Sunteți pe pagina 1din 89

INTRODUCERE

"Iertare de pcatele care s-au svrit mpotriva Lui, poate s le dea numai Acela care a purtat pcatele voastre, care a suferit pentru noi, pe care Dumnezeu L -a dat pentru pcatele noastre."- scria Sfntul Ciprian episcop de Cartagina n tratatul Despre cei czui(De lapsis). Evideniind puternica legtur ntre Sfntul Ciprian al Cartaginei (sec. III) i predecesorul i totodat cel cruia acesta i se adresa cu apelativul maestrul, adic Tertulian, teologul grec S. Papadopoulos, de la Universitatea din Atena, reflectase asupra unui aspect particular al acestei relaii, afirmnd cu trie c n persoana Sfntului Ciprian al Cartaginei, teologia depete exclusivismul lui Tertulian i contientizeaz sobornicitatea () ei..., nelsnd desigur la o parte, crezul c totui, duhul Sfntului Ciprian a avut o latur care corespundea marelui su dascl...[1] Sfntul Ciprian rmne n istoria Bisericii cretine un exemplu unic, dac ne gndim la faptul c, devenise omul pe care astzi l percepem, pe parcursul unei perioade extrem de scurte, de doar doisprezece ani, de la botezul su, n anul 246 i pn la momentul martiriului su, n 258. n aceast perioad, Sfntul Ciprian a realizat o adevrat teologie i teologhisire a vieii i a slujirii aproapelui, demonstrnd, fr echivoc, ce nseamn a fi cretin, a-l iubi pe Hristos, a construi i conduce Biserica Lui pe pmnt. Demn de admirat este faptul c, pe lng scurtul su stagiu n Biseric, nc din anul 250 a fost acceptat drept cel mai autentic purttor al Tradiiei bisericeti, precum i puternic vas ales, prin care Sfntul Duh a fpcut ca Biserica s depeasc cutremurtoarea criz a vremii.[2] Stylianos Papadopoulos pune n evidn trei asemenea premise, de la care pornete, n viziunea sa, ntregul spectru al teologiei Sfntului Ciprian. Bineneles c

[1] St[1] [2[1] 1

acestea trei, vor fi fost corelate pe parcurs cu influenele puternice care au decurs din diferitele probleme ivite n snul comunitii cartagineze. Dar s pornim de la enumerarea lor n prealabil, dat de teologul de la Atena, urmnd ca mai apoi s desluim urmele fiecreia, pe parcurs. Aadar, n concepia autorului grec, teologia ciprianic pleac de la trei premise principale: n primul rnd, este vorba de struina n Tradiie i distingerea clar ntre adevr i cutum bisericeasc (Ep. 74, 9). Mai apoi, n al doilea rnd prezentarea gndirii sale ca interpretare a Scripturii i folosirea excepional de redus a gndirii extrabisericeti, i n cele din urm, conducerea i iluminarea Sfntului Duh. Toate acestea sunt strns legate de un scop principal, care rezid din ntraga oper ciprianic: ca toi marii Prini i nvtori, fr excepie, nal i el problema practic, la nivel de problem teologic.[3] Teologia Sfntului Ciprian al Cartaginei nu este una a fineurilor sau profunzimii interpretrii, nici una de amploare, dar este o teologie a practicianului, a pragmaticului. Teologia ciprianic se evideniaz n primul rnd prin echilibrul de care a dat dovad, ceea ce a condus la renumele de care s-a bucurat ntreaga provincie a Africii romane, n vremea Sfntului Ciprian i mult vreme dup aceea: locul Africii n definirea dogmei cretine, fr ndoial, nu fusese att de predominant, precum devenise sub Ciprian, cruia i se adresau chiar i comunitile cretine din Spania, din Galia, din Roma, inclusiv din Capadocia.[4] Toate acestea l-au fcut pe teologul Victor Saxer s exprime urmtoarea convingere: Sfntul Ciprian nu a fost nicidecum un teoretician care s-i construiasc doctrina sistematic. Nu fusese nicidecum un exeget ntr-ale Scripturii. Nu fusese nici mcar un apologist, care s-i apere nvturile naintea pgnilor, iudeilor sau ereticilor. n schimb, a fost un pstor al sufletelor...[5]

[3] [4] [5] V.

Fercitul Augustin mrturisete c el citete i recitete opera Sfntului Ciprian fr s se sature, ntruct ea are atta farmec al dragostei freti...atta dulcea a iubirii. Cassiodor ne ncredineaz c Fericitul Ciprian este un ulei care rspndete toate parfumurile.

CAPITOLUL I VIAA I ACTIVITATEA SFNTULUI CIPRIAN, EPISCOP DE CARTAGINA


Sf. Ciprian a fost un episcop stralucit, un temperament bland, dar ferm, o personalitate bisericeasca de autoritate si prestigiu. N-a fost intimidat nici de dusmanii lui, nici de episcopul Romei, nici de moartea martirica.A fost un scriitor putin original, dar talentat, clar, deseori avantat. Doctrina sa teologica se bazeaza pe Sf. Scriptura si pe multe din ideile lui Tertulian. Unele din lucrarile sale, mai ales ascetice, sunt simple adaptari ale lucrarilor corespunzatoare ale lui Tertulian[6] Sfantul Ciprian, episcop de Cartagina, va fi sarbatorit de catre Biserica Ortodoxa Romana la data de 13 septembrie. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, reunit in zilele de 8 - 9 iulie 2008, la resedinta patriarhala din Capitala, a hotarat ca Sfantul Sfintit Mucenic Ciprian de Cartagina sa fie trecut cu zi de praznuire si in calendarul Bisericii noastre. Sfantul Ciprian de Cartagina a primit moarte muceniceasca in data de 14 septembrie. De ce nu se face praznuirea la aceasta data am aflat de la Preasfintitul Ciprian Campineanul, episcop vicar patriarhal: 'Din nefericire, Sf. Ciprian, episcopul Cartaginei, care a fost martirizat la 14 septembrie 258, nu il regasim in calendarul Bisericii noastre si nici il cel grecesc, datorita faptului ca, in data de 14 septembrie, Biserica a randuit praznicul imparatesc al Inaltarii Sf. Cruci. Or, cand avem un praznic imparatesc nu mai sunt pomeniti sfintii'. Cum s-a hotarat ca data de 13 septembrie sa fie zi de praznuire inchinata Sfantului Ciprian de Cartagina ne-a spus, de asemenea, Preasfintitul Ciprian Campineanul: 'In data de 13 septembrie a fost arestat, anchetat si condamnat la moarte prin decapitare, [6]
3

iar moartea propriu-zisa a survenit a doua zi, de dimineata, in data de 14 septembrie. Un argument in plus pentru aceasta data de 13 septembrie este faptul ca 13 septembrie dupa calendarul nou coincide cu 31 august dupa calendarul pe stil vechi, ceea ce inseamna ca in aceeasi zi, dar la date diferite, Sf. Ciprian va fi cinstit de catre toate Bisericile Ortodoxe surori'[7]. 1. Viaa Sfntului Ciprian, episcop de Cartagina Cu privire la viaa i activitatea Sfntului Ciprian, episcop de Cartagina, dispunem de urmtoarele izvoare: a) Acta proconsularia Cypriani, cuprinznd trei pri: 1. Procesul-verbal al interogatoriului Sfntului Ciprian n faa proconsulului Aspasius Paternus i ordinul de exilare la Curubis, n ziua de 30 de august, 257; 2. Procesul-verbal al celui de-al doilea interogatoriu n faa proconsulului Galeriu Maximus i procesul-verbal al condamnrii sale la moarte n septembrie, 258; 3. Relatarea executrii osnditului, n ziua a 18-a naintea Kalendelor lui octombrie, anul 258, la Villa Sexti, aproape de Cartagina. Acta proconsularia Cypriani constituie un document de o real valoare istoric, prin precizia i sobrietatea coninutului. Credem c un martor ocular a consemnat cu grij cele vzute i auzite de el n timpul celor doua procese ale Sfntului Ciprian. Autorul nu a fcut altceva dect a transcrie i a pus cap la cap textele celor doua procese-verbale aflate n arhiva oficial. b) Vita Caecilii Cypriani, un document mai ntins dect Acta proconsularia Cypriani, atribuit lui Pontius, un contemporam, prieten i ucenic al Sfntului Ciprian. Acesta prezint viaa marelui episcop de Cartagina, de la convertire pna la moartea sa, pentru ca i pgnii i chiar generaiile cretine urmtoare s-i cunoasc celebritatea Sfntului Ciprian. Faptele importante ale lui Ciprian sunt prezentate uneori concis,

[7]
4

deoarece Pontius scrie pentru contemporani care cunoteau amnunit viaa Sfntului[8]. c) De viris illustribus, al treilea izor pe care ni-l ofer Fericitul Ieronim, capitolul 67[9]. n opt rnduri, el rezum evenimentele de seam din viaa marelui episcop cartaginez, fr s enumere, ns, i opera acestuia. d) Corespondena Sfntului Ciprian, precum i celelate lucrri ale sale sunt un izvor preios, intern, privind complexitatea i profunzimea personalitii autorului nostru. Potrivit celor patru izvoare enunate mai sus, Sfntul Ciprian s-a nscut la Cartagina. Numele lui complet era Caecilius Cyprianus qui et Thascius, fr s stim ce nsemn porecla Thascius, dar, n manuscrisele operelor sale, el apare numai cu numele de Caecilius Cyprianus[9]. Pe vremea mpriei lui Deciu, era n Antiohia Siriei un filozof i vrjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, nscut dim prini necredincioi, care a fost dat n copilria sa spre slujba pgnescului i necuratului lor zeu, Apolon. n anul al aptelea al vrstei sale l ncredinar la vrjitori spre nvtura meteugului vrjitoriei i a drcetii nelepciuni. Iar dup zece ani de la naterea sa a fost trimis de prini spre svrirea jertfei n muntele Olimpului, pe care pgnii l numeau locuin dumnezeiasc, cci acolo se afla nenumrat mulime de idoli ntru care muli diavoli locuiau. Ciprian a nvat n acel munte nalt mult meteug diavolesc, cci tia felurite nluciri drceti; se deprinsese a schimba vzduhul, a porni vntul, a slobozi tunete i ploi, a tulbura valurile mrii, a face stricciune n rsaduri, grdini i cmpii, a aduce vtmri i rni asupra oamenilor i se nvase la nelepciunea cea pierztoare i prea rea lucrare diavoleasc. i a vzut acolo nenumrate plcuri drceti mpreun cu stpnul ntunericului, mprejurul cruia unii sltau, alii slujeau, alii chiuiau, ludnd pe stpnul su, iar alii erau trimii n toat lumea spre nelarea popoarelor.

[8] [9] 91
5

A vzut acolo pe toi zeii i zeiele pgne i felurite nluciri i vedenii, la care se nva cte patruzeci de zile n post; c mnca dup apusul soarelui nu pine, nici alt hran, ci numai ghind de stejar. Cnd era de cincisprezece ani avea ca dascli apte slujitori mari care slujeau la cele apte planete. De la acei jerfitori a nvat multe taine diavoleti. Apoi s-a dus n cetatea Agra, unde, slujind ctva timp zeiei Ira, a nvat multe meteuguri de la slujitorul care era acolo. i a petrecut i n Tauropoli slujind zeiei Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia i a deprins s fac fel de fel de vrji i nluciri, ca aceea ca morii din morminte s griasc[10]. Avnd douzeci de ani, a mers n Egipt, n cetatea Memfis, la capii rutilor i multe farmece i vrjitorii nva. La treizeci de ani a mers la caldei i acolo a nvat s citeasc n stele. Si n Antiohia a mers, fiind atunci desvrit n toat rutatea: vrjitor i fermector, pierztor de suflete, mare prieten i credincioas slug a stpnitorului iadului, cu care singur fa n fa a vorbit i de cinste mare de la dnsul s-a nvrednicit. De acest lucru singur a mrturisit, zicnd: "S m credei pe mine c singur pe diavol l am vzut, pentru c prin jertfe l-am rugat i l-am srutat i am grit cu dnsul i cu aceia care snt la dnsul mai mari i m-au iubit i mi-au ludat nelegerea mea i naintea tuturor a zis: "Iat noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastr, vremelnic de mprtania noastr". i mi-au fgduit c au s m pun boier, dup ieirea mea din trup i ct timp eu am s petrec pe pmnt, n toate au s-mi ajute i mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar cnd ieeam de la dnsul a strigat ctre mine[11]: "mbrbteaz-te, nevoitorule Cipriane" i, sculndu-se, m-a petrecut, nct i toi mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toi boierii lor pe mine m ascultau, vznd cinstea ce mi se fcea de ctre dnsul[12]. Era chipul lui ca o floare de iarb i capul i era ncununat cu o coroan prefcut, nu adevrat, ci nlucire de aur i pietre luminoase, care lumina chipul acela i hainele lui erau minunate. Iar cnd se ntorcea ncoace sau

[10] Pontius , [11] Ibidem, pg. 890 [12] Ibidem, pg. 950
6

ncolo se cutremura tot locul acela i muli stteau lng scaunul lui cu fel de fel de rnduieli ale duhurilor rutii, ntru mare supunere. Eu cu totul pe mine m ddusem atunci, supunndu-m la toat porunca lui". Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian dup ntoarcerea sa la Dumnezeu[13]. Este artat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale cror lucruri, toate, le fcea suprnd pe oameni i nelndu-i. n Antiohia a petrecut mult vreme i a adus pe muli oameni spre toat necurata frdelege, pe muli i-a ucis cu otrvurile i cu farmecele, pe copii i pe copile spre jertfa diavolilor i njunghia i pe muli i-a nvat la vrjile sale rele: pe unii i nva s zboare prin vzduh, pe alii s pluteasc cu luntrea prin nori, pe alii i a fcut s umble pe ape. De toi pgnii era cinstit i slvit ca un mare jertfitor i preanelept slujitor al necurailor lor zei i muli alergau la dnsul pentru nevoile lor, pentru c i ajuta cu puterea diavoleasc de care era plin; unora le ajuta la desfrnare, altora la mnie, la vrajb i la izbndirea rutilor, iar altora n zavistie le ajuta. Acum era cu totul n fundul iadului i n gurile diavoleti, fiu al gheenei, prta al celor diavoleti i al pierzrii celei venice. Iar Domnul, Cel ce nu voiete moartea pctosului, pentru negrita Sa buntate i pentru milostivirea cea nebiruit de pcatele omeneti, a vrut ca pe acest om s-l caute i pe cel afundat n adncul iadului din prpastie s -l scoat i sl mntuiasc, spre artarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, cci nu este pcat s biruiasc iubirea Lui de oameni[14]. i l-a mntuit pe Ciprian din pierzarea lui n acest chip: n acea vreme era n Antiohia o fecioar cu numele de Iustina, care s -a nscut din prini pgni. Tatl ei se numea Edesie i era slujitor idolesc, iar maica sa se numea Cleodonia. Fecioara Iustina cnd a ajuns la vrsta desvrit, eznd n casa sa la fereastr, a auzit din ntmplare un cuvnt de mntuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie i care gria pentru ntruparea Domnului nostru Iisus Hristos "c S-a nscut din curata Fecioar Maria i, multe minuni fcnd, a voit a ptimi [13] Cf [14] Ibidem, pg. 180
7

pentru mntuirea noastr i a nviat din mori i S-a nlat la ceruri i a stat de-a dreapta Tatlui i mprete n veci"[15]. Aceast propoveduire a diaconului a czut pe pmnt bun n inima Iustinei, cci degrab a nceput a aduce rod i a dezrdcina din ea toi spinii necredinei. Iustina voia ca mai mult i mai desvrit s nvee de la acel diacon, ns nu ndrznea s -l caute pe el, mpiedicnd-o feciorelnica ruine. ns mergea adeseori, n tain, la biserica lui Hristos, ascultnd cuvintele lui Dumnezeu; i lucrnd n inima ei Duhul Sfnt, a crezut n Hristos. i n scurt vreme i pe maica ei a fcut-o s cread i dup aceea i pe btrnul ei tat l-a adus la credin; el, vznd nelegerea fiicei sale i auzind cuvintele ei cele nelepte, socotea n sine c idolii, fiind fcui de mini omeneti, cum pot s fie ei dumnezei, neavnd nici suflet, nici suflare? i o vedenie minunat a vzut el noaptea n vis[16], prin dumnezeiasc artare: adic o tabr mare de ngeri purttori de lumin, iar n mijlocul lor era Mntuitorul lumii, Iisus Hristos, i L-a auzit pe El grindu-i: "Venii la Mine i v voi da vou cereasc mprie". Apoi, deteptndu-se din somn, Edesie ndat a mers cu femeia i cu fiica sa la episcopul cretinesc pe care l chema Optat, rugndu-l pe el s-i nvee credina lui Hristos i s le dea lor Sfntul Botez i i-a spus lui cuvintele fiicei sale i ngereasca vedenie pe care singur o vzuse[17]. Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de ntoarcerea lor i, grindu-le mult despre credina n Hristos, a botezat pe Edesie i pe Cleodonia, femeia sa i pe fiica lor Iustina i, mprtindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar dup ce s-a ntrit Edesie n credina lui Hristos, vznd episcopul evlavia lui, l-a fcut preot; i petrecu n fapte bune i n fric de Dumnezeu un an i ase luni i aa, n sfnta credin, i-a sfrit viaa. Iar Iustina bine s-a nevoit n poruncile Domnului, iubind pe Mirele su Hristos i slujindu-I Lui n rugciuni, n feciorie i n curenie, n post i n mare nfrnare. Iar vrjmaul cel ce urte neamul omenesc, vznd o via ca aceasta a

[15] op. cit., p. 43 [16] P1935 [17] Sf. Cipri


8

ei, a zavistuit faptele ei cele bune i a nceput a o supra, felurite nevoi i necazuri pornindu-i mpotriv[18]. Era atunci n Antiohia un tnr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de prini bogai i slvii, vieuind cu desftare ntru deertciunea lumii acesteia. i acesta, ntr -o vreme oarecare, a vzut-o pe Iustina fecioara mergnd la biseric i s-a minunat de frumuseea ei. Iar diavolul a pus gnd ru n inima lui asupra ei i, aprinzndu-se de dorul ei, Aglaid a nceput a se gndi n toate chipurile, ca ntru cunotina i dragostea ei s vie i, nelnd-o, s aduc pe mielueaua cea curat a lui Hristos ntru necuria cea gndit de dnsul. i pndea calea ei, ori unde avea s mearg fecioara i, ntmpinnd -o, o amgea cu cuvinte desfrnate, ludndu-i frumuseea. Apoi, spunndu-i cuvinte de fericire i artndu-i dragostea sa ctre dnsa, cu curse neltoare i meteugit mpletite o urmrea pe ea spre desfrnare. Iar fecioara se ntorcea i fugea de dnsul, nfricondu-se de el i nu voia s-i asculte neltoarele i viclenele cuvinte. i tnrul, dorind frumuseile ei cele fecioreti, a trimis la dnsa rugminte ca s voiasc s -i fie lui soie. Iar ea a rspuns ctre dnsul: "Am pe Mirele meu Hristos cruia i slujesc i curia mea mi pstrez. Acela i sufletul i trupul meu mi pzete de toat necuria"[19]. Un rspuns ca acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid i mai mult a dorit-o, aprinzndu-l pe el diavol. Neputnd nicidecum s o amgeasc, a gndit ca s -o rpeasc; i adunnd spre ajutor tineri fr de rnduial, asemenea lui, i-a pzit calea pe care obinuia fecioara s mearg spre biseric la rugciune. Acolo a ntmpinat -o i a prins-o, ducnd-o cu sila spre casa lui. Iar ea a nceput a striga foarte tare, btndu -l pe el peste gur i scuipnd asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieit din casele lor i au alergat ca s-o scoat din minile tnrului cel neruinat ca din gura lupului i au reuit s

[18] [19] V.185


9

o ia pe mielueaua cea fr prihan, pe Sfnta Iustina. i au fugit toi cei nelegiuii, iar Aglaid cu ruine s-a dus la casa sa. [20] Netiind ce s mai fac, nmulindu-se n el rutatea patimii, s-a ispitit cu nc un lucru ru: a mers la marele vrjitor i fermector, Ciprian, jertfitorul idolesc i acestuia, spunndu-i necazul su, i-a cerut ajutor, fgduind s-i dea mult aur i argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dnsul, l mngia fgduindu-i c toat dorina lui i-o va ndeplini. "Eu, a zis el, voi face ca aceast fecioar singur s cute dragostea ta i te va dori pe tine mai mult dect tu pe ea". Aa, mngindu-l, i-a dat bun ndejde. Lund Ciprian crile sale de nvtur a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care l tia c degrab poate s aprind cu necurat dorire inima Iustinei spre tnrul acela. Iar diavolul i-a fgduit cu srguin s-i ndeplineasc dorina i cu mndrie a zis: "Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat ceti, ziduri am surpat, case am desprit, vrsri de snge i ucideri de tat am fcut; nvrjbiri i mnie mare ntre frai i ntre soi am pus, pe cei ce voiau s petreac mult n feciorie i-am adus n necurie; pe clugrii cei ce se nevoiau prin muni i la mult postire se deprindeau, negndindu-se niciodat la trup, n pofta desfrnrii iam adus i i-am nvat s slujeasc patimilor trupeti, iar pe alii, care ntru pocin i ntru lepdarea de toate veniser, iari i-am ntors la cele dinti lucruri rele i pe muli din cei ce petreceau n curie, i-am aruncat n desfrnare. Deci, oare nu pot eu ca pe aceast fecioar spre dragostea lui Aglaid s o plec? Si ce s zic mai mult? Cu lucrul voi arta puterea mea degrab. Deci, primete aceast doctorie - i i ddu un vas plin - i d-o tnrului aceluia ca s stropeasc locuina Iustinei i vei vedea ce va fi". Acestea zicnd, s-a dus, iar Ciprian, chemndu-l pe Aglaid, l-a trimis pe el s stropeasc n tain casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. i fcndu-se aceasta, a intrat

[20] S. Thasci Caecili Cypriani, Opera omnia, ediia Guilelmus Hartel, Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. III, Vindobonae, pars I, 1868; pars II i III, 1871. Aici pars II, p. 795
10

diavolul desfrnrii cu sgeile cele aprinse ale poftei trupeti, ca s rneasc prin desfrnare inima cea fecioreasc i trupul ei i cu pofta cea necurat s -l aprind[21]. Avea obiceiul fecioara aceea ca n toate nopile s-i fac rugciunile sale ctre Domnul. i a fost dup obicei, cnd n ceasul al treilea din noapte, sculndu -se se ruga lui Dumnezeu, a simit ca de nprasn o tulburare n trupul ei i furtun rea de pofta cea trupeasc i aprinderea focului gheenei. i a fost acea suprare i n acel vifor dinuntru mult vreme; i venea ntru pomenire acel Aglaid, cci se ridicase n ea gndurile cele rele. Se mira fecioara i singur de sine se ruina, simindu-i sngele fierbnd ca ntr-o cldare i se gndea la lucruri de care ntotdeauna, ca de nite necurenii, se scrbea[22]. i cu bun cunotin fiind Iustina, a neles c de la diavol i s-a tras acest rzboi ntru dnsa i ndat, narmndu-se cu arma semnului crucii, a alergat ctre Dumnezeu cu fierbinte rugciune i a strigat din adncul inimii ctre Hristos, Mirele su, zicnd: "Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iat, vrjmaii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregtit pentru picioarele mele i au smerit sufletul meu; iar eu mi am adus aminte de numele Tu i m-am veselit i cnd m supr ei pe mine, eu la Tine scap i ndjduiesc, spre a nu se bucura vrjmaul meu de mine; cci tii, Doamne Dumnezeul meu, c eu snt roaba Ta i curia trupului meu pentru Tine o pzesc i sufletul meu ie i l-am ncredinat. Deci, pzete pe oaia Ta, Pstorule bun, nu m lsa ntru mncarea fiarelor celor ce caut s m nghit pe mine, d-mi biruina poftei celei rele a trupului meu". Astfel, sfnta fecioar, struind mult n rugciune, a ruinat pe vrjmaul care, fiind biruit de rugciunea ei, a fugit de la dnsa cu ruine; i s -a ntors odihna n trupul i n inima Iustinei i s-a stins vpaia poftei, iar rzboiul a ncetat i fierberea sngelui s-a potolit i Iustina a dat slav lui Dumnezeu, cntnd cntare de biruin[23].

[21] J. Boulet, Saint Cyprien, eveque de Carthage et martyr, Avignon, 1923, pg. 23 [22] P. L., IV, 553-562: Trad. rom. De Pr. Matei Pslaru, n Biblioteca Prinilor Bisericeti, nr. 1, Rmnicu Vlcii, 1935 [23] Ibidem
11

Diavolul s-a ntors la Ciprian cu veste rea, c nu a reuit ntru nimic. Dar Ciprian la ntrebat pe el din care pricin nu a putut s-o supun pe acea fecioar. Iar el, cu toate c nu voia, i-a spus adevrul, zicnd: "Pentru aceasta nu am reuit, pentru c am vzut pe ea un semn de care m-am nfricoat, i din aceast cauz nu am putut ca s o biruiesc". Ciprian a chemat un diavol mai cumplit i l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. i mergnd acesta, a fcut mai multe dect cel dinti, cci cu mare putere a nvlit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugciune s-a narmat i mai mare nevoin a artat, pentru c s-a mbrcat n hain de pr i i chinuia trupul su cu nfrnarea i cu postul, numai pine i ap mncnd. i aa, mblnzindu -i patimile trupului, a biruit pe diavol i l-a gonit cu ruine, iar el, la fel ca i cel dinti, nesporind nimic, s-a ntors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre cpeteniile diavoleti i i -a spus despre slbiciunea celorlali doi diavoli trimii care nu au putut s covreasc o fecioar i a cerut de la dnsul ajutor. Iar el a ocrt pe diavolii cei dinti cu slbticie, ca pe cei ce nu snt bine iscusii n acel lucru i ca pe cei ce nu tiau cum s ndulceasc desfrnarea n inima fecioarei. i i-a dat bun ndejde lui Ciprian, fgduindu-i ca singur, n alt chip, s ispiteasc pe fecioar[24]. Ducndu-se de la Ciprian, s-a prefcut pe sine n chip de femeie i aa a intrat la Iustina; i, eznd, a nceput a gri cu dnsa cuvintele cele dumnezeieti, ca i cum ar fi vrut s urmeze vieii i curiei ei; o ntreba ce fel de plat o s aib pentru aceast via sfnt i pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: "Mare i negrit este plata pentru cei ce vieuiesc n curie, i mhnire mare au oamenii care nu bag de seam o visterie mare ca aceasta a curiei ngereti". Iar diavolul, descoperindu-i neruinarea, cu meteug a nceput a o amgi, zicndu-i: "Apoi n ce chip ar putea s fie lumea i cum s-ar nate oamenii? De ar fi pzit Eva curia, apoi de unde s-ar fi nmulit neamul omenesc? Cu adevrat, bun este nsoirea, pe care singur Dumnezeu a rnduit-o, i Sfnta Scriptur o laud, zicnd: "Cinstit este nunta ntru toate i patul nespurcat. Muli sfini ai lui

[24] Despre viaa i opera Sf. Ciprian, vezi iPr. Prof.I. G. Coman,, op. cit., pg. 43
12

Dumnezeu oare nu au fost ntru nsoirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mngierea omului, ca spre copiii si cutnd s se nveseleasc i s laude pe Dumnezeu?" [25] Nite cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amgitor i mai bine dect Eva l-a biruit pe el; pentru c, neintrnd n mai mult vorb cu dnsul, a alergat degrab la limanul Crucii lui Hristos. i a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei i inima i-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele su, i ndat a pierit diavolul, cu mai mare ruine ca cei dinti. Acel mare diavol a venit i la Ciprian, tulburat; i cunoscnd Ciprian c nici acela nu a reuit nimic, a zis ctre diavol: "Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruieti, fiind diavol puternic i iscusit mai mult ca alii n acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi fecioreti? [26] Deci, spunei-mi mie: cu ce fel de arme vi se mpotrivete vou i cum puterea voastr cea tare neputincioas o face?" Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, dei nevrnd, a mrturisit: "Nu putem, a zis el, s privim spre semnul crucii, ci fugim de dnsul, cci ne arde precum focul i ne gonete departe". Ciprian s-a suprat foarte tare asupra diavolului, c l-a adus ntru ruine i se certa cu dnsul, zicndu-i: "Dar aa este puterea voastr, c o fecioar neputincioas v biruiete?" atunci diavolul, vrnd s -l mngie pe Ciprian, a ncercat s fac alt lucru, n acest fel: s-a prefcut n chipul Iustinei i a mers la Aglaid, c aa prndu-i-se lui Aglaid c este Iustina cu adevrat i va mplini datoria sa i nu va fi artat neputina lor cea diavoleasc, nici Ciprian nu se va afla ntru ruine[27]. Cnd a intrat diavolul la Aglaid n chipul Iustinei, Aglaid a srit de nespus bucurie i alergnd la ea, a cuprins-o i o sruta, zicnd: "Bine ai venit la mine, prea frumoas Iustina". i cum a zis tnrul cuvntul Iustina, ndat diavolul s-a stins, neputnd nici numele Iustinei s-l rabde, iar tnrul s-a nspimntat foarte tare i, alergnd la Ciprian, ia spus lui cele ce s-au ntmplat. Ciprian, cu ajutorul vrjilor sale, a pus pe dnsul chip de pasre i fcndu-l ca s zboare prin vzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastr s intre n camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin vzduh deasupra camerei [25] Ibidem, pg. 45 [26] Ibidem, pg. 47 [27] Ibidem, pg. 48
13

Iustinei i voia s se aeze pe cas. S-a ntmplat atunci ca Iustina s priveasc pe fereastr i vznd-o diavolul pe ea, l-a lsat pe Aglaid i a fugit. i a pierit de la Aglaid i acea nlucire, n care se arta ca o pasre i puin a lipsit de a nu muri cznd jos, cci cu minile s-a apucat de vrful casei i, inndu-se, a rmas spnzurat. De nu ar fi fost cobort de acolo prin rugciunea Sfintei Iustina, ar fi czut ticlosul i ar fi murit. i aa, nereuind nimic, s-a ntors tnrul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necjit foarte tare, vzndu-se nfrnt i s-a hotrt ca singur s se duc la Iustina, ndjduind n vrjitoriile sale. Mai nti s-a prefcut n femeie, apoi n pasre; i nc nu se apropia de uile casei ei, iar nlucirea i neltoarea asemnare cu cea de femeie i cu cea de pasre au pierit de la dnsul i s-a ntors ruinat[28]. Dup aceasta, a nceput Ciprian a face izbndire ruinii sale, i a adus cu ajutorul vrjilor sale ispite asupra casei Iustinei i asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor i ale cunoscuilor ei, ca odinioar diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea i cu rni i arunca pe dnii n necaz nemsurat. Apoi a lovit -o i pe Iustina cu o boal, nct zcea la pat i plngea maica sa pentru dnsa. Iar ea o mngia pe maica sa, precum David, zicnd: "Nu voi muri, ci vie voi fi, i voi povesti lucrurile Domnului". ns nu numai asupra ei i asupra rudeniilor ei, ci i asupra cetii (Dumnezeu aa a voit), a adus Ciprian vtmare, din cauza mniei sale celei nemblnzite i din pricina ruinii celei mari. i erau rni ntre dobitoace i multe boli ntre oameni. i prin lucrare diavoleasc a strbtut vestea prin ntreaga cetate, c marele jertfitor Ciprian pedepsete cetatea pentru Iustina, care i se mpotrivete. Adunndu -se nu puini dintre cinstiii ceteni, au mers la Iustina i cu mnie au sftuit-o pe dnsa ca s nu-l mai mhneasc pe Ciprian i s se mrite cu Aglaid, ca s nu ptimeasc toi mai mult suprare pentru dnsa. Iar ea pe toi i mngia, ncredinndu -i c degrab toate vtmturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a i ntmplat. Pentru c dup ce Sfnta Iustina s-a rugat cu trie lui

[28] S. Thasci Caecili Cypriani, Opera omnia, ediia Guilelmus Hartel, Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. III, Vindobonae, pars I, 1868; pars II i III, 1871. Aici pars II, pg. 796
14

Dumnezeu, ndat toat puterea diavoleasc a pierit i toi s-au tmduit de boli i s-au vindecat de rni[29]. Schimbndu-se lucrurile, popoarele l preamreau pe Hristos, iar de Ciprian i de meteugul lui cel vrjitoresc i bteau joc, nct acum Ciprian nici ntre oameni nu se mai arta de ruinea cea mare i chiar i de cei cunoscui se ruina. Apoi, ntiinndu-se bine c semnul crucii i numele lui Hristos nimic nu poate s le biruiasc, i-a venit n fire i a zis ctre diavol: "Pierztorule i al tuturor neltorule, vistierule a toat necuria i nelciunea, acum i-am cunoscut neputina, c dac de umbra crucii te temi i de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face cnd singur Hristos va veni asupra ta? Dac pe cei ce se nsemneaz cu crucea nu-i poi birui, apoi pe cine vei scoate din minile lui Hristos? Acum am cunoscut c nu eti nimic i nu poi nimic i nu ai putere de izbndire. M-am nelat eu, ticlosul, ascultndu-te pe tine i creznd n nelciunea ta; deci, deprteaz-te de la mine, blestematule, deprteaz-te, c de acum mi se cade mie s rog pe cretini ca s m miluiasc. Mi se cade mie s alerg la cei dreptcredincioi ca s m izbveasc i s se ngrijeasc pentru mntuirea mea. Du te, du-te nelegiuitule, vrjma al adevrului i potrivnic i urtor a toat lumea!" Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca s-l ucid i, npdind asupra lui, a nceput a-l sugruma, btndu-l. i nu avea Ciprian ajutor de la nimeni i nu tia cum s-i ajute lui i s se izbveasc din cumplitele mini diavoleti i, nc fiind viu, i-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se mpotrivea Iustina la toat puterea diavoleasc i a zis: "Dumnezeul Iustinei, ajut-mi i mie!" Apoi, ridicndu-i mna, i-a fcut semnul crucii i ndat diavolul ca o sgeat ntins a pierit de la dnsul. Iar el, rcorindu-se i cptnd ndrzneal i chemnd numele lui Hristos, se nsemna cu semnul crucii i n felul acesta se mpotrivea diavolului, ocrndu-l i blestemndu-l. Diavolul sttea departe de dnsul i nu ndrznea s se apropie, pentru semnul crucii i pentru numele lui Hristos, care l nfricoau i l ngrozeau, zicndu -i: "Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!" i, mniindu-se asupra lui, a rcnit ca un leu i s-a dus.

[29] Ibidem, pg. 798


15

Ciprian, lund toate crile vrjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul cretin, i, cznd la picioarele lui, se ruga s-l miluiasc pe el i s-i dea lui Sfntul Botez. Iar episcopul, tiindu-l pe el mare vrjitor i tuturor nfricoat, socotea c a venit la dnsul cu nelciune i l ndeprta, zicndu-i: "Multe rele faci ntre pgni i s nu faci acestea i ntre cretini, ca s nu pieri degrab". Iar Ciprian, plngnd, i-a povestit episcopului toate rutile sale i crile sale i le-a dat ca s le ard. Vznd episcopul smerenia lui, i-a artat i l-a nvat pe el sfnta credin i i-a poruncit lui ca s se pregteasc s primeasc Sfntul Botez. Iar crile lui le-a ars naintea tuturor cretinilor cetii. Apoi, ducndu-se Ciprian cu inima umilit, plngea pentru pcatele sale, presrndu -i cenu pe cap i fcea pocin, strignd ctre adevratul Dumnezeu i l ruga pentru curirea frdelegilor sale. A doua zi, intrnd n biseric, asculta cuvntul lui Dumnezeu cu mngiere i bucurie, stnd ntre cei credincioi. Iar cnd celor chemai diaconul le poruncea s ias afar, zicndu-le: "Ci sntei chemai, ieii!", alii ieeau, iar Ciprian nu a voit s ias, ci a zis ctre diacon: "Rob al lui Hristos snt, nu m goni pe mine de aici". Iar diaconul i-a zis lui: "De vreme ce nc nedesvrit eti ntru Sfntul Botez, pentru aceasta eti dator s iei". Iar el a rspuns: "Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a pzit pe mine de diavol i pe fecioara Iustina curat a pzit-o i m-a miluit pe mine; deci, nu m izgoni din biseric pn ce voi fi cretin desvrit". Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului i episcopul, cunoscndu-i osrdia lui i cldura inimii pentru credina n Hristos, l-a chemat la sine i nentrziat l-a botezat n numele Tatlui i al Fiului i al Sfntului Duh. Aflnd despre aceasta Sfnta Iustina mare mulumire a nlat ctre Dumnezeu i multe milostenii a dat sracilor i prinoase a fcut la biseric. Iar pe Ciprian, episcopul l-a fcut cite n a opta zi, n a douzecea zi l-a fcut ipodiacon i n a treizecea zi l-a fcut diacon, iar dup un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbndu-i obiceiul, din zi n zi mai strmt i fcea calea vieii, totdeauna plngnd pentru faptele sale cele rele de mai nainte i a mers din putere n putere i din buntate n buntate. Apoi, curnd a fost numit episcop i n acea dregtorie a artat o via asemntoare cu cea a multor sfini mari i bine a pstorit turma lui Hristos. Iar pe sfnta Iustina fecioara a fcut-o diaconi i i-a ncredinat ei o mnstire de fecioare, fcnd-o pe ea stare asupra acelor fecioare cretine. i mult norod pgn, prin chipul i prin nvtura sa, de

16

la nchinarea de idoli ntorcndu-i, i-a ctigat i i-a unit cu Biserica lui Hristos. i se mpuina slvirea idoleasc, iar slava lui Hristos se nmulea. Vznd diavolul o via ca aceasta a lui Ciprian i srguina sa pentru credina lui Hristos i pentru mntuirea sufletelor omeneti, scrnea din dini mpotriva lui. i a ndemnat pe pgni s-l cleveteasc pe Ciprian naintea stpnitorilor prilor din rsrit, c pe idolii lor i-a defimat i mult norod dintre acetia a ntors la adevrata credin, iar pe Hristos, potrivnicul lor, l slvete. Adunndu-se necredincioii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stpnea atunci n prile acelea i au clevetit pe Ciprian, mpreun cu Iustina, aducnd asupra lor multe pricini: precum c i idolilor i mpratului i tuturor stpnitorilor potrivnici snt i tulbur poporul, ameindu-l i ducndu-l n urma lor spre nchinarea la Hristos cel rstignit. i pe stpnitor l-a rugat ca amndoi, Ciprian i Iustina, cu moarte s fie pedepsii. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca s fie prini i Ciprian i Iustina i n temni s-i arunce. i mergnd n Damasc, i-a luat pe amndoi ca s-i judece. Acolo, eznd la judecat, i-au adus de fa pe legaii lui Hristos, pe Ciprian i pe Iustina, i judectorul a zis ctre Ciprian: "Pentru ce i-ai schimbat slava ta cea dinti, fiind mai nainte vestit slujitor al vechilor zei i pe muli oameni la dnii aducnd?" Iar Sfntul Ciprian i le-a spus lui toate pe rnd, aa cum a cunoscut neputina i nelciunea diavoleasc i a cunoscut puterea lui Hristos, de care toi diavolii se tem i se cutremur i de semnul cinstitei cruci se sting; i i-a spus toat pricina ntoarcerii sale ctre Hristos, pentru care se arat gata ndat a muri. Iar judectorul, neprimind cuvintele n inima lui i neputnd s rspund la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfntul s fie spnzurat i s-i fie strunjit trupul, iar pe Sfnta Iustina s-o bat peste gur i peste ochi. i au fost chinuii mult vreme, dar nencetat l mrturiseau pe Hristos i rbdau toate chinurile cu mulumire. Dup aceea i-au aruncat pe ei n temni; apoi cu mbunri i ndemna ctre nchinarea la idoli. Dup ce n-a reuit s-i ntoarc de la credina lor, judectorul a poruncit s fie aruncai ntr-o gleat cu ap fiart; i cldarea aceea, dei fierbea ntruna, cu nimic nu i -a vtmat pe dnii i, ca ntr-o rcoreal l preamreau pe Dumnezeu. Vznd aceasta,
17

un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: "i eu aijderea n numele zeului Asclepie, n acest foc voi intra i pe vrjitorii acetia i voi ruina". Cnd acesta s-a atins de foc, ndat a murit. Judectorul, vznd acest lucru, s-a nfricoat i, nemaivrnd s-i judece, i-a trimis la mpratul Claudiu care se afla n Nicomidia i i-a scris despre toate cele fcute de dnii. Iar mpratul i-a judecat i i-a osndit la moarte prin tiere cu sabie. Dup ce i-au dus la locul unde trebuiau s fie omori, i-a cerut Ciprian vreme de rugciune, pentru ca mai nainte pe Iustina s-o omoare, cci se temea ca ea s nu se nfricoeze de moartea lui. Iar ea, bucuroas, i-a plecat capul sub sabie i la Mirele su Hristos s-a dus[30]. Vznd moartea cea nevinovat a lor, un om oarecare, pe care l chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dnii, i, aprinzndu -se cu duhul ctre Dumnezeu, a czut n genunchi lng Sfntul Ciprian, srutndu -l i mrturisindu-se pe sine cretin. ndat alturi de Ciprian i Teoctist a fost osndit la moarte prin tiere. i aa fiind omori ei, i-au dat sufletele lor n minile lui Dumnezeu[31]. Trupurile lor au zcut ase zile nengropate i fiind acolo nite strini le-au luat n tain i le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a ngropat cu cinste trupurile sfinilor lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina i Teoctist. La mormntul lor au nceput s se fac multe tmduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugciuni s tmduiasc Domnul i bolile noastre cele trupeti i sufleteti, Amin. 2. Activitatea Sfntului Ciprian, episcop de Cartagina Sfntul Ciprian se mparte n scrieri apologetice, disciplinare, morale i scrisori.

[30] S. Thasci Caecili Cypriani, Opera omnia, ediia Guilelmus Hartel, Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. III, Vindobonae, pars I, 1868; pars II i III, 1871. Aici pars II, p. 800 [31] Pr.Lector Universitar Nechita Runcan, Istoria Literaturii Patristice din perioda persecuiilor anticretine,Ed. Europolis, Constana, 1999, pg.299
18

Scrieri apologetice: Catre Donatus - scrisa probabil imediat dupa convertire si expunand sub forma de dialog evolutia sa sufleteasca, pana la primirea si dupa primirea Botezului, numit "a doua nastere" (Cap. 4). isi indeamna prietenul sa-l urmeze. Aceasta scriere pregateste Marturisirile Fer. Augustin[32]. Catre Demetrian - adresata unui pagan patimas si cutezator, care-i facea pe crestini responsabili de toate nenorocirile care se abateau asupra imperiului. Autorul arata ca acuzatiile lui Demetrian sunt fara temei si, daca se cere o explicatie pentru nenorociri, aceasta este ca nenorocirile in chestiune se datoresc indaratniciei paganilor de a imbratisa crestinismul. Paganii nu vor scapa de pedeapsa vesnica. Dar ei se pot pocai si Dumnezeu ii va primi. Ca idolii nu sunt zei - colectie de texte scoase din "Octavius" al lui Minucius Felix si din "Apologeticul" lui Tertulian, pentru a dovedi neadevarul idolatriei si adevarul crestinismului. Dovezi catre Quirinus - in trei carti scrise pe la 249-250, arata cu texte din Vechiul si Noul Testament ca legea iudaica a fost provizorie, ca profetiile Vechiului Testament s-au realizat in Iisus Hristos, care este Dumnezeu, si ca virtutile crestine si credinta sunt necesare. Catre Fortunat - in care, cu texte biblice, ii indeamna pe crestini sa fie tari in vreme de persecutie. Aceasta scriere si cea anterioara sunt pretioase pentru cunoasterea textului vechii Biblii latine. Scrieri disciplinare i morale: Despre unitatea Bisericii universale - cea mai importanta si mai originala scriere a lui Ciprian din categoria celor disciplinare. Scrisa in 250-252, inainte de reintoarcerea lui Ciprian din ascunzatoarea in care se retrasese in timpul persecutiilor lui Deciu, ea combate schisma lui Felicissimus si demonstreaza, cu deosebita abilitate si caldura, ca idealul fiecarui crestin trebuie sa fie unitatea in aceeasi Biserica a lui Hristos pe intreg pamantul. Sfasierea [32] Ibidem, pg. 302
19

Bisericii prin schisme nu poate fi iertata nici prin moarte martirica. Credinciosii trebuie sa fie uniti intre ei, avand-l in centru pe episcop. "Nu poate sa aiba pe Dumnezeu de Tata, acela care n-are Biserica de mama" (cap. 6). E un singur episcopat, care conduce o singura Biserica. Cap. 4, cu doua variante, e socotit de romano-catolici ca fiind un temei pentru primatul papal, sustinere neadevarata, pentru ca in acelasi capitol autorul afirma ca Hristos "dupa inviere acorda Apostolilor putere egala". "Despre unitate" a fost citita de Ciprian la Sinodul din 251 la Cartagina. Despre cei cazuti - scrisa o data cu cea anterioara, dupa caderea in timpul persecutiei lui Deciu, cei in cauza trebuie sa faca penitenta serioasa pentru a fi reprimiti in Biserica. "Faceti pocainta multa, aratati mahnirea unui suflet in durere si jale" (Cap. 32). Iar marturisitorilor, care dadeau bilete de indulgenta, pentru ca cei cazuti sa fie reprimiti, autorul le spune: "Iertare de pacatele care s-au savarsit impotriva Lui, poate sa le dea numai Acela care a purtat pacatele voastre, care a suferit pentru noi, pe care Dumnezeu L-a dat pentru pacatele noastre" (Cap. 17). Despre moarte - o pastorala din 252, adresata credinciosilor pentru a-i incuraja si mangaia in timpul ciumei. Raspunde la o seama de nedumeriri ale crestinilor care mor de-a valma cu paganii. E cea mai originala scriere a lui Ciprian din operele sale morale. Despre fapta buna si milostenie - indeamna la caritate. Despre invidie si gelozie - combate pe adversarii sai rosi de pacate. Despre tinuta fecioarelor (monahiilor) - atrage luarea-aminte femeilor consacrate lui Dumnezeu sa nu fie cochete si prada duhului lumesc. Imitata dupa Tertulian. Scrisa la 249. Despre Rugaciunea domneasca - explica rugaciunea Tatal nostru. Imitata dupa Tertulian. Scrisa la 252. Scrisorile lui Ciprian sunt productia sa literara poate cea mai de seama. Colectia intreaga cuprinde 81 piese, din care numai 65 apartin lui Ciprian, celelalte fiindu-i adresate lui sau clerului din Cartagina. Ciprian insusi facuse dosare din corespondenta sa. Scrisorile lui Ciprian au o mare importanta pentru istoria timpului,
20

pentru variatele si interesantele probleme care se dezbat in ele, pentru caracterizarea persoanei autorului. Temele dogmatice, indeosebi eclesiologice, sunt deseori puse si solutionate definitiv. Biserica e alcatuita din episcop, din cler si din toti cei ce stau in ea. Episcopul este in Biserica si Biserica in episcop. Cine nu e cu episcopul, acela nu e in Biserica.

3. Doctrina Sfntului Ciprian cuprinde cateva puncte importante dintre care unele au fost relevate. Unitatea Bisericii - una dintre ideile forta ale Sf. Ciprian. Aceasta unitate il are ca centru pe episcop. Cine nu e cu episcopul, nu e in Biserica. Evident, la randul lui, episcopul nu e episcop decat in Biserica. Episcopii trebuie sa fie uniti prin legea dragostei indivizibile si a intelegerii. Bisericile particulare sunt ramurile unuia si aceluiasi copac, care este Biserica una. Asa cum razele soarelui sunt multe, dar lumina e una, asa cum ramurile copacului sunt multe, dar puterea care le tine e una, asa cum paraiele care ies dintr-un izvor sunt multe, dar se pastreaza unitatea de origine, tot asa si Bisericile regionale sunt multe, dar ele stau pe temeiul unei singure Biserici. Biserica e comparata cu camasa cea necusuta a lui Hristos. Nimeni nu se poate mntui decat in Biserica. In afara de Biserica nu e mntuire[33]. Traditia - e divina numai in masura in care nu trece dincolo de Sfnta Scriptura. Pinea i vinul euharistic -devin jertfa lui Hristos prin Sf. Duh. Ca mare preot al lui Dumnezeu Tatal, Iisus Hristos Se aduce pe Sine jertfa Tatalui si ne invata sa facem

[33] Pr.Lector Universitar Nechita Runcan, Istoria Literaturii Patristice din perioda persecuiilor anticretine,Ed. Europolis, Constana, 1999, pg.306
21

acest lucru in amintirea Lui. In consecinta, preotul la Sf. Euharistie face ce a facut Hristos, adica aduce jertfa adevarata si plina lui Dumnezeu Tatal in Biserica. Martirii - ajung imediat dupa moarte sa vada fata lui Dumnezeu, ceilalti asteapta pana la judecata Domnului.

CAPITOLUL II TEOLOGIA APROAPELUI


Teologia Sfntului Ciprian al Cartaginei nu este una a fineurilor sau profunzimii interpretrii, nici una de amploare, dar este o teologie a practicianului, a pragmaticului. Teologia ciprianic se evideniaz n primul rnd prin echilibrul de care a dat dovad, ceea ce a condus la renumele de care s-a bucurat ntreaga provincie a Africii romane, n vremea Sfntului Ciprian i mult vreme dup aceea: locul Africii n definirea dogmei cretine, fr ndoial, nu fusese att de predominant, precum devenise sub Ciprian, cruia i se adresau chiar i comunitile cretine din Spania, din Galia, din Roma, inclusiv din Capadocia. [34]Toate acestea l-au fcut pe teologul Victor Saxer s exprime urmtoarea convingere: Sfntul Ciprian nu a fost nicidecum un teoretician care s-i construiasc doctrina sistematic. Nu fusese nicidecum un exeget ntr-ale Scripturii. Nu fusese nici mcar un apologist, care s-i apere nvturile naintea pgnilor, iudeilor sau ereticilor. n schimb, a fost un pstor al sufletelor... [35] [34] Yvette Duval, Sur les conciles africains anterieurs a Cyprien, n Revue des etudes augustiniennes, 49 (2003), 239-251, p. 250 [35] V. Saxer, Vie liturgique et quotidienne Carthage vers le milieu du III sicle ( Le tmoignage de Saint Cyprien et ses contemporains dAfrique), Pontificio Instituto di Archeologia Cristiana, Citt del Vaticano, Roma, 1969, p. 185
22

Chiar dac Sfntul Ciprian a fost, n primul rnd, un om al aciunii, al aplicabilitii, al transpunerii n practic a idealului cretin, i nu att de mult un om al analizei teologice, al exegezei, al profunzimii, spectrul teologiei sale este unul care cuprinde majoritatea temelor fundamentale ale vieii cretine. n acest sens, teologul Adhemar dAls i ncepe monumentala sa lucrare despre teologia Sfntului Ciprian, cu o prim carte, intitulat sugestiv Dumnezeu i omul. Fundamente ale doctrinei. S nu uitm faptul ca Sfntul Ciprian aterne pe hrtie teologia unei Biserici n nevoi, unei Biserici sub stare de asediu, aproape continuu, i n acelai timp o Biseric n cutare de definire, n curs de aezare pe un fga teandric firesc. Astfel c, din tratatele Sfntului Ciprian i din epistolele sale, se nate o teologie a aciunii, dar nu a oricrui tip de aciune, ci a unei aciuni imediate, a prezentului epocii. Vom ncerca n cteva pagini, s sintetizm cele mai importante puncte ale teologiei ciprianice, evideniind pe ct posibil, ceea ce este novator, dar i prezenta anumitor carene, unde va fi cazul. 1. Dumnezeu (Deus) i omul. Atunci cnd apeleaz la numele de Deus, Sfntul Ciprian face referire, cu precdere, la Dumnezeu Tatl. Spre exemplu, avem citatul urmtor, din epistola LXXIII, 21: Quibus nec Pater Deus nec Filius Christus nec Sanctus Spiritus nec fide s nec Ecclesia ipsa communis est sau, n aceeai epistol este scris: cum plena et sincera Dei Patris et Christi et Spiritus Sancti cognitione.[36] Dup cum este folosit termenul n cele dou citate, reiese, n mod evident, folosirea acestuia pentru a d esemna persoana Tatlui. n capitolul nti al tratatului de referin al Sfntului Ciprian, De Ecclesiae Catholicae Unitate, citim urmtoarea meniune: ne qui Christum sapientiam Dei Patris

[36] S. Thasci Caecili Cypriani, Opera omnia, ediia Guilelmus Hartel, Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. III, Vindobonae, pars I, 1868; pars II i III, 1871. Aici pars II, p. 795 [7] Cyprian, De lapsis and De ecclesiae Catholicae Unitate, text and translation by Maurice Bevenot, S. J., Oxford, At the Clarendon Press, 1971, p. 56. Bevenot corecteaz forma greit a verbului, astfel c vom avea n loc de induimur, verb la diateza pasiv, induimus, form verbal la diateza activ, persoana I, pl. Traducerea: astfel, dup ce ne-am nsuit nelepciunea prin Hristos, s facem aa nct a nu ne pierde mntuirea naintea lui Dumnezeu Tatl...
23

induimur, minus sapere in tuenda salute videamur...[37] Cu toate acestea, uzana termenului n acest sens nu este una exclusiv, deoarece, n cartea a doua din Testimonia ad Quirinium, apare expresia Quod Deus Christus. Aadar, Deus este folosit att pentru Tatl, ct i pentru Fiul. Omul este creia lui Dumnezeu, ncoronarea creaiei divine, cruia Dumnezeu i-a druit suflet viu: n epistola LXXIV ni se vorbete despre Adam, protoprintele nostru, ante eum Deus plasmauit, tunc insufflauit in faciem eius, flatum vitae. [38] Astfel c, bogat fiind prin calitile sale naturale, proprii firii sale umane, i pe lng acestea, mbogit prin darurile harice, Adam se face pe sine rspunztor, de cderea din aceast stare binecuvntat. nc din acel moment, oricare fiin uman se va fi nscut, primete prin natere, urmrile actului adamic, pcatul strmoesc: Infans... recens natus nihil peccavit, nisi quod secundum Adam carnaliter natus contagium mortis antiquae prima nativitate contraxit. Dumani din ce n ce mai puternici se vor ivi treptat, pe ntreg parcursul vieii sale. Dumnezeu druiete omului darul nepreuit al mntuirii, un dar nepreuit, care vine s-l sprijine pe om n lupta sa contra attor dumani, un recurs la care omul poate face apel, n care i poate aeza, necontenit, ncrederea. Este vorba despre pronia dumnezeiasc, iar prin intermediul acesteia, Dumnezeu i manifest iubirea pentru creaia Sa, neabandonnd pe fiii si.[39] ntre ideile care se aeaz preponderent n rndurile scrierilor Sfntului Ciprian, cu privire la om i la resorturile legturii acestuia cu Dumnezeu, este aceea a noii viei, pe care cretinul o dobndete prin taina Sfntului Botez, asupra creia vom reveni [37] Ep. LXXIV, 7, Hartel, p. 804, Bayard, vol. II, p. 283. Traducerea: la nceput Dumnezeu l-a plsmuit (n.n. pe Adam), dup care i druise suflet viu... [38] Ep. LXIV, 5, Ed. Hartel, p. 720, ed. Bayard, vol. II, p. 216. Traducerea: copilul, care nou nscut fiind, fr a comite vreun pcat, a primit ca i descendent al lui Adam, vina strmoului su... [39] Despre pronia dumnezeiasc gsim numeroase referine n opera ciprianic, iat doar cteva: De opere et eleemosynis (Hartel, I, p. 373), Ep. XLVIII, 3-4 (Hartel, p. 607 i 608), Ep. LXI, 1-2 (Hartel, p. 695), etc.
24

infra, unde vom aminti cteva date despre teologia sacramental. Ideea aceasta, mult drag sufletului ciprianic, prinde fa nc din momentul convertirii sale la cretinism, moment descris n pagini de o rar frumusee i exprimare, n tratatul su Ctre Donatus. [40] 2. Sfnta Treime n viziune ciprianic Sfnta Treime este strns legat de relaia om Dumnezeu. i spunem aceasta deoarece, n viziunea Sfntului Ciprian, trinitatea persoanelor divine se manifest n diversitatea, n multitudinea tipurilor relaionare care unesc pe fiecare din Persoanele treimice, cu omul rennoit prin Botez. Aceast renatere spiritual, i d omului posibilitatea de a rosti numele de Tatl (rostirea rugciunii Tatl nostru) [41], deoarece omul renscut la o via nou, prin Botez, este de acum nainte fiu al Tatlui din ceruri (cf. Ev. dup Ioan, I, 11-12; Deut. XXXIII, 9; Ev. dup Matei, XXIII, 9; VIII, 22). Copii ai Tatlui, suntem chemai a moteni viaa venic, prin asumarea a ceea ce Fiul a fcut pentru noi. Copii ai Tatlui, i n acelai timp temple ale Duhului Sfnt. n minile noastre st a arta acestea, a ne arta demni de a fi purttori ai Duhului Sfnt, i de a nu lsa s ptrund n inimile noastre, numai ceea ce este spiritual i ceresc. [42] Persoana Duhului Sfnt reprezint, n mod particular, cea care pune pecetea divin pe cel nou botezat, este prezent n act n taina Mirun gerii. Sfntul Ciprian distinge n mod expresiv aceast tain de taina Botezului. n epistola LXXIII ne amintete c dup propovduirea evangheliei n Samaria de ctre diaconul Filip, apostolii Petru i Ioan veniser s desvreasc opera acestuia de evan ghelizare, prin

[40] Sfntul Ciprian, Ctre Donatus,n Apologei de limb latin, Ed. Instit. Biblic si de misiune al B.O.R., Buc., 1981, p. 417: Dar, dup ce cu apa rensctoare mi-am splat petele din trecut in inima curit de pcate a ptruns lumina purificatoare, dup ce cu ajutorul Duhului Sfnt a doua natere m-a transformat ntr-un om nou, ca prin minune mi se prea c deodata ndoielile mi se spulber, cele nchise se deschid, cele ntunecate se lumineaz... [41] De Dominica oratione, 9. Acest tratat al Sfntului Ciprian, rmne tratatul de referin pentru explicarea rugciunii Tatl nostru. [42] Adhemar dAles, La thologie de Saint Cyprien, Paris, 1922, p. 25
25

punerea minilor peste cei deja botezai, pentru a le transmite Duhul Sfnt (Faptele Apostolilor, cap. VIII). Unitatea n treime a Persoanelor este precis afirmat: De Patre et Filio et Spiritu Sancto scriptum est: Et tres unum sunt. [43]Dificultatea n epoc era de a se putea defini i raporta, n mod corect, la teologia trinitar, datorit celor doi poli existeni deja, i anume, monarhianismul lui Sabelie i triteismul. Avantajul episcopului Ciprian fusese acela de a se menine strns legat de tradiie, fr a filosofa asupra crezului su. Dei sa crezut n trecut c Sfntul Ciprian ar fi autorul tratatului De Trinitate, atribuit astzi lui Novaian, n prezent, datorit precizrilor Sfntului Ieronim, problema este clarificat. ntr-o conferin susinut n anul 2003, prof. Franz Mali, de la Universitatea din Fribourg (Elveia), sublinia lipsa unei reflexii sistematice asupra pnevmatologiei Sfntului Ciprian, dar n cadrul creia subliniase, extrem de obiectiv, liniile majore ale doctr inei ciprianice despre Sfntul Duh, ajungnd astfel s defineasc inclusiv lacuna cea mare a acestei laturi a teologiei episcopului african. n viziunea prof. Mali, aceasta s-ar constitui n lipsa absolut de trimiteri sau referinte ale Sfntului Ciprian, la cellalt mijlocitor, un altul care, de altfel, ptrunde n opera i adevrul lui Hristos i care-l mrturisete[44].Spre deosebire de Tertulian, Sfntul Ciprian evit ntru totul discursul

[43] Sancti Cypriani, De Ecclesiae Catholicae Unitate, 6, ed. Hartel, p. 215. Traducere: Despre Tatl Fiul i Duhul Sfnt este scris: i cei trei una sunt... n tratatul Despre Rugciunea Domneasc, se afirm de asemenea, aceast unitate n treime: Sacrificium Deo maius est pax nostra et fraterna concordia et de unitate Patris et Filii et Spiritus Sancti plebs adunata ( De Dominica oratione, 23, ed. Hartel , p. 285 [44] Prof. Franz Mali, Pneumatologie et ecclsiologie chez Cyprien de Carthage, confrence 2003. Autorul menioneaz, n original : il y manque une rflexion systmatique de la pneumatologie chez St Cyprien . Ensuite il observe que : la lacune la plus remarquable dans la pneumatologie de Saint Cyprien est certainement la manque absolue des renvoies ou des rfrences lautre intercesseur , qui introduit louvre et la vrit du Christ et qui rend tmoignage pour lui . Et aussi il est intressant observer que, la diffrence de son matre cest--dire Tertullien Cyprien sabstient totalement du discours sur le paraclet , fait, quon peut expliquer probablement par lintention de Cyprien de ne pas faire penser nulle part au montanisme. Par ailleurs, il interprte lEsprit dans lEcriture presque toujours comme lEsprit Saint, quelques fois mme l o il sagit dabord de lesprit humain
26

asupra paracletului, probabil n ncercarea de a se delimita de montanism[45]. n cele din urm, autorul conferinei scoate n eviden o latur important a doctrinei ciprianice despre Sfntul Duh, i anume doctrina pnevmatologic n interpretarea riturilor de iniiere. Potrivit Sfntului Ciprian, nici Botezul, nici harul nu le dein ereticii, deoarece nu-l au pe Duhul Sfnt (Ep. 69 i 72). Teologul Adhemar dAles, afirma n legtura cu acestea, faptul c: Ciprian, teolog al Trinitii, nu are originalitatea puternic a lui Tertulian i nici elegana abundent a lui Novaian; dar el rmne mult mai sobru i mai sigur. [46] 3. Mntuitorul Iisus Hristos Persoan. Iisus Hristos este nelepciunea lui Dumnezeu[47], prin Care toate s-au fcut. n acelai timp, El este Cuvntul lui Dumnezeu, Logosul, Salvatorul umanitii [48], Cel care mediaz, cel care va judeca, mpratul lumii, El rmne cel care ia asupra sa pcatele oamenilor[49]. Iat, aadar, numeroase apelative ale Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeu adevrat i om adevarat, nscut cu trup din Fecioara Maria [50]. n tratatul su despre foloasele rbdrii, intitulat De bono patientiae, redactat n jurul anului 256, Sfntul Ciprian subliniaz i dezvolt cu insisten, exemplul incomparabil pe care ni l-a oferit Mntuitorul Iisus Hristos, nvnd foloasele i preceptele rbdrii, prin faptele Sale: tot parcursul terestru al Fiului lui Dumnezeu a fost marcat de pecetea acestei virtui, de la ntrupare, n urma creia se pogor din ceruri,

[45] Ibidem [46] Adhemar dAles (1922), p. 11 [47] Testimonia ad Quirinium, II, 1. 2 [48] Ibidem, II, 5. [49] Ep. LV, 18 (ed. Hartel, p. 637). [50] Despre maternitatea Sfintei Fecioare aflm date n aceiai carte a mrturisirilor ctre Quirinium II, 9.
27

luase trup omenesc, i totodat, luase asupra sa pcatele oamenilor, i pna la moarte, pe care o accept, fr de pcat fiind, pentru mntuirea noastr. [50] Foloasele i uzana rbdrii le-am putut vedea n toate actele vieii sale pmnteti. Teologul dAles se oprete, n lucrarea sa, la rememorarea tuturor acestor momente caracteristice ale vieii Mntuitorului Hristos, bazndu-se pe texte ciprianice, tocmai spre a evidenia nc o dat, insistena Sfntului Ciprian asupra exemplului edificator al vieii Mntuitorului Hristos. Pentru ca, n cele din urm, n nvierea lui Hristos, cretinul s vad principiul i dovada propriei sale nvieri. [51]Dumnezeu Tatl l trimise pe Fiul n lume spre a salva lumea de pcat i spre a -i reda acesteia viaa cea venic. Fiul acceptase s se numeasc Fiu al Omului, pentru a ne face pe noi copii ai lui Dumnezeu, El fusese rnit i prin aceasta ne-a vindecat nou rnile, se fcuse rob spre a ne reda nou libertatea, suferise moartea pe cruce spre a ne da posibilitatea nvierii noastre. Acestea sunt marile i nepreuitele daruri ale iubirii divine fa de noi. [52] n acea epoc a recentei rememorri a patimilor Mntuitorului Hristos, lumea se convertise ascultnd predica apostolilor, care reaminteau profeiile n tot ceea ce se petrecuse legat de aciunile vieii, morii i nvierii Mntuitorului Iisus Hristos. n cteva formulri, nefericite de altfel, privitoare la hristologia sa, Sfntul Ciprian a lsat locul interpretrii, al bizareriei teologice, dup cum folosete termenul n exprimarea sa, chiar teologul dAles, cel care s-a ocupat ndeaproape de teologia episcopului martir. Din motive obiective, nefiind nici locul, nici obiectul acestui studiu, nu insistm asupra subiectului. ncheiem cu vorbele aceluiai teolog catolic care spunea c putem gsi, de altfel, aceleai greeli, i nc i mai mari, nu numai la Tertulian, care scrisese de asemenea la Cartagina, cu treizeci de ani mai devreme, dar cu precdere la

[50] Adhemar dAles (1922), p. 3 [51] Ideea paulin reluat aici i de Sfntul Ciprian, De Dominica oratione, ed. Hartel, p. 292, De mortalitate, ed. Hartel, p. 310, Ep.LXIII, 16, ed. Hartel, p. 714, Ep. LXIV, ed. Hartel, p. 720 [52] Adhemar dAles (1922), p. 5
28

srmanul Novaian, care, chiar i n timpul lui Ciprian, reprezenta la Roma, autoritatea catehetic a vremii. [53] Sfntul Ciprian rmne admirabil n a sa hristologie, n special atunci cnd se las prad sufletului su, altfel spus, cnd las sufletul s vorbeasc, suflet plin de iubire pentru Hristos i Biserica Sa. Fiul lui Dumnezeu triete n membrele acestui trup, care este Biserica. Adhemar dAles mrturisete faptul c exemplele nu contenesc, ci mai degrab curg din abunden. Ne amintete ntr-un moment al discursului su teologic, de unul singur, petrecut n timpul episcopatului lui Ciprian: numeroase scaune episcopale, aflate n regiunea Numidiei, una din cele trei regiuni care alctuiau, din punct de vedere administrativ, nordul Africii, aadar numeroase episcopii ale locului, fuseser devastate de o incursiune barbar. Cretinii, n majoritatea lor fuseser luai captivi. n aceste condiii, Sfntul Ciprian, mprumutnd limbajul predicii pauliniene, arat cum aceste temple ale lui Hristos fuseser profanate, i mai degrab, arat pe Hristos ca suferind n trupurile acelor barbai i femei, captivi n minile barbarilor. De ndat episcopul Ciprian organizase o colect, necesar rscumprrii celor captivi, crora le trimite i o scrisoare, o adevrat epistol de ncurajare, n acele momente dificile n care se aflau: In captivis fratribus nostris contemplandus est Christus et redimendus de periculo captivitatis, qui nos redemit de periculo mortis... [54] 4. Ecclesia n viziunea Sfntul Ciprian. Puncte de referin ale eclesiologiei ciprianice: axe definitorii ale Bisericii, principiul unitii Bisericii. Din punct de vedere strict al eclesiologiei cretine, Sfntul Ciprian al Cartaginei rmne n istoria Bisericii, drept unul dintre primii ntemeietori ai acesteia. Eclesiologia ciprianic este una de caz, ea fiind alctuit, n marea ei parte, n urma dezvoltrii i apariiei problemelor i dezbaterilor n snul Bisericii cretine, nc din primele momente

[53] Adhemar dAles (1922), p. 7 [54] Ep. LXII, 3, Ed. Hartel, p. 699
29

ale existenei acesteia. Mgr Victor Saxer spunea: eclesiologia Sfntului Ciprian a fost formulat n funcie de circumstane... [55] Trebuie precizat faptul c, dou dintre cele mai dragi teme la Sfntul Ciprian, se constituie n, pe de o parte, tema disciplinei disciplina, iar pe de alt parte, tema unitii Bisericii, a originii acestei uniti i a ntregii teologii care, n cele din urm, i gsete resursele i se alimenteaz din acest mister al unitii Bisericii cretine, rspndite pe faa pmntului. Aadar, nc din primele clipe ale episcopatului su, Sfntului Ciprian i se deschise larg poarta attor probleme, care cereau rspuns i rezolvare imediat, pentru a nu periclita nsi existena Bisericii. De acum nainte, ocaziile de a se pronuna vizavi de o chestiune stringent sau alta, cu privire la disciplin, ascultare, ierarhie, taine, schism, vor fi nenumrate. Pentru aceasta, episcopul de Cartagina va face apel nencetat, la numeroase autoriti: Sfnta Scriptur, Sfnta Tradiie, inspiraia divin, pe de o parte, la Biserica universal rspndit, sinoadele episcopale, pe de alt parte. n aceast recurs al ideilor, dAles afirma faptul c: pentru a ne putea organiza o privire de ansamblu asupra gndirii religioase a Sfntului Ciprian, nimic nu ar fi mai oportun dect de a preciza atitudinea sa fa de toate aceste diverse autoriti i de a evidenia modalitatea n care ele se armonizeaz n sufletul su. [56] Autoritatea Scripturii la Sfntul Ciprian, dup cum am mai precizat, rmne absolut. n privina Tradiiei, acesta distinge ntre tradiia divin, care rmne neschimbat, i tradiia uman, care poate fii pus n discuie de sinoade. Din pcate, i aceasta este nc una din carenele operei ciprianice, autorul ei nu precizeaz nici un criteriu decisiv despre originea celor dou tradiii, potrivit concepiei sale. Iar n privina inspiraiei divine, aceasta pare a fi primit ca pogorndu-se pur i simplu din cer, fr ca primitorul ei s se menin n gard, vizavi de posibilele false viziuni. n primul su tratat, Ad Donatus, Sfntul Ciprian arat Biserica drept port al mntuirii: aadar exist o singur linite plcut i statornic, o singur securitate [55] Victor Saxer (1969), p. 29 [56] Adhemar dAles (1922), p. 211
30

puternic i ntreag: smulgerea din vrtejul veacului agitat i stabilirea n portul odihnitor al mntuirii. [57] O imagine preponderent n ecclesiologia Sfntului Ciprian este imaginea Bisericii drept cas, Biserica este casa sufletului uman. Este o imagine familiar episcopului cartaginez. Biserica este casa credinei, unde nicidecum nu trebuiesc a se vdi necredina i nencrederea n cele fgduite de Dumnezeu poporului Su. Epistola LXIX rmne definitorie n acest sens[58]. Aceast epistol, alturi de tratatul Despre unitatea Bisericii universale, rmn cele dou laude de seam ale unitii Bisericii adresate de Sfntul Ciprian. Imaginea Bisericii drept cas a unitii, care nu se poate diviza sau mpri: n cuprinsul epistolei LXIX, 4 Ciprian citeaz versetul din Ieire 12, 46: s se mnnce n aceeai cas; s nu lsai pe a doua zi..., precum i din cartea Iosua, 2, 18, 19: ...iar pe tatl tu, pe mama ta, pe fraii ti i pe toi cei din familia tatlui tu s-i aduni n casa ta...i de va iei cineva afar pe ua casei tale, sngele aceluia s fie asupra capului lui... Aadar, va trebui s ne situm permanent n interiorul casei, adic al Bisericii. De aici izvorsc alte imagini ale Bisericii: arca lui Noe, imagine raportat de Ciprian n contextul urmtor, incluznd n textul aceleai epistole LXIX, textul biblic de la I Petru 3, 20-21, artnd prin aceasta c textul vdete unicitatea Bisericii, i c numai cei aflai n interiorul Bisericii se vor mntui: care fuseser neasculttoare altdat, cnd ndelunga rbdare a lui Dumnezeu atepta, n zilele lui Noe, i se pregtea corabia n care puine suflete, adic opt, s-au mntuit prin ap. Iar aceast mntuire prin ap nchipuia botezul, care v mntuiete astzi i pe voi, nu c a tergere a necuriei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun ctre Dumnnezeu, prin nvierea lui Iisus Hristos. (I Petru 3, 20-21) Sfntul Ciprian subliniaz formula in arca, pentru a arta faptul c nu putem primi botezul dect n interiorul Bisericii i nicidecum n afara ei. Dar acestea se ncadreaz, deja, n cadrul altei dispute purtate la vremea sa, i anume cea privitoare la validitatea botezului ereticilor, nul de altfel, n viziune ciprianic.

[57] Sfntul Ciprian, Ctre Donatus, n Apologei de limb latin (1981), p. 423 [58] sed inseparabilis aduque individuae domus unitatem tenere manifestat Scripturae divinae fides... (Ep. LXIX, 4 n ed. Bayard, vol. II., p. 241)
31

Biserica lui Hristos, ca i mam a cretinilor, i n acelai timp ca i mireas a Fiului lui Dumnezeu ntrupat, constituie o alt imagine profund prezent n opera ciprianic. n capitolul ase al celui mai cunoscut tratat al su, De Unitate Catholicae Ecclesiae, Sfntul Ciprian prezint Biserica astfel: mireas a lui Hristos, este curat i neprihnit, nu poate fi adulter, o singur cas cunoate, cu cast pudoare pzete jurmntul unui singur pat. Ea ne pstreaz lui Dumnezeu, ea rezerv mpria Domnului pentru fiii ei... Cine nu are ca mam Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca tat [59], formul care l-a consacrat pe Sfntul Ciprian. Despre maternitatea Bisericii la Sfntul Ciprian, s-au scris numeroase studii, ntre care menionm dou mai nsemnate [60]. O ultim imagine-simbol a Bisericii, prezent la Sfntul Ciprian, este aceea a Bisericii ca i trup, iar cretinii constituindu-se n membrele acestui trup. Aceast simbolistic este n strns legtur cu cea anterioar, cele dou imagini -simbol completndu-se reciproc.

5. Unitatea Bisericii i Sfintele Taine (Botezul). Tema unitii Bisericii, asupra creia a insistat att de mult episcopul cartaginez, pe tot parcursul episcopatului su, rmne cea mai important n eclesiologia ciprianic, eclesiologie care se dovedete strns legat de Sfintele Taine ale Bisericii, n special de taina Sfntului Botez. Prof. Franz Mali amintea de uzana versetului din Cntarea Cntrilor, 4, 12: eti grdin ncuiat, sora mea, mireasa mea, fntn acoperit i izvor pecetluit- hortus [59] Sfntul Ciprian, Despre unitatea Bisericii, n Apologei de limb latin, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Buc., 1981, p. 438 [60] Joseph C. Plump, MATER ECCLESIA, An Inquiry into the Concept of the Church as Mother in Early Christianity, The Catholic University of America Press, Washington D.C., 1943, Edited by Johannes Quasten, 150 p., i, de asemenea Aimable Musoni, HABERE IAM NON POTEST DEUM PATREM QUI ECCLESIAM NON HABET MATREM (De Unitate 6), La maternit ecclsiale chez Cyprien de Carthage et ses implications thologiques, Pour un procs de rception dans lglise antique, Romae 2002, 117 p.
32

conclusus soror mea sponsa, fons signatus, putens aquae vivae. Sfntul Ciprian interpreteaz astfel acest verset, n Epistola LXIX, 2: dac mireasa lui Hristos, Biserica, este o grdin nchis, un lucru nchis nu poate fi deschis de ctre strini i profani, dac ea e o fntn pecetluit, acetia nici s bea nu pot, nici s primeasc pecetea... i dac este izvor de ap vie, unic i n interior, cel care se gsete n afar, nu poate fi viu i sfinit de aceast ap, deci numai cei ce sunt nluntrul Bisericii, se pot folosi de ea i pot s bea. (Epistola 69, 2) Astfel c, n conformitate cu eclesiologia ciprianic, nu poate fi botezat dect cel care se afl n Biseric, deoarece ea singur deine ap de via fctoare, avnd puterea baptismal i purificatoare. (Epistola 69, 3) Ruptura de unitatea Bisericii reprezint ntotdeauna o slbiciune vinovat a ereticului sau schismaticului, este artat n aceeai epistol a Sfntului Ciprian, din moment ce aceast unitate provine din autoritatea divin (Epistola 69, 4-5). Biserica fiind una, trebuie sa fim consecveni, pentru c nu se poate s fim cteodat nluntrul ei, iar alteori, n afara ei[61]. ntreg procesul de argumentaie al Sfntului Ciprian, n aceast privin, se bazeaz pe gndirea central asupra unitii divine, unitii credinei, a Bisericii i, de asemenea, a Botezului. Relaia acestora este una de reciprocitate (Epistola 73, 21). Adevrul credinei i al iertrii sunt condiii, prin excelen, ale Botezului, i nu le pute m obine dect acolo unde se afl i Duhul (Epistola 69, 12; 71, 1). n atari condiii, nici iertarea pcatelor, nici prezena Duhului Sfnt n cel botezat, nu sunt posibile n afara Bisericii. Aceast viziune eclesial i comunitar este decisiv (Epistola 70, 1). Iat ce mrturisea Adhemar dAles, privitor la acestea: aciunea sfinitoare a Bisericii se exercit prin mijlocirea tainelor; iar dreptul Bisericii asupra tainelor este att de exclusiv n gndirea Sfntului Ciprian, nct nu este conceput nicicum sfinirea omului n afara acesteia. [62] Taina Sfntului Botez, precum i importana ei major, ea fiind ua intrrii n Biseric, sunt profund accentuate de episcopul cartaginez. n cuprinsul epistolelor 69 i 70, [61] Adhemar dAles (1922), p. 225 [62] Epistolele 69, 12 i 70, 1
33

Sfntul Ciprian citeaz de dou ori versetele din Ezechiel 36, 25-26: et aspergam super vos aqua mundam,...et mundabo vos et dabo vobis cor novum et spiritum novum dabo in vobis. [63]Evident este faptul c, Sfntul Ciprian regsete aici toate cele trei dimensiuni ale botezului: iertarea pcatelor, ntrirea n viaa cea nou, redobndirea unui nou duh[64] . ntre caracteristicile de baz ale doctrinei despre botez, n viziunea Sfntului Ciprian, enumerm aici doar cteva mai importante: doar prin Botez, omul se poate elibera de sclavia duhurilor rele ale acestei lumi, pentru cei rentori la Biseric se impune reprimirea Duhului Sfnt prin punerea minilor. [65] Pentru cei care au primit botezul ereticilor, Sfntul Ciprian cere, n mod expres, botezarea lor n Biseric i punerea minilor (Epistola 69, 11; 70, 1). Aadar pentru a conchide, conform Sfntului Ciprian, nici botezul, nici harul nu le au ereticii, pentru c nu l au pe Duhul Sfnt (Epistola 72, 1). Nu este posibil existena unui botez valid n afara Bisericii sau ndreptat mpotriva ei. Altarul unic nu se poate afla dect n snul comunitii aezate n jurul adevratului pstor, avnd o inim i un suflet concordes adque unanimes. (Epistola 69, 5) Astfel c, pentru Sfntul Ciprian, Biserica reprezint acea tain, care i trage seva din dragostea Tatlui, din ntruparea lui Iisus Hristos i din pogorrea Duhului Sfnt, fapt pe care nu-l putem percepe dac nu-l trim, participnd la realitatea ei vizibil i sacramental. [66] ntr-un anume loc, Tertulian vorbete despre cretinii n cetate, artnd faptul c acetia particip la toate aspectele vieii cetii, ceea ce l-a determinat i pe Jean [63] Epistola 69, 11 [64] Saint Cyprien, Lunite de lEglise, collection Sources Chretiennes, nr. 500, 2006: n introducere, p. IV. n acelai loc se aduce aminte de sintagma Biserica prezent sau inserat n istorie, amintindu-se cele spuse de Henri de Lubac despre Dumnezeu care se vdete n istorie, aadar i Biserica lui Dumnezeu, s fie la rndu-i angajat n istorie, n istoria omenirii. [65] Jean Danielou, Les origines du christianisme latin, Descle, Paris: Cerf, 1991, p. 341 [66] Adhemar dAles (1922), p. 85
34

Danielou de a se preocupa de aspectele vieii lor bisericeti, la acea vreme. Acesta mrturisete c opera Sfntului Ciprian deine o importan major[67], vizavi de aspectul socio-cultural i religios al epocii. n ceea ce privete eclesiologia ciprianic, Danielou distinge i analizeaz formule consacrate precum vigor Ecclesiae sau militia Christi, precum i despre unanimitas concordiae, toate acestea fiind susinute de citate din tratatele i epistolele ciprianice. 6. Explicarea Rugciunii Domneti dup Sfntul Ciprian ntre anii 251-252, scrie la Cartagina o explicare la Rugciunea Domneasc (De dominica oratione),care conine 36 capitole, mprite n trei pri[68]. a) Partea I, autorul vorbete despre modul cum trebuie s se fac rugciunea n general (Cap. I-VI). b) Partea a II-a cuprinde explicarea Rugciunii Domneti (Cap. VII-XXVII). c) Partea a III-a conine o serie de sfaturi i ndrumri cu privire la condiiile pe care trebuie s le ndeplineasc adevrata rugciune, timpul, locul i modul n care credincioii trebuie s se roage (cap. XXVIII-XXXVI). nainte de a ncepe explicarea Rugciunii Domneti, Sfntul Ciprian face o scurt introducere (cap. VI), n care arat efectele rugciunii fcute n comun, prin care cretinii se adreseaz Fiului lui Dumnezeu, care este mijlocitorul lor, n faa Tatlui [69]. Adresndu-se lui Dumnezeu cu formula Tatl nostru, fiecare credincios se roag pentru toi i toi pentru unul, Rugciunea Domneasc fiind o rugciune obteasc, [67] Ibidem, p. 84 [68] Fer. Ieronim, De viris illustribus, 53, ed. De I. N. Dianu, Bucureti, 1919, p. 91 [69] Despre viaa i opera Sf. Ciprian, vezi iPr. Prof.I. G. Coman,, op. cit., p. 43 . u
35

spre folosul tuturor cretinilor. Numind pe Dumnezeu Tat nseamn c ei renun la prinii lor trupeti i-L iubesc pe Dumnezeu, Tatl ceresc, iar zicnd Tatl nostru, i nu Tatl meu, nseamn c ei iubesc pe aproapele. Acest mod de a se adresa n rugciune, este considerat de Sfntul Ciprian ca un avertisment dat iudeilor, care n-au vrut s primeasc pe Hristosul anunat de profei, ci L-au trimis la moarte[70]. De aceea, cnd Dumnezeu este numit Tatl nostru, el nceteaz de a mai fi Tatl iudeilor, devenind Tatl cretinilor i tocmai pentru acest lucru, credincioii s se poarte ca nite adevrai fii ai lui Dumnezeu (I Cor. VI, 19-20). Dac se adreseaz lui Dumnezeu i zic Sfineasc-se numele Tu, nu nseamn c prin cuvintele lor s-ar aduga ceva la sfinenia lui Dumnezeu, ci cer ca ei nii s fie sfinii, dup cum nsui Dumnezeu a zis: Fii sfini, dup cum i eu sunt sfnt (Levitic II, 44). Cretinii au primit sfinenia prin botez, iar prin rugciune cer ca ei s poat rmne zilnic n sfinenie, pentru c numai astfel vor ctiga mpria lui Dumnezeu (Matei XXV, 34), rugciunea fiind mijlocul prin care ei i manifest dorina lor dup aceast mprie[71]. Dac n timpul rugciunii zic Vie mpria Ta, ei sunt dornici dup acea mprie, pe care la nceput, Dumnezeu a dat-o fiilor lui Israel, dar ei n-au vrut s-o primeasc i atunci ea a fost dat celorlalte neamuri (Matei VIII, 11, 25) [72]. Pentru a obine mpria lui Dumnezeu, cretinii trebuie mai nti s ndeplineasc, aici pe pmnt, voia lui Dumnezeu, adic exact ceea ce cer ei de la Dumnezeu cnd zic: Fac-se voia Ta, precum n cer i pe pmnt. Sfntul Ciprian atrage atenia c aceast cerere nu trebuie interpretat n sensul c Dumnezeu ar face cu fiina lor ceea ce vrea, ci ei cer s fie ajutai s ndeplineasc [70] P. L., IV, 553-562: Trad. rom. De Pr. Matei Pslaru, n Biblioteca Prinilor Bisericeti, nr. 1, Rmnicu Vlcii, 1935. [72] De oratione, XIV-XVIII, 545-548. [73] Ibidem, XIX-XXIII, 459-552.
36

voina divin, slbiciunile firii omeneti fiind o piedic n calea mntuirii (Ioan II, 15 -17). Mntuirea se realizeaz n cer, dar i aici pe pmnt, ea fiind condiionat de relaia de pace dintre cele dou naturi din care este alctuit firea uman (trupul i sufletul), ntre care se duce o lupt aprig. Despre mntuirea sufletului poate fi vorba numai atunci cnd ntre cele dou elemente, trup i suflet, se va restabili pacea (Galateni V, 17 -22) [73]. Rugciunea zilnic aduce ntrirea n virtutea credinei, a dragostei i a cumprrii, care ajut cretinului ca s supun pe cele trupeti celor duhovniceti. Dup ce i-a hrnit sufletul cu cele duhovniceti, cretinul cere de la Dumnezeu hrana necesar ntreinerii trupului i a sufletului, zicnd: Pinea noastr cea de toate zilele d-ne-o nou astzi. Pentru noiunea de pine, Sfntul Ciprian gsete dou nelesuri, pinea indicnd mai nti hrana spiritual care este Hristos (Ioan VI, 51), pe care cretinii o primesc n fiecare zi prin Sfnta Euharistie, n afar de cazul cnd din cauza vreunui pcat, au fost oprii s primeasc Sfnta Tain. n al doilea rnd, pinea indic i hrana material, pe care credincioii o cer de la Dumnezeu, pentru ntreinerea vieii pmnteti[75]. Dup ce atrage credincioilor atenia ca nu cumva s cad n pcatul lcomiei i s strng numeroase bogii, care i-ar mpiedica s se mntuiasc, le spune c, dup ce au fost hrnii cu pinea spiritual, pot s intre n mpria lui Dumnezeu, dar nu mai nainte de a li se ierta i pcatele, pe care nsui Mntuitorul le-a asemuit cu nite datorii (Matei VI, 14-15). La a doua judecat fiecare cretin va fi judecat i iertat, dup msura n care el a judecat i a iertat pe semenii si. Iat de ce Dumnezeu nu ine seama de jertfa adus la altar, dac cel ce o aduce nu s a mpcat cu fratele su (Matei V, 24. Aa a fcut Dumnezeu i cu Abel i cu Cain, crora, nainte de a primi jertfele lor, le-a cercetat inimile (Facere IX, 5) [76]. [74] Ibidem, XXIII-XXIV, 552-554.

[75] Ibidem, XXV-XXVI, 554-555. [76] Comp. Teoclitos Farmachides, op. cit., p. 249.
37

Interpretnd cererea ultim din Rugciunea Domneasc, prin care ne rugm s nu fim dui n ispit, Sfntul Ciprian spune c diavolul este cel ce ne ispitete, dar nu poate s ne fac vreun ru dac nu i s-a ngduit acest lucru de ctre Dumnezeu. Sfntul Ciprian d exemplu cetatea Ierusalimului, care a fost cucerit de Nabucodonosor (regele babilonului), numai pentru c Dumnezeu a ngduit acest lucru (IV regi, XXIV). Fiecare cretin are la ndemn o arm cu care s lupte mpotriva ispitelor rugciunea (Marcu XVI, 38). Prin rugciune cretinii obin de la Dumnezeu tot ceea ce vor, inclusiv ferirea de ispitirea diavolului i tocmai aceasta este semnificaia ultimei cereri din Rugciunea Domneasc: i ne izbvete de cel ru.

CAPITOLULIII UNITATEA BISERICII N VIZIUNEA SFNTULUI CIPRIAN,EPISCOP DE CARTAGINA


Ori de cte ori ne sftuiete Domnul i zice: Voi suntei sarea pmntului( Mt. 5 , 3), i cnd ne poruncete s fim curai pn le nevinovie, dar totui s fim prudeni n starea de sinceritate, ce altceva face, frailor prea iubii, dect c ne oblig s lum seama, i veghind cu vigilen ( cu inim ncordat), s descoperim i, deopotriv, s ne ferim de cursele vicleanului vrjma, ca nu cumva s fim vzui c ne ngrijim mai pu in de pstrarea mntuirii, noi cei care ne-am mbrcat cu Hristos, nelepciunea Tatlui? Cci nu trebuie s ne temem doar de persecuie i de cele ce sunt aruncate vdit n lupta pentru descurajarea i abaterea robilor lui Dumnezeu: c este mai uoar

38

prevenirea acolo unde se nfieaz primejdia, iar sufletul se antreneaz dinainte pentru btlie cnd dumanul se d pe fa[77]. Mai mult trebuie temut i evitat vrjmaul atunci cnd el se strecoar pe ascuns, cnd se trte prin intrri umbroase nelndu-ne cu aparena pcii, de unde i-a luat i numele de trtoare. ntr-aceasta const venica lui iretenie, oarba i tainica lui viclenie de a-l ncolci pe om. Astfel, ndat dup crearea lumii, el a nelat i a surprins, printr -o credulitate neatent, linguind cu cuvinte mincinoase, sufletul lipsit de experien [78]. Tot aa a ndrznit s-L ispiteasc pe nsui Domnul: s-a apropiat pe furi, ca din nou s se strecoare i s nele. Totui el a fost descoperit i respins; i de aceea a fost aruncat la pmnt, pentru c a fost recunoscut i descoperit[79]. De acolo ni s-a dat nou pild s prsim calea omului cel vechi, s struim pe urmele lui Hristos nvingtorul, ca nu cumva, din nou neateni, s ne rostogolim n capcana morii, ci ateni fa de primejdie, s lum n stpnire nemurirea primit. Dar cum putem s ne nsuim nemurirea, dect dac pzim acele porunci ale lui Hristos, prin care se asalteaz i se biruiete moartea, dup cum El nsui ne reamintete i zice: Dac vrei s intri n via, pzete poruncile ( Mt. 19, 17); i iari, Dac vei face ceea ce v poruncesc, nu v mai numesc slugi ci prieteni ( In. 15, 14 15). Apoi i numete pe acetia puternici i statornici, c sunt temeluii pe stnc printr -o piatr tare, c sunt neclintii i unii printr-o trie nestrmutat n faa tuturor furtunilor i vrtejurilor lumii[80]. Cine aude zice cuvintele Mele i le ndeplinete, asemna-l-voi pe el brbatului nelept, care i-a cldit casa pe stnc. A czut ploaia, s-au npustit puhoaiele, au venit vnturile i au btut n casa aceea, dar ea nu s-a drmat, cci a

[77] Sf. Ciprian, De catholicae ecclasiae unitate 5, ed. Hartel, 3, 1, 213.. [78] Ibidem [79] Ibidem [81] Sf. Ciprian, op. cit., 6, P.L., IV, 519 A.
39

fost temeluit pe stnc( Mt. 7, 24-25). Aadar, noi trebuie s struim n cuvintele Sale, i s nvm, i s svrim tot ceea ce El ne-a nvat i a fcut. De altfel, crede oare c este n Hristos, dup cum afirm, el, acela care nu face ceea ce Hristos i-a poruncit s fac? Sau de unde va ajunge la rsplata credinei acela care nu vrea s in credina poruncii? Cu siguran c el se va cltina i se va mica din loc i, smuls de duhul rtcirii ca praful, pe care vntul l scutur, se va vntura; i umblnd nu va ajunge la mntuire acela care nu deine adevrul cii de mntuire [81]. Dar trebuie s ne ferim nu numai de cele ce sunt vizibile i artate, ci i de ireteniile nelegiuirii care nal prin iscusin. Cci ce poate fi mai viclean, mai subtil dect faptul c dei dumanul a fost dat pe fa i a fost pus la pmnt prin venirea lui Hristos, dup ce a venit lumin neamurilor i a strlucit lumina mntuitoare o amenilor care ateptau izbvire, astfel nct surzii au primit auzul harului duhovnicesc [82], orbii au deschis ochii ctre Domnul, neputincioii s-au vindecat prin sntatea cea venic, chiopii au alergat spre Biseric, muii s-au rugat cu glasuri i rugciuni limpezi vznd acela ( diavolul n.n.) idolii si prsii iar templele i locaurile sale golite de majoritatea credincioilor, a nscocit o nou hoie, ca sub nsui numele de cretin s -i nele pe cei neprevztori? A nscocit erezii i schisme, prin care s rstoarne credina, s corup adevrul, s sfie unitatea. Pe cei pe care nu-i poate reine n orbirea cii vechi i ncercuiete i i nal prin rtcirea unui nou drum[84]. Rpete pe oameni chiar din Biseric i, n timp ce lor li se pare c s -au apropiat deja de lumin i c au scpat de noaptea veacului, trimite din nou alte ntunecimi celor [82] Ibidem [83] Ibidem [84] Evideniere personal, pe care a subliniat-o i traductorul, printele Stan. Aparine p. 334, din sursa citat. Mi-a plcut o fraz din nota 29, p. 334 o fraz foarte adevrat : Biserica este asemenea corbiei lui Noe, n afara creia nimeni nu putea fi salvat. Delimitri foarte clare. Membrii Sfintei Biserici sunt persoane foarte concrete i nu persoane ipotetice, indefinite. Ortodoxul e foarte bine definit eclesial
40

netiutori nct, dei nu struie n Evanghelia lui Hristos, n pzirea ei i a Legii, ei totui se numesc cretini. i, umblnd prin ntuneric,ei cred c posed lumina, cnd vrjmaul i linguete i i nal[85]. Cci acesta, dup spusa Apostolului, se preschimb n nger de lumin, iar pe slujitorii si i mpodobete ca pe slujitorii dreptii, punnd pieirea n locul mntuirii, disperarea sub nveliul ndejdii, perversitatea sub nfiarea credinei, pe potrivnicul lui Hristos ( diavolul n.n.) sub numele de Hristos. i n vreme ce prin asemnri i nal, prin isteimea lui ei sunt lipsii de adevr. Se face acest lucru, prin el ( prin diavol n.n.) frai prea iubii, atta timp ct nu se revine la Izvorul adevrului, cci nu se caut Capul, nici nu se pzete adevrul nvturii cereti[86]. Dac ar lua n seam i ar studia cineva acestea, nu ar avea nevoie de o experien ndelungat i nici de argumente. Verificarea credinei este uoar prin esena adevrului. Domnul se adreseaz lui Petru: Zic ie spune El c tu eti Petru i pe aceast piatr voi zidi Biserica Mea, iar porile iadului nu o vor birui. i voi da ie cheile mpriei Cerurilor: i cele ce vei lega pe pmnt vor fi legate i n cer; iar oricte vei delega pe pmnt, vor fi dezlegate i n cer ( Mt. 16, 19). Pe unul i zidete Biserica, i cu toate acestea El acord tuturor Apostolilor, dup nviere, aceeai putere a Sa, i zice: Precum M-a trimis pe Mine Tatl, aa v trimit i Eu pe voi. Luai Duh Sfnt: de vei fi iertat pcatele cuiva, ierta -se-vor ele aceluia; iar de le vei fi inut pe ale cuiva, i se vor ine ( In. 20, 21-23). Totui, pentru ca s se evidenieze unitatea, a rnduit prin autoritatea Sa izvorul aceleiai uniti ce ncepe de la unul. Negreit, i ceilali Apostoli erau ceea ce era Petru, nzestrai cu o egal motenire de cinstire i putere, dar nceputul deriv din unitate, astfel ca Biserica lui Hristos s se arate una.

[85] Aluzie la Gal. 3, 27. [86] Sfntul Ciprian, Despre unitatea Bisericii, n Apologei de limb latin, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Buc., 1981, p. 440
41

Tocmai pe aceast Biseric una o desemneaz, prin persoana Domnului, Duhul Sfnt n Cntarea Cntrilor, i zice: Una este porumbia mea, desvrita mea; una singur este la mama ei aleasa celeia ce o a nscut ( Cntarea Cntrilor 6, 9). Crede oare c are credin, acela care nu pstreaz aceast unitate a Bisericii? [87] Crede el c se afl n Biseric, acela care se mpotrivete i lupt contra Bisericii? Pentru c i Fericitul Apostol Pavel nva acelai lucru i prezint aceeai tain a unitii, zicnd: Este un singur trup i un singur Duh, o singur ndejde a chemrii voastre, un singur Domn, o singur credin, un singur Botez, un singur Dumnezeu ( Efes. 4, 4-6). Pe aceast unitate trebuie s o inem i s o ocrotim cel mai mult noi, episcopii, care suntem ntistttori n Biseric, pentru ca episcopatul nsui s-l dovedim c este unul i indivizibil. Nimeni s nu nele frietatea prin minciun, nimeni s nu corup credina adevrului printr-o trdare perfid. [88] Episcopatul este unul singur, al crui trunchi se ine ntreg de ctre fiecare. Biserica este una singur; ea se lrgete tot mai mult n numr prin creterea rodniciei; chiar dac sunt multe razele soarelui, lumina este doar una singur; i dei multe sunt ramurile pomului, totui trunchiul este unul singur, fixat pe o rdcin puternic; iar cu toate c dintr-un singur izvor curg mai multe ruri, chiar dac mulimea pare mprtiat datorit bogiei ce se revars, totui se pstreaz unitatea la origine [89].

[87] Joseph C. Plump, MATER ECCLESIA, An Inquiry into the Concept of the Church as Mother in Early Christianity, The Catholic University of America Press, Washington D.C., 1943, Edited by Johannes Quasten, 150 p., i, de asemenea Aimable Musoni, HABERE IAM NON POTEST DEUM PATREM QUI ECCLESIAM NON HABET MATREM (De Unitate 6), La maternit ecclsiale chez Cyprien de Carthage et ses implications thologiques, Pour un procs de rception dans lglise antique, Romae 2002, p.120 [88] Saint Cyprien, Lunite de lEglise, collection Sources Chretiennes, nr. 500, 2006: n introducere, p. IV. n acelai loc se aduce aminte de sintagma Biserica prezent sau inserat n istorie, amintindu-se cele spuse de Henri de Lubac despre Dumnezeu care se vdete n istorie, aadar i Biserica lui Dumnezeu, s fie la rndu-i angajat n istorie, n istoria omenirii. [89] Sf. Ciprian, De catholicae ecclasiae unitate 5, ed. Hartel, 3, 1, 213
42

ndeprteaz de la trup raza soarelui unitatea nu ngduie fragmentarea luminii; rupe creanga de copac cea rupt nu va mai putea lstri; desparte rul de izvor partea ntrerupt se usuc. Tot aa i Biserica Domnului, inundat de lumin, i ntinde razele sale peste ntreg pmntul. Unul singur este totui Capul, una singur este originea i una singur este maica rodniciei bogat n mpliniri. Din pntecele ei ne natem, cu laptele ei ne hrnim, cu suflarea ei ne nsufleim[90]. Logodnica lui Hristos nu poate fi adulter: ea este nestricat i pudic. Ea cunoate o singur cas, pzete sfinenia unui singur alcov printr-o sfial cast. Ea ne pstreaz pe noi lui Dumnezeu, ea destineaz mpriei Cerurilor pe fii pe care i-a nscut. Acela care, separndu-se de Biseric, se unete cu adultera, se desparte de fgduinele Bisericii. i nu va ajunge la rspltirile lui Hristos acela care a prsit Biserica lui Hristos. Strin este, nelegiuit este, duman este. Nu poate avea pe Dumnezeu de Tat cine nu are Biserica de Mam. Dac s-ar fi putut salva cine s-a aflat n afara arcei lui Noe atunci i cel care va fi fost n afara Bisericii a scpa. Domnul povuiete i zice: Cine nu este cu Mine, mpotriva Mea este, iar cine nu adun mpreun cu Mine, risipete ( Mt. 12, 30). Cel ce tulbur pacea lui Hristos i bun nelegerea, lucreaz mpotriva lui Hristos. Cel ce adun altundeva, n afara Bisericii, risipete Biserica lui Hristos. Domnul zice: Eu i Tatl una suntem ( In. 10, 30). i iari, scris este despre Tatl i Fiul i Duhul Sfnt: i trei sunt una ( 1 In. 5,7). i crede cineva c poate s fie sfiat aceast unitate din Biseric provenind din tria dumnezeiasc i care se ntreine prin Tainele cereti, sau c poate fi ea sfrtecat prin dezbinarea voinelor ce se lovesc reciproc? Cine nu ine aceast unitate nu ine legea lui Dumnezeu, nu ine credina Tatlui i a Fiului, nu posed viaa i mntuirea. Aceast tain a unitii, aceast legtur a bunei nelegeri ce se menine n chip nedezbinat se arat cnd n Evanghelie nu se mparte nici nu se sfie deloc cmaa Domnului Iisus Hristos, ci trgndu-se sori pentru mbrcmintea lui Hristos, cine s mbrace mai degrab pe Hristos, haina Lui se primete ntreag, iar cmaa se

[90] ibidem, 233


43

dobndete nestricat i nemprit. Vorbete i zice dumnezeiasca Scriptur: ns despre cma, fiindc de sus ( pn jos) nu era cusut ci esut n ntregime, au zis unii ctre alii: s n-o sfiem, ci s aruncm sori pentru ea, a cui s fie ( In. 19, 23-24). El aducea unitatea aceea care vine din partea de sus, adic din cer i care provine de la Tatl, care nu putea fi deloc sfiat de cel care o primea sau o avea, ci obinea deodat i inseparabil tria ntreag i statornic. Nu poate s posede haina lui Hristos acela care sfie i mparte Biserica lui Hristos. Dimpotriv, iari, cnd dup moartea lui Solomon se dezmembra regatul i poporul su, profetul Ahia s-a nfiat regelui Ieroboam n tabr i si-a sfiat vemntul su n dousprezece fii, zicnd: Ia-i pentru tine zece buci, cci aa griete Domnul: Iat Eu rup regatul din mna lui Solomon i i voi da ie zece sceptre, iar dou sceptre i voi rmne lui, pentru robul Meu David i pentru Ierusalim, cetatea pe care am ales-o ca s-Mi pun numele Meu acolo ( III Regi 11, 31-32). Cnd se despreau cele dousprezece triburi ale lui Israel, profetul Ahia i -a sfiat mbrcmintea sa; iar fiindc dimpotriv poporul lui Hristos nu poate fi dezbinat, cmaa Lui cea esut i alctuit de-a-ntregul nu se sfie de ctre posesori: nemprit, unit, legat, ea simbolizeaz armonia poporului nostru, al celor care ne -am mbrcat cu Hristos.Prin taina i simbolul cmii El a vestit unitatea Bisericii. 1. SINOADELE ECUMENICE CA EXPRESIE A UNIVERSALITII BISERICII Biserica in sine este si ecumenica si universala sau catolica, in timp ce sinoadele sunt numai un capitol, un aspect sau un instrument al Bisericii. Sinoadele ecumenice sau <<a toata lumea>> sunt orientate universal pentru ca apar intr-un cadru universal si actioneaza spre universal. Ele sunt unul din momentele importante ale vietii Bisericii in care se face un pas serios spre realizarea universalului sau in care acesta se realizeaza[91].

[91] Martiriul Sfantului Policarp 8, 1, ed. Funk, 1, 320.


44

nainte de a arata cum sinoadele ecumenice au dat expresie universalitatii Bisericii, e necesar sa precizam chiar si in treacat dupa ce am facut-o si in alt studiu sensul cuvintelor <<ecumenic>> si <<universal>> sau <<catolic>>, pentru a intelege mai bine contributia reala pe care intelesul in continua evolutie al acestor termeni a adus-o, in perioada patristica, la problema noastra. Vom indica, apoi cateva din elementele prin care se promova universalul in Biserica si inainte si dupa sinoadele ecumenice[92]. Termenul si ideea de ecumenic, cum si termenul si ideea de universal preexista sinoadelor ecumenice, ele reprezentind atribute sau sensuri ale Bisericii insasi si deci precedind lucrarea si orientarea sinoadelor. Ele provin din limba si cultura greaca si au, la inceputul perioadei patristice, un sens comun sau aproape comun: <<Biserica universala de pe intregul pamant>> . Uneori ideea de <<ecumenic>> predomina inlocuind sau excluzind ideea de <<universal>>, mai ales la autorii stapaniti de etosul misionar, ca Sfantul Ciprian, Tertulian, Origen, Sfantul Atanasie cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur etc. Totusi, chiar in cadrul notiunii de ecumenic sunt distinctii de care e necesar sa tinem seama, ca sa putem intelege evolutia de sens a termenului. In timp ce Sfantul Ciprian vorbeste de Biserica Domnului care-si <<intinde ramurile peste tot pamantul>>, Origen precizeaza lui Cels ca Iisus a adunat la cuvantul sau <<in multe parti ale pamantului nostru>> nu putini greci si barbari, inteleptiti si neinvatati, ceea ce nu s-a auzit despre nici o alta religie[93] . Expresia <<intregul pamant>> sau <<pamantul locuit>> desemna, in epoca patristica, in general, teritoriul imperiului roman si uneori si parti dincolo de acest teritoriu. Alteori ideea de <<Biserica Universala>> ca de exemplu la Sfantul Ignatie Teoforul, insemna intai suma spatiilor in care se intindea sau se va intinde Biserica, avind deci un sens ecumenic, dar ea exprima si cadrul larg al universalului pe care-l reprezinta si pe care-l realizeaza Biserica in lume: <<Unde e Hristos, acolo e Biserica universala>>[94]. E ceea ce va repeta Sfantul Irineu despre Sfantul Duh: <<Unde e Duhul lui Dumnezeu acolo e Biserica si tot harul. Iar Duhul este

[92] Sf. Ciprian, De catholicae ecclasiae unitate 5, ed. Hartel, 3, 1, 213. [93] Origen, Contra lui Celsus 1, 26, ed. P. Koetschau 1, 78. [94] Sf. Ignatie, Epistola catre Smirneni 8, 2, ed. Funk, 1, 282.
45

adevarul>> . Ideea de <<universal>> se imbogateste progresiv cu elemente noi, peste cel pur spatial. Opera misionara, experienta de viata si mai ales progresul teologiei practice fecundeaza <<generalul>> luat din filosofia stoica si-i dau un continut complex pe care-l gasim formulat la Sfantul Chiril al Ierusalimului. Acesta zice ca Biserica e universala pentru ca se intinde pe intregul pamant locuit, pentru ca invata pretutindeni si fara greseala toate dogmele care trebuie sa vina la cunostinta oamenilor, pentru ca aduce evlavia la toti, pentru ca trateaza si vindeca pacatele, pentru ca poseda orice virtute. Peste <<ecumenic>>, sau spatiul terestru, care e baza oricarui fenomen, se construieste suprastructura universalului formata din invatatura, evlavie, pastoratie si morala. Din secolul al IV-lea, termenii <<ecumenic>> si <<universal>> sunt interferenti, ca si pana aici, dar cu sfere de sensuri mai complicate si din ce in ce mai greu de definit. Termenul <<ecumenic>> va continua sa aiba, de-a lungul intregii epoci patristice, un sens accentuat spatial, fara insa ca sensurile de doctrina, evlavie, pastoratie si morala <<fara greseala>>, adica ortodoxe, sa fie excluse, acestea impunindu-si prezenta dupa caz. Expresia insasi de <<sinod ecumenic>>, care apare prima data in canonul 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic (381) [95], expresia de <<sinoade ecumenice>>, care apare in canonul 1 al Sinodului al VII-lea Ecumenic (787) si dupa aceea, pana astazi, indica nu numai ideea de spatiu, ci si intreaga lor activitate dogmatica, disciplinara si in general spirituala. Termenul de <<universal>> sau <<catolic>> implica o ecumenicitate limitata la lumea cunoscuta in antichitate, cum am spus, dar care, progresiv, se transforma in ubiquitate; aceasta ubiquitate, ca si ecumenicitatea, nu e ceva absolut . Ideea universalitatii sau a catolicitatii a capatat, cu timpul, o extindere si un prestigiu deosebit, atat pentru ca ea implica si ideea ecumenicitatii, cum am vazut, cat si pentru ca insemna un continuu progres spre desavarsire. Ca Trup al Domnului, Biserica trebuia sa devina o pleroma cosmica, o universalitate. In aceasta perspectiva si angajata intr-o considerabila opera multilaterala, <<Biserica Universala>> devine o autoritate din ce in ce mai cuprinzatoare; e sentimentul pe care-l au cei mai mari Parinti ai secolelor al IV-lea al VIII-lea si pe care-l exprima ocazional fie in raport cu <<speluncile>> ereticilor pe care acestia le numesc <<case ale Domnului>>, nu [95] Contra ereziilor 3, 24, 1, P.G., VII, 966 C.
46

<<Biserica Universala>> , fie ca ea e socotita ca imbratisind toate popoarele si detinind tot adevarul , fie ca, adesea, puterea ei corecteaza sau ocroteste mai mult decat legile imperiului roman sau peste aceste legi, ca in cazul vinovatiei imparatului Teodosie sau a lui Eutropiu, primul ministru al imparatului Arcadie. Ereticii insisi, zice Augustin, doresc sa poarte numele acestei Biserici, iar cand sunt intrebati de un strain unde e Biserica Universala, nici unul nu arata capeluta sau casa sectei lor, ci pe aceea care trebuie, adica <<universala>> . Fara sa se suprapuna Evangheliei, numai Biserica Universala are autoritatea de a predica cuvantul acesteia
13

. Minunile care se savarsesc in Biserica

Universala trebuie acceptate pentru ca se savarsesc in ea[96] . Intregul univers ii da acest nume. Orizontul larg al Bisericii celei una din epoca patristica si a sinoadelor ecumenice si desfasurarea lucrarii ei cu osebire in cuprinsul unui singur stat cel roman care cuprindea aproape toata lumea cunoscuta atunci, faceau ca ideea de ecumenicitate a credintei sa se apropie si uneori sa coincida cu aceea de ecumenicitate a imperiului roman si apoi bizantin, mai ales dupa proclamarea crestinismului ca religie de stat prin Teodosie. Ecumenismul bisericesc a profitat de cel politic, dar s-a petrecut si fenomenul invers. Opera misionara la popoarele dincolo de hotarele imperiului roman a lasat uneori in umbra ideea de <<ecumenic>> favorizind pe aceea de <<universal>> careia inca de mult cultura greaca ii pregatise si ii daduse o sfera mai larga si un continut mai bogat. Ne simtim mahniti ca in zilele noastre ideea si fapta ecumenica reprezinta atat de putin in comparatie cu cele din epoca sinoadelor ecumenice. Nu in sensul ca atunci era realizat un ecumenism integral caci lacune erau si in acele vremuri ci in sensul ca oamenii se straduiau cu alt suflet si la alt nivel sa mentina un ecumenism bine inchegat intr-o singura Biserica pe care, in epocile ulterioare, urmasii au sfasiat-o, iar noi cei de azi nu reusim sa eliminam ceea ce ne desparte. Dar, ceea ce n-a fost posibil pana acum, poate deveni de aci inainte[96]. [96] Cateheza 18, 23, P.G. XXXIII, 1044, AB. [96] J. Hefele-Leclerq, Histoire des conciles d'apres les documents originaux, tome II, prem. partie, Paris, 1908, p. 32.
47

E de la sine inteles ca Biserica n-a asteptat sinoadele ecumenice pentru a-si promova si exprima universalitatea. Ca Trup tainic al lui Hristos, ea a lucrat fara incetare la atingerea scopului ei care e mantuirea, scop pe care-l realizeaza printr-o intinsa actiune invatatoreasca, pastorala, liturgica, disciplinara. a. Ca mijlocitoare a mantuirii, adica a binelui absolut, Biserica usureaza realizarea universalului cunoasterea deplina a Adevarului dumnezeiesc si fericirea unirii cu El pentru sufletele credinciosilor. In calitatea ei de mireasa a lui Hristos, Biserica creste continuu in marime, frumusete si numar prin unirea si comuniunea ei cu Logosul, Care si azi, in chip duhovnicesc, din iubire pentru cei ce cred in El coboara din nou din cer, moare si se uneste cu ea 15. Biserica primeste Logosul si-L formeaza in cei botezati pe care-i instruieste si-i pregateste pentru virtute spre a-i conduce la nemurire. Gratie intruparii si mortii istorice a lui Hristos, care permit o continua parusie a Acestuia in spiritul fiecaruia dintre noi, Biserica isi sporeste continuu fecunditatea in Sfantul Duh si traieste exclusiv in fiii ei. Acesti fii ai Bisericii devin Biserica insasi [97]. In acest sens trebuie inteles principiul patristic ca <<in afara Bisericii nu este mantuire>> si ca <<nu poate avea pe Dumnezeu de tata acela care n-are Biserica de mama>> . Biserica poate primi in sanul ei intreaga lume, ea are capacitate pentru toti, zice Y.M. Congar. Functia esentiala a Bisericii, aceea de mijlocitoare a mantuirii, revine credinciosilor inaintati care vor purta , ca intr-un san matern, pe incepatori si nedesavarsiti pana la a-i ridica la maretia si frumusetea virtutii, colaborind astfel la mantuirea lor . <<Impreuna-lucratori ai lui Dumnezeu>>, crestinii vor progresa pana la masura varstei deplinatatii lui Hristos. Pentru lucrarea ei mantuitoare Biserica se foloseste de Sfintele Taine si toate celelalte mijloace lasate ei de Logos, indeosebi de rugaciune care are o putere mare: <<Omul care se roaga are conducerea lumii in mainile sale>>, zice Sfantul Ioan Gura de Aur, intrucat un asemenea om exercita o paternitate si o maternitate asupra acelora pentru

[97] Ibidem, tome III, prem. partie, II, p. 776.


48

care se roaga si pe care-i <<poarta>> in sine . Chemind pe toti la mantuire prin Biserica, Logosul arata perspectivele universalitatii acesteia[98]. b. Biserica zamisleste si naste pe fiii ei din si pentru sfintenie, adica din Sfantul Duh, pentru imparatia cerurilor, sau pentru mantuire. In acest ipostaza, Biserica a fost numita <<universul universului>> . Hristos s-a facut universul Bisericii, adica lumea inalta, frumoasa si tanara a sfinteniei care imbratiseaza si cuprinde putin cate putin lumea noastra, a oamenilor obisnuiti. Universul cel nou, sau lumea celor feciorelnici creata prin intruparea Logosului traieste din viata curata a sfintilor, imbogatindu-se cu orice fapta buna si prin aceasta cu orice suflet drept; ea e <<comunitatea celor ce iubesc pe Hristos>>, <<Biserica adunata de la inceput, Mireasa>> [99], <<ceata tuturor sfintilor>>, un fel de persoana unica ce sintetizeaza pe toti. Comunitate a sfintilor, Biserica devine comunitate de sfintenie in sensul ca toti cei ce-i apartin si care au obtinut sfintenia in sanul ei trebuie sa dezvolte aceasta sfintenie pentru sanctificarea celorlalti. In aceasta consta importanta sarcina pastorala a Bisericii, zice Origen . Maternitatea si infinita fecunditate materna a Bisericii despre care vorbesc Ciprian, Ipolit, Origen, Metodiu de Filipi si altii ii confera dimensiunile ecumenicitatii si universalitatii. De aceea s-a zis ca Bisericile ucenicite de Hristos, in comparatie cu alte adunari, <<sint ca luminatorii in lume>> (Filip, II, 15) . c. Factorul decisiv al universalitatii Bisericii este dragostea. Dragostea sta la originea lumii si la originea Bisericii. Dumnezeu a creat si pe una si pe alta din dragoste, pentru ca el insusi este dragoste (I Ioan IV, 8). Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat si a murit din dragoste pentru oameni, iar Biserica a aparut se mentine si lucreaza ca putere a dragostei. Nici sfintenia si nici mantuirea nu-s posibile fara dragostea lui Dumnezeu Logosul prin Biserica. Parintii numesc Biserica nu numai mireasa si mama, ci si dragoste. este fiinta, functia si instrumentul Bisericii in lume. O biserica fara

[98] H. Moureau, Catholicite, in "Dictionnaire de Theologie catholique", tome II, deuxieme partie, 1923, col. 2001. [99] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 18, 26, P.G. XXXIII, 1048 B.
49

dragoste nu este Biserica, asa cum un Dumnezeu care nu iubeste pe oameni nu e Dumnezeu[100]. Dragostea Bisericii a lucrat si lucreaza in toate imprejurarile in care e nevoie de ea, dar nu odata ea a fost desmintita chiar in sanul comunitatilor crestine. Pofta de putere, mandria, ratiuni de prestigiu si adesea dorinta de inavutire au indepartat dragostea dintre frati si uneori dintre Biserici. Cate eforturi au fost depuse, cata energie a fost cheltuita, cate lacrimi au fost varsate de cei mai alesi dintre crestini pentru a recastiga pe fratii inselati de erezie ori de schisma, cuprinsi de ambitie ori de slava desarta, mistuiti de ignoranta ori de viciu! Cine nu citeste si azi cu emotie Epistola I catre Corinteni a Sfantului Clement Romanul, multe din epistolele Sfantului Ignatie si Sfantului Ciprian, pe aceea a Sfantului Constantin cel Mare catre Sfantul Atanasie si catre Arie, multe din paginile tratatelor adresate ereticilor sau schismaticilor, corespondenta Sfantului Vasile cel Mare cu Sfantul Atanasie si cu episcopii occidentali, aceea a Sfantului Chiril al Alexandriei in legatura cu problemele hristologice, Scrisorile Sfantului Ioan Gura de Aur catre Teodor cel cazut, piesele adresate asa-numitelor <<fecioare alunecate>> sau celor care aveau in casa <<femei subintroduse>>?[101] Cand neintelegerile dintre doua sau mai multe Biserici atingeau un nivel care ameninta cu sfasierea Trupului lui Hristos, se gaseau inimi insufletite de duhul ecumenicitatii si al universalitatii care interveneau in favoarea restabilirii dragostei si unitatii. Se pot cita numeroase cazuri. Mentionam doar interventia Sfantului Irineu pe langa episcopul Victor al Romei care anatematizase pe episcopii orientali (arhiepiscopul Policrat al Efesului cu sufraganii sai) si pe cei din Palestina care nu acceptasera data serbarii Pastilor o data cu Roma; argumentarea lui Irineu si exemplul citat de el (intalnirea dintre Sfantul Policarp si Anicet al Romei) sunt deosebit de actuale si astazi. Adaugam problema lapsilor si aceea a rebotezarii ereticilor asupra carora Orientul si Occidentul crestin trebuia sa se inteleaga; triunghiul: Ciprian al Cartaginei, Firmilian al Cezareii si Stefan al Romei, a dezbatut pe larg cea de-a doua problema ramanind insa fiecare la punctul sau

[100] Fer. Augustin, Scrisoarea 93, 7, 23, P.L., XXXIII, 333. [101] Idem, Contra epistulam Manichaei quam vocant fundamenti 4, 5, P.L., XLII, 175.
50

de vedere: Ciprian si Firmilian pe o pozitie, Stefan pe alta pozitie. Acela care a folosit dragostea ca element de apropiere si sudura intre Orientul si Occidentul crestin la un nivel cu adevarat ecumenic si universal in cazul schismei Meletie-Paulin si al ravagiilor ariene in sanul Bisericilor Rasaritene a fost Sfantul Vasile cel Mare. Printr-o politica bisericeasca complexa si abila dar dirijata tot timpul de o dragoste deosebita fata de unitatea Bisericii, mitropolitul Cezareii Capadociei a incercat sa determine pe episcopul Damasus al Romei sa ajute Bisericile Orientale la eliminarea schismei din Antiohia si la punerea ordinei in cuprinsul unui crestinism ros de erezie, intrigi si ambitii desarte; Sfantul Vasile tinea ca ordinea sa fie readusa printr-un sinod convocat in Orient si in care legatii episcopului Romei sa cerceteze situatia si sa aprecieze printr-o hotarare. Rezultatele pozitive ale eforturilor Sfantului Vasile s-au facut simtite numai dupa moartea acestuia. Lasam la o parte schimburile de scrisori intre diferitele Biserici pe teme de doctrina, de opera misionara, sau de caritate, adica de intrajutorare frateasca. Legatura prieteneasca intre ierarhii Bisericii aducea o contributie deosebita la intarirea ecumenicitatii si promovarea universalitatii[102]. d. Progresul Bisericii facea sa rasara probleme noi si din ce in ce mai complicate; aceste probleme de interes local sau regional impuneau consfatuirea ierarhilor respectivi in sinoade locale. Aparute nu inainte de jumatatea secolului al II-lea, intrucat Biserica na convocat sinoade contra gnosticilor si marcionitilor, sinoadele locale solutioneaza probleme ca: data Pastilor, cazul lapsilor, novatianismul, botezul ereticilor, teologia trinitara si hristologica a lui Paul de Samosata, montanismul, prima intocmire de canoane, etc. . Sinoadele se tin in Asia Mica, in Egipt, in Africa Proconsulara si uneori si la Roma. Sinoadele tinute la Roma nu implica o <<autoritate ecumenica>> a Bisericii Romane, ci doar grija de a se pune capat unei situatii confuze in Biserica. La Antiohia, sa constituit un grup conciliar care se va reuni din cand in cand si va forma osatura sinodului de la Niceea. Aci, in Antiohia, in 264 si 268, s-aduna un fel de sinod general al intregului Orient si care grupeaza pe episcopii din Siria, Palestina, Fenicia, Arabia, Cilicia, Pont, Lycaonia, Capadocia. Aci, se pune baza geografica a primelor sinoade ecumenice si se discuta prima data, cum am spus, o problema dogmatica trinitara si [102] Ibidem, 5, 6, col. 176.
51

hristologica, care a tulburat veacuri de-a randul partea orientala a Bisericii. Scrisoarea sinodala adresata de acest sinod episcopilor Dionisie al Romei, Maxim al Alexandriei <<precum si tuturor colegilor nostri din intreaga lume>>, spre a-i informa despre hotararile luate, denota spirit ecumenic . Sinoadele locale preludeaza deci pe cele ecumenice[103]. Mantuirea, sfintenia, dragostea si multe alte puteri care promoveaza universalitatea Bisericii sunt, evident, prezente si in sinoadele ecumenice cu tot ceea ce ele implica; ele constituie panza insasi a vietii neintrerupte a Bisericii formind o permanenta din care ies sau pe care se grefeaza numeroase alte elemente, dar ele nu sunt specifice sinoadelor ecumenice; de aceea le-am prezentat separat. La sinoadele ecumenice au participat numerosi episcopi apartinind aproape tuturor regiunilor imperiului roman sau bizantin. Un studiu atent al geografiei scaunelor membrilor sinoadelor ecumenice ar fi interesant si sugestiv. Nu cunoasterm criteriul exact dupa care erau convocati membriii sinoadelor, dar e aproape sigur ca elementul geografic se impunea cu necesitate, intrucat el era reprezentativ si obligatoriu atat pentru imparat care facea convocarea, cat si pentru ansamblul episcopilor care tinea sa auda parerea tuturor Bisericilor locale. Ascultarea parerii fiecarui episcop sau macar constatarea orientarii votului lui erau necesare, desigur pentru cantarirea hotaririi in orice problema discutata, dar ele erau in acelasi timp indicative pentru gradul de Ortodoxie al reprezentantilor Bisericii. Biserica intreaga trecea un examen sever cu fiecare sinod ecumenic. Configuratia geografica a Ortodoxiei si a ereziei sau schismei interesa administratia imperiului, dar si ansamblul Bisericii a carei vigoare depindea de constatarile facute si de masurile de luat in consecinta[104]. Nu ni s-au pastrat documente de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea (325), unde au participat 318 membri, ditre care nu toti erau episcopi, ca de exemplu Sfantul

[103] Idem, Despre unitatea Bisericii 10, 50, P.L., XLIII, 430. [104] Metodiu de Filipi (Olimp), Banchetul III, 8, 70, p. 35, ed. Griechische Christliche Schriftstellen der ersten drei Jahrhunderten.
52

Atanasie, care era numai diacon. Suntem informati insa, pe alta cale, ca la acest sinod au luat parte ierarihi din cele mai departate parti ale imperiului lui Constantin, ca de exemplu: Eustatiu al Antiohiei, Hosiu al Cordobei, Alexandru al Alexaandriei, Teofil al Gotiei, Eusebiu al Cezareii, Eusebiu al Nicomidiei, Nicolae al Mirelor Liciei, Spiridon al Trimitundei etc. 29. Din Spania in Nicomidia si din Egipt in Gotia, Biserica a fost reprezentata la Niceea prin tot ce a avut ea mai bun. Sinodul acesta s-a bucurat si se bucura si astazi, in Ortodoxie mai ales, de un prestigiu si de o autoritate deosebita atat pentru numarul mare al participantilor reprezentind Biserica de pretutindeni, cat si pentru valoarea credintei si teologiei hotararilor sale referitoare la primele doua persoane ale Sfintei Treimi (primele 7 art. din Simbolul credintei). Unii dintre sinodali puteau arata sfintei adunari semnele marturisirii lor din timpul persecutiilor[105]. Dintre cei 150 de episcopi prezenti la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) si care au facut de curand obiectul unui studiu din partea unui frate african. King , citam, in ordinea din protocolul sinodului, un numar indicativ pentru situatia geografica a scaunelor lor: Grigorie de Nazianz (in calitate de arhiepiscop al Constantinopolului), Nectarie al Constantinopolului, Eleusus al Cizicului, Marcian al Lampsacului, episcopii din Egipt si Macedonia, Meletie al Antihoiei, Timotei al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Ghelasie al Cezareii Palestinei, Ascholios al Tesalonicului, Eladie al Cezareii Capadociei, Petru al Sevastei, Amfilohie al Iconiului, Diodor al Tarsului, Pelagiu al Laodiceii, Evloghie al Edesei, Acaciu al Bereii din Siria . Desi aci n-apare reprezentat nici un scaun al crestinismului apusean, totusi se poate spune ca prin Ascholios al Tesalonicului, depinzind in vremea aceasta de Roma, era prezenta la sinod si Biserica Occidentului. Valoarea teologica si general bisericeasca a unor ierarhi ca: Grigorie de Nazianz, Chiril al Ierusalimului, Meletie al Antiohiei si Diodor de Tars, a conferit sinodului o autoritate de prim rang atat prin adancimea si intinderea operelor lor, cat si prin elaborarea partii a doua a Simbolului de credinta referitor la

[105] Karl Delahaye, Ecclesia Mater ches les Peres des trois premiers siecles - Pour un renouvellement de la Pastorale d'aujourd'hui - Traduit de l'allemand par P. Vergriete et E. Bouis, Preface de Yves M. Congar (Unam Sanctum, 46), Les editions du Cerf, Paris, 1964, p. 124, 125.
53

Sfantul Duh, Biserica, botez, invierea mortilor etc. (ultimele 5 articole); simbolul a fost acceptat de intreaga Biserica[106]. Sinodul al III-lea Ecumenic, tinut la Efes (431) si al carui numar de membri variaza intre 153, 159 si 197 , cuprinde printre altii, ierarhi de la Sfantul Chiril al Alexandriei pana la Perigene al Corintului, Pios al Pisinuntelor, Maionios al Sardelor, Flavian al Filipilor, Nicias al Megharei, Petru al Brusei, Evoptios al Ptolemaidei Pentapolei, Aristobul de Tmuis, Petru al Oxyrrynchului, Timotei al Eparhiei scitilor cu resedinta in orasul Tomis, diaconul Bessula al Bisericii din Cartagina
33

. Episcopul

Celestin al Romei a fost reprezentat de Sfantul Chiril al Alexandriei, care a si prezidat sinodul. Prin acesti ierarhi si prin altii e prezenta in sinod Biserica din trei continente: Asia, Africa si Europa. Sinodul atinge limite ecumenice intre Tomis si Oxyrrynch si intre Brusa si Cartagina. Autoritatea teologica a lui Chiril crea Bisericii, prin Sinodul de la Efes, o universalitate care egala si intrecea ecumenismul geografic al scaunelor ierarhilor participanti[107]. La Sinodul de la Calcedon (451), socotit mai mare si mai important decat toate celelalte sinoade ecumenice sub raport dogmatic, au participat intre 450 si circa 500 ierarhi: de la reprezentantiii Romei: Paschasinus, Lucentius si preotul Bonifaciu la Anatolie al Constantinopolului, Talasie al Cezareii Capadociei, Stefan al Efesului, Diogene al Cizicului, Florentiu al Sardelor, Anastasie al Niceii, Meletie al Larisei, Nonnos al Edesei, Constantin al Melitinei, Dorotei al Neocezareii, Marian al Synnadelor, Martyriu al Gortinei din Creta, Vasile al Traianopolei (Moesia Inferior), Antioh al Sinopei, Eraclie al Comanei, Domnos al Cucuzului, Teodosie al Nazianzului, Aristomah al Colonei , precum si altii din alte numeroase scaune ca: Ancira, Tars, Damasc, Nicopolis, Dyrrachium, Filipi, Irinupolis, Augusta, Adrianopol, Messina, Seleucia Isauriei, Augustoeuphratensis etc. . Reprezentantii Egiptului sunt absenti din cauza celor intamplate la Sinodul din 449, dar sunt prezenti, in schimb, titularii a numeroase scaune din Asia Mica si din insulele Mediteranei de Est pana la Messina. Hotararile sinodale ne [106] Sf. Ciprian, op. cit., 6, P.L., IV, 519 A. [107] Karl Delahaye, op. cit., p. 204.
54

arata triumful ideilor Sfantului Chiril intr-o forma putin mai adecvata si mai slefuita decat a sa. Sinoadele al V-lea si al VI-lea Ecumenice tinute la Constantinopol (553, 680-681) atesta, in general, o ecumenicitate a reprezentantilor scaunelor episcopale, din care n-a lipsit acela al Romei in chiar persoana episcopului Vigiliu ale carui avatare in timpul lucrarilor Sinodului al V-lea sunt bine cunoscute. Mana forte a imparatului Justinian n-a ezitat sa asigure o universalitate tinutei si hotararilor sinodului. La sinodul al V-lea au participat printre altii: Teodor al Cezareii Capadociei, Sextilian al Tunisului (loctiitor al arhiepisopului Cartaginei), Constantin al Calcedonului, Ioan al Cucuzului, Teodor al Gortinei, Asignius al Traianopolei, Ioan al Adrianopolei, Ioan al Nisei, Cresconiu al Zatarensei din Numidia, Teodor al Comanei etc.. La Sinodul al VI-lea au participat ierarhi din apropae aceleasi regiuni ale imperiului roman. La lucrarile Sinodului al VII-lea Ecumenic, tinut la Niceea (787), au participat Tarasie al Constantinopolului, legatii episcopului Adrian al Romei, Agapit al Cezareii Capadociei, Ioan al Efesului, Constantin al Constantiei din Cipru, Nicolae al Cizicului, Eftimie al Sardelor, Petru al Nicomidiei, Stavriciu al Calcedonului, Ilie al Cretei, Epifanie diacon din Biserica Cataniei si loctiitor al arhiepiscopului Toma al Sardiniei, Ioan Monahul loctiitor al episcopului Nichifor de Dyrrachium, Niceta episcop al Claudiopolei, Constantin de Perga, Anastasie al Nicopolei in vechiul Epir, Manuel al Adrianopolei, Chiril Monahul loctiitor al episcopului Niceta al Gotiei, Teodor al Catanei, Ioan al Tauromeniei, Preotul Galutva loctiitor al episcopului Stefan al Siracuzei, Leon al Mesemvriei . Reprezentanti ai Bisericii din Constantinopol, Roma, Nicomidia, Efes, Calcedon, Sardinia, Gotia, Siracuza exprima, prin acest sinod, o variata ecumenicitate si universalitate a Bisericii[108]. Aria geografica a sinoadelor ecumenice e mare, ajungind la un perimetru de cateva mii de km si intinzindu-se adanc in toate directiile punctelor cardinale. Hotarele acestei arii coincid in general cu cele ale imperiului roman si apoi bizantin, inclusiv [108] Yves M. Congar, Au lecteur, Preface la lucrarea lui Karl Delahaye, Ecclesia Mater, p. 24.
55

partea de apus a Europei, unde, in evul mediu, incep sa mijeasca state noi crestine si unde opera misionara continua. Numarul mic al scaunelor episcopale din Apus care participa la sinoade, uneori absenta oricarei participari (ca la Sinodul al II-lea) nu infirma universalitatea Bisericii, pentru ca Bisericile din aceasta regiune in frunte cu Roma au acceptat hotararile sinoadelor[109]. Sinoadele ecumenice se tin in Rasarit, unde au aparut probleme ce au format obiectul lor si unde se afla capitala imperiului, care avea rol hotarator in convocarea lor. Uneori episcopii Romei au cerut amanarea convocarii cutarui sinod ca de exemplu al Calcedonului sau convocarea in vechea capitala, dar diverse ratiuni, indeosebi dorinta imparatilor de a urmari si controla lucrarile sfintelor adunari, n-au putut satisface aceasta dorinta. Cu aceasta nu se stirbea caracterul ecumenic al sinoadelor, pentru ca imparatii indeobste faceau convocarile de acord cu conducatorii Bisericilor mai de seama, adica din: Constantinopol, Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, cunoscuta pentarhie. Contactele felurite intre membrii sinoadelor prin discutiile multiple din timpul lucrarilor , prin coliturghisirea la sfintele slujbe, prin mesele comune, prin frecvente schimburi de pareri etc., creau sau intareau atmosfera de ecumenicitate si universalitate. Limbile oficiale ale sesiunilor: greaca si mai putin latina, nu impiedicau in conversatiile personale folosirea tuturor limbilor vorbite de sinodali apartinind unor arii lingvistice si culturale asa de diferite. Necunoscind greaca, unii sinodali vorbeau limba lor materna servindu-se de interpreti sau de o greaca mai schioapa impanzita cu termeni din propria lor limba. Era un koine pestrit, dar ecumenic. Se inchegau prietenii si se statorniceau legaturi prin corespondenta. La sinoade participa nu numai ierarhi, ci si preoti si diaconi si, desigur si laici, cel putin in persoana diferitilor dregatori ai curtii imperiale, care asistau sub un titlu sau altul la lucrari. Preotii si diaconii sunt, de obicei, delegati loctiitori ai episcopilor lor. In felul

[109] Origen, Comentar la Evanghelia Sfantului Ioan 6, 59, (38), 301, ed. Griechische Christliche Schriftsteller, Origen 4, 167, 24-25, la K. Delahaye, op. cit., p. 202, n. 3.
56

acesta Biserica e reprezentata in toata componenta sa umana: ierarhie si credinciosi[110]. Intre ierarhii care participa la sinoadele ecumenice sunt si episcopi din partile noastre: Teofil al Gotiei (Sinodul I), Timotei al Tomisului (Sinodul al III-lea), Vasile al Traianopolei (Moesia Inferior)(Sinodul al IV-lea), Chiril Monahul reprezentind pe Niceta al Gotiei (Sinodul al VII-lea). Prin acestia crestinismul din partile noastre a contribuit la promovarea universalitatii Bisericii. Aceasta era servita de episcopii din Scitia Minor si in afara sinoadelor, ca, de exemplu, de Teotim I al Tomisului, care in 400-401 apara pe Sfantul Ioan Gura de Aur de origenism, savarsind o fapta de nivel ecumenic; tot din Scitia Minor, monahul Ioan Casian si fratele sau de cin Gherman ajung clerici ai Sfantului Ioan Gura de Aur si merg la Roma spre a interveni pe langa episcopul de aici in favoarea marelui lor patriarh izgonit din scaun prin Sinodul de la Stejar (401) si condamnat la exil[111]. Elementul pur geografic nu poate fi despartit de valoarea elementului uman in cadrul sinoadelor ecumenice. Calitatea, mai exact nivelul calitatii ecumenicului si universalului depind exclusiv de calitatea si orizontul spiritului uman, care lucreaza in aria respectiva. Ecumenicul nu devine si universal decat prin avantul inimii si geniul mintii. Ierarhi ca Sfintii Atanasie, Grigorie de Nazianz si Chiril al Alexandriei puteau conferi cum au si conferit Bisericii o universalitate autentica si intr-un perimetru ecumenic mai mic decat cel cunoscut. Sinoadele n-au facut decat sa confirme valori care existau inaintea si in afara lor. 2. ARIA DOCUMENTARII TEOLOGICE LA SINOADELE ECUMENICE Hotararile dogmatice si disciplinare ale sinoadelor se elaborau pe baza Sfintei Scripturi, a Sfintei Traditii fixate sau in curs de fixare, a gandirii personale a [110] Origen, La Cantarea Cantarilor III, ed. Griechische Christliche Schriftsteller, Origen 8, 2, 201, la K. Delahaye, op. cit., p. 202, n. 4. 22. K. Delahaye, op. cit., p. 202-203. [111] Origen, Contra lui Celsus, 3, 29, ed. P. Koetschau, 1, 227, r. 7-9.
57

participantilor la dezbateri, a unei documentatii scrise de mai multa sau mai putina greutate[112]. Argumentarea avea un rol important, decisiv, atat pentru a convinge sau a invinge pe adversari, de obicei maestri in Scriptura, filosofie si logica, cat si pentru uzul sau fortificarea ortodocsilor insisi. Presedintii sinoadelor tineau ca hotararile ce se luau sa fie motivate cu texte sau idei din autoritatile patristice consacrate si apartinind cat mai multor regiuni ale Bisericii, pentru a le imprima, spatial, pecetea ecumenicitatii, iar ca valoare pe aceea a universalitatii. Vom cita, ca ilustrare, lista autorilor folositi de conducatorii dezbaterilor numai pentru Sinoadele al III-lea, al IV-lea si al VII-lea Ecumenice. n dosarul respectiv al Sinodului al III-lea sunt citate texte din Petru episcop si martir (Despre divinitate), din Atanasie (Contra arienilor; Epistola catre Epictet), Iuliu al Romei (Epistola catre Posdochiu), Felix al Romei (Epistola catre Maximin si catre clerul Bisericii Alexandriei), Teofil al Alexandriei (Epistola V Pascala), Ciprian (Despre milostenie), Ambrozie, Grigorie cel Mare episcop de Nazianz, Vasile al Cezareii Capadociei, Grigorie al Nisei, Atticus al Constantinopolului etc. [113]. Sinodul fiind prezidat de Chiril al Alexandriei, era firesc ca primele documentari sa vina de la episcopii de prestigiu teologic ai Alexandriei: Petru si Atanasie, dupa care urmeaza doi episcopi ai Romei, apoi iarasi doi africani (Teofil si Ciprian), un italian (Ambrozie), toti marii capadocieni si tocmai spre sfarsit episcopul Constantinopolului. Aceasta ordine exprima aprecierea de ansamblu a lui Chiril asupra oamenilor Bisericii patristice pe care il ii clasifica dupa criteriile sale de politica bisericeasca. Chiril, ca si unchiul sau Teofil, n[112] Eusebiu, Istoria bisericeasca V, 24, P.G., XX, 505 AB, 508 A. [113] Asupra intregii probleme s-au scris studii interesante in cadrul diferitelor istorii bisericesti catolice si protestante: Duchesne, J.R. Palanque - G. Bardy - P. de Labriolle, V. Martin, E. Caspar, H. Lietzmann etc. si indeosebi paginile dense si competente ale lui Ed. Schwartz in diferite colectii sau reviste: Nachrichten von der Kaiserlichen Gesellschaft der Wissenschaften zu Gottingen, philol. hist. Klasse, 1904, p. 361-377; Zur Kirchengeschichte de 4 Jahrhunderts, in "Zeitschrift fur Neutestamentliche Wisenschaft", XXXIV (1935), p. 158-195; mai recent cu puncte de vedere noi, Emmanuel Amand de Mendieta, Basile de Cesaree et Damase de Rome: Les causes de l'echec de leurs negociations, Special print of Biblical and Patristic Studies in Memory of Robert Pierce Casey, Edited by J. Neville Birdsall and Robert W. Thomson, Herder, Freiburg, 1962 (?), p. 122-166.
58

aveau pareri excelente despre episcopii de Constantinopol: de aceea el nu citeaza pe Sfantul Ioan Gura de Aur, iar pe Atticus, episcopul de atunci (431) al Constantinopolului, il mentioneaza aproape de sfarsit. Privind insa la fondul lucrurilor, adica la valoarea teologica in sine a autorilor invocati in sprijinul tezelor Ortodoxiei, constatam ca sinodul s-a folosit de cele mai remarcabile minti teologice ale epocii sau ale unei perioade cu putin anterioare, dar bucurindu-se de prestigiu si autoritate remarcabila in perioada dezbaterilor. Daca la acestea adaugam contributiile teologice ale lui Chiril insusi indreptate impotriva nestorianismului, contributii de o deosebita adancime si valoare (indeosebi Scrierile sale contra lui Nestorie si Anatematismele), intelegem ca documentatia stiintifica a hotararilor Sinodului al III-lea Ecumenic reprezenta o culme a gandirii crestine cu valente si autoritate si dupa aceea, pana in zilele noastre. Ea a contribuit la crearea atmosferei de universalitate in interiorul si in jurul Bisericii. Documentatia teologica a Sinodului al IV-lea Ecumenic e formata in cea mai mare parte din lucrarile Sfantului Chiril al Alexandriei si din Tomosul lui Leon al Romei catre Flavian al Constantinopolului, asa cum se constata din textul hotararii dogmatice. Dar dosarul contine texte si din Vasile (Contra lui Eunomiu), Ambrozie (Catre Gratian), Grigorie de Nazianz (Scrisoare catre Cledoniu; Despre Fiul), Atanasie (Contra ereziilor), Amfilohie de Iconiu (Explicarea Evangheliei dupa Ioan), Antioh de Ptolemais, Flavian al Antiohiei (Cuvant la Aratarea Domnului), Ioan al Constantinopolului (Gura de Aur) (Explicarea Evangheliei dupa Ioan), Atticus al Constantinopolului (Scrisoare catre Eupsychiu), Proclu al Constantinopolului (Prunc s-a nascut noua Fiul), Chiril al Alexandriei (Scrisori contra lui Nestorie; Catre Ioan al Antiohiei) [114]. Aceleasi mari autoritati teologice ca la sinodul de la Efes, cu unele adaosuri indeosebi ale anumitor episcopi de Constantinopol in frunte cu Ioan Gura de Aur. Prestigiul scaunului de Constantinopol crescuse considerabil prin Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur, mai ales prin reabilitarea acestuia din urma postmortem de catre imparatul Teodosie al IIlea. Grigorie de Nazianz fusese calificat drept <<cel Mare>> inca de la Sinodul al III-lea. [114] Dom Hilaire Marot, Conciles anteniceens et conciles oecumeniques, in volumul colectiv: Le Concile et les Conciles - Contribution a l'histoire conciliaire de l'Eglise - Editions de Chevetogne, Editions du Cerf, 1960, p. 23.
59

Autoritatea lui teologica considerabila imbinata cu aureola pastorala, reformatoare si martirica a lui Ioan Gura de Aur crease o autoritate deosebita scaunului de la Constantinopol care zamislea universalitate si traia in ea. Minunea Sfintei Sofii a lui Justinian in secolul al VI-lea, a carei arhitectura vrea sa uneasca cerul cu pamantul, nu e de conceput fara suportul spiritual al marilor teologi bizantini care au precedat-o. In documentatia Sinodului al VII-lea Ecumenic sunt citati: Ioan Gura de Aur, Grigorie de Nisa, Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nazianz (o poezie), Antipater al Bostrei, Asterie al Amasiei, episcopul Grigorie al II-lea al Romei, Gherman al Constantinopolului, Ioan de Synnada [115]. Autoritati de valoare care imprima acestui sinod caracter de universalitate ce se va transmite Bisericii. Documentatia teologica nu era o creatie a sinoadelor ecumenice; ea le-a precedat, s-a dezvoltat intre ele si dupa ele, ca o lege necesara oricarei culturi care implica un spirit de selectie, o atitudine critica fata de materialul pe care il foloseste in problemele dezbatute. Operele celor mai multi Parinti sunt bogate in demonstratii folosind critic un bogat material biblic, patristic, istoric, filosofic sau stiintific, dupa cum cerea momentul. Parintii cu prilejul convocarii sinoadelor pregateau cu grija materialul pro si contra tezelor in discutie si aduceau la sedinte voluminoase dosare de documentare. Acestea cuprindeau tezele adversarului in citate, rezumate sau florilegii de texte variate luate din Biblie, de la filosofi sau de oriunde se presupunea ca s-a inspirat ereticul sau eterodoxul respectiv; dar acest dosar cuprindea si toate elementele corespunzatoare ale pozitiei socotita ortodoxa; mai ales acestea erau colectionate in mari cantitati si folosite cu atentie. Documentatia era, adesea o adevarata enciclopedie. Daca ansamblul Bisericilor locale formeaza Biserica universala, e necesar ca ele sa lucreze si sa se comporte in consecinta, adica unitar. Cu toata larga ei raspandire in spatiu, Biserica Universala are drept caracter fundamental si specific, unitatea[116]. Daca Biserica antiniceeana are viu sentimentul raspunderii solidare a episcopilor cu [115] Ibidem, p. 27. [116] Ibidem, p. 33-34.
60

privire la problemele de doctrina, disciplina si unitatea Bisericii[118], cu atat mai viu e acest sentiment in constiinta Bisericii sinoadelor ecumenice. Inca inainte de Sinodul I, imparatul Constantin, cu prilejul convocarii Sinodului de la Arles, in 314, zice ca cearta cu donatistii poate fi eliminata prin <<constiinta unanima si comuna a episcopilor adunati>>[119] . Scopul principal al convocarii sinoadelor ecumenice a fost mentinerea unitatii Bisericii impotriva curentelor centrifugale eretice si schismatice. Unitatea Bisericii asigura unitatea imperiului dupa chiar declaratia puterii seculare prin glasul lui Constantin cel Mare, al lui Teodosie al II-lea, al lui Justinian etc. Oricat de strict politic ar fi interpretat statul roman sau bizantin agitatiile si sfasierile din sanul Bisericii, puterea seculara nu putea sa nu vada ca centrul problemelor era unitatea de credinta si de invatatura. Aceasta unitate asigura unitatea Bisericii, dupa principiul paulin: <<Un Domn, o credinta, un botez>> (Efes. IV, 5). Domnul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, credinta este aceea a Apostolilor, botezul este acela al lui Iisus. Biserica e una in credinta, invatatura si conducerea ei, care e Hristos. Universalitatea e mai mult decat o abstractie, ea e un mod al unitatii Bisericii[120]. Biserica a fost si este una totdeauna, in comparatia cu puzderia ereziilor si a comunitatilor disidente. Castigarea si mentinerea unitatii de credinta era un lucru laborios pentru sinoade, intai pentru ca era necesar ca ele sa stabileasca adevarata credinta, sau credinta ortodoxa atunci cand, pentru diferite ratiuni, cea curenta era pusa la indoiala sau se propunea inlocuirea elementelor ei de baza cu altele, al doilea fiindca aceasta credinta trebuia teologhisita sau explicata si al treilea pentru ca ea trebuia sa fie acceptata de [118] Pentru Sf. Spiridon, cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca X, 5, trad. latina a lui Rufin, in Griechische Christliche Schriftsteller der ersten drei Jahrhund.. 9, 2, 1908, 963-4. [119] N.Q. King, The 150 Holy Fathers of the Council of Constantinople 381 A.D. - Some Notes on the Bishop-lists, in Studia Patristica vol. 1, edited by Kurt Aland and F.L. Cros, Berlin, 1957, p. 635-641. [120] J. Hefele, op. cit., II, p. 5-6.
61

intreaga Biserica. Putea fi asigurata unitatea de pareri in toate aceste trei faze? Lucrul nu era simplu si trebuie sa marturisim admiratia si recunostinta noastra acelor minti luminate din timpul dezbaterilor care au reusit sa gaseasca formulele cele mai proprii pentru exprimarea si acceptarea credintei ortodoxe. Primele doua sinoade ne-au dat simbolul de credinta niceo-constantinopolitan, ale carui elemente de baza preexistau in unele simboluri de credinta locale, ca cele de la Ierusalim, Cezareea Palestinei, Roma, Alexandria, etc. Deofiintimea Fiului cu Tatal stabilita la Sinodul I si Dumnezeirea si purcederea Sfantului Duh de la Tatal hotarata la Sinodul al II-lea sunt indicative pentru felul si nivelul membrilor in unitatea Trupului tainic al Domnului, care e Biserica. Unirea ipostatica firilor, vointelor divina si umana in persoana sau ipostaza Logosului Iisus Hristos, hotarata de Sinoadele al III-lea, al IV-lea si al VI-lea a transmis aceasta teandrie si Bisericii intr-un chip in care divinul si umanul se prezinta asa de unite in fiinta si lucrarea lor, incat numai o biserica indisolubil una poate aspira la titlul de continuatoare a Fiului lui Dumnezeu pe pamant[121]. Daca formulele oficiale de credinta laborios alambicate erau totusi, in general, criticate, teologhisirea lor era si mai criticata gratie inaspririi controverselor care contribuiau la slabirea unitatii insasi de credinta. Teologii nu erau nici atunci si nu sunt nici astazi de perfect acord unii cu altii. Nu e vorba numai de cei ce stateau pe pozitii net diferite, ci si de cei socotiti ca apartinind cadrelor ortodoxe sau care semnasera o formula sinodala de credinta ortodoxa. Eusebiu al Cezareii, marele istoric, semnase formula de la Niceea, dar teologia sa nu era niceeana; Chiril al Ierusalimului, desi isi scrie opera dupa Sinodul de la Niceea, nu foloseste niciodata termenul homoousios pentru Fiul. Sfantul Vasile denunta ca sabelieni sau arieni pe Marcel de Ancira, Eustatiu de Sebasta si Paulin adversarul lui Meletie la Scaunul Antiohiei. Vasile cel Mare insusi, creatorul formulei: <<O singura fiinta, trei ipostasuri>>, e suspectat de arianism de catre episcopul Damasus al Romei din cauza formulei amintite care in Apus avea inteles [121] Dupa diferitele colectii in care s-au pastrat protocoalele Sinodului; in Collectio Palatina sunt trecuti 153 episcopi, Gesta Actionis primae 159, iar in Collectio Atheniensis 197, in Acta Conciliorum Oecumenicorum...., ed. Ed. Schwartz, Concilium Universale Ephesenum, vol. V, Pars I, 1924-1926, p. 85-88; vol. III, Pars, I, 1935, p. 197-202; Tom. I, vol. I, Pars, VII, 1929, p. 111-117.
62

diferit fata de Rasarit. Arianismul si derivatele sale din secolul al IV-lea si monofizismul si nestorianismul si derivatele acestora in secolul al V-lea al VII-lea au provocat aparitia a numeroase teologii care se proclamau ortodoxe, sau care exercitau o influenta periculoasa asupra credinciosilor ortodocsi. Un sinod ecumenic, al V-lea (553), s-a ocupat exclusiv cu combaterea unor asemenea teologii, condamnind aspru pe Origen, pe Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cir si Ibas de Edesa. Sinodul al IV-lea condamnase si monofizismul si nestorianismul, ceea ce n-a impiedicat aceste erezii sa existe si astazi. Reprezentantii teologiei ortodoxe s-au straduit ca in adancimea si varietatea gandirii lor sa pastreze echilibrul si unitatea imprimate de sinoade. Aceasta teologie a promovat idei si valori universale cu care registrul cugetarii umane se mandreste si astazi si care sunt izvoare mereu vii pentru noi achizitii, pe drumul desavarsirii[122]. Canoanele sinoadelor ecumenice care prin hotararea sinodului al VII-lea au inglobat si canoanele sinoadelor locale au servit pozitiv unitatea Bisericii in perioada patristica, pana la schisma, mai putin dupa aceea, cand Biserica Apusului a inceput sasi creeze canoane proprii. Un numar de canoane a cazut in desuetudine avind caracter temporal sau local. Dar numai un mic numar, indeosebi cele cu caracter dogmatic, au slujit considerabil la intarirea unitatii si vietii Bisericii. Sunt canoane referitoare la credinta, la Sfanta Treime, la mantuire, la Sfintele Taine, la Biserica, care prin tonul lor cominatoriu sau prin lamuririle doctrinare amanuntite ce dau, constituie adevarate porunci ale legii crestine. Canoanele privitoare la Botez, la Spovedanie si la Euharistie, impreuna cu comentariile lor a caror origine urca uneori pana la Parinti, sunt adevarate indrumatoare pentru educatia si desavarsirea crestina. La fel cele referitoare la casatorie si la diferitele aspecte ale vietii morale si sociale. Un eveniment care a insemnat o contributie remarcabila la universalitatea Bisericii, a fost aparitia versiunii latine a majoritatii canoanelor primelor 4 Sinoade Ecumenice, versiune datorita monahului Dionisie cel Mic sau Smeritul (Exiguus), originar din Scythia Minor si ajuns la Roma ca atatia altii; el a oferit colectia canoanelor respective Bisericii Romei, in prima jumatate a secolului al VI-lea . Biserica Apusului a primit prin aceasta, din partea Bisericii [122] Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tom. I, vol. I, Pars VII, p. 111-117.
63

Rasaritului un dar de mare pret care a intarit considerabil unitatea Bisericii. Adaugam, in treacat, ca acelasi Smerit Dionisie din partile noastre este cel care a propus si autoritatile vremii lui au aprobat ca lumea cea noua care se ridica sa numere anii de la nasterea lui Hristos; Dionisie este, adica, creatorul stiintific al erei noastre [123]. Nu e nevoie sa subliniem importanta deosebita a acestei contributii <<scitice>> la universalitatea Bisericii. Cultul care se dezvolta progresiv, in epoca patristica, a contribuit, in vremea sinoadelor ecumenice, substantial la intarirea unitatii nu numai prin evlavia creata de slujirea in sobor a ierarhilor dupa un program stabilit, ci si prin observatiile si prin indrumarile care s-au putut da atunci si din care unele formeaza obiectul anumitor canoane. Sfanta liturghie unea, prin Jertfa euharistica, pe toti membrii Trupului tainic al Domnului, in cadrul caruia aveau loc sinoadele ecumenice. Sinodalii in soborul liturgic si ceilalti care asistau isi dadeau seama, uneori mai clar chiar decat in timpul dezbaterilor, ca toate jertfele euharistice din propriile lor Biserici pregatesc un singur Trup, un singur Duh, o singura comuniune, o singura Biserica[124]. La un singur altar erau prezente toate celelalte Biserici, se facea simtita Biserica Universala insasi.

3. FACTORI ECLEZIOLOGICI PROPRII SINOADELOR ECUMENICE Sinoadele ecumenice n-au elaborat o ecleziologie propriu-zisa, dar metoda de lucru, problemele dezbatute, solutiile adoptate si atmosfera generala in care se desfasurau lucrarile faceau sa se desprinda unii factori care au activat intens in favoarea universalitatii Bisericii. Acesti factori pot fi considerati ca trasaturi ale unei asa-numite ecleziologii ecumenice.

[123] Op. cit., Tom. II, vol. 1, Pars II, 1933, p. (337) 141-(351) 155 [124] Op. cit., Vol. III, Pars Altera, 1936, Actio VI, p. 156 (415) - 175 (434), 449-450.
64

a. Adunati in sinod, Parintii nu vorbeau in numele lor, ci in acela al Bisericii [125]. Oricarei Biserici locale ar apartine unul sau altul dintre ei, cuvantul sau hotararea lor sunt ale Bisericii Universale, ei sunt integrati in aceasta, o reprezinta, o inalta sau o compromit. De aci, marea lor autoritate in timpul sesiunilor si dupa aceea. Ei sunt investiti cu puterea Sfantului Duh in care erau imbracati Sfintii Apostoli la Sinodul de la Ierusalim (Fapte XV, 28). b. Sfantul Duh asista activ pe ierarhii adunati in sinoade, cum a facut cu Sfintii Apostoli si cu membrii sinoadelor locale. El lumineaza mintea sinodalilor printr-o putere inteligibila de negrait descrisa pe larg de Sfantul Vasile cel Mare , si prin sfintenie; El da caracter si forta universala hotararilor sinodale si pregateste sufletele credinciosilor spre a le primi. Aceasta lucrare a Sfantului Duh se integreaza in marea Sa opera de sfintire progresiva a lumii. Unii sinodali se bucura, pentru viata lor curata, de o favoare speciala din partea Sfantului Duh si anume de puterea facerii de minuni, cum a fost cazul cu Sfantul Spiridon al Trimitundei c. Legatura continua cu Sfintii Apostoli si Sfintii Parintii prin Sfanta Traditie, care devine un factor puternic promovind unanimitatea si prin aceasta ecumenicitatea si universalitatea. Dezbaterile sinodale si hotararile luate se refera mereu la hotararile sinoadelor anterioare; incepind de la Sinodul al II-lea si pana la ultimul, preambulul deciziilor cuprinde in primul rand insusirea unanima si elogioasa a hotararilor sinoadelor precedente. Legatura cu traditia dadea vigoare si continuitate noilor hotarari si in acelasi timp le investea cu caracterul universal de care vorbeste Vincentiu de Lerin in Commonitoriul sau: Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est. d. Trei sinoade in intregimea lor: al III-lea, al IV-lea si al VI-lea si daca adaugam si pe al V-lea care a condamnat cele Trei capitole, inrudite cu materia sinoadelor imediat anterioare, 4 sinoade din 7 au dezbatut hristologia, adica raportul dintre divin si uman in Hristos care a facut posibila mantuirea. Prin ideea de <<chip>> si de <<consubstantialitate>> a firii umane a Logosului cu noi, hristologia sinoadelor ridica

[125] Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, vol. IX, col. 389, s.u.
65

umanul la dimensiunea universalului gratie unirii sale cu divinul in chip <<neamestecat>> si <<neschimbat>>, <<neimpartit>> si <<nedespartit>>. Acest model al unirii divinului cu umanul in Hristos s-a transmis Bisericii, care asa cum stim, e Hristos continuat. In aceasta perspectiva, toti suntem una si la cel mai inalt nivel in Hristos. Diferentele de rasa, clasa, conceptie de ori ce fel dispar, spre a face loc unitatii desavarsite in Trupul lui Hristos. Ca chip al lui Dumnezeu, omul oricine ar fi el este enipostaziat in Hristos si devine un hristofor, adica intr-o masura purtatorul absolutului si universalului pe care l-a intrupat Logosul, Fiul lui Dumnezeu. Comunicarea insusirilor celor doua firi in Hristos (communicatio idiomatum) face posibila aparitia si cresterea universalului si in om, care, de altfel prin firea lui, e singurul receptor de universal. Oficializind prin insasi doctrina Bisericii procesul de inaltare a omului pe calea desavarsirii pana la universal, sinoadele au adus o contributie de seama in campul antropologiei pe care o innobileaza si o inalta pana la rangul unui umanism teandric. Biserica nu poate fi si nu poate deveni universala daca cei ce o alcatuiesc oamenii nu pot fi subiecte de universalitate. Numai intru atat pot fi ei <<chipuri>> ale lui Dumnezeu, Universalul absolut. Capabil nu numai de perceperea adevarurilor elementare in lumea fenomenala, ci si de apropierea si chiar de unirea cu Adevarul in sine, inteligibil, omul poate transforma, cu Hristos, pamantul intr-un nou rai sau intr-o imparatie a cerurilor, expresie crestina pentru o forma sociala a universalului. e. Sinoadele ecumenice au luat hotararile, in general, cu unanimitate. Aceasta dadea hotararilor respective o deosebita autoritate si le impunea ipso facto unanimitatii crestinilor. Caci aceste hotarari erau adresate intregii lumi crestine, oikumenei. Ele implicau in mare si pe necrestinii cu perspectiva de a fi botezati mai devreme ori mai tarziu. Unanimitatea nu se obtinea, totdeauna, usor in votul sinodalilor. Imparatii ori corifeii dezbaterilor stiau insa sa impuna cu mijloace adecvate aceasta unanimitate. Constantin cel Mare n-a ezitat sa exileze pe cei ce nu voiau sa semneze formula Sinodului I in primul rand pe Arie si pe partizanii lui sau sa ameninte cu diferite pedepse pe cei ce ezitau sa adere[126] . Tabara ortodoxa a sinodalilor de la Sinodul al IV-lea n-a permis lui Teodoret al Cirului cunoscut pentru simpatia sa fata de Nestorie [126] Ibidem, vol. XII, 1901, 994.
66

si doctrina acestuia sa participe la sesiune pana n-a anatemizat public pe ereziarh si invatatura lui. Dupa ezitari si amenintari a facut-o, pentru ca sinodul sa-i decearna, pentru aceasta, titlul de <<invatator ortodox>>. Aceasta n-a impiedicat insa Sinodul al Vlea Ecumenic sa-i condamne invatatura ca pe unul din cele Trei capitole. Aspecte din avatarele votului in marile adunari conciliare. In fond insa unanimitatea biruia si era proclamata deschis. Ea era dovada victoriei asupra ereziei care iesea in general condamnata si anatemizata. Dar partizanii ei, condamnati ori nu, continuau sa lucreze in ascuns sau in umbra Bisericii provocind agitatii si uneori curente sau scoli noi, ca in cazul arianismului, apolinarismului, monofizismului, nestorianismului, maniheismului sau pelagianismului. Unanimitatea proclamata in sinod intampina pe teren, mai curand sau mai tarziu, o impotrivire latenta, care din locala sau regionala putea deveni generala. Puterea seculara care tinea la coeziunea imperiului lua masuri socotite necesare: plebiscit asupra hotararii ultimului sinod, cum a facut imparatul Zenon referitor la Sinodul al IV-lea, ori convocarea unui nou sinod pentru a elimina urmarile agitatiilor nestoriene in secolele al V-lea si al VI-lea, cum a procedat imparatul Justinian decizind tinerea Sinodului al V-lea Ecumenic. Unanimitatea acestui sinod are o istorie pe care nu e locul sa o relatam aici[127]. Sinoadele ecumenice au aparut intr-un stadiu destul de inaintat al culturii crestine de care au beneficiat la maximum. Problemele puse sinoadelor si hotararilor adoptate de ele au provocat, la randul lor, o stimulare si o incordare deosebita, care au imbogatit considerabil patrimoniul gandirii si spiritualitatii patristice in general. In incercarile de sistematizare sau de sinteze doctrinare pe care le-au elaborat, Parintii isi orienteaza cugetarea universalist si creeaza valori universale in teologie, antropologie, morala, arta, istorie, filologie, enciclopedie etc. Formati la scolile filosofiei elenice, ierarhii invatati care participau la sinoade incercau si, cel mai adesea, reuseau sa imbine datele Revelatiei cu achizitiile

[127] Acta Conciliorum Oecumenicum, Concilium Universale Ephesenum, vol. V, Pars I, p. 8995. "Citate" inseamna nu toata opera, ci numai unele texte sau idei din lucrarea mentionata a fiecarui autor.
67

permanente ale spiritului universalist grec dupa incercarile facute de unii dintre inaintasii lor in acest domeniu. Lucrul nu era usor, mai ales in domeniul dogmelor, unde termenii biblici uneori simpli si categorici nu permiteau totdeauna o formula mixta sau pur filosofica accesibila spiritelor exigente pagane care se interesau de doctrina crestina si care poate doreau sa se converteasca. Termenii: on, ousia, accident, homoousios, hypostasis, prosopon, physis, henosis etc., dintre care unii existau si in filosofia sau cultura greaca, au trecut prin multe faze si confuzii pana sa-si fixeze sensul definitiv. De la Sfantul Atanasie la Sfantul Ioan Damaschin acesti termeni au parcurs o intreaga gama de intelesuri care ar merita sa fie studiata mai deaproape decat s-a facut pana acum. Cei mai multi dintre ei nu se gasesc in Scriptura si ereticii aveau dreptate cand sustineau acest lucru si n-acceptau notiuni inlocuitoare de provenienta filosofica cu sens neclar pentru masele de credinciosi. Alteori ereticii erau aceia care abuzau de notiuni sau de argumente filosofice, ca de exemplu Eunomiu, Apolinarie etc., pe care Sfantul Vasile si Sfantul Grigorie de Nisa ii combat atata cu propriile lor argumente. Unul dintre meritele deosebite ale teologiei patristice din vremea sinoadelor este de a fi dat continut crestin unor notiuni curente din limbajul filosofic sau in vigoare al timpului prin demonstratii biblice ori filosofice. Iata cum motiveaza, spre exemplu, Sfantul Atanasie atributul <<homoousios>> - <<de o fiinta>> - dat Fiului de catre Sinodul I: <<Nasterea Fiului din Tatal se deosebeste de aceea a firii omenesti; Fiul nu e numai asemanator [128], ci si inseparabil de fiinta Tatalui, intrucat El si Tatal una sunt, dupa cum a zis El si intrucat Logosul este in Tatal si Tatal in Logos (Ioan X, 30), asa cum stralucirea se afla in lumina; caci acesta este intelesul termenului. De aceea sinodul cugetind la aceasta a scris bine <<de o fiinta>>, pentru ca sa desfiinteze perversitatea ereticilor si sa arate ca Logosul este altceva decat creaturile>> [129]. Ca sa rastoarne sustinerea lui Arie ca Fiul nu coexista cu Tatal din veci, acelasi Atanasie citeaza pe <<laboriosul Origen>>, care spune: <<Sa se gandeasca cel ce indrazneste si zice: <<Era o vreme cand Fiul nu era>>, ca aceasta inseamna a zice ca era o vreme cand [128] Op. cit., Concilium Universale Chalcedonense, Vol. III, Pars III-a, 1937, Florilegium nr. 114, p. (558) 119- (560) 121. [129] Hefele-Leclerq, op. cit., Tome III, Deuxieme Partie, 1910, p. 766-767.
68

Intelepciunea nu era, cand Logosul nu era, cand viata nu era>>[130]. Capadocienii, Chiril al Alexandriei, Pseudo-Dionisie Areopagitul etc. crestineaza numeroase concepte filosofice din domeniul logicii, al psihologiei, al metafizii profane. Sfantul Ioan Damaschin pune pe note crestine sau acomodeaza teologiei Bisericii intreaga dialectica elenica in prima parte a operei sale Izvorul cunostintei. Filosofia apofatica neoplatonica e copios exploatata de teologia lui Grigore de Nisa si aceea a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul. Boetiu traduce in limba latina pe Aristotel aproape in intregime si opere metodologice ale lui Porfiriu. Cultura patristica a reluat in registrul ei unele din marile achizitii elenice si in general orientale: armonia universului, ideea de om, caracterul necesar al cunoasterii si al adevarului, pretuirea binelui si a frumosului, admiratia pentru virtute, pentru progres, intelegere si pace, toate trecute prin spiritul Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii, care purificindu-le adesea fondul si semnificatia le orientau spre pleroma lui Hristos, adica recoltarea celor mai inalte satisfactii si bucurii aici si dincolo. 1. Din cele de mai sus reiese limpede ca sinoadele ecumenice au fost una din expresiile istorice cele mai categorice ale universalitatii Bisericii. Aceasta universalitate nu este adeverita, la nivel mondial si in forma traditionala a Bisericii, decat de sinodul ecumenic. Universalitatea nu consta insa cum s-a vazut numai din intinderea ecumenica, spatiala, oricat de larga a Bisericii, ci si din mai ales din adevarurile ortodoxe de credinta, de invatatura si de viata crestina propovaduite fara gres de sinoade si acceptate de toti crestinii, cum ne indica hotararile insesi ale acestor sinoade. Aceasta conditie confera sinoadelor ecumenice o infailibilitate gratie controlului lor prin Consensus Ecclesiae, adica prin convingerea unanima a Bisericii despre adevarurile intangibile ale credintei ortodoxe. Acest consimtamant bisericesc este un element fundamental al fiintei si existentei Bisericii[131]. Fara consimtamantul intregii Biserici crestine, un sinod, oricare ar fi pretentiile sau proclamatiile sale, nu poate fi considerat ecumenic. [130] Dom Hilaire Marot, op. cit., p. 42 [131] Ibidem, p. 43.
69

2. In aceasta perspectiva, putem considera Conciliul al II-lea de la Vatican, ale carui lucrari s-au incheiat in decembrie 1965, drept un sinod ecumenic, asa cum il socotesc unii si cum pe alocuri risca sa creada el insusi? Prezenta si chiar consultarea pro forma a unor observatori apartinind catorva Biserici necatolice nu adauga nimic faptului ca acest Conciliu a fost si a ramas un eveniment exclusiv al Bisericii RomanoCatolice. Documentele elaborate de acest Conciliu si publicate n-au nimic din atmosfera si atitudinea ecumenico-universalista a vechilor sinoade ecumenice. Din decretul: De Oecumenismo, reiese dorinta ca toate celelalte Biserici crestine sa se uneasca cu singura Biserica-mama care e cea Romano-Catolica. Pentru rest, limbajul catifelat al documentelor tratind diferite probleme interesind pe toti crestinii nu inseala pe nimeni. E trist ca cei 930.155.000 de crestini, cati sunt actualmente pe intregul pamant[132] , nu reusesc sa se intalneasca intr-un sinod ecumenic, cum reusesc s-o faca budistii, mahomedanii, evreii etc. Aceasta pentru ca, in crestinism, se prezinta astazi mai multe, in mod sigur doua ecumenisme si universalisme sau catolicisme crestine: catolic, genevez etc. cu pretentie de autenticitate. Universaliste nu sunt numai unele Biserici in paguba celorlalte, ci toate, pentru ca toate au pecetea Sfantului Duh care e pretutindeni. 3. De aceea e necesara cunoasterea aprofundata a sinoadelor ecumenice de catre toti crestinii; ele ne dau, adesea, sugestii si perspective utile si binefacatoare pentru ecumenicitatea si universalitatea crestinismului actual. Ele merita si astazi, daca nu in intregime, cel putin in parte, autoritatea de care se bucurau in epoca patristica si dupa aceea. Primele patru sinoade erau, indeosebi, pretuite pentru marea lor importanta dogmatica. Imparatul Justinian a introdus canonul celor patru sinoade nu numai in profesiunea sa de credinta, ci si in legislatia sa; acest canon a devenit lege a imperiului sau. Papa Grigorie cel Mare compara cele patru sinoade cu cele patru Evanghelii, iar Isidor de Sevilla le aseamana, in afara de Evanghelii si cu cele patru fluvii ale raiului . Hotararile sinoadelor ecumenice sunt citate, alaturi de Evanghelii, ca izvoare ale dreptului atat in Apus cat si in Rasarit. Ortodoxia pretuieste aceste sinoade la nivelul Sfintei Scripturi. Ele sunt, alaturi de Sfanta Scriptura si de Sfintii Parinti luati individual, [132] Scrisoarea catre Chrestus al Syracuzei, la Eusebiu, Istoria bisericeasca X, 5, 23-24, Griech. Christ. Schrift., 9, 2, p. 889.
70

izvorul marturisilor de credinta, al manualelor de doctrina, de drept bisericesc etc. Biserica Ortodoxa praznuieste, prin sarbatoare liturgica, Sinoadele de la Niceea, de la Calcedon si pe cel consacrat cinstirii sfintelor icoane (la Duminica Ortodoxiei). 4. Sinoadele ecumenice au exprimat, cu mijloace si la nivelul vremii lor, universalitatea Bisericii intr-o anumita epoca istorica. Cum am aratat, ele n-au epuizat universalitatea Bisericii, care s-a manifestat si se poate manifesta si pe alte cai, ca de pilda, atunci cand se straduieste pentru dreptate, libertate, intelegere si pace, fie in adunari intercrestinesti, fie pe popoare sau regiuni. Aceste forme moderne ale universalitatii Bisericii sunt necesare si binevenite, pentru ca ele se ocupa cu o latura morala-economico-sociala care n-a preocupat sau a preocupat putin vechile sinoade. Dar aceasta fenomenologie ecumenica a zilelor noastre nu anuleaza necesitatea sinoadelor ecumenice. Dimpotriva. Tinerea de sinoade pe Biserici separate, ca acela al Bisericii Romano-Catolice mentionat mai sus, congresele periodice ale diferitelor Federatii sau Uniuni mondiale, neincetata efervescenta unionista intre crestini si atatea alte manifestari de apropiere intre Biserici exprima nevoia pregatirii si a tinerii de sinoade ecumenice si in epoca noastra. Universalitatea prin sinoade este mai de autoritate si mai eficienta. 4. Canonul Sinodului de la Cartagina n anul 256 Iubiilor frai, fiind noi ntrunii n sfat, am citit scrisorile trimise de voi n privina celor care cred c sunt botezai de eretici, ori de schismatici, si vin la catoliceasca biseric, care una este, n care ne botezm si ne re-natem. In privina crora suntem ncredinai c i voi niv procednd n acelai chip pstrai tria canonului Bisericii ecumenice. ns, fiindc suntei n comuniune cu noi i voii s cercetai aceasta din dragoste obteasc, nu v punem nainte o socotin nou, acum formulat, ci pe cea din vechime, cercat cu toat acurateea i srguina de naintaii notri i pstrat de noi, o mprtim vou i adugm, hotrnd i acum tot ceea ce cu trie i statornicie totdeauna inem, c nimeni nu se poate boteza afar de catoliceasca biseric; fiindc botezul este unul i se afl numai n catoliceasca biseric. C scris este: Pe mine m -a

71

prsit izvorul de ap vie i i-au spat lor groape guroase, care nu pot ine ap" (Ici 2, 13). i iari Sfnta Scriptur, vestind nainte, zice: Deprtai-v de ap strin, i s nu bei din izvor strin" (Pilde 5, 15-16). i se cuvine cu mai nti apa s se cureasc i s se sfineasc de preot, pentru ca cu nsui botezul s poat terge pcatele omului celui care se boteaz. i prin proorocul Iezechiel zice Domnul: i v voi stropi pe voi cu ap curat i v voi curai pe voi, i voi da vou inim nou, i duh v voi da vou. Deci nu poate curai i sfini ap cel ce nsui este necurat, i care nu este Duh Sfnt" (Iez. 36, 25), iar Ia Numerii zice Domnul: i de toate de care se va atinge cel necurat, necurate vor fi" (Num. 19, 22). Deci cel ce nu poale lepda pcatele sale proprii, fiind afar de Biseric, cum poate, boteznd, s dea altuia iertare de pcate ? Cci nsi ntrebarea care se pune la botez este dovad adevrului; cci zicnd celui ce se cerceteaz: Crezi c primeti iertare de pcate i via venic?", nu zice altceva dect c aceasta se poate da n catoliceasca biseric. Dar Ia eretici, unde nu este biseric, e cu neputin a primi iertarea pcatelor. i prin urmare aprtorii ereticilor sunt datori sau s schimbe ntrebarea, sau s apere adevrul, dac nu cumva s le atribuie i biseric acelora despre care susin c au botez. Trebuie ns ca cel ce se boteaz s se i ung cu Sfntul Mir, pentru ca, primind ungerea, s se fac prta lui Hristos; deci ereticul, care nu are nici jertfelnic, nici biseric, nu poate sfini untdelemnul; prin urmare, nicidecum nu poate fi ungere la eretici. Cci ne este lmurit c la aceia cu nici un chip nu se poate sfini untdelemn spre lucrarea harului. Fiindc suntem datori a ti i a nu ignora c s-a scris: Untdelemnul pctosului s nu ung capul meu" (Ps. 140, 5), ceea ce chiar de demult a vestit Duhul Sfnt n psalmi. Ca nu cumva, abtndu-se vreunul, i rtcndu-se de la calea cea dreapt, s se ung de eretici, dumanii lui Hristos. Cci cum se va ruga pentru cel ce s-a botezat, cel ce nu este preot, ci sacrileg i pctos, deoarece Scriptura zice c Dumnezeu pe cei pctoi nu ascult, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu i voia Lui oface, pe acela l ascult" (Ioan 9, 31); prin Sfnta Biseric nelegem c se d iertare pcatelor; dar cine poate s dea ceea ce el nsui nu are? Sau cum poate svri cele duhovniceti cel ce leapd pe Duhul Sfnt? Pentru aceasta, cel ce vine ctre Biseric este dator a se rennoi, ca s se sfineasc nluntru prin sfini; cci scris este: Fii sfini, precum sfnt sunt Eu", zice Domnul (Lev. II, 44; 19, 2; 20, 7), pentru ca cel prins de rtcire s se dezbrace i el nsui de aceasta prin
72

Botezul adevrat i bisericesc, fiindc oricare om venind ctre Dumneze, i cutnd un preot, aflndu-se n rtcire, a czut n sacrilegiu. Cci admiterea botezului ereticilor i schismasticilor cuprinde n sine i consimirea din partea celor botezai de dnii. Fiindc nu poate fi valid n parte: dac a putut s boteze, a putut s dea i pe Duhul Sfnt; de n-a putut, din cauz c este n afar de Biseric, n-are pe Duhul Sfnt i nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, si unul este Duhul Sfnt si una Biserica ntemeiat de Hristos Domnul nostru, fiindc dintru nceput a zis Apostolul Petru c ea este ntemeiat pe unitate; prin urmare, cele ce se svresc de dnii, mincinoase i dearte fiind, toate sunt fr valoare. C nimic nu poate fi primit i ales de Dumnezeu dintre cele ce se fac de aceia, pe care Domnul n Evanghelii i numete vrjmai, potrivnici ai Si: ( cel ce nu este cu Mine, mpotriva mea este, i cel ce nu adun cu Mine risipete" (Matei 12, 30). i fericitul Apostol Ioan, pzind poruncile Domnului, a scris mai nainte n epistol: Ai auzit c vine Antihrist, i acum nc s -au fcut muli antihriti" (I loan 2, 18); drept aceea, tim c este vremea cea de pe urm. Dintre noi au ieit, dar n-au fost dintre noi. Drept aceea i noi datori suntem a pricepe i a nelege c vrjmaii Domnului, i cei ce se numesc antihriti, nu sunt n stare a da harul Domnului. i pentru aceasta noi, cei ce suntem cu Domnul, i pstrm unirea cu Domnul, i suntem nzestrai dup voina Lui, administrnd preoia Lui n Biseric, suntem datori a lepda i a nltura i a dispreui i a socoti ca spurcate pe toate ce le svresc potrivnicii lui, adic vrjmaii i antihritii. i celor care vin de la rtcire si rzvrtire la cunoaterea credinei adevrate si bisericeti s le dm ndeobte taina puterii dumnezeieti, i a unirii, i a credinei i a adevrului. Dupa cum am spus, la nceputul persecutiei lui Decius, Ciprian a lasat cetatea si si-a cautat un loc sigur de unde pastra contactul permanent cu Biserica sa suferinda, nu att pentru numarul martirilor, ct mai ales din cauza frecventei abjurarilor din partea celor considerati lapsi . n perioada n care persecutia era foarte intensa si caderile se nmulteau, Ciprian primeste o petitie de la patru preoti care credeau ca au voie sa reconcilieze pe lapsi fara penitenta, prin simpla prezentare a unui bilet dat de un martir sau marturisitor al credintei.

73

Ciprian amna raspunsul pentru ca problema implica o abatere de la traditia Bisericii care acorda doar episcopului puterea de a absolvi pe lapsi . Pentru ca unii preoti nu au tinut cont de hotarrea lui, la cererea altora, Ciprian a permis reconcilierea cu bilet de mijlocire doar n caz de pericol de moarte, n alta circumstanta sa fie asteptat el . Aceasta solutie a fost comunicata de Ciprian multor episcopi care au fost de acord cu ea. n schimb, Roma a raspuns ca nu se poate decide ceva mpotriva traditiei: ante constitutionem episcopi nihil innovandum putavimus. Totusi, unii preoti nu iau n considerare hotarrea lui Ciprian si se ajunge la o rebeliune, condusa de Felicissimus, mpotriva lui Ciprian, care l excomunica pe acesta. Conflictul ia amploare pentru ca de partea lui Felicissimus erau si cei care se opusesera alegerii lui Ciprian ca episcop. Ciprian denunta aceasta miscare reafirmnd principiile sale conforme cu Evanghelia[133]. Unul dintre preotii partizani merge la Roma pentru a influenta alegerea unui papa care sa nu agreeze ideile lui Ciprian. nsa alegerea, n martie 251, a lui Corneliu, un preot strain de aceste manevre, nu a facut jocul rebelilor. Chiar si fractiunea romana, deziluzionata de aceasta alegere, mai nti a murmurat, apoi a trecut la fapte si, mpotriva legitimitatii alegerii lui Corneliu, aleg pe concurentul sau, preotul Novatian. Sfntul Ciprian nu putea sa ezite, alegerea lui Corneliu era recunoscuta iar cea a lui Novatian era mpotriva legitimitatii ecleziale, contra ecclesiam catholicam[134] (15). Iar cnd au venit la Cartagina emisari ai lui Novatian pentru a recruta sustinatori, Ciprian i-a excomunicat si l-a informat pe Corneliu despre aceasta. n acelasi timp, trimite doi episcopi africani la Roma pentru a ncerca sa micsoreze amploarea schismei si sa-i aduca pe romanii schismatici la unitatea Bisericii. Ciprian, care considera o necesitate sa munceasca cu toate fortele pentru a restaura unitatea ranita la Roma, scrie lui Corneliu si confesorilor romani, aratnd necesitatea unitatii si bazele ei. Cnd s-a [133] H. Moureau, op. cit., Ibidem col. 2001. [134] O. Bardenhewer, Geschihte der alkirchlichen Literatur, 1932, V, p. 226-227.
74

terminat persecutia, Ciprian convoaca un sinod la Cartagina, n mai 251, care ncepe cu judecarea lui Felicissimus. Probabil ca Ciprian nu a fost prezent la acest proces, sentinta fiind pronuntata de ceilalti episcopi si comunicata lui Corneliu. Preotii aflati n fruntea formatiunii lapsilor cartaginezi au fost condamnati si mpreuna cu ei si Felicissimus care fusese facut diacon[135] (16). n acelasi timp, Novat, cel mai compromis dintre preotii rebeli, a plecat la Roma unde s-a alaturat sustinatorilor lui Novatian. Tratatul De unitate Ecclesiae a fost publicat n acest moment, cnd, readucnd ordinea n Cartagina, trebuia sa rezolve problema lui Novatian de la Roma. Se presupune ca acesta a fost citit la conciliul din Cartagina din mai 251. Totusi, tratatul nu privea chestiunea lui Felicissimus, asupra careia Ciprian a dat explicatii pe larg nainte de conciliu, ci problema lui Novatian care cauta sustinatori mpotriva lui Corneliu, si Ciprian dorea cu aceasta carte sa ajute la eliminarea schismei din Roma. Acest tratat trebuie sa fi luminat pe cartaginezi si cu att mai mult pe romani pentru care era scrisa n principal[136]. 5.O sintez eclesiologic a printelui prof. Dumitru Stniloaie. Mntuirea oamenilor se realizeaz prin ncorporarea i creterea lor n Hristos, pn la msura brbatului desvrit, care este Hristos (Ef. 4, 13). Hristos este cel care-i mntuiete pe oameni ntruct se extinde n ei, ntruct i ncorporeaz n Sine i ntruct i asimileaz treptat cu omenitatea Sa nviat. Biserica este tocmai aceast extindere a lui Hristos n oameni, acest laborator n care se realizeaz treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel nviat. Dac credincioii snt adunai n acelai Hristos, dac El este Cel care-i ncorporeaz pe toi cei ce se mntuiesc, ridicndu-i la starea umanitii sale, prin energia harului ce o transmite din Sine - mntuirea nu se poate obine n izolare. Mntuirea se obine numai n Biseric i numai ea este cmpul de aciune al

[135] Ibidem, V, p. 228; B. Altaner, Patrologie, 1955, p. 431. [136] M. de la Taille, S.J. L'oecumenicite du fruit de la Messe - Intercession eucharistique et dissidence, in "Orientalia Christiana", Vol. VIII, 3, N. 30, Decembre 1926, p. 139.
75

energiei harului ce nete din Hristos, adic al Duhului Snt care slluiete deplin n umanitatea lui Hristos cea nviat i din ea ni se comunic nou. Biserica, n esena sa, este trirea comun a oamenilor cu Sfnta Treime, participarea n comun a lor la viaa lui Dumnezeu, e o societate de persoane umane cu persoane divine, e viaa care este de la nceput n snul Tatlui i care, fecundat n taina lui Dumnezeu, se comunic nou i ne face s trim cu Hristos, n Dumnezeu, o via care e viaa familiei Tatlui nsui. Deci n Dumnezeu gsim temeiul etern al Bisericii n ambele nelesuri: a) ntruct Treimea e comuniunea perfect de Persoane i b) ntruct Fiul e locaul n care se afl rdcinile tuturor fpturilor i n care snt chemate toate s se adune. Prin urmare Hristos, att ca persoan a Sfintei Treimi, ct i ca Dumnezeu devenit Om, este principiul Bisericii, capul Bisericii (Ef. 1, 22), pe care a iubit-o i S-a dat pe Sine pentru Ea, ca s-o sfineasc, curind-o cu baia apei prin cuvnt. i ca s-o nfieze Siei Biseric slvit, neavnd pat sau zbrcitur ori altceva de acest fel, ci ca s fie sfnt i fr de prihan (Ef. 5, 25-27). Biserica nu este, prin urmare, o instituie n sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos i supravegheat de o autoritate impersonal, nu e o instituie ce desparte pe oameni de Hristos, ci o instituie plin de Hristos Cel iubitor, care i privete i i ascult pe toi, dar, n acelai timp, o instituie plin de Hristos Cel neschimbat n bunurile pe care le ofer i n poruncile ce le cere mplinite de la oameni ca mijloc de desvrire al lor. Aceast comuniune ntre Hristos i Biseric se bazeaz pe participarea Bisericii la Patima nvierii Domnului i se activeaz n ea. Aceasta ns se mplinete mai nti sacramental n Taine, n Botez (Romani ca. 6), apoi prin Euharistie, pe care Clement Alexandrinul o numete hrana Bisericii i a membrilor ei. Aceast putere sacramental a Bisericii izvorte desigur din taina personei lui Hristos, lucru enunat i de Origen n Cuvnt asupra genezei (Omilia 1) cnd spune c dup cum luna ia lumina de l a

76

soare, pentru ca prin aceasta s poat fi luminat chiar i noaptea, tot astfel i Biserica lund lumin de la Hristos, lumineaz pe toi cei ce snt cufundai n noaptea netiinei. Biserica, n calitate de Trup tainic, fiind ncredinat de Mntuitorul cu administrarea Sfintelor Taine, ca organe ale harului, i cu pzirea i propovduirea nealterat a nvturii revelate, este singurul cmp n care se ctig n mod ordinar mntuirea, i este nzestrat cu infailibilitate[137]. Sfinii Prini au asemnat Biserica cu corabia lui Noe, care singur scap de la pierzanie. Iar pierderea ereticilor i schismaticilor anatemei, au neles-o ca o predare a lor satanei, dup cuvntul Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 5, 5). Desigur, Biserica a fcut aceasta cu durere, dar a trebuit s-o fac pentru aprarea corpului credincioilor de infectare, iar expresia Extra Ecclesiam nulla salus s-a neles n sensul c singur Biserica este calea ornduit de domnul spre mntuire, pe cnd erezia i schisma nu snt laboratoare de aceeai putere ale mntuirii rnduite de Dumnezeu. Cine se altur lor nu ajunge sigur la mntuire. Ele amgesc pe om cu false lumini, l ndeprteaz de la adevrul revelat i deci, l ndeprteaz de la mntuire. De aici nu urmeaz c toi cei din afar de Biseric (Ortodox) se pierd fr deosebire. Desigur, ntrebarea cine din cei din afar se mntuiete nu poate fi decis de oameni, care amestec elemente personale ntr-o asemnea discuie i nu cunosc tainele sufletelor cum le cunoate Dumnezeu. n ce privete pe cei excomunicai din Biseric, este evident c Biserica nu vrea s-i lipseasc pe acetia de viaa venic, ci s-i aduc la cunotin i ndreptare. Soarta sufletului lor rmne n seama lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu cunoate ce s-a ntmplat n ultimele clipe ale vieii lor. Iar cei nscui n afar de Biseric i stpnii fr voia lor de netiin, pot s fie judecai mai blnd. i precum revelaia lui Dumnezeu n natura extern duce pe muli la o cunoatere mai dreapt a Lui, tot aa, i cu att mai mult, adevrul pe care-l propovduiesc cei din afar, n msura n care judec drept, i desigur conformarea vieii lor cu acest adevr, poate s le foloseasc drept baz de via i comunicare supranatural cu Lumina care lumineaz pe tot omul

[137] Pierre Thomas Camelot, O.P., Les Conciles oecumeniques des IV-e et V-e siecles, in volumul colectiv: Le Concile et les Conciles, p. 63.
77

ce vine n lume (Ioan 1, 9). Aceasta cu att mai mult, cu ct muli, dei snt dornici s mbrieze nvtura cea dreapt i s vin la Biserica cea adevrat, snt mpiedicai de o netiin de nenvins, iar netiina e scuzat oarecum naintea lui Dumnezeu[138]. Astfel extra Ecclesiam nulla salus nseamn c purttorul ordinar i ornduit al condiiilor mntuirii e numai Biserica. Dar prin aceasta, dup cum spune teologul grec H. Andrutsos, nu se exclud vehicolele extraordinare ale harului la cei ce petrec fr vin n rtcire, nici nu se limiteaz atotputernicia lui Dumnezeu. Minunile s unt posibile i n ordinea natural i n cea supranatural. n general, putem zice c afar de Biseric nu exist mntuire, dar e adevrat de asemenea c, Dumnezeu printr-o minune a harului Su dispune duhurile i inimile unor persoane ce nu aparin Bisericii n exterior, insuflndu-le cunotina i dragostea lui Hristos. Aceasta nu desfiineaz dogma extra Ecclesiam nulla salus, deoarece numai printr-o minune n ordinea supranatural se poate mntui cineva dintre cei ce nu aparin Bisericii celei Una i Adevrate. Dar ntruc t numai Dumnezeu tie n cine lucreaz astfel harul dumnezeiesc i la cine e o netiin nevinovat i la cine una vinovat, chestiunea n concret cine n afar de Biseric se mntuiete, nu o poate decide nici un om. Nou ne este de ajuns s tim c numai Biserica Adevrat (Ortodox) este organul ordinar i sigur al m ntuirii, pentru cel ce triete n conformitate cu nvtura Ei. Simbolul niceo-constantinopolitan i atribuie Bisericii patru nsuiri. Ele constituie notele, prin care trebuie s se caracterizeze adevrata Biseric. a. UNITATEA. Biserica este una. Aceasta n nelesul de unic i n nelesul de unitar. n primul neles exist o unic Biseric, pentru c unul este Iisus Hristos. Este un singur trup i un singur duh, dup cum ai fost chemai la o singur ndejde... Este un singur Domn, o credin, un botez, un Dumnezeu i Tat al tuturor (Ef. 4, 4-6). Unitatea Bisericii este o comunicare i o extensiune a unitii lui Dumnezeu. Oare S -a mprit Hristos? ntreab Sf. Apostol Pavel n faa tendinelor din Corint de a se constitui diferite

[138] Despre Sfantul Duh, IX, ed. Pruche, p. 146.


78

grupuri (1 Cor. 1, 13). Dintre diferitele biserici cretine, care prezint adevrul revelat schimbat n diferite feluri, numai una poate fi cea adevrat, cci Dumnezeu -Adevrul este Unul i nu Se poate contrazice cu Sine nsui. i anume Biserica cea Unic este aceea n care s-a pstrat adevrul revelat neschimbat. Ortodoxia este acea Biseric unic i adevrat, care pstreaz continuitatea vieii bisericeti, adic a unitii tradiiei . Celelalte confesiuni cretine, care se pretind i ele adevrata Biseric, nu reprezint nici una deplintatea Bisericii, ci au pstrat ceva din fiina Bisericii numai n msura n care au rmas fiecare ntr-un real contact cu profunzimile Bisericii celei una [139] . b.SFINENIA. Aceasta este o calitate esenial a Bisericii. Sfinenia Bisericii este sfinenia lui Hristos nsui. Sfinirea ei, fcut prin Sngele lui Hristos, a fost mplinit de Duhul Sfnt care locuiete n ea. Biserica este marele laborator de sfinire a membrilor ei. Ea a dat i d nenumrai sfini. n ea se petrece un necontenit proces de sfinire a oamenilor. Dac n-ar fi sfnt prin puterea ei, prin mijloacele ei, n-ar putea sfini; iar prezena oamenilor pctoi n ea, nu desfiineaz sfinenia Bisericii. Un lac vindector nu nceteaz a fi izvor de sntate prin faptul c se scald i bolnavii n el. c.UNIVERSALITATEA (SOBORNICITATEA SAU CATOLICITATEA). A treia nsuire recunoscut Bisericii de Sinodul niceo-constantinopolitan este universalitatea (). Aceasta are mai nti un sens extensiv: Biserica e universal ntruct e destinat tuturor popoarelor, nu numai unui popor ales, ca Sinagoga iudaic. Dar universalitatea are i un alt neles: ea indic Biserica de peste tot i de totdeauna, spre deosebire de erezie care are o existen local i trectoare. Cnd aprea ntr-o localitate vreo erezie, membrul comunitii cretine spunea ereticilor: "Noi sntem Biserica Universal; comunitatea noastr e n legtur cu Biserica din tot trecutul i de pretutindeni! Voi sntei o apariie local i trectoare". Universalitatea n acest

.
79

neles exprim ideea c Biserica rmne n tot timpul i n tot locul aceeai i nesurpat, n opoziie cu bisericile eretice locale [140]. Traducerea slav a Simbolului de Credin a redat termenul prin . Acest termen arat c Biserica st pe temelia Soboarelor Ecumenice Universale, spre deosebire de confesiunile care s-au rupt de Biserica Ortodox i care nu mai stau pe baza Sinoadelor Bisericii din vremea cnd cuprindea toat cretintatea. Deci numai Biserica Ortodox este continuatoarea Bisericii Universale. ankov observ c termenul grecesc nseamn un ntreg care nu se schimb n fiina lui prin mprire, ca, de exemplu, focul i scnteia, marea i rul. E un ntreg care i n cea mai mic parte pstreaz aceeai fiin. nc din primele veacuri sa dat Bisericii atributul de catolic (soborniceasc) i anume de Sf. Ignatie Teoforul (Epistola ctre Smirnieni, 8, 2), n baza c aceast comunitate e un ntreg, o plenitudine sfnt i totodat o unitate desvrit, cu alte cuvinte, sfnta comuniune general, umplut ntreag cu puterea aceleeai iubiri divino-cosmice, nnoitoare i formatoare, de aceeai prezen unificatoare a lui Hristos. El este n toi membrii Bisericii regionale (locale) ca principiu unificator, fcndu-i pe toi i pe toate, pri organice i nedesprite ale Bisericii celei Una . a.APOSTOLICITATEA. nsuirea aceasta arat c Biserica adevrat este numai aceea care a pstrat nvtura Domnului Iisus Hristos aa cum au comunicat-o Apostolii, martorii Lui, primele organe crora li S-a mprtit, Proorocii Dumnezeului ntrupat. Biserica aceasta este cea Ortodox, care n-a schimbat i n-a omis nimic din nvtura scris i oral a Apostolilor i aceasta reprezint semnul distinctiv esenial al Bisericii Ortodoxe (M. P. Bratsiotis). Biserica noastr n-a introdus nnoiri ca cea Romano-catolic, spre exemplu. Ea st pe temelia Apostolilor, Hristos fiind piatra cea din capul unghiului (Ef. 2, 20). A sta pe temelia Apostolilor nseamn a pzi nu numai revelaia cuprins n Sf. Scriptur, ci i pe cea predat oral de Sf. Apostoli, conform poruncii Acelora (2 Tes. 2, .
80

15); 1 Cor. 11, 2; 2 Tim. 2, 2; 2 Tim. 3, 14). De aceea apostolicitatea st n str ns legtur cu persistena Bisericii Ortodoxe pe lng Sf. Tradiie. Apostolicitatea Bisericii Ortodoxe se arat i prin succesiunea apostolic a ierarhiei datorit creia, harul episcopiei precum i nvtura nealterat snt transmise, fr ntrerupere, de la Apostoli, prin episcopii timpurilor trecute, pn la cei de azi. Prin urmare, aceste patru nsuiri snt cele care caracterizeaz o adevrat Biseric. Adunarea care nu are mcar una din nsuiri este o fals biseric. Mai mult dect att, pierderea unei singure nsuiri duce la desprinderea de integritatea Trupului Tainic al lui Hristos Cel nedesprit i la pierderea tuturor celorlalte nsuiri. Dup cum spune arhiepiscopul rus Serafim (Sobolev), nici nu poate fi numit biseric acea grupare care s-a desprins de adevrata biseric; acea grupare care a eliminat sfinenia prin excluderea preoiei i a unui ir ntreg de Sfinte Taine fr de care nu ne putem mntui. De asemenea nu poate fi vorba de o biseric Protestant sau Romano-Catolic atunci cnd este vorba de cineva care a nclcat hotrrile Sinoadelor Ecumenice prin dogma eretic Filioque, sau a mutilat i chiar a eliminat Sf. Tradiie. Nu putem vorbi de o biseric Protestant pretins i Apostolic, nici atunci cnd citim Faptele Apostolilor i vedem c Apostolii hirotoneau (6, 6), spovedeau (19, 18), fceau Taina Sf. Maslu (19, 12) etc. Noi nu putem pune nicidecum toate inovaiile apusene pe seama Sf. Apostoli, deci: nici biserica Romano-Catolic, nici cea Protestant nu snt apostolice, nici soborniceti, nici sfinte i prin urmare nu fac parte din Biserica cea Una ntruct s-au rupt din ea. 6. Necesitatea refacerii Unitii Bisericii Refacerea Unitii Bisericii este o datorie i o misiune, pentru c aceasta o vrea nsui Mntuitorul atunci cnd se roag: Ca toi s fie una, dup cum Tu, Printe, ntru Mine i eu ntru Tine, aa i acetia n Noi s fie una, ca lumea s cread c tu M -ai trimis (Ioan 17, 21). Dezbinarea Bisericii este condamnat i de Sf. Apostol Pavel de nenumrate ori: Ef. 4, 4-6; Filip. 2, 2-4; etc. Despre Unitatea Bisericii avem nenumrate referiri i la Sfinii Prini, n special la Sf. Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei, Irineu de
81

Lion i Ciprian al Cartaginei. Cel din urm spune astfel: Mireasa lui Hristos este curat i neprihnit, nu poate fi adulter, o singur cas cunoate, cu o cast pudoare pzete jurmntul unui singur pat (Os. 1, 1-2). Cine presete Biserica lui Hristos nu va avea rsplat de la El, cci devine un strin, un profan, un duman. Cine nu are ca mam Biserica nu poate avea ca Dumnezeu ca tat ; i tot el nva n continuare: Cmaa Domnului Iisus Hristos n-a fost tiat i mprit n mai multe buci, ci s-a tras sori pentru ea, ca s fie primit ntreag i cel ce se mbrac cu ea s -o aib fr vreo lips i nemprit cu altcineva. Cci spune Sf. Scriptur: Iar cmaa, fiindc nu era cusut, ci fcut de sus pn jos dintr-o singur estur, au zis ntre ei: s n-o sfiem, ci s tragem sori pentru ea, i cui va cdea a lui s fie (Ioan 19, 23 -24). Ea avea acea unitate venind de sus n jos: adic venind de la Tatl ceresc i nu putea fi sfiat de ctre cel ce avea s-o foloseasc, fiindc era una i indivizibil prin formaia ei. Nu poate mbrca ve-mntul lui Hristos cine scindeaz i divide Biserica lui Hristos [10] Deci, Dumnezeu vrea ca Biserica s fie Una, Dar aceast unitate oamenii o privesc diferit. Unii zic c i biserica Romei face parte din Biserica Una i separaia lor este doar la suprafa. Aceast prere este susinut de un ir ntreg de teologi rui ca: Alexei Homeacov, Nicolai Afanasiev, Gheorghii Florovski i Alexandr memann. Ali teologi, precum arhiepiscopul Serafim (Sobolev) i teologul Alexandr Gusev susin c Biserica a fost dintotdeauna una i unitar i niciodat n -a existat vreo dezbinare n corpul ei, ci a avut loc doar o desprindere de organismul ei a unor elemente strine [eretice], exact cum se ntmpl n permanen n trupul nostru [142] . O adevrat lmurire a acestei probleme aduce printele prof. Dumitru Stniloae, atunci cnd spune: Mdularul este egal totului, dar numai n cadrul totului. Se poate merge mai departe: mdularul nu e mai puin necesar totului dect totul mdularului, dar se nelege nu n sensul c fr unul sau mai multe mdulare ar nceta s mai fie un [141] [142]
82

tot, ci n sensul c totul nu poate exista fr mdulare n principiu, aceasta se arat n faptul c nici totul nu exist naintea mdularelor, nici mdularele naintea totului, ci ambele ncep s existe odat, aa cum oul, orict de nedifereniat la nceput, cuprinde n sine virtual toat diversitatea sa. Cnd a luat natere la Ierusalim prima comunitate, ea a avut caracterul totului. Dar ndat ce s-au nscut nc dou-trei comuniti, ele aveau nevoie de unitatea totului (comuniune) pe care l constituiau i totul avea nevoie de ele. Prin urmare, Universalitatea Bisericii ntemeiat pe recapitularea tutror n acelai Hristos i pe lucrarea aceluiai Duh n toi se manifest empiric prin mrturisirea aceleeai credine, pstrate neschimbate de la Apostoli. n acest sens totul eclesial rmne ca orice organism, continuu fidel sie nsui. n aceasta se arat nu numai unitatea i integritatea Bisericii dintr-o localitate, ci unitatea Bisericii de pretutindeni i de totdeauna [143]. Din aceast nvtur de credin a printele D. Stniloae desprindem dou lucruri: 1. Biserica este Una de la Cincizecime. Dac cineva se alipete acestei uniti sau se dezlipete de ea, Unitatea n Sine nu este afectat. 2. Dezlipirea de unitatea Bisericii se produce automat atunci cnd se denatureaz nvtura de credin a Bisericii Celei Una, iar alipirea la Biserica Cea Una se poate realiza doar prin renunarea la nvtura greit i conformarea cu adevrul universal al Bisericii. Acelai lucru l desprindem i din forma simbolului de credin. n el avem mai nti expus despre Tatl, Fiul Cel de o fiin cu tatl i nscut din tatl i Sf Duh Purces numai din Tatl, nu i din Fiul, cum zic apusenii; i numai dup aceea se spune i ntru Una Sfnt, Soborniceasc i Apostoleasc Biseric, deci este nevoie ca mai nti s avem aceeai cu privire la persoanele Sfintei Treimi i numai atunci putem avea o singur biseric, cci nvtura de credin sau mrturisirea aceleai credine apostolice, luat n totalitatea ei declarativ-practic este criteriul Bisericii universale adevrate. nvtura identic, spune pr. D.Stniloae, e un inel de legtur universal.

[143
83

Acesta e criteriul empiric vizibil cel mai cuprinztor n care se cuprinde nsi Biserica. Cci biserica nu se poate defini numai ca comunitate ce se mprtete de Domnul , chiar dac aceasta ar reprezenta momentul culminant al ei, ci i ca comunitatea celor ce s-au botezat pe baza aceleeai credine apostolice n Cuvntul lui Dumnezeu cel ntrupat, rstignit i nviat, nlat la ceruri, care va veni s judece viii i morii, trecnd pe cei drepi dup nvierea lor cu trupul n mpria Cerurilor . Deci nu ne putem uni, ba nici nu ne putem ruga, spune canonul 33 de la Laodiceea, cu cei ce nu mrturisesc acelai adevr neschimbat i care a fost dat sfinilor odat pentru totdeauna. n ce privete primirea sau excomunicarea eterodocilor din snul Bisericii, Sf. Prini s-au folosit att de acribia (stricteea ) canoanelor, ct i de iconomia lor. n prezent, prin avntul pe care l-a luat micarea Ecumenic, nu se prea ine cont de prevederile stricte ale Sf. Prini i aceasta este n primul rnd o nclcare a canoanelor, iar n al doilea rnd duce la sminteala mdularelor slabe ale Bisericii. Dei biserica folosete principiul iconomiei, iar Biserica Ortodox nici nu reboteaz, nici nu rehirotonete pe romano-catolicii ntori la ortodoxie, Tainele lor, afirm pr. Prof. D. Stniloae, nu snt valabile, adic nu au har lucrtor, pn ce acetia nu se ntorc la Biserica -Mam.. Hotrrea privind aplicarea iconomiei la ntoarcerea romano-catolicilor, a fost luat la o ntrunire a ortodocilor de la Constantinopol n 1718 sub patr. ecum. Ieremia al III -lea, dar acest lucru era fcut la Kiev nc din 1646 sub mitropolitul Petru Movil. i aceasta tocmai n scopuri misionare, dar nu pentru agravarea sau evidenierea rupturii ce s -a fcut[144]. O adevrat claritate n ce privete poziia ce ar trebui s-o aib Biserica ortodox n legtur cu aceasta, o aduce patr. Serghie al Moscovei prin publicaiile sale din anii treizeci. Pe atunci el spunea: Biserica nu consider pe eterodoci ca ceva de sine stttor i cu totul strin pentru ea, n rnd cu cei de alte religii, c eterodocii snt n esen o categorie de czui i peniteni; czuii snt scoi de la comuniunea n taine

[144]
84

(deci nu le pot primi pn nu se ntorc), iar unii i n rugciuni, dar totui ei se afl nc n biseric i sub lucrarea ei. Eterodocii snt mai nstrinai de Biseric, desigur, dect cei czui; ei nu numai c pctuiesc, ci i contest biserica i lupta mpotriva ei. Cu toate acestea, relaia Bisericii cu ei rmne aceeai ca i n general cu cei czui, scoi de la Sf. mprtanie i de la comuniunea rugciunii, dar nu cu totul strini pentru biseric. Calea spre restabilirea comuniunii pierdute i prin aceasta i mntuirea venic, e pentru cei czui din comuniune aceeai ca i pentru orice czut. Ei trebuie nu numai s-i recunoasc grealele naintea Bisericii (adevrate), ci i s primeasc iertare de la Biseric, care singur are putere de a lega i a dezlega [145]. Din cele relatate conchidem c Biserica ortodox trebuie s mrturiseasc adevrul ortodox i n spaiul cretin eterodox, dar trebuie s-i pstreze n acelai timp identitatea Bisericii celei Adevrate i una. Chiar dac putem trece cu vederea unele lucruri ce in de formele exterioare i care, dup cum spune teologul S. Bulgacov, Snt create de oameni i pentru oameni, nu putem trece peste dogme, punnd adevrul nostru alturi de orice minciun eretic. Desigur, unii spun c romano-catolicii (sau chiar protestanii), nu snt eretici, ci doar schismatici, afirmaie fcut destul de des n cadrul, (sau n afara) conferinelor Micrii ecumenice, dar aceasta nu e nici pe departe aa. Schisma nseamn rupere, dar care nu are n vedere i alterarea adevrului dogmatic, ci este vorba mai mult de orgoliu i principii care ar putea fi depite prin dragoste i nelegere; dar din moment ce latinii au oficializat dogma eretic Filioque (lzon, 1274), apoi multe alte nvturi greite la conciliul din trident, ei au devenit eretici, de rnd cu macedonenii care de asemenea greeau n privina Persoanei Sfntului Duh; ei s-au opus n contradicie att cu Tradiia Bisericii, ct i cu Sf. Scriptur, lucru pe care nici un Sf. Printe nu l-ar fi accepat ca fiind normal i posibil de trecut cu vederea. n prezent, sub masca unei false iubiri cretine i n baza unui moralism occidental lipsit de spirit autentic cretin, se cam trece peste dogme i mai ales peste formularea concret i strict a lor. Se ncearc , printr-un nalt spirit speculativ, de a se da aa-

[145] Arhid. Prof. Dr. Voicu Constantin, Sfantul Ciprian si unitatea Bisericii, in AB, an. II (XLII), 1992,nr. 1012, p.36-57

85

numitele declaraii comune privind anumite nvturi de credin cretin, fr a se accentua prea mult deosebirile att de mari dintre aceste confesiuni cretine. Totul se bazeaz pe o formulare ct mai scolastic a nvturii, nct s poat mpca toate taberele. Pn la sfrit nu se rezolv nimic, cci Dumnezeu nu vrea o realizare a unirii cretine bazat pe relativism i interese politice sau materiale. N-a vrut o astfel de unire nici la Sinodul de la Constantz (1414-1418), nici la cel de la Ferara-Florena (14381439). Cci i atunci, ca i acum, se uit de faptul c Adevrul nu este conciliabil! Poate c ar trebui s avem mai mult trie a credinei i mai mult brbie pentru a apra ceea ce au aprat i Sfinii, adic credina Apostolilor. Nimic nu trebuie s ne momeasc: nici cltoriile n occident, nici dolarii occidentalilor. n acelai timp, nu trebuie s fim nici absurzi i nici exclusiviti. Noi deinem credina adevrat, dar avem n acelai timp, datoria sfnt de a o mprti i altora, cci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mrturisete spre mntuire (Rom. 10, 10). Fiica Dumnezeul pcii i al iubirii care are voina venic ca tot omul s se mntuiasc i la cunotina adevrului s vin (1 Tim. 2,4), s ne ajute pe toi cretinii s ne iubim unii pe alii, ca ntr-un gnd s mrturisim: pre Tatl, pre Fiul i pre Sfntul Duh, Treimea cea de o fiin i nedesprit.

86

CONCLUZII

n tratatul su despre teologia Sfntului Ciprian, Adhemar dAles mrturisea la un moment dat: misticismul este una din trsturile cele mai marcante n opera lui Ciprian, precum i armul acesteia cel mai profund. [146] i tot el spunea: dac geniul lui Ciprian nu este dect puin speculativ, n schimb este plin de arm, mistic i afectiv[147] Sfntul Ciprian ne vorbete n mod tainic i ptrunztor despre paternitatea divin, care ar fi incomplet fr maternitatea Bisericii. Chiar dac nu este ceva cu totul nou n gndirea Bisericii, n schimb rmne memorabil formula Sfntului Ciprian, din capitolul al aselea al tratatului su cel mai cunoscut De Ecclesiae Catholicae Unitate: Habere non potest Deum patrem qui Ecclesiam non habet matrem. [148] n cartea sa Despre instituiile divine, Lactaniu, trecnd n vedere primii scriitori latini ai cretinismului, se exprima astfel cu privire la Sfntul Ciprian: cei care ignoraser misticismul cretin, nu au putut gusta la el dect cuvintele, deoarece nvturile sale sunt mistice i destinate celor statornici n credin. [149]

[147] Ibidem, p. 84 [148] De Ecclesiae Catholicae Unitate, ed. Hartel, p. 214 [149] Lactantius, De Divin. Institut., V, PL. VI 551 B- 552

87

Unitatea Bisericii - una dintre ideile forta ale Sf. Ciprian. Aceasta unitate il are ca centru pe episcop. Cine nu e cu episcopul, nu e in Biserica. Evident, la randul lui, episcopul nu e episcop decat in Biserica. Episcopii trebuie sa fie uniti prin legea dragostei indivizibile si a intelegerii. Bisericile particulare sunt ramurile unuia si aceluiasi copac, care este Biserica una. Asa cum razele soarelui sunt multe, dar lumina e una, asa cum ramurile copacului sunt multe, dar puterea care le tine e una, asa cum paraiele care ies dintr-un izvor sunt multe, dar se pastreaza unitatea de origine, tot asa si Bisericile regionale sunt multe, dar ele stau pe temeiul unei singure Biserici. Biserica e comparata cu camasa cea necusuta a lui Hristos. Nimeni nu se poate mantui decat in Biserica. In afara de Biserica nu e mantuire. Sfntul Ciprian a fost un episcop stralucit, un temperament bland, dar ferm, o personalitate bisericeasca de autoritate si prestigiu. N-a fost intimidat nici de dusmanii lui, nici de episcopul Romei, nici de moartea martirica. A fost un scriitor putin original, dar talentat, clar, deseori avantat. Doctrina sa teologica se bazeaza pe Sfnta Scriptura si pe multe din ideile lui Tertulian. Unele din lucrarile sale, mai ales ascetice, sunt simple adaptari ale lucrarilor corespunzatoare ale lui Tertulian. Cel care se rupe de Biseric si se uneste adulterin cu altii si calc astfel promisiunile pe care le-a fcut Bisericii Nu poti s-L ai pe Dumnezeu ca Tat dac nu ai Biserica drept mam. Ideea sa cea mai scumpa - unitatea Bisericii - este actuala si astazi. Suii-va, frailor cei care cu osrdie v-ai aezat suiuri n inima i ascultai pe cel ce a zis: Venii sa ne urcm n muntele Domnului, n casa Dumnezeului nostru, care ne face picioarele noastre ca ale cerbului i ne pune ntru lucruri nalte ca sa biruim intru cale Lui(Isaia 2,3). Alergai cu cel ce zice: S ne srguim pn ce vom ajunge toi la mpreunarea credinei i a cunotinei lui Dumnezeu, la starea de brbat desavarit, la msura vrstei deplintii lui Hristos(Efeseni 4,13), care a fost botezat n cel de -al treizecilea an al vieii sale vzute si care a urcat pe cea de -a treizecia treapt a scrii

88

celei duhovniceti, cci Dumnezeu este iubirea. Lui se cuvine cntare, stpnire , putere, Lui care a fost, este i va fi pricina tuturor buntilor n veci vecilor[150]. AMIN.

89