efective ale sinodului s-a discutat erezia lui Arie pe
secţiuni, discuţii în cadrul cărora s-a remarcat Sfântul Atanasie, diacon pe atunci al
episcopului alexandrin. Deoarece Arie nu acceptă să îşi retragă ereziile, iar episcopii
ajunseseră să se acuze unii pe alţii şi să se plângă împăratului, cerându-i sprijinul, acesta a
poruncit să se ardă toate plângerile şi să se înceapă sinodul, aceasta făcându-se în prezenţa
lui, la 20 mai 325. Nu se ştie dacă Arie a fost prezent la discuţiile sinodului sau doar la cele
premergătoare lui. Chiar dacă susţinătorii săi aveau influenţă la curtea imperială, indignarea
provocată de erorile dogmatice ale arianismului era atât de mare încât sinodalii ajunseseră să
îşi astupe urechile pentru a nu le mai auzi. Dezbaterile ce au urmat au avut ca rezultat
convingerea că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu adevărat şi
consubstanţial sau deofiinta cu Tatăl. Arie şi adepţii învăţăturii lui au fost declaraţi eretici şi
anatematizati.24
Pe parcursul discuţiilor s-au profilat trei direcţii. Majoritatea, în frunte cu episcopii
Alexandru al Alexandriei, Osius de Cordoba şi diaconul Atanasie, susţinea dumnezeirea
Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl. Un alt grup, de circa 20 de episcopi,
printre care Secundus de Ptolemaida şi Teognast de Marmarica, susţinea învăţătura ariană. în
fine, ultimul grup, cel format în jurul lui Eusebiu de Nicomidia, susţinea asemănarea lui
Hristos cu Tatăl, o doctrină aflată între ortodoxie şi arianism ce mai târziu avea să primească
numele de semiarianism. Eusebiu de Cezareea Palestinei a prezentat şi el o mărturisire
proprie din care reieşea un subordinationism moderat.

24
Nathan. C. Kouns, Arius the Lybyan-A romance of the primitive Church, D. Appleton and co.,San Francisco,
1914, p 370

14
 In cele din urmă sinodalii au respins toate încercările de a diminua dumnezeirea Fiului şi au
exprimat această învăţătură de credinţă în şapte articole care formează Simbolul d credinţă
niceean.25 De asemenea, au fost anatemizaţi cei care afirmau că a fost un timp când Fiul nu exista,
ca a fost făcut din ce nu era sau dintr-o substanţă, sau că este schimbător şi nu
mereu Acelaşi. 26
“Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi
celor nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul
Născut, adică din [fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinta cu Tatăl, prin Care toate
s-au făcut, atât cele din cer cât şi cele de pe pământ;
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a întrupat şi S-a
făcut om, a pătimit şi a înviat a treia zi. S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii;
Credem şi în Duhul Sfânt.
Iar pe aceia care spun că a fost o vreme când [Fiul lui Dumnezeu] nu era şi ca înainte
de a Se fi născut nu era, şi că S-a făcut din cele ce nu erau, sau dintr-un alt ipostas sau
substanţă, sau pe aceia care spun că Fiul lui Dumnezeu este schimbător sau stricăcios, pe
[toţi] aceştia Biserica apostolească şi sobornicească îi dă anatemei."27
Piatra de temelie a crezului este termenul homoousios (όμοούσιος)28, introdus în crez la
îndemnul împăratului, probabil la iniţiativa consilierului său Hosius din Cordoba sau a
diaconului Atanasie, teolog profund, care mai târziu va deveni episcop al Alexandriei29.
Prin folosirea termenului homoousios (όμοούσιος) se sublinia identitatea de substanţă a
Tatălui şi a Fiului, afirmându-se astfel divinitatea completă a Fiului, cât şi eternitatea Să,
toate acestea fiind infirmate de Arie. Practic, la sinodul de la Niceea, în ce priveşte raportul

25
H.M. Gwatkin, Studies of Arianism, Deighton, Bell and Co., Cambridge ,1882, p. 38
26
Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină - O istorie a dezvoltării doctrinei, voi. 1, Polirom, laşi, 2004, p. 216
27
Teodoret de Cyr, Istoria Bisericeasca în PSB voi. 44, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 1995, p. 53
28
Termen nebiblic, folosit pentru a exprima raportul dintre natura lui Hristos şi natura divină (a Tatălui),
în secolul al lll-lea al erei creştine a fost folosit atât de heterodocşii gnostici, cât şi de unii teologi ai
Bisericii, mai mult sau mai puţin controversaţi, de ereticul Pavel de Samosata, cel mai important
reprezentant al monarhianismului dinamic şi probabil că a fost utilizat şi de susţinătorii monarhianismului
modalist (sau cel puţin l-i s-a atribuit în secolul IV folosirea lui), iar în secolul al IV-lea avea să fie
considerat iniţial termenul care reprezintă cel mai bine concepţia ortodoxă, fiind introdus în crezul
primului conciliu ecumenic al Bisericii, dar după zeci de ani de aprigi controverse asupra lui, chiar dacă
se impune, la al doilea conciliu ecumenic, într-o situaţie similară, cu referire la Duhul Sfânt, este ocolit
cu multă dibăcie." (Asist. Univ. Drd. Ciprian Bălăban, Termenul homoousios între erezie şi ortodoxie în
„Pleroma", anul X nr. 2/2008, p. 85)
29
loan Rămureanu, Istoria bisericească universală, voi. 1, Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti,
2004, p. 138

15
dintre substanţa Fiului şi a Tatălui, episcopii s-au împărţit în trei tabere: cei mai mulţi, în
frunte cu Alexandru al Alexandriei, Hosius al Cordobei şi diaconul Atanasie au susţinut
termenul homoousios (όμοούσιος) cu toate implicaţiile lui. Arie, împreună cu adepţii lui
susţineau termenul anomoios = neasemănător, susţinând că Hristos deţine o substanţă diferită,
neasemănătoare cu a Tatălui, cl fiind ocreatură a Tatălui.30 O altă grupare, în frunte cu
Eusebiu de Nicomidia, susţinea o variantă mai temperată, raportul dintre Tatăl şi Fiul fiind
definit prin termenul homoiousios (όμοιούσιος), care avea să evolueze între semnificaţiile de
esenţă (fiinţă, substanţă) asemănătoare, asemenea (Tatălui) în toate privinţele, de esenţă
similară, din aceeaşi esenţă.
Totuşi în crezul sinodului avea să se impună termenul homoousios (όμοούσιος), termen
care nu este întâlnit în Sfânta Scriptură şi care purta marca gnosticismului, a monarhismului
dinamic prin Pavel de Samosata şi chiar a sabelianismului, cu toate că nu sunt dovezi că a
fost folosit de Sabelie. După sinodul de la Niceea mulţi episcopi care au semnat crezul s-au
temut că nu cumva sublinierea unicităţii substanţei divine prin acest termen să aibă conotaţii
sabeliene. Situaţia era şi mai confuză datorită ambiguităţii termenilor οσσία şi ύπόστάσις,
care, aşa după cum rezultă din anatemele cuprinse în finalul crezului de la Niceea, erau de
fapt sinonimi. Atât οσσία, cât şi ύπόστάσις (traduşi în latină prin termenii substantia şi
subsistentia) puteau să însemne atât existenţa specifică a unui lucru, cât şi substanţa comună
din care mai multe lucruri puteau să se împărtăşească. Sinonimia acestor termeni avea să se
menţină până în a doua jumătate a secolului al IV-lea.31
Împăratul Constantin cel Mare a hotărât că episcopii ce nu vor semna acest document
să fie exilaţi, indiferent de treapta clericală din care ar face parte.32 De aceea, cu excepţia
episcopilor Secundus de Ptolemaida, Teognast de Marmarica şi a lui Arie însuşi, toţi părinţii
sinodali au semnat simbolul de credinţă, chiar şi episcopii Eusebiu de Nicomidia, Teognis de
Niceea şi Maris de Calcedon, care la început s-au sustras de la aceasta, dar în cele din urmă
au semnat de frica împăratului. Arie şi cei doi episcopi egipteni, împreună cu preoţii şi
diaconii care aderaseră la credinţa ariană, au fost exilaţi în Illyricul occidental.. Trei luni mai
târziu au fost exilaţi şi episcopii Eusebiu de Nicomidia şi Teognis de Niceea, deoarece, cu
toate că au acceptat Simbolul de credinţă, nu au recunoscut anatemele pronunţate împotriva

31
Robert Gregg & Dennis Groh Early Arianism, A View of Salvation, Fortress Press, Philadelphia, 1981, p. 2
32
Concerning Saint Constantine the Great and the Nicene Creed \n „The True Vine", Issue No. 15, Holy Orthodox
Church in North America, Boston 1992, p. 50

16
arianismului.33 În final, Arie rămăsese cu doar cinci susţinători din mulţimea de episcopi ce îi
aprobase învăţătura, iar şi aceştia erau acum în acelaşi statut ca şi el, exilaţi din porunca
împăratului. Acesta spera ca acum Biserica să fie lipsită de certurile interne, însă acest lucru
era greu de crezut, cu atât mai mult cu cât Sinodul evidenţiase deja două tabere în cadrul
ierarhilor.
La Simbolul Niceo-constantinopolitan s-au scris comentarii atât în perioada patristică, cât
şi în cea bizantină, a celui de-al doilea mileniu creştin. Primul comentariu creştin integral al
Simbolului Niceo-constantinopolitan se regăseşte în - Omiliie Catehetice aparţinând episcopului
Teodor de Mopsuestia, un mare interpret al Sfintei Scripturi, recunoscut în timpul vieţii sale ca
autoritate teologică care comentează fiecare articol din Simbolul credinţei.
În cel de-al doilea mileniu creştin avem mai multe comentarii alcătuite la Simbolul
credinţei Niceo-constantinopolitan, dintre care amintim pe cele mai importante. Reţinem deci
comentariul Sfântului Simeon Noul Teologul (Tesalonicului) căruia îi sunt atribuite trei exegeze,
două mai scurte şi una mai dezvoltată în care analizează şi comentează fiecare articol din Simbolul
Niceo-constantinopolitan. De fapt, primul comentariu al Sfântului este unul de analiză dogmatică,
al doilea insistă asupra relaţiei dintre Simbolul de credinţă şi Sfânta Scriptură, iar al treilea este o
explicare filocalică a Simbolului.
Astfel, cele trei lucrări ale Sfântului Simeon al Tesalonicului ne descoperă o viziune
teologică centrată pe explicarea amănunţită a Crezului ortodox, a modului cum acesta a fost
alcătuit, pe baza Sfintei Scripturi, de Sfinţii Părinţi în cadrul primelor două Sinoade Ecumenice
Niceea (325) şi Constantinopol (381). Pentru Sfântul Simeon proba autenticităţii credinţei este
deci, aşa cum am amintit pe de o parte Sfânta Scriptură, iar pe de altă parte Sfânta Tradiţie a
Bisericii, care îşi are izvorul în Hristos însuşi.
De aceea, actul teologhisirii trebuie să se facă conform acesteia „în acest chip teolghisesc
Sfinţii Părinţi, aşa cum a spus Dumnezeu Cuvântul, nefiind aceştia îndrăzneţi sau samavolnici şi
cu cugetare trufaşă, căci nu au spus lucruri născocite de ei, ci câte au primit de la Învăţătorul au
învăţat”.
Celelalte două comentarii la Simbolul Niceo-constantinopolitan au rămas unul din secolul
al XIV-lea, iar celălalt din secolul al XVII-lea, şi sunt exegeze încorporate în două Mărturisiri de
credinţă, una personală, iar alta a întregii Bisericii Răsăritene. Prima este atribuită patriarhului
ecumenic Filotei Kokkinos scrisă la începutul Mărturisirii lui de credinţă din anul 1351 (este o
lucrare redusă ca volum), iar una atribuită mitropolitului Petru Movilă al Kievului (1596-1646),

33
loan Rămureanu, Istoria bisericească universală, voi. 1,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 2004, p. 139

17
acesta din urmă putând fi considerată cea mai deplină expresie exegetică a Simbolului
Niceo-constantinopolitan în Răsărit în care se regăsesc trimiteri la comentariile anterioare,
respectiv la cel al Sfântului Chiril al Ierusalimului şi al Sfântului Simeon al Tesalonicului.
De asemenea, în perioada post-patristică mai amintim Mărturisirea Patriarhului Dositei,
lucrare care s-a bucurat de girul autorităţii celor patru scaune patriarhale istorice, apoi Enciclica
Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, Mărturisirea lui Ghenadie Scholarul, Răspunsurile Patriarhului
Ieremia al II-lea, şi Mărturisirea lui Mitrofan Critopoulos.
În afară de comentariile amintite, în secolul al IV-lea, în Răsărit se mai poate constata
existenţa unui comentariu, atribuit Sfântului Atanasie cel Mare – Ερμηνεια είς τό σύμβολον8 sau a
unui succesor, conform cercetărilor lui Caspari şi Kattenbusch.
Structural simbolul comentat este derivat din Simbolul consemnat de Sfântul Epifanie al
Salaminei la sfârşitul lucrării intitulate – Ancoratus, fiind asemănător cu Simbolurile de origine
siro-palestiniană, egipteană şi armeană, erminimia acestui simbol conţine observaţii dogmatice,
împotriva arienilor apolinariştilor, gnosticilor dochetişti şi pnevmatomahilor.
Alte comentarii cu referire la Simbolul de credinţă Niceo-constantinopolitan sunt indirecte
şi sunt realizate în manualele de dogmatică ortodoxă care în cuprinsul lor abordează aspectele
dogmatice sintetizate în crez ca: Sfânta Treime, hristologia, soteriologia, eclesioogia, eshatologia
etc.
Foarte important de reţinut este faptul că fiecare dintre articolele Simbolului de credinţă
este fundamentat pe texte biblice, dorinţa prezentării riguroase a acestor surse, apropiind această
lucrare din punct de vedere al concepţiei de cercetările teologice actualizate, ea putând fi văzută şi
ca un concentrat comentariu biblico-teologic în care Simbolul este pus în lumina teologiei biblice,
revelate, dispusă într-o ordine cerută de necesităţile spiritual-liturgice şi apologetice ale Bisericii
timpurii, menită să expună adevăratele înţelegeri ale Revelaţiei dumnezeieşti în faţa eterodocşilor.
Sursa acestei exegeze o constituie una din cele trei lucrări atribuită Sfântului Simeon al
Tesalonicului „Expunere foarte necesară făcută de acelaşi Sfânt Părinte despre dogmele din
Sfântul simbol de unde au fost adunate şi împotriva cui au fost ele rânduite”, în care sfântul
realizează pentru fiecare articol în parte trimiterea către Sfânta Scriptură.
Ori, descoperirea Simbolului Niceo-constantinopolitan într-o gamă de versete diferite
vechi şi nou-testamentare, complementare, îmbogăţeşte viziunea teologică despre învăţăturile pe
care le cuprinde succint.
Dispunerea citatelor sursă după fiecare cuvânt al Simbolului, este practic comentariul
alcătuit din învăţăturile revelate din Sfânta Scriptură, fapt ce determină totodată şi ordonarea lor
tematică. Fiecare cuvânt, expresie şi articol din Simbolul de credinţă par a fi mai curând nişte

18
concluzii ale versetelor biblice, deşi sunt aşezate înaintea lor.
Din această perspectivă, Simbolul credinţei, ca sumă a celor mai importante învăţături
creştine, este el însuşi un comentariu biblic, consacrat de Sfânta Tradiţie ca document oficial al
Sfintei Biserici în materie de credinţă.

19
 2. Ofensiva ariană

Discuţiile de la sinodul I ecumenic au dat naştere în rândul arienilor la două partide

diferite. Cei dintâi, fundamentaliştii, reuniţi împrejurul lui Arie şi al protectorilor săi, Eusebiu
de Cezareea Palestinei şi Eusebiu de Nicomidia, erau numiţi eusebieni din pricina celor doi
lideri politici, iar mai apoi acacieni după succesorului lui Eusebiu de Cezareea, Acacius. Al
doilea partid, desprins din rândurile arienilor în timpul discuţiilor de la sinodul Nicean, era
cel al semi-arienilor conduşi de Vasile de Ancira, Eustatie şi Eleusiu de Cizic şi Marcu de
Aretusa. Pentru o vreme au simpatizat cu acest partid şi Eusebiu de Samosata şi Chirii al
Ierusalimului.
Deşi se combăteau reciproc, adepţii celor două partide formau adeseori front comun
împotriva ortodocşilor care apărau credinţa niceeana. Biserica, deşi cu siguranţă nu era
ariană, totuşi nu reuşise să adopte definitiv crezul nicean. Tendinţa era atât în vest, cât şi în
est de a se opune schimbării. în est însă ereziile atacaseră întotdeauna persoana
Mântuitorului, iar una sau mai multe aveau chiar o doctrină asemănătoare cu arianismul.
Conservatorii orientali erau deci înclinaţi să privească spre hotărârile de la Niceea cu
îndoială, considerându-le inovaţii. Creştinismul vestic, bazându-se ca întotdeauna pe
autoritate, a acceptat uşor răspunsul la o întrebare nefamiliară. Deşi la fel de conservator ca şi
cel oriental, creştinismul apusean vedea în sinodul niceean un început al tradiţiei, în timp ce
în Orient aceasta îl precedea.
Locul în care sinodul de la Niceea avusese probabil cea mai puţină influenţă era însăşi
curtea imperială. Majoritatea celor de la curte înclinau spre arianism dintr-o simplă tendinţă
conservatoare alimentată de amintirea încă vie a ereziei sabeliene. Putem spune de fapt că, în
lipsa acestui mediu propice, arianismul nu ar mai fi reuşit să câştige teren după sinodul de la
Niceea. Pentru intrigile de la curte, chiar şi cei mai pricepuţi generali şi cei mai nobili
episcopi constituiau o pradă uşoară.
Împăratul Constantin era încrezător că sinodul pe care îl convocase reuşise să aducă
pace în biserică, dar conflictul se reluase aproape de unde fusese întrerupt de apelul
împăratului. Crezul care fusese semnat părea să fie dat uitării, iar episcopilor conservatori nu
le plăcea să li se aducă aminte că îl semnaseră mai mult siliţi. Ceea ce învăţaseră cu toţii la
sinod însă era precauţia.

20
 Drama familială de la curtea împăratului Constantin cel Mare a condus la revenirea
unora din episcopii aflaţi în exil. Fausta, a doua soţie a împăratului, dorind să asigure
succesiunea la tron a fiilor săi, Constantin al II-lea şi Constans, îl acuză de trădare pe fiul cel
mare al împăratului, Crispus, care este condamnat la moarte şi executat.34 Constantin cel
Mare cade sub influenţa surorii sale Constantia, care simpatiza cu arienii, şi în anul 326 îi
cheamă din exil pe episcopii Euseniu de Nicomidia şi Teognis de Niceea. Odată ajuns din
nou la curtea imperială, Eusebiu a revenit la influenţa pe care o avea înainte de sinod. în 327,
la insistenţele lui este chemat în exil şi Arie. Căutând sprijinul altor episcopi formaţi în şcoala
teologică a lui Lucian de Antiohia, dar şi având parte de suportul meletienilor din Egipt,
arienii au pornit ofensiva împotriva ierarhilor ortodicsi.
Un duşman periculos al arianismului era Eustatie de Antiohia care purtase după sinodul
de la Niceea un adevărat război literar cu arienii din Siria. Acesta intrase într-un conflict cu
Eusebiu de Cezareea Palestinei pe probleme doctrinare şi este acuzat de sabelianism şi
infidelitate faţă de familia imperială. Eusebiu de Nicomidia face o călătorie în Palestina, unde
îşi vizitează toţi prietenii arieni, iar la întoarcere, însoţit de aceştia, improvizează un sinod în
Antiohia pentru judecarea lui Eustatie. Sinodul a hotărât depunerea din scaun a episcopului
Antiohian, iar împăratul Constantin, l-a exilat în Traianopolis, unde a şi murit în anul 337.
După multe încercări nereuşite ale arienilor de a alege un nou episcop în Antiohia, a fost
impus un apropiat al împăratului, numit Eufroniu. înlăturarea lui Eustatie însă a fost foarte
aproape să aibă ca rezultat o revoltă sângeroasă, iar exilul său a provocat o schismă publică.
Adepţii crezului nicean au refuzat să-l recunoască pe Eufroniu şi s-au separat sub îndrumarea
preotului Paulin, rămânând fără un episcop pentru mai mult de 30 de ani. în următorii doi ani,
alţi zece episcopi ortodocşi aveau să fie exilaţi şi înlocuiţi de partizani ai realismului, dar cele
mai mari fortăreţe ale ortodoxiei niceene. Alexandria şi Ancira, erau încă îndrumate de către
Atanasie, respectiv Marcel. Dacă ultimul reuşise deja să se compromită printr-o teorie privind
întruparea Mântuitorului35, Atanasie al Alexandriei era imun la orice acuzaţie de erezie.
Urmărind să distrugă arianismul de la rădăcini, Marcel de Ancira se apropiase
ameninţător de mult de sabelianism. Episcopia pe care o păstorea era una mai ciudată, plină
de gali şi evrei şi inundată cu montanişti, manihei şi adepţi ai multor erezii şi superstiţii.
Speculaţiile teologice din jurul primului sinod ecumenic au fost primite aici mai mult ca un
motiv de ceartă decât pentru a fi înţelese. Dorind să pună de acord mai multe curente

34
Pr. Nicolae Chifar, Istoria creştinismului vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, laşi, 2000, p. 29
35
Pr. Ilie Negoiţă, Unele aspecte ale arianismului după condamnarea lui la Niceea 325 în „Glasul Bisericii", nr. 5-
6, 1969, p. 569

21
teologice, Marcel a fuzionat laolaltă mai multe erezii, încercând zadarnic în acest timp să
rămână fidel crezului nicean. Eroarea sa de care s-au folosit arienii a apărut într-o scriere
adresată împăratului Constantin cel Mare prin care combătea pe Asterius din Capadocia şi pe
episcopii semi-arieni Paulin de Tir şi Narcis de Neroniada. în cadrul unui sinod convocat în
Constantinopol în anul 330, Marcel de Ancira a fost depus din scaunul episcopal şi exilat, iar
în locul său a fost numit arianul Vasile. Eusebiu de Cezareea Palestinei a scris el însuşi două
lucrări pentru a combate teologia lui Marcel de Ancira.
Dacă Marcel le crease singur o portiţă arienilor prin care să îi fure scaunul episcopal,
aceştia au observat curând ca în cazul lui Atanasie al Alexandriei lucrurile nu aveau să
decurgă atât de uşor. Prezent la sinodul de la Niceea ca diacon. Sfântul Atanasie a fost ales
episcop al Alexandriei la trei ani după sinod, în ciuda opoziţiei ariene şi meletiene.36 Mizând
pe faptul că alegerea să în scaunul de episcop fusese contestată, meletienii şi arienii au făcut
plângeri privind intriga politică şi opresiunea la care erau supuşi. La început însă meletienii
nu au putut nici măcar să primească o audienţă din partea împăratului şi a fost nevoie de
intervenţia lui Eusebiu din Nicomidia pentru ca delegaţia trimisă de epsicopul melitian loan
Arkaph să fie primită la Constantinopol. Această delegaţie l-a acuzat pe Sfântul Atanasie că
ar fi impus o taxă specială în tot Egiptul pentru a mări venitul Bisericii. Din întâmplare, se
aflau atunci la Constantinopol doi preoţi din Alexandria care, auzind acuzaţiile la adresa
episcopului lor, au reuşit să le demonteze cu uşurinţă. Eusebiu de Nicomidia a orchestrat
împotriva episcopului Alexandriei noi acuzaţii: Atanasie conducea biserica prin aroganţă şi
violenţă, se folosea de magie, găzduia şi ajuta oameni suspectaţi de trădare.
Un caz special l-a reprezentat cel al lui Ischyras, care fusese hirotonit necanonic în
treaptă preoţiei, dar în cele din urmă, fusese condamnat de un sinod alexandrin din 324. A
continuat însă să slujească ca preot folosindu-se de o colibă pe care a transformat-o în loc de
rugăciune. A adunat în jurul său mai multe rude unor fani precum şi şapte alţi oameni. în
timpul unei vizite în zonă, Atanasie a auzit de Ischyras de la preotul din oraşul apropiat şi l-a
trimis pe Macarie, unul dintre clericii apropiaţi, să-l cheme pe Ischyras pentru a da explicaţii.
Macarie l-a găsit însă pe acesta în pat, bolnav şi incapabil să meargă. în loc să asculte
îndemnurile lui Macarie de a-şi înceta activitatea, Ischyras s-a alăturat meletienilor. Acestora
le-a spus o versiune a întâlnirii sale cu Macarie în care clericul folosise violenţa Şi spărsese
pocalul pe care-1 folosea la slujbe. Meletienii au transmis această relatare lui Eusebiu care i-a
îndemnat să o ducă înaintea împăratului într-o variantă mai înflorită. Astfel, în varianta

36
Jonathan Hill, The History of Christian Thought: the Fascinating Story of the Great Christian Thinkers and How
They Helped Shape the World as We Know It Today, Inter Varsity Press, Illinois, 2003, p. 44

22
ajunsă la urechile împăratului Constantin, Ischyras slujea Sfânta Euharistie atunci când
Macarie a intrat peste el, iar acesta nu doar i-a spart potirul, ci şi a răscolit Sfânta Masă.
Rudele lui Ischyras l-au convins în cele din urmă să-şi retragă declaraţia şi să prezinte
episcopului o scrisoare prin care admitea că toată povestea este o minciună pe care a fost
obligat să o relateze prin intermediul violenţei. Episcopul l-a iertat, dar l-a pus sub cenzură,
ceea ce l-a făcut să-şi reînnoiască peste puţin timp acuzaţiile. Sfântul Atanaşie era acum cel
care îi spărsese potirul, iar coliba lui Ischyras era o biserică pe care Atana'sie ar fi poruncit să
fie dărâmată.
A

In afară de acest scandal a mai apărut şi cel cu Arsenie de Hypsene, un episcop

melitian. Acesta a fost introdus, cu ajutorul unei mari sume de bani, în rândurile călugărilor
melitieni din Tebaida, pentru a se ascunde acolo, de către episcopul loan Arkaph. Apoi au
fost răspândite zvonuri cum că Sfântul Atanaşie a ordonat uciderea lui Arsenie şi a luat o
mâna de-a acestuia pentru a o folosi în scopuri magice. Prin oraş a apărut chiar şi o mână
despre care se spunea că ar fi cea în cauză. Această acuzaţie asupra Sfântului Atanaşie,
împreună cu ultima versiune a poveştii lui Ischyras, a fost trimisă lui Constantin cel Mare
care, uimit de aceste lucruri, a trimis pe cenzorul Dalmatius, fratele său vitreg, să
investigheze cazul.37
între timp, Sfântul Atanaşie însărcinase în diacon de-al său cu misiunea de-al găsi pe
dispărutul Arsenie. Mergând pe urmele acestuia, diaconul ajunsese până la o mănăstire
melitiana din Antaeopolis, în Egiptul de Sus. Preotul ce conducea mănăstirea, Pinnes, a aflat
de venirea diaconului şi l-a trimis pe Arsenie peste Nil, iar mai apoi în oraşul Tir. Diaconul
însă a făcut o descindere în mănăstire, de unde l-a luat pe Pinnes în Alexandria. Confruntat cu
călugărul ce îl călăuzise pe Arsenie în fuga acestuia, preotul a recunoscut totul şi i-a scris
episcopului loan Arkaph, avertizându-1 că tot complotul a fost descoperit, iar acuzaţiile
împotriva Sfântului Atanaşie ar trebui retrase. între timp, la un local din Tir, Arsenie a fost
prins de magistratul local, negându-şi identitatea până ce a fost recunoscut de episcopul de
Tir. Mărturisind şi el complotul împotriva Sfântului Atanaşie, a fost iertat de acesta şi a ajuns
în cele din urmă episcop în Hypsene. împăratul Constantin, fiind informat de toate aceste
evenimente, i-a scris episcopului alexandrin o scrisoare prin care îşi exprima indignarea faţă
de evenimentele ce avuseseră loc. Curând însă arienii aveau să îşi reia încercările de a-1
discredita pe Sfântul Atanaşie, mai ales ca împăratul convocase un sinod la Tir la care îi
poruncise acestuia să participe.

37
cf. Mitropolitul Ephraim de Boston, Saint Athanasius and the Arian Controversy, lectură susţinută la
conferinţa ortodoxă din Toronto, 1996

23
 3. Sinoadele de la Tir şi Ierusalim

Lucrările sinodului convocat de împăratul Constantin cel Mare s-au deschis la Tir, în
luna iunie a anului 335. Acesta, împlinind 30 de ani de domnie, dorea să restabilească pacea
în Biserică, considerând că cei care nu subscriu simbolului niceean sunt răzvrătiţi faţă de stat,
dar totodată căutând să îi aducă pe cei excomunicaţi la primul sinod înapoi în sânul Bisericii.
La sinod au participat în mare parte episcopi semi-arieni, dar Sfântul Atanasie a adus
aproape 50 de episcopi din Egipt, iar alţii precum Maxim al Ierusalimului şi Alexandru al
Tesalonicului doreau să se facă dreptate. împăratul Constantin era reprezentat la sinod de
comisul Flavius Dionisius. Cei mai mari adversari ai Sfântului Atanasie, şi totodată
componenţii comisiei de anchetă ce ar ti trebuit, chipurile, să îl judece, erau Teognis de
Niceea, Maris de Calcedon, Macedonius de Mopsuestia, Teodor de Heracleea, Ursaciu de
Singidunum şi Valens de Mursa, ultimii doi episcopi iliryeni fiind atraşi la arianism în timpul
exilului lui Arie în acea provincie.38
Acuzaţiile aduse Sfântului Atanasie erau diverse: despotism, sacrilegiu, magie,
desffânare, răzvrătire şi crimă. Episcopii melitieni îl acuzau că a poruncit să fie încarceraţi şi
bătuţi. Numărul mare al acuzatorilor şi părerea generală a celor prezenţi la sinod l-au făcut pe
Sfântul Atanasie să fie destul de descurajat în privinţa hotărârilor sinodului. Pe lângă toate
acestea, în adunare îşi făcut apariţia o prostituată, plătită de eusebieni, acuzându-1 pe
episcopul alexandrin că a comis desfrânare cu ea. Sfântul Atanasie tocmai se pregătea să îşi
facă apariţia în încăpere când unul dintre preoţii săi cu mai multă iniţiativă, Timotei, se
apropie de prostituată şi o întrebă dacă el este cel ce a păcătuit cu ea. Crezând că înaintea ei
stă Atanasie, pe care nu îl văzuse niciodată, femeia începu să plângă şi să strige că el este
acela cu care a desfrânat. Frustraţi, arienii o scoaseră imediat din încăpere.
Odată cu apariţia Sfântului Atanasie în mijlocul adunării acesta fu acuzat de aşa zisa
crimă amintită mai devreme, cea legată de Arsenie al Hypsenelor. întrebaţi fiind dacă îl
cunoşteau personal pe episcopul presupus mort, mulţi din tabăra arienilor răspunseseră
afirmativ. între timp în sală fusese introdus nimeni altcineva decât Arsenie, ascuns sub o
pelerină, care fu adus în faţa tuturor şi, descoperindu-i-se chipul, produse o reacţie de
stupoare. Sfântul Atanasie ridică pe rând cele două mâini ale lui Arsenie, întrebând pe

38
Pr. Nlcolae Chlfar, istoria creştinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei şl Bucovinei, laşi, 2000, p. 32

24
acuzatorii săi de unde a fost tăiată mâna pe care îl acuzaseră că ar fi folosit-o la magie.
Arienii începură să strige că acestea sunt vrăjitorii, pe când loan Arkaph, conducătorul
episcopilor melitieni, părăsi imediat sinodul. Aflând de aceste lucruri, prefectul arian al
districtului egiptean Mareotis s-a răzbunat instigând o mulţime de păgâni furioşi asupra
călugăriţelor creştine de acolo, care au fost violate.
Nici la sinod lucrurile nu decurgeau mai bine. Arienii trimiseseră o comisie de partizani
să fabrice dovezi împotriva Sfântului Atanasie în Egipt. Indignaţi, Maxim al Ierusalimului şi
Pafnutie părăsiră sinodul, susţinând că nu doresc să ia parte în hotărârile nedrepte ale
acestuia. Potammon, prieten cu Sfântul Atanasie, îi adresă lui Eusebiu de Cezareea o remarcă
ironică: „Tu şi eu am fost amândoi cândva închişi pentru credinţă. Eu mi-am pierdut un ochi,
tu cum ai scăpat?”39 Episcopii egipteni au început să protesteze, iar Alexandru al
Tesalonicului a denunţat trimisului imperial comploturile arienilor. Sfântul Atanasie însuşi a
plecat de la sinod înainte ca acesta să-şi dea verdictul, mergând la Constantinopol cu corabia
pentru a vorbi direct cu împăratul Constantin. In absenţa, participanţii la sinod au decis
depunerea din scaun şi interdicţia de a mai reveni în Alexandria.
Urmând programului stabilit anterior40, aceştia au plecat apoi la Ierusalim, unde au
sfinţit cu mare fast, la 14 septembrie 335, Biserica Sfântului Mormânt cu hramul învierea
Domnului. Adunarea episcopilor de acolo era cea mai mare de după Niceea. iar ceremoniile îi
aduseseră laolaltă şi pe arieni, şi pe ortodocşi, atât Maxim al Ierusalimului cât şi Eusebiu de
Cezareea fiind mai în largul lor aici decât în gălăgia sinodului de la Tir.
După terminarea festivităţilor, un nou sinod a avut loc aici, către care a fost adresată o
scrisoare a împăratului Constantin cel Mare:
„Constantin Biruitorul, Măritul, Augustul, către sfântul sinod din Tir
Ar fi fost probabil nimerit, şi întru totul pe potriva vremurilor noastre priitoare, ca
Biserica universală să se dovedească invulnerabilă, ca toţi slujitorii lui Horistos aş fi putut
rămâne în afara atingerii oricărei certări. Dar de vreme ce câte unii s-au astemit la drum
îmboldiţi de duhul neliniştitor al rivalităţii (şi drept urmare unei vieţi nu tocmai vrednice de
ei), ajungând să încurce toate lucrurile (o nenorocire mai mare după a mea părere, decât
oricare altă nenorocire), vă îndemn (pe voi care, cum vine vorba, aţi ajuns să alergaţi) să vă
adunaţi neîntârziat în sinod pentru a sări în ajutorul celor ce au nevoie de îngrijire şi pentru a-
i lecui pe fraţii aflaţi în primejdie de moarte, reunind între ele întru bună înţelegere
mădularele astăzi dezbinate şi îndreptându-i (cât îngăduie timpul) pe cei greşiţi, ca să aduceţi

39
H.M. Gwatkin, The arian controversy, Longmans Green And Co, London 1889, p. 24
^Pr. Nicolae Chifar, Istoria creştinismului, vol. Il, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, laşi, 2000, p. 33

25
din nou pe cuprinsul unor asemenea eparhii cuvenita bună înţelegere (pe care, vai ce cumplit
lucru, fost-au de ajuns atât de puţini ca să o tulbure).
Toţi oamenii socot eu că-mi dau dreptate să spun despre această bună înţelegere că dacă
lui Dumnezeu, Stăpânului a toate, ea îi este bine plăcută, pentru unii ca voi în caz că le veţi
reda pacea ea se va preface într-un motiv de nu tocmai măruntă mândrie. Aşadar: nu zăboviţi,
ci pe loc puneţi-vă la încercare râvnă, şi puneţi-le celor mai nainte arătate capăt, aşa cum se
cuvine, înţelegându-vă întreolaltă întru deplina voastră curăţie şi putere de credinţă. Fiindcă
atâta ne cere nouă întru deplină tăcere (dar mai ales vouă vă cere să o faceţi în tot locul)
Mântuitorul, Căruia îi slujim.
Nu vă vă lipsi nimic din cele în care credincioşiei mele îi revine cuvântul hotărâtor. Am
făcut tot ce ne-aţi cerut în scrisorile voastre. Trimis-am vorbă episcopilor despre care ne-aţi
vorbit, aşa cum doreaţi, ca să vină şi ei să ia parte acolo, alături de voi, la dezbateri. L-am
trimis şi pe consularul Dionisie să le amintească aceasta celor ce vor lua parte la sinod alături
de voi, şi să vegheze el însuşi necurmat şi în mod suveran la bună desfăşurare a lucrurilor.
Dacă însă cineva incerca-vă şi de data aceasta să-şi astupe urechile ca să nu-mi audă
porunca de a merge acolo (ceea ce însă nu-mi prea vine a crede) eu voi trimite numaidecât pe
altcineva care, în temeiul unui ordin imparateasc, îl va expulza, fâcându-1 să priceapă că nu
era cazul să se împotrivească unor porunci venite din partea împăratului, şi în folosul
adevărului.
Altminteri, sfinţiilor voastre, vă revine sarcina ca, intru deplinul consens al hotărârilor
voastre şi neluând aminte nici la antipatii şi nici la simpatii, potrivit canoanelor bisericeşti şi
apostolice, să închipuiţi un leac pe potriva greşelilor descoperite, sau, mai bine spus, spre
lecuirea celor ce vor fi căzut în greşeală, ca să scăpaţi biserica de orice ocară, ca să-mi uşuraţi
grijile şi ca, redându-le învrăjbiţilor de astăzi pacea, să vă dobândiţi nume cum nu se poate
mai bun.
Dumnezeu să vă aibă în paza Sa, fraţi iubiţi!”41
Sinodul a căutat deci să fie primiţi „cei din jurul lui Arie pe care urâta invidie i-a
alungat odinioară din Biserică”42. Constantin cel Mare primise pe Arie şi prietenul său
Euzoius în capitală imperiului, unde aceştia redactaseră o simplă mărturisire a lor de credinţă,
în care nu se aflau puncte neortodoxe. Socotind că, nefiind episcopi, nu era nevoie să le fie
impusă adeziunea la crezul niceean, împăratul a dat sinodului ierusalimiteam mărturisirea de

41
Eusebiu de Cezareea, Viata lui Constantin cel Mare în PSB voi 14, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 175-176
42
Pr. Nlcolae Chlfar, Istoria creştinismului vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, laşi, 2000, p. 33

26
credinţă, spre analiză. Sinodalii au aprobat-o şi au declarat reprimirea în comuniune a
autorilor ei. Au fost reînnoite condamnările la adresa Sfântului Atanasie şi s-au început
măsurile împotriva lui Marcel de Ancira.
între timp împăratul porunci printr-o scrisoare sinodalilor să se înfăţişeze la
Constantinopol pentru a se confrunta, de faţă cu el, cu Sfântul Atanasie. în capitala imperiului
au ajuns însă doar şase episcopi, printre care se numărau cei doi Eusebiu, al Cezareei şi al
Nicomidiei, şi cei doi episcopi din Ilyric, Ursaciu de Singidunum şi Valens de Mursa ce
probabil se aflau oricum în drum spre eparhiile proprii. De faţă cu împăratul, acuzatorii nici
nu au încercat să apere hotărârile sinodului de la Tir, ci l-au acuzat pe Sfântul Atanasie că ar
fi ameninţat cu înfometarea capitală imperială, spunând că poate oricând opri transportul de
grâu de la Alexandria spre aceasta. Fără a i se dă dreptul la apărare, Sfanţul Atanasie a fost
exilat în data de 5 februarie 336 la Treveri (Trier astăzi, în Germania), fiind primit acolo cu
multă cinste de către tânărul Constantin II. Mai târziu acesta avea să declare că tatăl său îl
exilase pe episcopul alexandrin în Galia pentru a-1 ţine departe de mâinile arienilor şi a potoli
spiritele. Revoltele din Alexandria nu au dus la schimbarea deciziei împăratului. Acesta însă
nu a permis că tronul episcopal dc acolo să fie ocupat (deoarece Sfântul Atanasie era exilat,
nu depus din scaun), dar l-a exilat în schimb pe episcopul melitian loan Arkaph, pe motiv că
provoca dezbinare în Biserică. La Constantinopol a sosit cam în aceeaşi vreme Marcel de
Ancira, pentru a-i prezenta lucrarea sa împăratului, care însă a dat-o episcopilor arieni ce s-au
folosit de ea, aşa cum am arătat mai devreme, pentru a-1 înlătura pe episcopul Ancyrei.
Sinodul de la Ierusalim hotărâse reprimirea lui Arie în sânul Bisericii, dar acest lucru
nu se putea face atât de uşor. Alexandrinii s-au opus primirii ereticului în comuniune cu ei,
iar patriarhul Constantinopolului, Alexandru ezită în a hotărî ceva. In aceste condiţii,
Constantin cel Mare îl chemă pe Arie la el, iar în faţa împăratului acesta jură că nu-i aparţine
învăţătura condamnată la sinodul de la Niceea şi semnă o mărturisire de credinţă. împăratul
Constantin i-ar fi spus, cu această ocazie: „Dacă credinţa ta e ortodoxă, tu ai dreptate să juri,
iar dacă nu este cea dreaptă, Dumnezeu să te judece pentru jurămintele tale.’*43 44 S-a fixat o zi
în care Arie să fie primit oficial în comuniune cu Biserica din Constantinopol. Patriarhul
Alexandru, foarte tulburat de acest lucru, a fost auzit rugându-se în biserică ca fie el fie Arie
să moară înainte ca o astfel de fărădelege la adresa credinţei să aibă loc.

43
loan Rămureanu , Lupta ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic până la moartea lui Arie în
„Studii Teologice", nr. 1-2/1961, p. 30
^Pr. Nleolae Chlfar, Istoria creştinismului vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei şl Bucovinei, laşi, 2000, p. 34

27
 Cu o zi înainte de primirea oficială ce fusese anunţată. Arie şi susţinătorii porniră într-o
procesiune prin Constantinopol. în mijlocul acesteia ereticul a suferit o ruptură intestinală şi a
murit subit. Moartea sa a fost privită de opozanţii acestuia ca pe o pedeapsă divină, iar Arie
asemănat cu luda. Doar Sfântul Atanasie a descris evenimentul cu rezervă şi demnitate. în
anul următor, 337, la 22 mai, moare şi împăratul Constantin cel Mare45, lăsând în urmă pe cei
trei fii ai săi, Constantin al II-lea, Constans şi Constantiu, sub care disputele ariene aveau să
continue.

45
Stellan Breieanu, o Istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 11

28
De la ortodoxie la arianism

29
 1. Sinodul de la Sardica

După moartea lui Constantin cel Mare, la tron i-au urmat cei trei fii ai săi, Constantin al
II-lea, Constans şi Constantiu. Domnia lor a debutat cu un măcel pus în aplicare de soldaţi în
urma testamentului lui Constantin cel Mare care dezvăluia ca moartea lui neaşteptată a fost
provocată de fraţii lui vitregi prin otrăvire. Ca urmare a acestui testament au fost ucise rudele
apropiate ale împăratului, excepţie făcând cei doi nepoţi minori, Gallus de 12 ani şi Iulian de
7 ani. Fiii lui Constantin au împărţit imperiul tatălui lor lăsat moştenire. Tracia şi Pont
fuseseră încredinţate verilor lor, Dalmatius şi Hanibalianus, dar armata nu dorea să fie
condusă de altcineva decât de fiii lui Constantin cel Mare. în cele din urmă. Constantin al II-
lea a rămas să guverneze Galia şi Britania, legiunile din Siria i-au asigurat estul lui
Constantiu, iar pentru cel mai tânăr, Constans, au fost lăsate provinciile Italia şi Iliricum. Una
dintre primele hotărâri ale celor trei împăraţi a fost întoarcerea episcopilor exilaţi la scaunele
lor. Acest lucru a fost decis în urma unei întâlniri din Pannonia în anul 338.
Chiar înainte de această decizie împăratul Constantin al II-lea îi permisese Sfântului
Atanasie să se întoarcă în Alexandria. La 23 noiembrie 337, episcopul Alexandriei a fost
primit cu mare entuziasm de clerul şi populaţia oraşului. Eusebiu de Nicomidia, ajuns din nou
episcop, şi-a reînceput intrigile la adresa Sfântului Atanasie. Deoarece poruncile lui
Constantin cel Mare privitoare la scaunul episcopal al Alexandriei nu mai aveau autoritate
odată cu moartea acestuia, Eusebiu a văzut posibilitatea creării unei schisme acolo. Arienii
din Alexandria au fost încurajaţi să îşi ţină adunări proprii şi li s-a dat un episcop, anume
Pistus, unul dintre ereticii excomunicaţi de Sfântul Alexandru. Acesta a fost sfinţit tot de un
excomunicat, episcopul Secundus de Ptolemaida. Următoarea mişcare împotriva Sfântului
Atanasie a fost excomunicarea formală a acestuia de către un sinod ţinut la Antiohia în iama
anului 338. Nu a fost adusă nicio acuză de erezie, doar unele mai vechi sau mai noi de revoltă
şi complot precum şi motivul că, după condamnarea sa la sinodul din Tir, a renunţat la
dreptul de a se apăra, căutând să opună deciziei sinodului pe cea a unei puteri civile.
Episcopul arian Pistus nu a fost însă numit în locul lui Atanasie, ci Grigorie din Capadocia,
care a putut fi pus în scaun doar cu ajutorul forţei militare. Sfântul Atanasie a fost exilat de
prefectul Apostat Filagrius. Sfântul Atanasie a plecat spre Roma, acolo unde se adunaseră
mai mulţi clerici din tot estul. Printre ei era şi Marcel de Ancira care, revenit din exil,
întâmpinase mari dificultăţi din partea episcopului Vasile, care îşi formase o partidă puternică

30
în Ancira. Episcopul Iuliu al Romei s-a comportat ca un adevărat arbitru al creştinătăţii, i-a
primit pe exilaţi, dar totodată i-a invitat pe arieni la un sinod pe care aceştia îi ceruseră deja
să-l organizeze. La Roma, a venit din partea noului episcop instalat la Alexandria un eretic
numit Carpones, dar din restul Orientului, nu a venit niciun răspuns. După multă întârziere,
un sinod de aproximativ 50 de episcopi a fost convocat în cele din urmă la Roma în toamna
anului 340. în favoarea Sfântului Atanasie venise o scrisoare din Egipt aparţinând unei
adunări de aproape 100 de episcopi din Egipt, Tebaida, Libia şi Pentacole adunată la
Alexandria. Cazurile au fost examinate. Marcel de Ancira şi Sfântul Atanasie au fost achitaţi,
iar episcopul Iuliu şi-a luat sarcina de a comunica decizia sinodului celor din Orient.
în scrisoarea sa, episcopul Iuliu îşi exprimă uimirea pentru reacţia episcopilor orientali
la invitaţia sa de a participa la sinod. Chiar trimişii lor erau cei care îi solicitaseră să
organizeze sinodul, iar nişte oameni care ignoraseră hotărârile de la Niceea, folosindu-se de
eretici precum Secundus, Piscuş şi Carpones, nu puteau să creadă că deciziile de la Tir vor
rămâne nejudecate. O eventuală obiecţie referitoare la faptul că nu fuseseră anunţaţi din timp
în legătură cu sinodul ar fi fost valabilă, scria Iuliu, dacă ziua în care fusese programat acesta
i-ar fi găsit în drum spre Roma. Cât despre primirea lui Atanasie, aceasta nu fusese făcută
fără motiv deoarece scrisorile eusebienilor împotriva lui erau inconsistenţe, fiecare descria
faptele într-un alt mod.46 în plus, acestea erau contracarate de scrisorile în favoarea
episcopului Alexandriei venite din Egipt sau din altă parte. Acuzatul aşteptase judecata
sinodului timp de 18 luni la Roma pe când eusebienii numiseră în mod necanonic un străin în
locul său în Alexandria şi-l instalaseră pe acesta folosindu-se de soldaţi trimişi tocmai din
Antiohia şi deranjând pacea în Egipt. Cât despre Marcel de Ancira, acesta negase acuzaţiile
de erezie şi prezentase o mărturisire de credinţă ortodoxă. Trimişii români la sinodul din
Niceea fuseseră de asemenea martori la rolul pe care acesta îl jucase în sinod. Episcopul Iuliu
îi acuză pe eusebieni că ei sunt cei responsabili pentru problemele, plângerile şi violenţele
care aveau loc în toate provinciile orientale. Era timpul ca ei să pună capăt acestor divergenţe
pentru care aveau să răspundă în ziua judecăţii. Destul de severă, scrisoarea lui Iuliu contrasta
cu epistolele mereu ambigue ale eusebienilor. Singura sa greşeală fusese susţinerea lui
Marcel de Ancira a cărui doctrină se apropia foarte mult de cea sabeliana.
Răspunsul orientalilor a venit în vara anului 341, când 90 (sau 97) de episcopi s-au
întâlnit la Antiohia pentru a sfinţi o biserică începută de Constantin cel Mare. Acesta însă era
doar un motiv pentru a ţine un nou sinod. Caracterul acestuia este unul supus polemicilor.

46
Pr. Nicolae Chifar, Ortodoxia în confruntare cu arianismul. Episcopatul apusean în apărarea crezului niceean
în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuta-laşl", Teologie, tom IV, 1997-1998, p. 190

31
 Sfântul Ilarie de Poitiers spune despre sinod că a fost o adunare a sfinţilor, iar canoanele de
acolo şi-au găsit locul în colecţiile autorizate. Totuşi, realizarea principală a sinodului a fost
confirmarea depunerii din scaun a Sfântului Atanasie şi compunerea de mărturisiri opuse
celei de la Niceea. Eusebienii doreau să încerce impunerea unei mărturisiri ariene, dar tot
ceea ce realizaseră era mai multă confuzie. Adepţii crezului nicean nu acceptau ca acesta să
fie înlocuit, iar conservatorii arieni nu doreau să facă din persoană Mântuitorului un semn de
întrebare.
Eusebienii au început prin a redacta un crez ambiguu şi evaziv47, foarte asemănător cu
mărturisirea lui Arie şi Euzoius în faţa împăratului Constantin, prefatandu-1 printr-o declaraţie
în care afirmau că nu erau adepţi ai lui Arie, ci independenţi de el. Acest crez nu a fost bine
primit de către arienii conservatori care aveau standarde mai vechi astfel că nu au aderat la
partida eusebiana. In loc să formuleze ei înşişi un crez nou, aceştia din urmă au scos la iveală
o lucrare a respectatului martir Lucian de Antiohia. învăţătura acestuia era în esenţă
conservatoare, dar înclina mult mai mult spre mărturisirea niceana decât spre cea ariană. 48
Ideea centrală din lucrarea lui Lucian de Antiohia este că Fiul lui Dumnezeu nu se supune
schimbării sau alterării morale, ci este o imagine invariabilă a dumnezeirii şi substanţă,
putere, cuvânt şi slavă a Tatălui. Sunt anatcmatizati cei care spun că a fost un timp când fiul
lui Dumnezeu nu era sau că El este creatură ca una dintre creaturi. Cuvintele mărturisirii de
credinţă, deşi aparent fidele doctrinei niceene, lăsau totuşi portiţe arienilor pentru a-şi
justifica doctrina. Teophronius de Tyana a prezentat o nouă mărturisire care conţinea o
anatemă directă la adresa lui Marcel de Ancira şi a tuturor celor aflaţi în comuniune cu el.
Aceasta a obţinut o aprobare momentană, dar adunarea a luat sfârşit fără ca ea să fie adoptată,
prin urmare mărturisirea lui Lucian a rămas crezul oficial al sinodului.
Cei nemulţumiţi au adunat câteva luni mai târziu un consiliu propriu şi au alcătuit un al
patrulea crez care i-a fost prezentat impartatului Constans în Galia ca fiind munca originală a
sinodului. Diferenţa faţă de mărturisirea lui Lucian este opoziţia mult mai mică faţă de
arianism şi forma mult mai blândă a anatemelor. Mărturisirile lui Teophronius de Tyana şi
Lucian de Antiohia au stârnit suspiciuni în Occident, mai ales că prima era o lovitură directă
adresată episcopului Romei. Era acum clar că adevăratul obiect al atacului îl reprezenta
crezul Lucian. Constans îi scrisese deja fratelui său Constantiu (Constantin al 11-lea era acum
decedat) pentru a cere organizarea unui nou sinod. Constantiu era ocupat cu războiul

47
Adrian Ignat, The Spread Out of Arianism. A Critical Analysis of the Arian Heresy, International Journal of
Orthodox Theology 3:3/2012, p. 119
48
Concerning Saint Lucian the Martir in „The True Vine", Issue No. 19, Holy Orthodox Church in North
Amerlca„Boston 1994, p. 30

32
persan49, astfel că nu a refuzat cererea fratelui său. Sinodul avea să aibă loc în vara lui 343 în
Sardica, oraş aflat în teritoriul stăpânit de Constans. Eusebienii s-au arătat descurajaţi de acest
lucru fiindcă după eşecul de a controla episcopii orientali din Antiohia, nu puteau spera să
realizeze acest lucru cu cei din Occident. Totuşi, aceştia se bucurau de susţinerea împăratului
Constantiu care se arătase de la bun început susţinător al partidei ariene.50 La Sardica au venit
înjur de 96 de episcopi occidentali în frunte cu venerabilul Osius de Cordoba printre care se
aflau Sfântul Atanasie şi Marcel de Ancira, Gratus al Cartaginei, Potasius al Milanului,
Maxim de Treveri, Fortunatiu de Acvilea şi Vincentiu de Capua. Orientalii, conduşi de Ştefan
al Antiohiei şi Acacius de Cezarea (discipolul şi succesorul lui Eusebiu), fiind, spun ei,
depăşiţi numeric, s-au pus de acord să călătorească şi să acţioneze împreună. Au început prin
a insista ca Sfântul Atanasie al Alexandriei, Marcel de Ancira şi Asclepius de Gaza să fie
îndepărtaţi din sinod fiind depuşi din scaun. Sinodul însă avea misiunea de a redeschide
întregul caz deoarece fusese convocat aproape exclusiv pentru acest scop, iar dacă acesta nu
putea fi îndeplinit, puteau foarte bine să plece acasă. Occidentalii erau hotărâţi să rezolve
întreaga problemă, dar eusebienii au refuzat să intre în sinod chiar şi atunci când Osius de
Cordoba le-a promis că-1 va lua pe Sfântul Atanasie cu el în Spania dacă ei nu vor dori să îi
recunoască achitarea. Auzind despre victoria împăratului la frontiera cu perşii, eusebienii au
părăsit sinodul noaptea cu pretextul că merg să îl felicite pe Constantiu51 52, iar occidentalii au
început sinodul.
Numărul de episcopi rămaşi la Sardica era de fapt destul de mic. Sfântul Atanasie
aproximează că înainte de plecare eusebienilor erau adunaţi aici 170 de episcopi, dintre care
cei eusebieni erau în număr de 76.' Aceştia au plecat nu atât pentru că erau în număr mai
mic, deoarece dacă ţinem cont că semnatarii lucrărilor sinodului au fost în cele din urmă 86,
taberele ar fi fost oarecum egale, ci pentru că ar fi fost mustraţi de conştiinţă. Intr-adevăr, nu
se puteau aştepta ca hotărârile pe care le luaseră în mod abuziv la sinoadele dinainte să fie
recunoscute, prin urmare aveau să fie ei înşişi acuzaţi pentru calomniile la adresa Sfântului
Atanasie. Partea ortodoxă a sinodului era în schimb încrezătoare în biruinţa adevărului, în
călăuzirea Duhului Sfânt şi în susţinerea generală a Bisericii. De altfel, la judecata sinodului

49
Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 12
50
Ovidu Albert, The council from Serdica(343) - crossing point between West and East în "Studia Antiqua et
Archaeologica" XII, laşi 2006, p. 98
51
Ibidem, p. 97
^Eusebiu de Cezareea, Viata lui Constantin cel Mare în PSB vol 14, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 139

33
au consimţit nu mai puţin de 284 de episcopi, fapt care a întărit autoritatea deciziilor luate în
privinţa nevinovăţiei Sfântului Atanasie şi a celorlalţi acuzaţi.53
Scrisoarea sinodală nu trata canoanele în sine, ci două dintre cele trei subiecte pentru
care cei doi împăraţi convocaseră sinodul: cercetarea sfintei şi dreptei credinţe pe care au
stricat-o, cercetarea situaţiei episcopilor depuşi din scaunele lor de către semiarieni şi
legalitatea acestor depuneri şi cercetarea abuzurilor şi violenţelor semiarienilor împotriva
clerului şi credincioşilor care nu au acceptat comuniune cu arienii sau cu semiarienii.54 în
ceea ce privea crezul, sinodalii nu s-au ocupat de această problemă (deşi unii ar fi dorit acest
lucru), susţinând că crezul de la Niceea nu ar trebui modificat sau înlocuit decât dacă ar fi fost
socotit că fiind greşit, iar acest lucru ar trebui să fie reamintit55 celor care încearcă să
găsească motive pentru a impune o nouă mărturisire de credinţă.
Canoanele sinodului au fost semnate doar de către episcopii prezenţi, devenind apoi
ecumenice prin împărtăşirea lor către toată Biserica. Cele douăzeci sau douăzeci şi unu de
canoane au ca subiect principal episcopii, fapt datorat numirilor şi depunerilor făcute de
arieni şi semiarieni. S-au tratat teme precum mutarea şi instituirea episcopilor în eparhiile
mici56, prezentarea acestora la curtea imperială57 (lucru neîngăduit de arieni, dar practicat în
continuare de episcopii africani chiar cu opoziţia lui Gratus al Cartaginei), instituirea
episcopilor sărindu-se peste procedurile de rigoare (practica a arienilor, mai ales în cazul
persoanelor nevrednice de episcopie) şi amestecul altor episcopi în eparhii şi cler58.
Episcopii orientali au ţinut, în grabă, un sinod la Philippopolis, în Tracia, reînnoind
condamnările asupra episcopilor marcel, Atanasie şi Asclepius. Noi anateme au fost date
opentru episcopii Iuliu al Romei, Osius de Cordoba, Protogenes de Sardica, Gaudentius de
Naissus şi Maximinus de Treveri deoarece aceştia îi considerau pe Marcel şi ceilalţi în
comuniune cu ei.

53
lbidem, p. 140
54
Pr. Nicolae Chifar, Istoria creştinismului vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, laşi, 2000, p. 36
55
Dr. loan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ed. a lll-a îmbunătăţită, Ed. Arhidiecezană,
Sibiu, 2005, p. 266
56
lbidem, p. 255
57
lbidem, p. 259
58
ibldem, pp. 261-265

34
 2. Arianul Constantiu

Între timp probleme noi se acumulau în Vest. în timp ce bisericile orientale erau
ocupate cu acuzaţii la adresa lui Marcel de Ancira şi Atanasie al Alexandriei, Europa avea
parte de pace de la Atlantic până la graniţele Traciei. Graniţa vestică a imperiului lui
Constantiu se afla la limita scandalurilor. Până atunci doar ecouri ale acestora ajunseseră în
Galia şi Spania, dar acum era timpul că arianismul să deranjeze liniştea Occidentului.
împăratul Constans nu avea intenţii rele şi pentru câţiva ani şi-a condus imperiul cu
autoritate. Mai apoi însă, probabil din cauza unor probleme de sănătate, s-a retras în izolare
cu gărzile sale, lăsându-şi supuşii la mila favoriţilor săi de la curte. De aceea, puţini i-au
regretat soarta atunci când armata din Galia l-a proclamat pe conducătorul lor Magnentiu
August în ianuarie 3 5 059. Aproape în acelaşi timp, vechiul general Vetranio a fost numit
imperator la Sirmium de către fiica lui Constantin, iar Nepotianus a revendicat titlul la Roma
ca nepot al lui Constantin. Armata lui Magnentiu însă a învins cu uşurinţă gladiatorii lui
Nepotianus şi şi-a continuat asaltul prin măceluri şi persecuţii. între timp, Constantiu a
revenit din Siria, a câştigat de partea lui regiunile din Iliricum, l-a convins pe Vetranio să
abdice de bună voie şi, cu forţe împrospătate, a pornit spre Alpi hotărât să încheie conflictul
dintre Magnentiu şi urmaşul lui Constantin cel Mare. Amândouă părţile s-au folosit de
intrigă, dar în timp ce Constantiu l-a câştigat de partea sa pe francul Silvanus, trimişii lui
Magnentiu nu au reuşit să obţină nimic de la precauţii greci. Bătălia decisivă a fost purtată
aproape de Mursa la 28 septembrie 351. După un măcel înfricoşător, uzurpatorul Magnentiu a
fost nevoit să se retragă în Acvilea. Vara următoare a fost forţat să plece din Italia, iar în 353
înfrângerea lui a fost definitivă într-o bătălie din Alpi. Odată Magnentiu înlăturat, Constantiu
a rămas stăpân peste întreg imperiul tatălui său.
Semiarienii nu au ezitat să profite de confuzia creată. Controversele în Orient
rezistaseră în ciuda anilor de aparentă pace şi nu era o sarcină grea să le facă să izbucnească
din nou. Cum rechemarea exilaţilor fusese făcută doar la presiunea Vestului, moartea lui
Constans deschisese drumul spre noi comploturi. Marcel şi Fotin au fost încă o dată depuşi
din scaun, Vasile de Ancira a fost reinstaurat, iar episcopia de Sirmium dată lui Geminius de
Cizic. Alţi episcopi orientali au fost de asemenea excomunicaţi, dar nimeni nu s-a atins de
Sfântul Atanasie deoarece Constantiu îi promisese mai mult decât o dată protecţia sa.

59
Stellan Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 13

35
 Magnentiu nu se amestecase în polemici, era mai probabil ca el să vadă şansa unui aliat în
Alexandria decât o problemă de interes pentru Apus. De îndată însă ce Constantiu devenise
stăpân al Galiei, şi-a propus să manipuleze episcopii apuseni spre o condamnare indirectă a
crezului nicean în persoana Sfântului Atanasie. Orice aprobare deschisă a arianismului era
imposibilă deoarece sentimentul apusean era setat împotriva acestuia de sinodul de la Niceea.
Liberiu al Romei păstra aceleaşi convingeri ca predecesorul său Iuliu, bătrânul Osiu de
Cordoba încă era un stâlp al creştinătăţii, în timp ce Paulin de Treveri, Dionisie al Milanului
şi Ilarie de Pictavium îşi dovedeau credinţa în exil. Cum la curtea imperială nu se găseau
oameni pe potriva acestora, doctrina a trebuit să fie lăsată pe planul al doilea. Constantiu a
început prin a cere episcopilor apuseni o condamnare sumară a Sfântului Atanasie. Nicio
probă a vinovăţiei lui nu a fost oferită, iar când a fost nevoie de un acuzator, împăratul însuşi
a ieşit în faţă, toate acestea în timp ce Atanasie conducea Alexandria în pace, sigur pe
promisiunile repetate ale împăratului.
Un sinod a fost convocat la Arles de îndată ce Constantiu a hotărât să ierneze acolo.
Episcopii erau pregătiţi să accepte mărturia împăratului cu privire la nelegiurile săvârşite de
Sfântul Atanasie dacă în schimb curtea imperială ar fi ieşit de sub banuila ereziei prin
anatematizarea arianismului. Multă diplomaţie şi nu puţină violenţă a fost necesară pentru a
scăpa de această condiţie, dar în final sinodul a cedat, chiar şi Vincentiu de Capua s-a alăturat
majorităţii, în timp ce Paulin de Treveri singurul care îşi menţinuse hotărârea a fost trimis în
exil unde a şi murit. Următorii doi ani au fost marcaţi de un fel de înţelegere forţată. Liberiu
al Romei s-a dezis de slăbiciunea trimişilor săi şi a căutat să-l convingă pe împărat să ţină un
nou sinod. Dar Constantiu era ocupat cu barbarii şi a trebuit să amâne problema până la
venirea lui în Milan în toamna lui 355. Acolo, Iulian, un nepot de-al lui Constantin cel Mare a
fost trimis ca Caesar să alunge alemanii din Galia sau, după cum sperau unii, să îşi piardă
viaţa în această campanie. Sinodul în schimb a fost pentru ceva timp haotic şi a condus doar
la violenţă publică. Dionisie al Milanului, Eusebiu de Vercellae şi Lucifer de Calaris au fost
singurii episcopi care a trebuit să fie exilaţi.
Apariţia lui Lucifer de Calaris era o dovadă a faptului că tirania lui Constantiu
provocase apariţia unui fanatism agresiv care mergea chiar dincolo de pretenţia independenţei
bisericeşti. în ceea ce priveşte curajul şi statornicia în credinţa ortodoxă, Lucifer se apropia de
Atanasie însuşi, dar acestea nu-i justificau încăpăţânarea şi violenţă ieşită din comun. Se
foloseafoarte rar de raţiune chiar şi când era vorba de a-şi expune opiniile, dar în schimb se
preocupă mai mult în a-1 arunca pe împăratul neascultător în focurile iadului.

36
 O minte ca aceasta nu putea însă să asigure victoria ortodoxiei, arianismul avea un
duşman mult mai periculos decât Lucifer de Calaris. în pământurile Aquitainiei se afla un
reprezentant al literaturii apusene în epoca niceeana, Ilarie de Pictavium. Acesta fusese păgân
din naştere şi doar la maturitate se convertise de la filosofie la Scriptură.60 Fiind în anul 355,
un episcop ce se bucura de o bună reputaţie era unul dintre marii gânditori ai Apusului şi pe
măsura Sfântului Atanasie în ceea ce priveşte puritatea şi puterea gândirii sale, dar Ilarie era
mai degrabă un cercetător decât un orator, un gânditor mai degrabă decât un conducător ca
Sfanţul Atanasie.61 Nu se atinsese de polemici până când acestea nu fuseseră forţate asupra
lui şi ar fi preferat probabil să nu se implice în ele. Dar odată ce observase că doctrina
niceana era în acord cu propriile lui concluzii despre Scriptură, un simţ al datoriei i-a interzis
să tacă fără a o apăra. Politica brutală a lui Constantiu l-a forţat să îşi facă apariţia în fruntea
opoziţiei niceene. în 356 la sinodul de la Beziers62, Satuminus, episcop de Arles şi ceilalţi
episcopi arieni au refuzat să asculte cuvântarea Sfântului Ilarie cu privire la arianism şi
intervenind pe lângă împărat au obţinut exilarea lui în Asia. Sfântul Ilarie scria despre acest
eveniment: „Văzând dinainte pericolul grav în care se afla credinţa după alungarea unor
oameni sfinţi precum Paulin, Eusebiu, Lucifer, Dionisie, acum cinci ani, eu împreună cu
episcopii Galiei m-am îndepărtat de la comuniunea cu Satuminus, Ursaciu şi Valens, lăsându-
le celor împreună cu ei ocazia de a-şi recunoaşte greşelile. După aceea, forţat de autoritatea
lor apostolică la sinodul de la Beziers, am adus o mărturie a acestor fapte pe care am dorit să
le dovedesc a fi erezii. Dar ei, temându-se să nu se facă public responsabili de ele, nu au vrut
să audă ceea ce am adus asupra lor, gândindu-se că şi-ar putea justifica falsa nevinovăţie
înaintea lui Hristos dacă erau intenţionat ignoranţi în legătură cu ceea ce ştiau că aveau să
facă.” 63
Sfântul Ilarie îi scrie împăratului din exil: „Sunt un episcop în comuniune cu toate
bisericile şi episcopii din Galia. deşi în exil şi încă împărţind Euharistia Bisericilor prin
preoţi. Mă aflu în exil nu din vina mea, ci prin complot şi prin mărturii false ale sinodului
către tine.” 64

60
Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, Patrologie, Sfanta Mănăstire Dervent, 2000, p. 207
61
Carl Beckwith, Hilary of Poitiers on the Trinity: From De Fide to De Trinitate, Oxford University Press, New
York, 2008, p. 40
62
Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, Patrologie, Sfanta Mănăstire Dervent, 2000, p. 208
63
Edward Bouverie Pusey, The Councils of the Church from the Council of Jerusalem A.D. 51, To the Council of
Constantinople A.D. 381, Chiefly as to Their Constitution, But Also as to Their Objects and History,
comercializat de J. H. Parker, Oxford 1857, pp. 163-164
64
Ibidem, pp. 158-159

37
 Între timp, Osiu de Cordoba a fost trimis la Sirmium şi apoi închis. Constantiu nu s-a
sfiit să-l trimită la închisoare pe bătrânul care fusese un mărturisitor al credinţei cu mai mult
de 50 de ani în urmă, în timpul domniei bunicului său. Episcopului i s-a cerut în cele din
urmă să comunice cu partizanii arienismului, dar chiar şi pe patul de suferinţă a refuzat să-l
condamne pe Sfântul Atanasie. Totuşi mai rămăsese o putere în Apus peste care nu se putea
trece atât de uşor. Reputaţia lui Osiu fusese personală, dar Liberiu avea o recunoaştere
universală datorată scaunului apostolic şi imperial al Romei. Biserica de acolo era una mare
şi bogată, iar în timpul ultimilor două sute de ani îşi câştigase o reputaţie bună, mai ales
pentru actele de caritate pe care le tăcea în toată lumea. Credinţa ortodoxă era aici fără nicio
pată deoarece orice erezie ar fi ajuns în Roma, niciuna din ele nu găsise aici un loc prielnic.
Străinii care veneau aici erau întâmpinaţi din scaunul apostolic al Sfântului Petru cu
binecuvântarea unui episcop universal. „Biserica lui Dumnezeu care sălăşluia în Roma” 65 era
sfătuitoarea tuturor Bisericilor, iar când sfatul fusese transformat în poruncă, episcopul Iuliu
întrebuinţase cu folos această autoritate ca judecător al creştinătăţii. Această putere
episcopală era legătura dintre Răsărit şi Apus, fiind reprezentanta creştinătăţii apusene pentru
răsăriteni, interpreta Răsăritului pentru Apusul latin. Liberiu putea deci să se comporte
aproape ca un suveran independent şi nu admitea să îl condamene pe Sfântul Atanasie fără să
asculte cele ce acesta avea de spus în apărarea sa, mai ales după ce fusese declarat nevinovat
de atâtea ori. Iar dacă Constantiu dorea să redeschidă cazul, trebuia să convoace un sinod şi
să înceapă prin a-i expulza pe arieni, Liberiu ignoră ameninţările împăratului, iar darurile
acestuia le-a refuzat. Nu a trecut mult până ce Constantiu a început să ia în considerare riscul
închiderii sau exilării episcopului Romei.
Sfântul Atanasie era încă la Alexandria. La încercările de a-1 speria pentru a-1 face să
plece, el a pus împotrivă promisiunea pe care o primise de la însuşi împăratul Constantiu.
Datoria, ca de altfel şi politică, îi interziceau să creadă că evlaviosul împărat putea să-şi
încalce cuvântul, astfel că atunci când Syrianus, generalul din Egipt, a apărut cu trupele sale,
s-a ajuns la hotărârea de a supune întreaga problemă judecăţii împăratului. în noaptea de 8
februarie 356, Syrianus a rupt intelelgerea şi a înconjurat biserica din Feonas cu mai mult de
cinci mii de oameni care au spart uşile şi au intrat cu forţa în biserică. în invalmasala creată.
Sfântul Atanasie a leşinat, dar înainte ca armata să ajungă la tronul său, episcopul fusese deja
îndepărtat în siguranţă. După evadarea Sfântului Atanasie, atât Syrianus, cât şi succesorul
său, Sebastian Maniheul, au impus o conducere abuzivă asupra eparhiei atât înainte, cât şi

65
H.M.Gwatkin, The Arlan Controversy, Longmans, Green and Co., London 1889, p. 34

38
după sosirea unui nou episcop, anume Gheorghe Capadocianul. în Alexandria, arienii au
întărâtat din nou mulţimile de păgâni împotriva ortodocşilor. Sub pretextul că îl căutau pe
Sfântul Atanasie, femei au fost ucise, biserici dărâmate, vandalizate, case şi chiar morminte
au fost răscolite în tot oraşul şi suburbii, mulţi episcopi au fost trimişi în exil şi alţi episcopi
arieni, precum şi clerici, au fost aduşi în loc. Cel care îi luase locul Sfântului Atanasie,
Gheorghe Capadocianul, se spune că fusese vânzător de porci în Constantinopol, înşelând
oamenii şi vânzând carne de proastă calitate, adunase o avere considerabilă şi fusese trimis în
Alexandria datorită comportamentului violent. Venind pe scaun în timpul Postului Mare din
357, a reinoit de Paşti persecuţiile violenţe împotriva episcopilor, clericilor şi a funcţionarilor
ortodocşi. în timpul săptămânii de după Cincizecime, a trimis armată împotriva ortodocşilor
care se adunau în capelele cimitirelor în loc de bisericile aflate sub stăpânirea lui. Mulţi dintre
aceştia au fost omorâţi şi încă şi mai mulţi alungaţi. Gheorghe şi-a continuat conducerea
tiranică timp de 18 luni, până pe 29 august 358. Desele sale insulte la adresa păgânilor au fost
însoţite şi de o persecuţie de o cruzime extremă. în cele din urmă. populaţia păgână l-a atacat,
fiind salvat cu dificultate. A reuşit să plece din Alexandria pe 2 octombrie 358, dar a făcut
greşeala de a se întoarce în noiembrie 361. când a fost imediat prins şi aruncat în închisoare.
Pe 24 decembrie acelaşi an, nemaiavând răbdare să aştepte finalul procedurilor judiciare,
păgânii l-au scos afară din închisoare şi l-au linşat.
Sfântul Atanasie, între timp, era de negăsit. Exilatul însă încă păstorea Egiptul din
ascunzătorile lui aflate în deşert. în zadar a fost Alexandria întoarsă cu sus în jos, în zadar
trimişii lui Constantiu l-au urmărit până în Etiopia. Scrisoare după scrisoare pleca din
ascunzătoarea sa de negăsit pentru a alimenta indignarea credincioşilor şi mâini invizibile
duceau aceste scrisori până la cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului. Constantiu îşi
îndeplinise obiectivul, dar repercusiunile îi zdruncinaseră imperiul din temelii. Era prima dată
de la căderea Israelului când o naţiune sfida imperiul în numele lui Dumnezeu. Deşi revolta
naţională nu a condus la un război civil, atât grecii, cât şi copţii au fost atât de uniţi în
apărarea credinţei niceene, încât imperiul a trebuit să renunţe la pretenţia să de a le impune
arianismul. în timpul exilului impus, Sfântul Atanasie a scris cel mai probabil Viaţa Sfântului
Antonie.
Odată cu plecarea episcopului alexandrin în deşert, victoria părea asigurată astfel încât
duşmanii sfântului se grăbeau deja să îşi planifice următoarea mişcare. Egiptul însă rămăsese
devotat episcopului său, Apusul era doar momentan copleşit, iar în Orient conservatorii nu
erau pregătiţi să accepte un arianism căruia îi lipsea o conducere fermă. Printre puţinii
eusebieni care se remarcaseră şi în Apus erau doi discipoli direcţi ai lui Arie care deţineau

39
scaunele episcopale vecine de Mursa şi Singidunum. Valens şi Ursaciu erau tineri în 335, dar
destul de maturi încât să facă parte din comisia trimisă în Egipt de sinodul din Tir. De atunci
fuseseră întotdeauna în mijlocul comploturilor eusebiene, deşi în 347 găsiseră mai prudent să
mărturisească lui Iuliu al Romei falsitatea acuzaţiilor lor împotriva Sfântului Atanasie. în
ultimul timp însă, câştigaseră multă influenţă pe lângă împăratul Constantiu şi în cele din
urmă, considerând că pot să susţină public arianismul, au convocat câţiva episcopi în vara lui
357 la Sirmium. Episcopul de Sirmium, Germinius, făcea parte din grupul arienilor
extremişti, sau anomei, care învăţau că Fiul este neascultător în toate şi după fiinţă cu Tatăl.
La sinod au formulat un prim manifest al credinţei lor la momentul acela: „Credem într-unul
Dumnezeu Tatăl, de asemenea şi în singurul Său Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos. Dar nu
trebuie propovăduiţi doi Dumnezei. Tatăl este fără început, nevăzut şi în toate aspectele mai
mare decât Fiul care este supus al Lui împreună cu creaturile. Fiul este născut din Tatăl,
Dumnezeu din Dumnezeu printr-o naştere de negândit, şi a luat came său trup, adică om, prin
care a suferit. Cuvintele, substanţă din aceeaşi substanţă, din substanţa asemănătoare nu ar
trebui să fie folosite pentru că nu se găsesc în Scriptură şi pentru că naşterea dumnezeiască
este dincolo de înţelegerea noastră.”66 Era o nouă metodă folosirea misterului naşterii
dumnezeieşti pentru a ignora afirmaţia că Fiul nu este mai presus decât o creatură. A fost
aprobată o a doua formulă a mărturisirii de credinţă cu următorul conţinut: „Nu există nicio
îndoială că Tatăl este mai mare; nu este pentru nimeni nicio îndoială că Tatăl este mai mare
decât Fiul în glorie, demnitate, strălucire, maiestate şi chiar prin numele de Tată. Nimeni nu
ignoră credinţa universală care învaţă că există două persoane, a Tatălui şi a Fiului, că Tatăl e
mai mare, iar Fiul este supus împreună cu toate cele supuse Lui de Tată.”67
Mărturisirea de credinţă de la Sirmium era primul document public de la sinodul din
Niceea în care arianismul era direct exprimat.68 Consevatorii au fost obligaţi să caute o
alianţă cu niceenii pentru a se apăra. Suspiciunile şi neînţelegerile au întârziat consolidarea
unei asemenea alianţe până la domnia lui Teodosie, dar coaliţia eusebiana începea deja să se
destrame. Ursaciu şi Valens provocaseră o reacţie care se întindea de la un capăt al imperiului
la celălalt. Aprobarea deschisă a arianismului a stârnit reacţii puternice în Apus deoarece spre
deosebire de mărturisirile de la Antiohia, acesta era un document apusean scris în latină de
către episcopi apuseni. Episcopii de Roma, Cordoba, Treveri, Pictavium, Tuluz, Calaris,
Milan şi Vcrcellae erau în exil, dar Galia era acum parţial ocrotită de persecuţii datorită

66
Ibidem, p. 36
67
Pr. Nicolae Chifar, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucuvinei, Iaşi, 2000, p. 40
68
loan Rămureanu. Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348 şi 358. Condamnarea lui Fotin de Sirmium în „Studii
Teologice", nr. 5-6/1963, p. 312

40
succeselor campaniei purtate de Iulian asupra alemanilor. Spiritele fiind încinse, Febadius de
Agen a luat iniţiativă şi un sinod galic a condamnat de îndată blasfemia.
Dacă mărturisirea de la Sirmium a deranjat puternic Apusul, în rândurile
conservatorilor răsăriteni a împrăştiat frică. Acum că Marcel şi Fotin fuseseră excomunicaţi,
răsăritenii nu doreau altceva decât linişte, dar mărturisirea de la Sirmium, profitând de
victoriile câştigate asupra sabelianismului, oferea ocazii pentru noi conflicte. Pentru a face
lucrurile şi mai complicate, Ursacius şi Valens se bucurau de atenţia împăratului, iar Eudoxiu
de Antiohia şi Acacius de Cezarea convocaseră un sinod sirian pentru a trimite o scrisoare de
mulţumire autorilor crezului.
În următoarea primăvara a venit răspunsul conservatorilor printr-o adunuare de 12
episcopi care s-au întâlnit să sfinţească o nouă biserică pentru Vasile de Ancira. însemnătatea
adunării era mult mai mare decât arăta numărul episcopilor deoarece Vasile avea o reputaţie
foarte bună înaintea împăratului, iar Eustatie de Sebastia era încă unul dintre episcopii de
bază în ciuda excentricităţilor lui ascetice condamnate cândva la un sinod din Gangra.
Episcopii prezenţi puteau să reprezinte de altfel întreg Orientul şi deciziile lor denotă
anormalitatea aşteptată de la nişte oameni care au făcut o schimbare bruscă de poziţie.
Sinodul porneşte de la mărturisirea de credinţă a lui Lucian, condamnând pe această cale
crezul de la Sirmium.69 Au fost date 18 anateme adresate alternativ lui Aetius şi Marcel.
Ultima dintre acestea condamna termenul nicean όμοούσιος declarându-1 sabelian, deşi nu
este dat niciun motiv pentru acest lucru. Sinodul, încheindu-se, Vasile şi Eustatie au mers să
îi expună deciziile la Sirmium. Pentru a-i împăca pe niceeni au omis ultimele şase anateme de
la Ancira. Au ajuns exact la timp pentru a preveni victoria lui Eudoxius şi a anomeilor.
Condiţiile semiarienilor au fost acceptate în curând la Sirmium, alcătuindu-se deciziile
împotriva lui Fortin şi Paul de Samasata cu mărturisirea de credinţă a lui Lucian şi semnându-
se de către Liberius al Romei, Ursaciu, Valens şi toţi orientalii prezenţi. Liberiu nu suportase
viaţa în exil prea bine, semnând deja câteva documente compromiţătoare, fapt pentru care a
fost declarat apostat de către Sfântul Ilarie şi ceilalţi. Liderii anomei au fost trimişi în exil, dar
deoarece semiarienii au înlocuit tirania cu altă tiranie, exilaţii au fost curând chemaţi înapoi şi
lupta a continuat cu şi mai multă îndârjire.

69
Pr. Nicolae Chifar, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, laşi 2000, p. 41

41
 3. Victoria omiană

Semiarienii, niceeni şi anomeii erau în egală măsură incapabili să încheie controversa

nesfârşită. Anomeii nu aveau şanse de izbândă deoarece arianismul era discreditat pentru
totdeauna în interiorul imperiului. Niceenii conduceau Egiptul şi Apusul, dar nu puteau în
acel moment surclasa curtea imperială şi Asia. Semiarienii începuseră disputa prin persecuţii
şi exiluri generale astfel încât nimeni nu credea că pot aduce pacea. în această situaţie, s-a
format o nouă facţiune condusă de Acacius în Răsărit şi Ursaciu şi Valens în Apus, care
susţinea că Fiul este asemenea Tatălui, interzicând orice referire la substanţa. Aceştia au fost
numiţi omieni.
Părţile au început să se regrupeze. Anomeii au înclinat către Acacius deoarece nu
puteau aştepta nimic bun de la niceeni sau semiarieni. Semiarienii în schimb au fost obligaţi
să se apropie şi mai tare de niceeni. Aici a jucat un rol important Ilarie de Pictavium. Deşi
văzuse în exil nevrednicia multora dintre episcopii asiatici, găsise însă printre ei oameni care
erau împotriva arianismului şi nu atât de departe de credinţa niceana pe cât se credea. Pentru
a împuţina suspiciunile reciproce dintre Apus şi Răsărit, Sfântul Ilarie a adresat lucrarea sa
“De Synodis” prietenilor săi din Galia, tratând în ea mărturisirile de credinţă eusebiene şi
arătând că sunt scuzabile. El compara de asemenea formulele rivale din aceeaşi substanţă şi
din substanţa asemănătoare pentru a arăta că fiecare dintre ele poate fi folosită corect sau
greşit. Cele două totuşi sunt aproape identice pentru că nu există asemănare decât aceea a
unităţii şi niciun folos în ideea de asemănare decât acela de a exclude erezia sabeliana. Doar
că formula niceana exclude ambiguitatea în timp ce cealaltă nu o face.70
Acum că semiarienii erau forţaţi să negocieze de la egal al egal cu fostele lor victime,
au fost de acord să participe la un sinod general. Dacă influenţa omiana era în creştere la
curtea imperială, semiarienii erau puternici în Orient şi se puteau baza pe oarecare ajutor din
partea Apusului nicean, dar un singur sinod pentru tot imperiul ar fi fost prea independent
pentru planurile împăratului. Au fost convocate astfel două sinoade, unul apusean la
Ariminum în Italia şi unul răsăritean la Sereuci în Isaria, iar în caz de dezacord, zece trimişi
din fiecare parte urma să ţină o adunare înaintea împăratului. O nouă mărturisire trebuia
compusă înainte de întâlniri şi expusă apoi pentru aprobare.

70
lbldem, p. 42

42
 Mărturisirea a fost compusă la Sirmium în ajunul Cincizecimii anului 359 de către un
mic grup de conducători omieni şi semiarieni. Aceasta a fost a patra mărturisire de la
Sirmium şi îi este atribuită episcopului Marcu de Arethusa. Caracterul ei este conservator,
fapt dovedit prin trimiterile repetate la Scriptură şi respingerea cuvântului substanţă pe motiv
că nu este găsit în aceasta:
„Credem într-unul şi adevăratul Dumnezeu, Tatăl atotştiutorul, făcătorul şi creatorul
tuturor. Şi într-unul născut Fiul lui Dumnezeu, care din Dumnezeu S-a născut fără durere mai
nainte de toţi vecii, mai nainte de orice putere, mai nainte de cugetarea oricărui timp şi de
gândirea oricărei substanţe, prin care s-au zidit veacurile şi s-au făcut toate, Unul născut din
bunul Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, asemănător Tatălui din Scripturi, a Cărui
naştere nimeni n-o cunoaşte decât Tatăl care L-a născut (...) Iar termenul οσσία, de care
Părinţii s-au folosit cu simplitate, şi pentru faptul că necunoscându-L credincioşii produce
scandal, întrucât nu se găseşte în Scripturi, parutu-mi-s-a bine să-l scoatem şi să nu se mai
facă amintire de substanţă cu privire la Dumnezeu, deoarece Scripturile nu amintesc
nicidecum de substanţa Tatălui şi a Fiului. Noi mărturisim că Fiul este asemănător Tatălui în
toate, precum spun şi învaţă Scripturile.” 71
Deşi ultima frază este omiana, doctrina pare la prima vedere semiariana. De fapt,
formularea era foarte ambiguă. Anomeii au declarat că o semnează deşi au găsit că
asemănarea este foarte puţin pomenită în Scripturi. De asemenea, asemănarea în toate
lucrurile nu se poate aplica şi la substanţa pentru că o asemănare care nu duce la identificare
înseamnă diferenţă.
După semnarea mărturisirii, Ursaciu şi Valens au mers la Ariminum, primind porunca
împăratului pentru sinod de a aborda întrebările referitoare la doctrina întâi, fără să se
amestece în problemele Orientului. I-au găsit pe apuseni aşteptându-i în număr de mai mult
de două sute. Episcopii nu erau prea încântaţi de curtea imperială, refuzând până şi ajutorul
oferit de aceasta pentru cheltuielile călătoriei. Intimidarea avea deci să nu fie o sarcină
uşoară. Noua mărturisire de credinţă a fost foarte rău primită, iar când liderii omieni au
refuzat să anatematizeze arianismul au fost depuşi „nu doar pentru complotul actual de a
introduce o erezie, dar şi pentru confuzia pe care au provocat-o deja în toate bisericile
schimbându-şi repetat credinţa”72 Ultimă afirmaţie îi viza direct pe Usaciu şi Valens. Crezul
nicean a fost aprobat şi afirmaţia adăugată în apărarea cuvântului substanţă. Acestea fiind
săvârşite, solii au fost trimişi la curte să ceară împăratului închiderea sinodului şi întoarcerea

71
72
ibidem,
pp. 42-43
H.M.Gwatkin, The Arian Controversy, Longmans, Green and Co., London 1889, p. 38

43
episcopilor la eparhiile lor. Constantiu era însă ocupat cu pregătirile pentru războiul persan şi
a refuzat să-i vadă. Episcopii au fost trimişi să-i aştepte hotărârea întâi la Adrianopole. apoi la
oraşul vecin Nişă (ales pentru a fi confundat cu Niceea) unde Ursaciu şi Valens i-au
manipulat în a semna o versiune revizuită a mărturisirii de la Sirmium ce conţinea schimbări
minore.
Între timp, răsăritenii adunaţi la Selucia, aproape de coasta Ciliciei, au fost în număr
destul de mic, doar 150 de episcopi fiind prezenţi dintre care 110 erau semiarieni. Locul ales
pentru sinod era oarecum central şi uşor accesibil din Egipt şi Siria pe mare. în rest însă, era
cu totul nepotrivit, o simplă fortăreaţă într-o ţară aspră, patrie a bandiţilor din Isauria care
atacaseră oraşul chiar în acea primăvară, motiv pentru care armata imperială trimisă
împotriva lor se afla încă acolo. Deşi acacienii şi anomeii erau doar 40 la număr, aveau un
plan bine definit, precum şi sprijinul curţii imperiale de partea lor. Deoarece liberii semiarieni
luaseră o poziţie greşită semnând mărturisirea de la Sirmium, apărarea conservatorilor a fost
pusă pe seama celor din rândul al doilea că Silvanus de Tars şi bătrânul Eleusiu de Cizic. Cu
ei însă a venit şi llarie de Pictavium care, deşi încă în exil, fusese convocat împreună cu
ceilalţi.
Omienii au început sinodul prin a propune anularea crezului nicean în favoarea unuia
compus în limbaj scripturistic. Unii dintre ei chiar au argumentat sfidând prorpria mărturisire
de la Sirmium, că „naşterea este nevrednică de un Dumnezeu. Mântuitorul este creatură, nu
Fiu şi naşterea Să nu este altceva decât creare.”73 Semiarienii însă nu aveau nicio obiectiie
asupra crezului nicean în afara cuvintelor de aceeaşi substanţă, iar expresia de o substanţă cu
Tatăl nu a primit niciun comentariu. Episcopul Silvanul din Tars a propus confirmarea
mărturisirii lui Lucian, fapt care a fost făcut în ziua următoare doar de către semiarieni. în a
treia zi, Leonas, care era reprezentantul împăratului, a citit un document primit de la Acacius
care s-a dovedit a fi mărturisirea de la Sirmium, revizuită şi cu o nouă prefaţă. în ea, omienii
afirmau că nu condamnă mărturisirea lui Lucian, deşi fusese compusă cu referire la alte
controverse, şi resping cuvintele de aceeaşi substanţă sau de o substanţă asemănătoare
deoarece nu se găsesc în Scriptură. Formula anomeica neasemănător este anatematizata şi
mărturisită în schimb asemănarea Tatălui cu Fiul, folosindu-se ca temei scripturistic citatul:
„Care este chipul Dumnezeului nevăzut”. în a patra zi a avut loc o dispută aprinsă, când
Acacius a explicat asemănarea ca una doar de voinţă, fără extindere la substanţa, citindu-se
apoi un extras dintr-o predică a lui Eudoxie la Antiohia, spre groaza semiarienilor. în cele din

73
Ibidem

44
urmă Eleusiu de Cizic l-a confruntat pe Acacius, spunându-i că atât timp cât mărturisirea lui
nu este cea a lui Lucian, nu e nevoie de alt motiv pentru a o condamna. Ca urmare a acestui
fapt, în următoarea dimineaţă, omienii şi chiar Leonas au refuzat să vină, iar semiarienii,
rămaşi singuri în biserică, i-au depus pe Acacius, Eudoxie, Gheorghe al Alexandriei şi alţi
şase episcopi.
Episcopul exilat al Alexandriei, privind asupra evenimentelor ce se petreceau, a ales o
ofertă de prietenie în locul continuării conflictului cu vechii săi duşmani conservatori.
Biserica răsăriteană nu avea un nume mai cunoscut decât al lui, fiind un campion al
controverselor încă din tinereţe şi petrecându-şi maturitatea în fruntea bătăliilor doctrinare.
Grija multor biserici depinsese de el, fusese exilat de două ori până la marginile imperiului şi
de două ori se întorsese înapoi triumfător, iar acum era din nou fugar, văzându-şi munca încă
o dată distrusă. Totuşi, rămânând la fel de sever ca întotdeauna cu arienii, a adoptat o
atitudine frăţească faţă de vechii duşmani care se întorceau spre o concepţie mai bună.
Oameni ca Vasile de Ancira, spune el, nu trebuie condamnaţi ca arieni sau trataţi ca duşmani,
ci trebuie căutată o înţelegere ca şi cu un frate a cărui credinţă este diferită de a noastră doar
prin folosirea unui singur cuvânt. Când acest fel de oameni mărturisesc că Mântuitorul este
adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, şi nu o creatură, exprimă tot ceea ce dorim să auzim. Ei
folosesc două expresii diferite pentru a exprima ceea ce noi includem într-una singură. Dacă
s-ar folosi doar de substanţă asemănătoare sau doar de din substanţa aceasta ar putea include
ideea de creatura, dar împreună ele au acelaşi înţeles ca formula niceana din aceeaşi
substanţă. Mai devreme sau mai târziu, spunea Sfântul Atanasie, conservatorii vor găsi o cale
de a folosi o formulă de exprimare a credinţei pe care o împărtăşesc cu noi.74 75
Despre opinia bisericilor nu mai putea fi nicio îndoială atunci când amândouă
sinoadele refuzaseră atât de hotărât mărturisirea de la Sirmium. Cu toate acestea, curtea
imperială avea să apeleze la mijloace mai obscure pentru a-şi împlini scopurile. Sinodalii din
Apus deja deranjaţi de reţinerea îndelungată au fost supuşi la amenintaripana când
majoritatea au cedat. Când Foebadius şi alţi câţiva au rămas fermi cu hotărârea lor, episcopul
Valens a declarat că nu făcea parte dintre arieni şi le dezaprobă blasfemiile, iar dacă
Foebadius nu era mulţumit, era liber să propună modificări ale mărturisirii. O serie de
anateme au fost deci compuse împotriva lui Arie şi a ereziei sale, Valens însuşi contribuind la
una împotriva „celor care spun că fiul lui Dumnezeu este o creatură ca celelalte creaturi” .
Sinodul s-a reunit pentru o întâlnire finală la care s-a citit mărturisirea modificată, iar la

74
Pr. Nicolae Chifar, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucuvinei, Iaşi, 2000, p. 42
75
H.M.Gwatkin, The Arian Controversy, Longmans, Green and Co, London 1889, p. 39

45
declaraţia lui Valens, cum că nu aderă la niciuna dintre erezii, şi la pronunţarea de către
acesta a anatemelor, un fel de bucurie a cuprins întreaga adunare. Mărturisirea a fost
adoptată, iar episcopii au plecat de la Ariminum cu credinţa puternică în ortodoxia
sinodului.76
Deşi sinodul apusean se terminase în înţelegere, o minoritate puternică contestă
hotărârile celui răsăritean de la Seleucia. Amândouă părţile au mers deci la Constantinopol,
dar acolo Acacius se bucura de o poziţie deosebită că episcop al unei biserici respectate,
discipol şi urmaş al lui Eusebiu şi nu în ultimul rând un învăţător şi scriitor de mare valoare.
Până acum abandonase conservatorismul pentru arianism pur şi se pregătea să comită o nouă
trădare faţă de anomei, anatematizandu-1 pe Aetius.77 Valens dădea acum un sens arian
anatemelor de la Ariminum, deşi omienii continuau să jure că nu sunt arieni. La ameninţarea
împăratului, trimişii veniţi din Seleucia au semnat hotărârile de la Ariminum în ultima noapte
a anului 359.
În luna următoare un sinod a fost ţinut la Constantinopol şi cum semiarienii din Asia
au fost destul de prudenţi încât să lipsească, omienii au dominat. S-a reconfirmat mărturisirea
aprobată la cele două sinoade de mai înainte cu oarecare schimbări de vocabular, anatemele
lui Foebadius au fost desigur omise, iar Aetius a fost anatematizat pentru scrierile sale eretice,
fiind declarat autorul tuturor scandalurilor, problemelor şi schismelor. Aceasta din urmă era
pentru satisfacţia personală a lui Constantiu, dar cum în jur de nouă episcopi au protestat
împotriva, le-au fost date şase luni pentru a-şi schimba opinia şi au început curând să îşi
formeze comunităţi proprii. Omienii puteau acum să înceapă excomunicarea liderilor
semiarieni. Neputând să o facă prin motiv de erezie, au inventat diferite motive.
Supremaţia omiana de la Constantinopol era limitată la Răsărit. Revolta de la Paris din
ianuarie 360 îl făcuse pe Iulian stăpân al Galiei, iar acesta nu dorea să continue politica lui
Constantiu. Câţiva episcopi de aici se alăturaseră partidei ariene, dar aceştia dispărură curând
din scenă. în Orient, conducerea omiana a durat aproape 20 de ani, fiind însă o putere
artificială, bazată pe intriga de la curte şi pe schismele duşmanilor săi doctrinari. La început,
omienii fuseseră mai puţin ostili faţă de mărturisirea niceana decât eusebienii deoarece după
sacrificarea lui Aetius şi exilarea semiarienilor, nu s-ar fi descurcat fără suport nicean.

76
Edward Bouverie Pusey, The Councils of the Church from the Council of Jerusalem A.D. 51, To the Council of
Constantinople A.D. 381, Chiefly as to Their Constitution, But Also as to Their Objects and History,
comercializat de J. H. Parker. Oxford 1857, ρ., 194
77
Fr. Georges Florovsky, The Estera Fathers of the Fourth Century, Büchervertrieb-Sanstalt, Belmont, 1987, p.
12

46
 O primă lovitură la adresa supremaţiei omiene a fost dată de Meletie al Antiohiei,
numit în locul lui Eudoxiu. Deşi se număra printre omieni, atunci când i s-a cerut de către
Constantiu o predică asupra unui text scripturistic, acesta a dovedit că credinţa să se apropia
mai mult de cea niceana. La auzul predicii, poporul a aplaudat, dar curtenii au fost cuprinşi de
mânie şi l-au exilat pe Meletie, înlocuindu-1 cu Euzoius, un vechi prieten al lui Arie. O
schismă s-a format însă în jurul lui Meletie, care a dat o lovitură puternică grupării omiene.

47
Spre un Imperiu ortodox

48
 1. Căderea şi revenirea omienilor

Făcut Caesar în Galia în 355 şi trimis să elibereze provincia, Iulian (Flavius Claudius
Iulianus) a fost declarat August de către o revoltă a soldaţilor în 360. în vara lui 361, acesta
stăpânea deja aproape trei sferturi din imperiu, iar când armata lui Constantiu a decis să se
întoarcă din Siria, un război civil părea inevitabil. Datorită morţii bruşte a împăratului, armata
răsăriteană şi-a declarat supunerea faţă de Iulian.
Adept al păgânismului, Iulian dorea încetarea dominaţiei creştine, tară însă a ordona
persecuţii deoarece din încercările împăraţilor dinaintea lui învăţase că acestea nu se bucurau
de mare succes. După cum creştinii umpluseră imperiul de biserici, tot aşa dorea să îl umple
el de cunoaşterea păgânismului. Jertfele erau încurajate şi o ierarhie păgână a fost creată
pentru a se opune creştinătăţii. Şcolile păgâne trebuia să se opună celor creştine, iar preoţii
păgâni să înveţe calmul şi ospitalitatea şi să se dedice studiilor. împăratul Iulian însuşi vizită
fiecare templu, iar sacrificiile pe care le aducea zeilor erau uriaşe. Creştinii însă au păstrat o
opoziţie hotărâtă, chiar şi păgânii au reacţionat foarte modest, iar învăţătorii lui Iulian au
decis că e mai bine să se ţină deoparte de reformele acestuia.
în afară de persecuţiile încurajate sau îngăduite de el, urmărea să înjosească
creştinismul transformându-1 într-o superstiţie a poporului şi rupându-i legăturile cu
guvernarea pe de o parte şi sistemul de educaţie de cealaltă. Creştinii erau astfel îndepărtaţi
din serviciul public şi din predarea literaturii, lăsându-le totuşi libertatea să filosofeze între ei
însuşi. Efectele asupra creştinilor au fost marcante, acestora fiindu-le reamintit faptul că
Evanghelia era o revelaţie, nu o filosofie.
Fiecare lovitură pe care Iulian dorea să o dea creştinismului era îndreptată în primul
rând către arieni, pe care Constantiu îi lăsase la putere, iar lipsa suportului imperial pentru
omieni i-a făcut pe aceştia să-şi piardă toată puterea.78 Neluând apărarea niciuneia din părţi,
împăratul Iulian a proclamat libertatea totală pentru toate sectele, iar câteva zile mai târziu a
dat un edict prin care rechema toţi episcopii exilaţi. Proprietăţile li s-au retumat, dar nu au
fost repuşi în scaun, acest lucru fiind lăsat la judecata bisericilor. Dincolo de obişnuita sa
toleranţă generală. Iulian avea o dorinţă ascunsă că ceartă din interiorul creştinismul să-l
macine încet. Rezultatul politicii sale a fost însă neaşteptat deoarece creştinii luaţi prin

78
H. K. Gwatkin, Studies of Arianism, Deighton, Bell and Co., Cambridge, 1882, p. 203;

49
surprindere au făcut front comun în faţa noului vechi duşman reprezenatat de păgânism.
Vasile de Cezarea a renunţat la prietenia împăratului apostat, mulţimea din Antiohia s-a
revoltat în procesiuni anti-pagane, iar bătrânul şi orbul Maris de Calcedon a venit înaintea lui
şi l-a blestemat.
Episcopii ce supravieţui seră exilului se întorceau acum la eparhiile lor cu sarcina clară
de a îşi păstra credincioşii nevătămaţi şi de a-i aduce înapoi pe cei risipiţi. Eusebiu de
Vercellae şi-a părăsit exilul din Egipt, Marcel şi Vasile s-au întors la Ancira, iar Atanasie şi-a
făcut apariţia în Alexandria unde a convocat un sinod în toamna lui 362. Mai multe subiecte
au constituit punctele de interes ale acestuia. Primul era primirea arienilor care treceau de
partea niceana. Deşi erau unii care doreau tratarea lor ca apostaţi, Sfântul Atanasie a făcut să
fie acceptată primirea acestora doar prin aderarea la crezul nicean.79 Mai mult, în afară de
apărătorii puternici ai arianismului, nimeni nu avea să fie lipsit de rangul ecleziastic pe care îl
avea. Intr-o scrisoare către episcopul Rufinian totuşi. Sfântul Atanasie îi recomanda să
condiţioneze primirea în Biserică de o condamnare publica a doctrinei ariene.80 Un al doilea
subiect de dezbatere era doctrina ariană despre umanitatea Mântuitorului care o limită la un
corp uman. Sinodul a declarat însă că Mântuitorul a luat de asemenea şi un suflet uman,
posibil luând în vedere nouă teorie a lui Apollinarius din Laodiceea. Al treilea subiect a fost o
neînţelegere veche privind termenul ipostas, acesta fusese folosit în anatemele niceene ca
fiind echivalent cu substanţă,81 Sfântul Atanasie îl folosea pentru a arăta dumnezeirea tuturor
persoanelor Treimii. Apusenii de asemenea îl înţeleseseră că reprezentativul etimologic al lui
substantia, astfel când Sfântul Atanasie şi apusenii vorbeau de un ipostas se refereau la o
singură substanţă. între timp, răsăritenii adoptaserea limitarea origeniana a termenului la
persoanele Treimii în contrast una cu cealaltă. înţelesul lor pentru ipostas era ceea ce apusenii
ar fi numit persona şi vorbeau de aceea despre trei ipostasuri. Apusenii care vorbeau despre
un singur ipostas (substanţa) priveau afirmaţia orientalilor despre trei ipostasuri ca fiind
triteistă, pe când aceştia din urmă, care mărturiseau 3 ipostasuri (persoane) îi priveau pe
apuseni ca fiind sabelieni. Având legături cu amândouă părţile, Sfântul Atanasie a servit drept
mediator, iar de îndată ce amândouă opiniile au fost exprimate înaintea sinodului, acestea au
fost declarate ortodoxe şi s-a decis ca fiecare parte să îşi păstreze întrebuinţarea ei pentru
termen.

74
Dr. loan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ed. a lll-a îmbunătăţită, Ed. Arhidiecezană,
Sibiu, 2005, p. 373
80
lbidem, p. 375
81
C. Voicu, Problema homousios la Sfântul Atanasie cel Mare în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-
2/1963, p. 4

50
 Împăratul Iulian sperase că episcopii creştini întorşi din exil să se distrugă unul pe
altul, dar în Alexandria se întâmplase exact opusul, a scris deci alexandrinilor plângându-se
că Sfântul Atanasie, care avea atâtea condamnări împotriva lui, ar fi trebuit să ceară
permisiune specială înainte de a se întoarce şi că acesta trebuia să părăsească oraşul imediat,
sub ameninţarea unei pedepse severe. Nimic nu s-a întâmplat. Iulian a scris din nou o
scrisoare de indignare către prefect, ameninţând cu o amendă mare dacă Sfântul Atanasie nu
va părăsi nu numai Alexandria, ci şi Egiptul de îndată. El adăuga un comentariu furios despre
botezul unor nobile păgâne82. Nici de data aceasta nu s-a întâmplat nimic. în a treia scrisoare,
împreună cu argumente în favoarea lui Serapis şi a zeilor şi împotriva creştinismului,
împăratul îşi reînnoieşte cu vădită iritare ordinul ca Sfântul Atanasie să părăsească Egiptul
până în luna decembrie. Scrisoarea sa reuşeşte cu greu să îi ascundă nemulţumirea că
episcopul alexandrin reprezenta în Egipt o putere mai mare decât el însuşi. Sfântul Atanasie
însă, neavând dorinţa de a uza de puterea sa politică şi împotriva protestelor prietenilor şi
ucenicilor săi, şi-a început pregătirile pentru plecarea din Alexandria. A plecat spre Egiptul
de Sus cu barca pe Nil, dar bănuind că este urmărit de către soldaţi imperiali a ordonat
căpitanului bărcii să o îndrepte în josul fluviului. Căpitanul, foarte uimit, s-a supus. Nu după
mult timp au trecut pe lângă barca urmăritorilor săi, care, nesuspectând nimic, au întrebat
despre Atanasie episcopul. Sfântul Atanasie însuşi le-ar fi răspuns urmăritorilor săi: „nu este
departe ”. După aceasta, episcopul s-a ascuns printre chiliile călugărilor Sfântului Pahomie. în
timp ce Sfântul se apropia de Hermopolis, clericii şi monarhii, aproape o sută la număr, s-au
aliniat pe amândouă malurile Nilului pentru a-1 întâmpina. După întâlnirea cu Avva Teodor,
succesorul sfântului Pahomie, a fost însoţit spre mănăstire de către sute de călugări purtând
făclii.
Episcopul Alexandriei plecase, dar urmările sinodului convocat de el erau
impresionante. Desigur, episcopii prea zeloşi, precum Lucifer, se simţiseră ofensaţi şi
Biserica primise probabil şi simpatizanţi ai arianismului, dar unul după altul, episcopii
începuseră să accepte crezul nicean. La început, aderaseră semiarieni binevoitori, precum
Chirilă al Ierusalimului, apoi vechi conservatori, precum Dianius al Cezareei Capodociei, şi
în cele din urmă, până şi cunoscutul eretic Acacius şi-a dat semnătura. Mărturisirile de
credinţă ale bisericii au fost remodelate în interes nicean atât la Ierusalim, cât şi în Antiohia,
în Capadocia, cât şi în Mesopotamia.

82
Ibidem, p. 45

51
 Omienii îşi arătaseră slăbiciunea prin certurile interne încă dinainte de moartea lui
Constantiu: discuţii privind numirea lui Meletie în Antiohia, anatematizarea lui Aetius.
Acacius şi prietenii săi s-au apropiat mai mult de gruparea formată în jurului lui Meletie, în
timp ce Eudoxiu şi Euzoius doreau să anuleze condamnările episcopilor anomei de la
Constantinopol. Semiarienii erau şi ei ocupaţi, conduşi de către Macedoniu şi Leusius,
episcopii exilaţi de Constantinopol şi Cizil, au luat treptat opoziţie de mijloc între niceeni şi
anomei, mărturisind dumnezeirea Mântuitorului cu primii şi negând-o pe cea a Duhului Sfanţ
cu ceilalţi. S-au mulţumit să reconfirme deciziile de la Seleucia şi să reinstituie vechea lor
mărturisire de credinţă lucianica.
Atenţia împăratului Iulian era îndreptată spre graniţa persană. Deşi în lună martie a
anul 363 şi-a început campania militară cu un succes remarcabil, odată ajuns în deşertul
Tigris, a fost obligat să se retragă spre Nisibis deoarece creştinii din Armenia nu au dorit să-l
sprijine militar pe împăratul apostat. Hărţuit mereu de cavaleria persană, împăratul a fost
nimerit de o săgeată rătăcită pe 26 iunie 363. în aceeaşi zi, în apropiere de Antinopolis,
Sfântul Atanasie călătorea împreună cu Ava Panomm şi cu Sfântul Teodor, venind vorba
despre noile persecuţii ale lui Iulian, însoţitorii Sfântului Atanasie au răspuns îngrijorării
acestuia cu un zâmbet, iar ca răspuns la nedumerirea Sfântului Atanasie, Teodor l-a anunţat
că era timpul să se întoarcă pe scaunul episcopal deoarece chiar în acel ceas Iulian apostatul
fusese ucis în Persia.
Imediat după moartea lui Iulian, păgânismul pe care acesta încercase să-l reinstaureze
a dispărut din scenă la fel de repede cum apăruse. Filosofii păgâni s-au făcut nevăzuţi,
apostaţii s-au pocăit şi până şi membrii curţii imperiale şi-au reluat intrigile cu privire la
Biserică. Cum Iulian fusese ultimul supravieţuitor al casei lui Constantin, locotenenţii săi
erau liberi să aleagă pe cel mai vrednic dintrei ei. în cele din urmă, împărat a ajuns Iovian, un
tânăr căpitan al gărzilor83. Acesta era un creştin convins, deşi moralitatea să nu se potrivea
nici purităţii Evangheliei, nici demnităţii coroanei imperiale. în timpul domniei lui, Acaciu de
Cezarea şi Melete de Antiohia împreună cu mai mult de 20 de episcopi au acceptat crezul
nicean, iar anomeii şi-au desfăşurat adunările schismatice şi au format o sectă organizată. La
16 februarie 364, Iovian avea să moară, lăsând Vestul panonianului Valentinian, iar Estul
fratelui său Valens.
Valentinian fusese, la fel ca şi Iovian, soldat, un creştin convins, lipsit de viciile
morale ale predecesorului său şi având un puternic simţ al datoriei. Domnia sa a fost una

83
Stelian Breseanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. IA

52
condusă de toleranţă, sub care Apusul nicean şi-a revenit după tirania lui Constantiu. Valens
însă avea un caracter mai slab, timid şi suspicios, şi înclină mai mult spre o guvernare
economică a imperiului decât una militară.
La început. Valens nu a avut vreo politică religioasă. Episcopii omieni şi-au păstrat
scaunele, dar influenţa lor scădea rapid. Anomeii îşi întăreau schismă, iar niceenii recăpătau
încet puterea. Semnături de aderare la mărturisirea de credinţă omiana erau revocate din toate
părţile. Chiar şi unii dintre autorii acesteia au partizanat cu arianismul, ca Euzoius, sau cu
niceenii, precum Acacius.
O nouă problemă începea însă să se ivească: până acum, disputa avusese loc doar cu
privire la persoana Mântuitorului, în timp ce Duhul Sfânt fusese lăsat în fundal. Acum însă,
începea să fie clar că teoria distincţiei ipostatice trebuia extinsă şi la Duhul Sfânt sau
abandonată complet. Sinodul de la Alexandria condamnase pe acei care spun că Duhul Sfânt
este creatură şi de substanţă diferită decât Fiul. Deoarece singurul lucru necesar pentru
reprimirea arienilor rămânea aderarea la crezul nicean, problema rămăsese momentan
nerezolvată.
Semiarienii au convocat un sinod în vara lui 364 la Lampsacus în care au inversat
deciziile omienilor de la Constantinopol luate cu patru ani înainte. Eudoxiu a fost depus
formal şi semiarienii exilaţi întorşi la scaunele lor. Deciziile sinodului au fost duse înaintea
împăratului Valens care însă căzuse sub influenţa lui Eudoxiu. Trimişii sinodului au fost
obligaţi să recunoască comuniunea cu episcopul de Constantinopol, iar în urma refuzului lor
au fost exilaţi.
În primăvara lui 365, o poruncă imperială îndemnă municipalităţile să alunge
episcopii care fuseseră exilaţi de Constantiu şi rechemaţi de Iulian. în Alexandria, o serie de
revolte periculoase l-au obligat pe prefectul Flavianus să îi prezinte întreaga situaţie
împăratului Valens. Acesta a cedat şi a permis întoarcerea Sfântului Atanasie, care petrecuse
ultimele cinci luni într-o reşedinţă proprie nu departe de oraş.
Semiarienii au căutat ajutor la Valentinian. Eustatiu de Sevastia a ajuns însă la curtea
de la Milan după plecarea împăratului în Galia, astfel încât în cele din urmă s-a îndreptat spre
Roma unde i-a oferit lui Liberius o aprobare a crezului nicean semnată de 59 de semiarieni
venind din partea sinodului de la Lampsacus şi a altor sinoade asiatice.
În 367, după o bătălie navală la Nacolia, ce-i asigurase victoria asupra pretendentului
la tron Procopius, împăratul Valens a cerut botezul de la episcopul omian Eudoxiu.
Semiarienii erau împărţiţi în aşa hal încât în timp ce o parte adunaseră un sinod la Tyana
pentru a întâmpina trimişii entuziaşti ai Romei, altă parte ţinuseră o adunare în Caria pentru a

53
ratifica din nou mărturisirea lucianica. Din păcate pentru omieni însă, Valens era reţinut de un
război cu goţii de aproape trei ani, iar după terminarea acestuia a petrecut încă un an în
Helespont şi nu a putut vizita Orientul până în vara lui 371. în aceşti ani, între diferitele
partide religioase s-a păstrat un fel de armistiţiu. Semiarienii au fost totuşi împiedicaţi să ţină
un mare sinod la Tars în care ar fi dorit să îşi desăvârşească reconcilierea cu Apusul nicean.
În 371, a murit Marcel de Ancira, iar doi ani mai târziu Sfântul Atanasie. Unul dintre
ultimele sale acte publice fusese primirea unei delegaţii din partea lui Marcel, condusă de
diaconul Eugeniu, care i-a prezentat mărturisirea marcelienilor în care anatematizau atât pe
arieni, cât şi pe sabelieni. Ultimii ani ai Sfântului Atanasie fuseseră petrecuţi în pace,
împăratul Valens recunoscându-i locul în fruntea Bisericii alexandrine, iar atunci când
episcopul arian Lucius se întorsese în Alexandria, autorităţile nu-i oferiseră altceva decât
adăpost faţă de mulţimea furioasă. Arianismul în Egipt era aproape inexistent. în ultimii ani
de viaţă, Sfântul Atanasie începuse o corespondenţă cu un tânăr episcop din Cezarea
Capadociei numit Vasile.
Alexandria a fost dată imediat în mâinile arienilor, prietenii lui Atanasie exilaţi, iar Petru,
succesorul lui legitim, a fugit la Roma. Şcoala teologică a lui Marcel a dispărut complet, dar în
375, discipolii săi au adresat o nouă mărturisire episcopilor egipteni exilaţi la
Seforis. Acceptarea acesteia de către exilaţi nu a fost primită bine de Sfântul Vasile al
Cezareei.
Între timp, bisericile din asia erau într-o stare de confuzie. Episcopii exilaţi erau adevăraţi
catalizatori pentru revolte şi disputele personale împânzeau Biserica. Munca pastorală întâmpina
cele mai grele dificultăţi deoarece exilaţii nu puteau avea grijă de bisericile păstorite, uzurpatorii
nu doreau să aibă, iar controversele demoralizau atât episcopii, cât şi credincioşii. Mărturisirile de
credinţă reprezentau şi ele un subiect de confuzie. Omienii nu aveau nimic consistent în afară de
respingerea oricărei formule referitoare la substanţa, astfel că doctrina lor era foarte ambiguă. Au
adoptat la început
mărturisirea de la Sirmium, dar mai apoi au impus una pur macedoniana. Unii dintre episcopii lor
erau niceeni, iar alţii anomei. Dacă în Pont niceenii nu câştigaseră prea mult teren, arienii în
schimb aveau acum împreună schisma lui Apolinarie, iar un sinod ilyrian ţinut în 375 de către
Sfântul Ambrozie care asigură sprijinul împăratului Valentinian în favoarea niceenilor.

54
 2. Triumful ortodoxiei

Dacă moartea lui Iulian păruse să atragă asupra imperiului toţi duşmanii deodată,
acum acstia fuseseră alungaţi. Avansul persan fusese oprit de către patriotismul armenilor,
Valens adusese popoarele gotice la supunere, iar omologul său apusean alungase alemanii din
Galia şi recuperase Britania din mâinile pictilor. La graniţa dunăreană însă, goţii, ce aproape
abandonaseră păgânismul şi obiceiurile nomade, căutau acum ajutor din partea imperiului
împotriva invadatorilor huni. Odată ajunşi însă pe pamanat roman, goţii se răspândiseră
lăsându-se conduşi de dorinţa de distrugere şi violenţă. Secând Orientul de toate trupele
disponibile, Sebastian Maniheul a fost pus în fruntea lor, Gratian a pornit spre Tracia cu
legiunile galice, şi chiar împăratul Valens a găsit de cuviinţă că era timpul să-şi părăsească
reşedinţa din Antiohia pentru a fi prezent la război. Adunaţi la Adrianopole în 378,
răsăritenii, sub conducerea lui Valens, nu au mai aşteptat sosirea aliaţilor lor din Apus şi au
pornit asaltul asupra barbarilor. împăratul a dispărut în focul bătăliei şi două treimi din
armata imperială a fost masacrată. Odată cu dispariţia lui Valens, s-a încheiat şi dominaţia
omiana asupra Bisericii răsăritene. La Antiohia, Euzoiu, ultimul dintre vechii arieni, a fost
înlocuit de Dorotei. Milanul sub Ambrozie ducea o politică niceana agresivă, iar puterea
arienilor din Alexandria era considerabil mai slabă. Pe de altă parte, cei mai puternici dintre
niceeni muriseră şi puţini mai erau cei care luaseră parte la întrunirile marelui sinod. Sfinţii
Atanasie şi Ilarie erau decedaţi, şi nici chiar Sfântul Vasile nu avea să trăiască până la venirea
unui împărat ortodox. Meletie de Antiohia era în exil, în timp ce Grigorie de Nazianz găsise
în munţii saurieni un refugiu bine primit.
Cum Valens nu avusese copii, imperiul a fost condus temporar de nepotul său Gratian,
un tânăr de nici 20 de ani. Acesta a proclamat toleranţa pentru toţi în afară de anomei şi
fotinieni. în afară de niceeni, nicio altă partidă nu fusese dezavantajată astfel încât edictul
împăratului nu avantaja nicio altă partidă decât niceenii. Episcopii exilaţi s-au întors cu puţin
efort la eparhiile lor, iar unii chiar au trimis misionari în provinciile ariene. Semiarienii au
procedat în diferite moduri: unii dintre ei au trecut de partea niceana. alţii au adoptat o poziţie
macedoniana, în timp ce alţii au rămas independenţi.84 Puterea omiana din provincii a căzut
de la sine. Alexandria i-a fost cedată lui Petru iară nici un fel de rezistenţă şi singurul

84
Pr. Nlcolae Chlfar, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei şl Bucovinei, las! 2000, p. 44

55
eveniment violent a fost uciderea episcopului Eusebiu de Samusata de către o femeie ariană
într-un mic orăşel.
Constantinopol rămăsese o fortăreaţă a arienilor. Aceştia deţinuseră biserici aici încă
din 340, susţinuţi sistematic de către curtea imperială. Din acest motiv populaţia oraşului era
devotată arianismului, iar niceenii reprezentau doar o minoritate, fără biserici sau
propovăduitori. Grigore de Nazianz, fiul episcopului Grigorie al Nazianzului şi prieten cu
Sfântul Vasile, se născuse cam în timpul sinodului de la Niceea. Făcut episcop de Sasima
împotriva voii sale, vine la Constantinopol pentru a face misiune în 379. Fructele muncii sale
aici au fost reprezentate de biserica pe care el a numit-o Anastasia (biserica reînvierii
credinţei) şi creşterea numărului adepţilor niceeni din capitala imperiului.85 86 87
în iulie 378, în prezenţa împăratului Gratin şi sub preşedenţia episcopilor Ambrozie
de Milan şi Anemius de Sirmium s-a desfăşurat sinodul ortodox de la Sirmium la care au
participat episcopii din Iliricum şi nordul Italiei. Acest sinod nu a urmărit numai eliminarea
rezistenţei ariene, ci şi combaterea ereziei macedonienilor sau pnevmatomahilor. Esenţa
deciziilor dogmatice ale acestui sinod o formează mărturisirea de credinţă care poate fi considerată
a cincea elaborată la Sirmium. Această mărturisire pur ortodoxă are următorul
conţinut:
„Noi înţelegem că una şi aceeaşi este fiinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh în trei
persoane, adică în 3 ipostasuri desăvârşite. Mărturisim după simbolul de la Niceea că Fiul Cel
de o fiinţă cu Dumnezeu S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria, a trăit printre oameni şi a
împlinit pentru noi toată iconomia prin naşterea, patimile, învierea şi înălţarea lui la ceruri. Şi
iarăşi va veni, dăruindu-ne dumnezeiască să asemănare, fiind Dumnezeu purtător de trup şi
om purtător de Dumnezeu, iar pe cei ce înţeleg altfel îi anatematizam împreună cu cei numiţi
mai nainte, precum şi cei ce nu anatematizeaza cu adevărat pe cel ce a afirmat că Fiul nu
exista mai nainte de naştere sau pe cei ce au scris că Fii exista mai nainte de naştere prin
energie şi putere în Tatăl. Căci aceasta se întâmplă cu toate cele create care n-au existenţă
întotdeauna cu Dumnezeu, fiind născut din veci.”
După ce condusese un an întreg întreg imperiul, Gratian îl proclamă August al
Orientului pe generalul de origine spaniolă Teodosie la Sirmium pe 19 ianuarie 379.
îmbolnăvindu-se grav în 380, împăratul Teodosie a primit botezul de la episcopul

85
Pr. Nicolae Chifar, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iaşi, 2000, pp.
44-45
86
lbidem, p. 45
87
Teodoret de Cyr, Istoria bisericească în PSB, voi. 44, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 1995, p. 8

56
 Tesalonicului, Ascolius. în urma acestui fapt la 28 februarie acelaşi an, el promulga un
edict decisiv pentru susţinerea ortodoxiei niceene:
„Toate popoarele supuse autorităţii noastre trebuie să mărturisească credinţa pe care
dumnezeiescul Apostol Petru a transmis-o romanilor, răspândită de la el până acum, pe care o
urmează papa Damascus şi episcopul Petru al Alexandriei, bărbat de o sfinţenie apostolică.
Aceasta înseamnă să credem, după rânduiala apostolică şi învăţătură evanghelică, într-o
singură Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, de aceeaşi mărire în Sfânta
Treime.
Potrivit acestei legi, poruncim să se cinstească numele creştinilor adevăraţi (nomen
christianorum), iar pe ceilalţi nefericiţi şi nebuni îi socotim loviţi de infamia rătăcirii eretice
şi nici locurile lor de întâlnire nu au dreptul să primească numele de biserici (ne conciliabula
eorum Ecclesiarum nomen accipere) Dumnezeu se va răzbuna pe ei, apoi şi noi înşine.” 88
Edictul a fost reînnoit la Constantinopol la 10 ianuarie 381 după ce în toamna anului
precedent episcopului arian al capitalei i se ceruse să adopte crezul nicean sau să părăsească
oraşul. Influenţa ariană la curte era încă destul de puternică şi episcopi arieni veneau la
Constantinopol contând pe sprijinul lui Ulfila, „apostolul arian al goţilor’’. Acesta însă nu le
putea acorda mare ajutor fiindcă Tcodosie se bază mai mult pe păgânii lui Atanaric decât pe
compatrioţii lor arieni. Teodosie a consimţit să aibă o întâlnire cu ereticul Eunomie, dar
intervenţia niceenilor şi a împărătesei Flaccilla l-au îndemnat să interzică în următorul edict
adunările eretice în interiorul oraşelor şi să întoarcă bisericile de pretutindeni în posesia
niceenilor.
Arianismul fusese acum înlăturat în acelaşi mod în care ajunsese la conducere, şi
anume prin puterea civilă. Nimic nu mai rămânea acum de făcut decât să se clarifice
dezordinea pe care disputele o lăsaseră în urmă. Un sinod s-a întâlnit la Constantinopol în mai
381 la care au participat doar 150 de episcopi, toţi răsăriteni. Printre ei se aflau: Meletie al
Antiohiei, Grigore de Nysa, Chirii al Ierusalimului, Grigorie de Nazianz ca trimis al
Constantinopolului89 şi succesorul palid al Sfântului Vasile, Heladius de Cczarea. Timotei al
Alexandriei a venit la sinod mai târziu, iar semiarienii au adunat 36 de episcopi conduşi de
Eleusiu de Cizic.
Episcopii au fost întâmpinaţi regeşte şi s-a dat un nou edict împotriva maniheilor în
cinstea adunării sinodului. Meletie de Antiohia prezida sinodul, în timp ce Paulinus era ignorat.

88
Pr. Nicolae Chifar, Istoria creştinismului, voi. 11, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000, p. 54
89
Robert Payne, The Holy Fire: The Story of the Early Centuries of the Christian Churches in the Near East în
„Christian History" nr. 51, 1996, Vol. XV, Pag. 11

57
Episcopul antiohian suferise „mult pentru Duhul cel Dumnezeiesc, chiar dacă pentru
puţin timp fusese înşelat de o mână străină, ispăşind rătăcirea cu strălucite lupte” 90 . După
moartă subită a acestuia, Sfântul Grigorie a preluat preşedinţia sinodului, dar nu a reuşit în a
îl impune pe Paulinus episcop de Antiohia, după înţelegerea pe care acesta o avusese cu
Meletie ca la moartea unuia dintre ei, celălalt să fie recunoscut de ambele partide. Sinodul însă
l-a pus în scaunul Antiohiei pe preotul Flavian, iar Sfântul Grigorie s-a retras la Nazianz,
fiind urmat la Constantinopol de către Nectarie, ales de împăratul Teodosie pentru această
funcţie, care a preluat totodată şi preşedinţia sinodului. Crezul de la Niceea a fost aprobat în
forma sa originală, iar arienii condamnaţi. Cei care nu se alăturaseră deja niceenilor au văzut
că nu mai era posibilă niciun fel de luptă, astfel încât au renunţat la biserici, la scaunele
episcopale şi au intrat în obscuritate. Un edict din anul următor le interzicea să mai
construiască vreodată biserici, chiar şi în afara oraşelor91. Imperiul avea să devină de acum
unul ortodox.

90
Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz, traducere de diacon loan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2002, p. 324
91
Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 15

58
 3. Un secol al schimbărilor

Ştim cu toţii, în anul 313, împăraţii Constantin şi Licinius au semnat un decret, rămas în
istorie sub numele de Edictul din Milano, prin care se acorda libertate religioasă tuturor cultelor
prezente în imperiu. Astfel începe o nouă epocă în istoria Bisericii: creştinii ies din catacombe,
marii teologi pun bazele dogmaticii creştine, începe construcţia marilor bazilici, păgânismul şi
ereziile încep să fie persecutate, se întrunesc episcopii de pretutindeni în concilii ecumenice spre a
defini jaloanele credinţei creştine, etc. Însă odată cu acestea ia naştere si un fenomen necunoscut
de Biserica primelor patru secole ale creştinismului, aşa- numitul cezaro-papism: împăratul îşi
atribuie titlul de „episcopul din exterior“, episcopii de drept fiind cei din interiorul Bisericii, şi
chiar titlul Pontifex Maximus. Licinius încalcă prescripţiile Edictului din Milano, iar Constantin îl
elimină şi astfel Imperiul este unificat sub o singură autoritate. Această unitate este ameninţată,
într-un mod particular în Răsărit, din două motive: pe de o parte data sărbătorii Paştelui, celebrată
în fiecare Biserică după un calendar specific, şi pe de altă parte, învăţătura lui Arie referitor la
Hristos, afirmând că El este prima creatură a lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este unic şi nu
poate avea pe cineva egal lui.Primele polemici cristologice în istoria teologiei creştine sunt
anterioare lui Arie. Mai întâi ele tratau problematica raportului dintre Tatăl şi Fiul, dând naştere
anumitor curente, cum ar fi adopţianismul, în secolele II şi III. Arianismul este interesant de studiat
deoarece ne permite să punctăm nu doar raportul între Tatăl şi Fiul, ci să ne interesăm şi de natura
Fiului întrupat. Arianismul, deoarece a cunoscut un succes fulgurant, a permis teologilor epocii să
cristalizeze doctrina creştină a Sfintei Treimi. După cum am văzut, învăţătura lui Arie nu a căzut
din cer. Scrisoarea pe care Arie o trimite lui Eusebiu de Nicomedia se termină astfel: „Să fii
sănătos în Domnul si să-ti aminteşti de necazurile mele. Iti doresc acestea, colucianist în adevăr”.
Termenul colucianist ne trimite la legăturile de ucenicie existente între Arie si Eusebiu la şcoala
Sfântului Lucian, născut la Samosata, în 240, şi martirizat la Antiohia, în 312. Lucian, fondatorul
şcolii teologice antiohene elaborase o învăţătură creştină plecând doar de la sensul literal al
revelaţiei Biblice. Era un istoric-critic ”avant la lettre”, fapt destul de curios pentru acea epocă în
care interpretarea alegorică, dezvoltată la Alexandria, era mult mai răspândită şi acceptată în
Biserică. Lucian şi-a adunat învăţătura într-o lucrare intitulată Biblia lui Lucian, care a avut un
succes enorm în timpul său, dar şi în Imperiul Bizantin. Arie si Eusebiu, formaţi la şcoala lui
Lucian, aveau deci o impresionant de bună formare teologică bazată pe Sfânta Scriptură. Însă atât

59
Arie cât şi Eusebiu rămân prea îmbibaţi de filosofia platonică, fapt ce nu le permite să vadă în Iisus
Hristos o persoană egală în esenţă şi în veşnicie Tatălui, deoarece ei aplicau schema trinitară
platonică, Bine- Logos-Sufletul Lumii Sfintei Treimi creştine, Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt. Astfel ia
naştere o Treime ierarhică în care doar Tatăl este Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului, pe
când Fiul şi Duhul Sfânt sunt creaturi succesive. Părinţii niceeni au dorit să reglementeze această
derivă, redactând şi semnând Crezul de la Niceea a cărui originalitate rămâne expresia, care a dat
multă bătaie de cap teologilor post-niceeni, homoousion/consubstanţial sau de o fiinţă.
În acest sens, dacă în cazul Sinodului I Ecumenic de la Niceea nu au fost probleme privind
valabilitatea lui universală care a fost recunoscută de toate Bisericile creştine, nu aşa stau lucrurile
şi cu Sinodul II Ecumenic care în conştiinţa Bisericii de Apus, până la confirmarea Simbolului
Niceo-constantinopolitan la Sinodul IV de la Calcedon în 451, a rămas un sinod pur răsăritean.
Acest lucru este vădit şi de faptul că documentele care s-a păstrat de la sinod, adică,
Simbolul şi canoanele (amintim mai ales canonul 3 care ridica scaunul episcopal al
Constantinopolului pe locul al doilea în ierarhia scaunelor creştinătăţii înaintea Alexandriei şi
Antiohiei şi îndată după cel al Romei), nu numai că nu a fost recunoscute şi receptate în Occident,
dar au fost interpretate chiar ca provocări antiromane, mai târziu papa Leon susţinând chiar că
aceste canoane de fapt nu au fost transmise niciodată Romei.
Ca urmare, în toamna anului 381 Sfântul Ambrozie al Milanului convoca un sinod
antiarian occidental paralel la Aquilea, iar în toamna anului 382 papa Damasus (336-384) ţinea un
alt sinod, tot Occidental paralel şi rival la Roma, la care Nectarie al Constantinopolului şi episcopii
răsăriteni au refuzat să participe şi care a adoptat o mărturisire de credinţă proprie despre Treime şi
Întrupare (aşa numitul – Tomos Damasi). Deci receptarea Simbolului nu s-a realizat nici în Apus şi
nici de către Alexandria din pricina hristologiei difizite, fapt pentru care din raţiuni diferite aceste
două Bisericii victorioase la Efes în 431 asupra Constantinopolului şi Antiohiei au impus în
Sinodul III Ecumenic suficienţa crezului niceean, ceea ce era clar o dezavuare a Simbolului din
381.
În aceste condiţii Sinodul imperial pur răsăritean de la Constantinopol din 381 avea să
devină al II-lea Ecumenic pentru început doar în partea de răsărit, pentru ca abia în anul 451 cu
ocazia Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon să fie recunoscut şi de către latini. Tot acum va fi
recunoscut Simbolul Niceo-constantinopolitan drept forma deplină a credinţei de la Niceea şi
Constantinopol, până la acest sinod, Simbolul credinţei fiind considerat de latini doar un Simbol
baptismal al Bisericii noii capitale a imperiului, al Asiei Mici şi Siriei.
Deci, în privinţa valorii ecumenice a Simbolului Niceo-constantinopolitan forma pe care
i-a dat-o Sinodul II Ecumenic ne familiarizează cu metodologia ecumenică a întocmirii

60
formulărilor de credinţă în sinoade, ceea ce s-a hotărât la Niceea şi Constantinopol având aceeaşi
valabilitatea dogmatică în trecut, cât şi în prezent şi viitor. Dogmele stabilite în acest text sfânt au
nevoie deci doar de receptare şi nu de repetare. Simbolul Niceo-constantinopolitan este numit –
ecumenic pentru faptul că e recunoscut de toate Bisericile creştine din lume din toate timpurile
acestea având misiunea de a descoperii împreună întregul conţinut al credinţei care se găseşte
cuprins în articolele acestuia într-o continuitate şi o întrepătrundere cu întreaga Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie, cu toate hotărârile sinoadelor ecumenice şi cu întreaga viaţă a Bisericii.
Ca şi concluzie reţinem că Simbolul de credinţă Niceo-constantinopolitan a rămas în
istoria Bisericii Ortodoxe ca un reper al ortodoxiei la care s-au raportat toate celelalte Mărturisiri
sau Simboluri de credinţă ulterioare, valabilitatea acestuia în timp rămânând incontestabilă din
punct de vedere dogmatic.
Comentariile la acest Simbol diferă în funcţie de contextul istoric şi teologic în care au fost
rostite sau scrise, ele fiind mărturii ale felului cum s-a teologhisit în Biserică la un moment dat pe
marginea unui element comun, neschimbabil al tradiţiei creştine universale, nimeni altul decât
acest Simbol alcătuit de către Părinţii de la Constantinopol din 381.
Este ştiut faptul că, în antichitatea creştină, cei care au trăit credinţa lor în Tradiţia Bisericii
şi au contribuit, prin sfinţenia vieţii şi prin combaterea ereziilor la cristalizarea dogmei aveau parte
de discursuri panegirice , pe când ereziarcii aveau parte de portrete deseori caricaturale. Cine a fost
însă în realitate Arie? S-a născut probabil în jurul anului 250 sau 256, în Libia. A efectuat studiile
teologice la Antiohia, însă este sfinţit preot la Alexandria de către Petru. înaintea hirotonirii lui a
trebuit să semneze mai întâi o declaraţie prin care se angaja să se separe de mişcarea schismatică
iniţiată de Meletius. Se remarcă prin pasiunea sa faţă de Sfintele Scripturi, fapt ce atrage atenţia
episcopului său care-i încredinţează o importantă comunitate, cea din Baukalis, spre păstorire.
După moartea lui Arie, care, conform mărturiei istoricului bisericesc Socrate, s-a petrecut
în condiţii destul de dramatice, învăţătura lui a continuat să cucerească tot mai mulţi adepţi. In
interiorul mişcării ariene s-au format trei grupuri. Anomeenii, sau eterousienii, sau aetienii, sau
eunomienii, constiuie ramura ariană radicală. Ei afirmă o neasemănare la infinit între esenţa
Tatălui şi a Fiului. Adepţii acestui grup merg chiar mai departe decât îndrăznea Arie să afirme.
Termenul anomoios înseamnă diferit, adică neasămănător, de unde şi numele grupării constituite
în jurul căpeteniilor lor Aetius şi Eunomius. împăratul Constantius a favorizat succesul acestei
mişcări în Biserica orientală până în jurul anului 353.
Al doilea grup sunt omeenii, care proclamau un arianism moderat. În opinia lor Fiul este
omoion, adică asemănător în esenţă cu Tatăl, dar nicidecum din aceeaşi esenţă. Tatăl, singurul
nenăscut, este incomunicabil prin definiţie, însă a putut comunica Fiului său puterea creatoare.

61
 Acacius din Cezareea este principalul promotor al acestui curent arian, de aceea adepţii se
mai numesc şi acacieni. Iulian Apostatul este un mare apărător al acestei mişcări ariene, care a
cunoscut momentele sale de glorie sub domnia acestui împărat, între 361-363. Când Jovian ajunge
la putere, el pune capăt acestui curent teologic, iar Acacius este condamnat, excomunicat şi alungat
de pe scaunul episcopal al Cezareii. Omoiousienii sunt al treilea grup de influenţă ariană, numiţi şi
semi- arieni. Aceştia încearcă deseori compromisuri teologice cu niceenii, care se mai numesc si
omoousieni. Termenul cheie de la Niceea, homoousios, ei nu-1 pot accepta, însă promovează un
altul, foarte subtil şi asemănător cu termenul nicean, homiousios. Acest „iota“ introdus în termenul
nicean le permitea să afirme că între Tatăl şi Fiul există o diferenţă, adică nu sunt una şi aceeaşi
esenţă. în realitate ei doreau să intre în relaţii cu niceenii şi să găsească împreună formule cât mai
biblice spre a defini credinţa creştină în Sfânta Treime. Reflecţiile lor şi apropierea cu niceenii au
condus la cristalizarea unei formule trinitare ce va fi „canonizată“ la conciliile posterioare: în
Dumnezeu există o singură esenţă şi trei ipostaze. Asistăm astfel la naşterea credinţei trinitare
numită tri-ipostatice ai cărei promotori înflăcăraţi vor fi Capadocienii: Vasile de Cezareea, Grigore
din Nazianz şi Grigore de Nyssa.După sinodul de la Niceea, arianismul nu a dispărut, chiar dacă a
suferit o condamnare explicită şi oficială din partea Bisericii. Datorită fiilor lui Constantin, care
şi-au împărţit puterea în Imperiu, arianismul a cunoscut momente de glorie şi momente de declin.
Trebuie să aşteptăm însă sfârşitul secolului al IV-lea pentru a asista la prăbuşirea arianismului.
Urcarea pe tron a lui Teodosie I a însemnat triumful ortodoxiei, iar după al II-lea sinod ecumenic,
ţinut la Constantinopol, în 381, creştinismul devine religia oficială a statului. Păgânii şi ereticii
sunt persecutaţi şi exilaţi, lăcaşurile de cult ce le aparţineau, fie sunt demolate, fie trec în
patrimoniul Bisericii, care este mărturisită ca fiind Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească.Sfântul Iustin Popovici spunea despre arianismul zilelelor noastre: ”Arianismul nu a
fost înmormântat încă; astăzi el este mai la modă şi mai răspândit decât oricând. E răspândit ca un
adevărat suflet în trupul Europei contemporane. Dacă priviți la cultura Europei, în adâncul ei veți
găsi ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om şi numai la om, şi chiar Dumnezeul‐om Hristos
a fost redus la cadrele unui om. Cu plămada arianismului s‐a plămădit şi filozofia Europei, ştiința
ei şi civiliația ei şi, în parte, şi religia ei. Pretutindeni şi în chip sistematic Hristos este pogorât la
starea de simplu om; Dumnezeul‐om este dezbrăcat continuu de ceea ce este în realitate; opera lui
Arie se săvârşeşte în mod continuu. “Religia în limitele rațiunii pure” a lui Kant nu este altceva
decât noua ediție a arianismului. Dacă vom primi pe Hristos cu măsura lui Kant ce rezultat credeți
că vom avea? – Vom avea un Hristos om, un Hristos înțelept, dar nicidecum un Hristos
Dumnezeu‐om. Dacă vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarăşi, ceva mai
mult decât un om simplu. În acest fel, şi un criteriu şi altul, ca şi toate criteriile tuturor filozofilor

62
după om, pogoară pe Dumnezeul‐om la condiția de om. Ştiința europeană nu rămâne mai prejos
decât filozofia în raportul ei arian față de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin mulți dintre
reprezentanții lui, Protestantismul l-a depășit în arianism chiar şi pe Arie. Diferiții socinieni și
Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez‐întruparea Dumnezeului întrupat. Iar
papismul cu etica lui este în mare măsură arian. Simte el oare ce metafizică stă în spatele acestei
îngrozitoare etici? Toate acestea laolaltă au izbutit să otrăvească, cu abominabilul lor arianism,
marile mase ale Europei. Cine nu cunoaşte abominabilul arianism al intelectualilor noştri? Mulți
dintre intelectualii noştri spun adesea: Hristos este un mare om, un om înțelept, cel mai mare
filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.”

63
 Concluzii

Arianismul a dispărut doar în sensul în care nu îşi mai împrumută denumirea vreunui grup
de oameni care îi urmăresc ideile. Atât timp cât evoluţioniştii şi agnosticii se vor lăsa
mânaţi de tendinţa antropomorfizanta a firii umane, vechile câmpuri de luptă ale Sfinţilor
Alexandru şi Atanasie nu vor avea parte de linişte92. Născându-se nu doar ca o teorie în
cadrul creştinismului, dar şi ca o reacţie a filosofiei la întâlnirea cu evanghelia lui Hristos,
arianismul s-a luptat, şi nu tară şanse de succes, pe parcursul a mai mult de şase decenii
pentru locul de religie a Imperiului. Chiar şi după respingerea definitivă, şi-a aflat locul
printre convertitele naţiuni nordice, unde s-a pretins a fi reacţia naţionalistă a acestora în faţa
unei Evanghelii romane. Nici chiar Reforma, ce avea să izbucnească peste mai mult de un
mileniu, nu avea să afecteze, că arianismul, o zonă geografică atât de întinsă. Lupta contra
arianismului nu a fost una împotriva exprimărilor greşite sau a divergenţelor de credinţă, ci
pentru însuşi adevărul revelaţiei divine. Toate caracteristicile arianismului sunt cele ale unei
filosofii, chiar şi părţile în care se foloseşte de Scriptură pentru a-şi demonstra teoriile fiind
doar nişte postulaţii pentru concluzii la care s-a ajuns tară nicio influenţă biblică.93
Pentru arieni, Hristos nu este un om sfânt, ba chiar nici măcar un om, deşi îl considera
tot Fiu al lui Dumnezeu94. Fiinţa pe care i-o atribuia Arie este undeva între dumnezeire şi
umanitate, un demizeu păgân care necesita venerare. Iar cu un Hristos inuman. însuşi numele
de creştin era illogic de însuşit. 95Din acest punct de vedere arianismul era mort încă din faşă:
impropria creştinismului concepte filosofice păgâne care îl tâceau să nu reprezinte o soluţie
nici pentru păgânii dornici de convertire, nici pentru creştinii în căutarea adevărului. Ceea ce
a pecetluit soarta ereziei însă a fost modul de propagare al ei şi metodele folosite în lupta
izbucnită în sânul Bisericii. Dincolo de greşelile săvârşite, niceenii căutaseră mereu adevărul,
fără să încerce impunerea unor păreri personale asupra oamenilor aflaţi în aria lor de
influenţă.

92
H.M. Gwatkin, The arian controversy, Longmans Green And Co London, 1889, p. 5
93
Adrian Ignat, The Spread Out of Arianism. A Critical Analysis of the Arian Heresy, International Journal of
Orthodox Theology 3:3/2012, p. 105
94
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. loan Zagrean, Teologia Dogmatica - manual pentru seminariile
teologice, Cluj, 2005, p. 213
95
Richard E. Rubenstein, When Jesus Became God: the Epic Fight Over Christ's Divinity in the Last Days of Rome,
Harcourt Brace 8i Company, New York, 1999, p. 55

64
 Însuşi faptul că un număr atât de mare de sinoade locale s-au desfăşurat într-o perioadă
de doar câteva decenii reflecta încrederea ortodocşilor ca adevărul de credinţa este un dar pecare
doar Duhul Sfânt îl poate oferi şi descoperi. Mărturisirile de credinţa erau de fapt modul
în care Biserica se folosea de Sfânta Scriptură pentru a păstra curate credinţa, deci, nu puteau
să se îndepărteze de adevărul pe care aceasta îl expunea96. Doctrina stabilită avea să afecteze
nu doar personalitatea celor implicaţi, ci şi, prin aceştia, întreaga societate contemporană
lor.97 Biserica se implica activ de acum în cuprinsul întregului stat, atingând domenii ce până
atunci erau rezervate factorilor constituţionali, precum armata şi senatul, şi devenind un
adevărat catalizator pentru cultura vecurilor următoare.98 Putem vorbi în timpul disputelor
ariene, mai mult decât oricând, despre o Biserică vie şi lucrătoare.
În ceea ce îl priveşte pe Arie, statutul lui de eretic s-a intensificat de-a lungul anilor, el
ajungând să fie un adevărat antihrist printre eretici, arhetipul ereticului99, un om ale cărui
falsă smerenie şi spiritualitate mascau o duşmănie crâncenă pentru adevărul de credinţă
revelat, după cum afirmă Rowan Williams. Tot acesta afirmă că niciun alt eretic nu a trecut
printr-un proces de „îndrăcire” atât de amănunţit100. Totuşi, fără fanatismul lui Arie în a-I
nega dumnezeirea lui Hristos Biserica nu ar fi iniţiat dialogul ce se va dovedi piatra de
temelie în stabilirea fixarea adevăratei credinţe creştine. înţelegerea fundamentală a Persoanei
lui Hristos şi a dogmei Sfintei Treimi avea să fie marea realizare a secolelor următoare
conflictului arian.

96
Maurice Wiles, Archetypal Heresy: Arianism through the Centuries, Oxford University Press, Oxford, 2001, p.
17;
97
98
Hilaire Belloc, The great heresies, Freeport, New York, 1968, p. 3
Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 8
99
J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, Harper &. Row, San Francisco 1978, p. 238
100
Rowan Williams, Arius: Heresy and Tradition, Eerdmans, Grand Rapids, 2002, p. 1

65
 Bibliografie

I. Izvoare

1. Casiodor, Istoria bisericească tripartită în col. P.S.B. voi. 75,

traducere de Liana
şi Anca Manolache, introducere şi note Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1998;
2. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească în col. P.S.B. voi. 13,
traducere, studiu,
note şi comentarii de Pr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al B.O.R., Bucureşti, 1987;
3. Idem, Scrieri ÎI în col. P.S.B. voi. 16, traducere, introducere şi note
de Pr. Dumitru
Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1988;
4. Idem, Viaţa Iui Constantin cel Mare în col. P.S.B. voi. 14, traducere
şi note de Radu
Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991;
5. Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri I în col. P.S.B. voi. 53,
traducere,
introducere şi note de Pr. Ene Branişte, David Popescu, Dan Negrescu, Editura
Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1994;
6. Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri /în col. P.S.B. voi. 15, traducere,
introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae. Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti 1987;
7. Teodoret de Cyr, Istoria bisericească în col. P.S.B. voi. 44,
traducere de Pr. Vasile
Sibiescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1995;

66
II. Lucrări generale

1. Alexa Popovici, Scrieri teologice anteniceene, Multimedia

Internaţional, Arad 1997;
2. Dr. loan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi
comentarii, ed. a IlI-a
îmbunătăţită, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 2005;
3. Earle E. Caims, Creştinismul de-a lungul secolelor, Cartea Creştină,
Oradea 1997
4. Fr. Georges Florovsky, Aspects of Church History, Norland
Publishing Co., Belmont
5. Hilaire Belloc, The great heresies, Freeport, New York, 1968;
6. Idem, The Estern Fathers of the Fourth Century,
Büchervertrieb-Sanstalt, Belmont
7. J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, Harper & Row, San
Francisco 1978;
8. Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină - O istorie a dezvoltării
doctrinei, vol. 1, Polirom,
Iaşi 2004
9. John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, Editura
Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1997;
10. John R. Stott, Basic Christianity, Eerdmans, Michigan 1971;
11. loan Rămureanu, Istoria bisericească universală, vol. 1,Editura
Institutului Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti 2004;
12. Pr. Nicolae Chifar, Istoria creştinismului, vol. II, Editura
Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi 2000;
13. Pr. Prof. Dr. I.G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent,
2000;
14. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. loan Zagrean,

67
 Teologia Dogmatică -
manual pentru seminariile teologice, Cluj, 2005;
15. Roger E. Olson, The Story of Christian Theology: Twenty Centuries
of Tradition & Reform, InterVarsity Press, Illinois 1999;
16. Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros,
Bucureşti,
17. Stuart George Hall, Doctrine and Practice în the Early Church,
Eerdmans, Grand
Rapids 1992;

III. Lucrări speciale

1. Adrian Ignat, The Spread Out of Arianism. A Critical Analysis of the Arian
Heresy,
Internaţional Journal of Orthodox Theology 3:3/2012, pp. 105-128;
2. Asist. Univ. Drd. Ciprian Bălăban, Termenul homoousios între erezie şi
ortodoxie în
„Pleroma”,anul X nr. 2/2008, p. 85-114;
3. C. Voicu, Problema homousios la Sfântul Atanasie cel Mare în „Mitropolia
Olteniei”, nr. 1-2/1963, p. 3-20;
4. Carl Beckwith, Hilary of Poitiers on the Trinity: From De Fide to De
Trinitate,
Oxford University Press, New York, 2008
5. Concerning Saint Constantine the Great and the Nicene Creed în „The True
Vine”,
, Issue No. 15, Holy Orthodox Church în North America, Boston 1992, pp. 14-64.
6. Concerning Saint Lucian the Martir în „The True Vine”, Issue No. 19, Holy
Orthodox Church în North America„Boston 1994, pp. 2-35.
7. Edward Bouverie Pusey, The Councils of the Church from the Council of
Jerusalem

68
A.D. 51, To the Council of Constantinople A.D. 381, Chiefly aş to Their Constitution, But
Also aş to Their Objects and History, comercializat de J. H. Parker, Oxford 1857;
8. H.M.Gwatkin, The Arian Controversy, Longmans Green and Co., London
1889;
9. Idem, Lupta ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic până
la
moartea lui Arie în „Studii Teologice”, nr. 1-2/1961, p. 13-31;
10. Idem, Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348 şi 358. Condamnarea lui Fot
in de Sirmium în „Studii Teologice”, nr. 5-6/1963, p. 266-316;
11. Idem, Sinodul I ecumenic de la Niceea. Condamnarea ereziei lui Arie.
Simbolul
niceean în „Studii Teologice”, nr. 3-4/1962, p. 146-182;
12. Idem, Studies of Arianism, Deighton, Bell and Co., Cambridge 1882;
13. Jean Bemardi, Grigorie din Nazianz, traducere de diacon loan I. Ică jr.,
Deisis, Sibiu
14. Jonathan Hill, The History of Christian Thought: the Fascinating Story of
the Great
Christian Thinkers and How They Helped Shape the World aş We Know it Today,
InterVarsity Press, Illinois 2003;
15. loan Rămureanu, Sinodul I ecumenic de la Niceea. Condamnarea ereziei lui
Arie.
Simbolul niceean în „Studii Teologice”, nr. 1-2/1977, p. 15-60;
16. M. Maimbourg, The history of arianism, tipărită de W. Roberts, London;
17. Maurice Wiles, Archetypal Heresy: Arianism through the Centuries,
Oxford
University Press, Oxford, 2001;
18. Nathan. C. Kouns, Arius the Lybyan - A românce of the primitive Church,
D.
Appleton and co.,San Francisco, 1914;
19. Ovidu Albert, The council from Serdica(343) - crossing point between West
and
East în „Studia Antiqua et Archaeologica” XII, Iaşi 2006, p. 95-100;
20. Pr. Ilie Negoiţă, Unele aspecte ale arianismului după condamnarea lui la
Niceea 325

69
în „Glasul Bisericii”, nr. 5-6, 1969, p. 567-571;
21. Pr. Nicolae Chitar, Ortodoxia în confruntare cu arianismul. Episcopatul
apusean în
apărarea crezului niceean în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza-Iaşi”,
Teologie,
tom IV, 1997-1998, p. 187-202;
22. R.P.C. Hanson, The Search for the Christian Doctrine of God: the Arian
Controversy, T & T Clark, Edinburgh 1988;Richard E. Rubenstein, When Jesus Became
God: the Epic Fight Over Christ's
Divinity în the Last Days of Rome, Harcourt Brace & Company, New York, 1999;
23. Robert Gregg & Dennis Groh Early Arianism, A View of Salvation, Fortress
Press, Philadelphia, 1981 ;
24. Robert Payne, The Holy Fire: The Story of the Early Centuries of the
Christian
Churches în the Near East in „Christian History’' nr. 51, 1996, Vol. XV. Pag. 11
25. Rowan Williams, Arius: Heresy and Tradition, Eerdmans, Grand Rapids
2002;

70