Sunteți pe pagina 1din 21

Sf. Ciprian al Cartaginei.

Sf. Ciprian după numele său latinesc Thascius Caecilius Cyprianus, se naşte, probabil,

în jurul anului 200 la Cartagina, din părinţi păgâni şi bogaţi foarte probabil de origină berberă 1 .

Primeşte o educaţie aleasă, îşi face o cultură întinsă şi ajunge retor, calitate în care îşi creează numeroase legături şi se înconjoară de un deosebit prestigiu. După Sfântul Augustin, el este unul din cei mai importanţi mărturisitori ai Bisericii în Occident în primele secole ale creştinismului.

Viața sa a fost scrisă de ucenicul și diaconul său, Pontius, și s-a transmis în latină sub

numele de Vita Cypriani. S-au păstrat de asemenea și Actele proconsulare ale patimii sale dimpreună cu originalul autentic al interogatoriilor la care a fost supus 2 .

Sub influenţa preotului Caecilianus, Sf. Ciprian se converteşte, se botează, e hirotonit preot şi, la începutul anului 249, e făcut episcop, ca urmaş al lui Donat având, după aceea, ca preot şi episcop, o activitate scurtă, dar extraordinar de rodnică pentru Biserică 3 . Episcopatul său durează nouă ani, dar e plin de fapte, atitudini şi idei mari. Trecerea lui la creştinism nu s-a manifestat în scrierile sale prin izbucniri pasionate, ca acelea ale lui Tertulian ori Fer. Augustin,

ci prin moderaţie şi tenacitate, hotărârile luate odată în ce priveşte viaţa sa fiind definitive şi duse

într-o linişte înspăimântătoare, oarecum, până la moarte 4 .

La începutul anului 250, începe persecuţia lui Deciu, în timpul căreia Ciprian se refugiază în jurul Cartaginei, de unde îşi conduce Biserica prin scrisori şi oameni de încredere, în anul următor (251) apare problema celor căzuţi de la credinţă în timpul persecuţiei, problema lapsilor, care doreau să reintre în sânul Bisericii, folosindu-se mai ales de intervenţia mărturisitorilor, adică a acelor creştini care-L mărturisiseră pe Hristos în timpul persecuţiei, fuseseră închişi sau chinuiţi, dar scăpaseră. Sf. Ciprian ia măsuri potrivite impunând celor căzuţi, după gradul de apostazie: libellatici, sacrificaţi, thurificati, acta facientes, anumite perioade de penitenţă, care unora au părut prea severe. Nemulţumiţii au creat un partid rival, condus de

1 Sfântul Ciprian este considerat ca berber de mulți autori anglo-saxoni și francezi, între care istoricii Gabriel Camps și Eugène Guernier.

2 Sfântul Ciprian, Apologeţi de limba latină, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, PSB vol. 3, p. 402.

3 F. Cayre, Precis de Patrologie

4 Sfântul Ciprian, Apologeţi de limba latină, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, PSB vol. 3, p. 403.

,

t. I, (Paris, Tournai-Rome, 1927), p. 244.

diaconul Felicissimus. În acest partid intră şi cinci preoţi, foşti rivali ai Sf. Ciprian la episcopat. Unul din ei, Novat, se duce la Roma unde sprijină schisma lui Novaţian. Într-un sinod, Sf. Ciprian îi elimină din Biserică V pe turbulenţi. În timpul ciumei care pârjoleşte imperiul în 252- 254, Sf. Ciprian organizează o vadmirabilă asistenţă sanitară şi socială în eparhia sa, alinând nenumăratele suferinţe în vremea flagelului şi după aceea. Asistenţa sa duhovnicească, îndrumările sale prin epistole ca şi ajutorul său material, s-au dovedit a fi fost foarte necesare şi folositoare, iar în problema acelor lapsi, care se lepădaseră de Hristos de formă, ca să-şi salveze viaţa, a cerut autoritatea înaltei ierarhii pentru ca să se menţină adevărata cale de revenire la turma lui: pocăinţa, pe care a indicat-o de la început viitorul Sfânt martir 5 .

În 255 apare problema validităţii Botezului ereticilor. Se ştie că, asemenea lui Tertulian şi episcopilor din Asia Mică, Sf. Ciprian nu admitea Botezul ereticilor, în trei Sinoade din 256, la Cartagina, el se pronunţă pentru nevaliditatea acestui Botez. Din această cauză a intrat în conflict cu episcopul Ştefan al Romei, care susţinea validitatea Botezului ereticilor. Cu toate ameninţările lui Ştefan, Sf. Ciprian a rămas inflexibil din punctul său de vedere. Sub persecuţia lui Valerian. Ciprian e întâi exilat, în 257, la Curubis, pe malul mării. După un an, în 258, e rechemat, e arestat, e judecat şi decapitat la 14 septembrie, la Cartagina, dată când se face prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă. Nu trebuie confundat cu Sf. Ciprian, fostul vrăjitor, pomenit de Biserică pe 2 octombrie.

S-au păstrat documentele procesului lui sub numele de Actele procon-sulare ale lui Ciprian. El a fost confundat uneori de către scriitori sau Părinţii bisericeşti cu vrăjitorul şi martirul Ciprian de Antiohia.

Dar Sf. Ciprian este şi un preţios scriitor bisericesc. Om de acţiune mai mult decât de speculaţie, Sf. Ciprian n-are idei prea originale. Marele său maestru era Tertulian. pe care-1 citea zilnic după relatarea lui Ieronim (De v/m illustr., 53). Dar, spre deosebire de Tertulian, el scrie o limbă uşoară şi de o formă aproape perfectă. Ieronim apreciază limba, stilul şi ideile lui Ciprjan. ca fiind mai limpezi decât soarele (De viris ilustr., 67). Ciprian trece drept scriitorul bisericesc normativ până la Fer. Augustin.

5 Sfântul Ciprian, Apologeţi de limba latină, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, PSB vol. 3, p. 404.

Opera Sf. Ciprian se împarte în scrieri apologetice, disciplinare, morale şi scrisori. Scrieri apologetice: 1. Către Donatus (Ad Do/uititm), scrisă probabil imediat după convertire şi expunând sub formă de dialog evoluţia sa sufletească, până la primirea şi după primirea Botezului, numit „a doua naştere" (Cap. 4). îşi îndeamnă prietenul să-1 urmeze. Această scriere pregăteşte Mărturisirile Fer. Augustin. 2. Către Demetrian (Ad Demetrianum) 6 , adresată unui păgân pătimaş şi cutezător, care-i făcea pe creştini responsabili de toate nenorocirile care se abăteau asupra imperiului. Autorul arată că acuzaţiile lui Demetrian sunt fără temei şi, dacă se cere o explicaţie pentru nenorociri, aceasta este că nenorocirile în chestiune se datoresc îndărătniciei păgânilor de a îmbrăţişa creştinismul. Păgânii nu vor scăpa de pedeapsa veşnică. Dar ei se pot pocăi şi Dumnezeu îi va primi (cap. 24, 25). 3. Că idolii nu sunt zei (Quod idola dii non sint) 7 , colecţie de texte scoase din Octavius al lui Minucius Felix şi din Apologeticul lui Tertulian, pentru a dovedi neadevărul idolatriei şi adevărul creştinismului. 4. Dovezi către Oiiiiinus (Testimoniu ad Qui-rinwn), în trei cărţi scrise pe la 249-250. arată cu texte din Vechiul şi Noul Testament că legea iudaică a fost provizorie, că profeţiile Vechiului Testament s-au realizat în lisus Hristos. care este Dumnezeu, şi că virtuţile creştine şi credinţa sunt necesare. 5. Către Fortunat (Ad Fortunatiim de exhortatione martyrii) în care. cu texte biblice, îi îndeamnă pe creştini să fie tari în vreme de persecuţie. Această scriere şi cea anterioară sunt preţioase pentru cunoaşterea textului vechii Biblii latine.

Scrieri disciplinare şi morale: 1. Despre unitatea Bisericii universale (De catholicae ecclesiae unitate}, cea mai importantă şi mai originală scriere a lui Ciprian din categoria celor disciplinare. Scrisă în 250-252, înainte de reîntoarcerea lui Ciprian din ascunzătoarea în care se retrăsese în timpul persecuţiilor lui Deciu, ea combate schisma lui Felicissimus şi demonstrează, cu deosebită abilitate şi căldură, că idealul fiecărui creştin trebuie să fie unitatea în aceeaşi Biserică a lui Hristos pe întreg pământul. Sfâşierea Bisericii prin schisme nu poate fi iertată nici prin moarte martirică. Credincioşii trebuie să fie uniţi între ei. având-1 în centru pe episcop. „Nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, acela care n-are Biserica de mamă" (cap. 6). E un singur episcopat, care conduce o singură Biserică. Cap. 4, cu două variante, e socotit de romano-catolici ca fiind un temei pentru primatul papal, susţinere neadevărată, pentru că în acelaşi capitol autorul afirmă că Hristos „după înviere acordă Apostolilor putere egală". Despre unitate a fost citită de

6 Ad Demetrianum, Migne, P.L., IV, 544564.

7 Quod idoli dii non sint, Migne, P.L., IV, col. 564582.

Ciprian la Sinodul din 251 la Cartagina. 2. Tratatul său Despre cei căzuţi (De lapsis), citit în faţa sinodului 8 , a fost aprobat în unanimitate de sinod şi scris o dată cu aceea anterioară, după căderea în timpul persecuţiei lui Deciu, cei în cauză trebuie să facă penitenţă serioasă pentru a fi reprimiţi în Biserică. „Faceţi pocăinţă multă, arătaţi mâhnirea unui suflet în durere şi jale" (Cap. 32). Iar mărturisitorilor, care dădeau bilete de indulgenţă, pentru ca cei căzuţi să fie reprimiţi, autorul le spune: „Iertare de păcatele care s-au săvârşit împotriva Lui, poate să le dea numai Acela care a purtat păcatele voastre, care a suferit pentru noi, pe care Dumnezeu L-a dat pentru păcatele noastre" (Cap. 17). 3. Despre moarte (De mortalitate), o pastorală din 252, adresată credincioşilor pentru a-i încuraja şi mângâia în timpul ciumei. Răspunde la o seamă de nedumeriri ale creştinilor care mor de-a valma cu păgânii. E cea mai originală scriere a lui Ciprian din operele sale morale. 4. Despre fapta bună şi milostenie (De opere el eleemosynis) 9 îndeamnă la caritate. 5. Despre invidie şi gelozie (De zelo et livore) 10 combate pe adversarii săi roşi de păcate. 6. Despre ţinuta fecioarelor (monahiilor) (De habitu vergimim) 11 atrage luarea- aminte femeilor consacrate lui Dumnezeu să nu fie cochete şi pradă duhului lumesc. Imitată după Tertulian. Scrisă la 249. 7. Despre Rugăciunea domnească (De dominica oratione) 12 explică rugăciunea Tatăl nostru. Imitată după Tertulian. Scrisă la 252.

Scrisorile lui Ciprian sunt producţia sa literară poate cea mai de seamă şi documente istorice prețioase 13 și importante pentru înțelegerea evoluției dreptului canonic bisericesc și a eclesiologiei. Ele erau foarte preţuite de Ieronim şi Augustin. Colecţia întreagă cuprinde 81 piese, din care numai 65 aparţin lui Ciprian, celelalte fiindu-i adresate lui sau clerului din Cartagina. Ciprian însuşi făcuse dosare din corespondenţa sa. Scrisorile lui Ciprian au o mare importanţă pentru istoria timpului, pentru variatele şi interesantele probleme care se dezbat în

8 De lapsis, P. L., IV, 564-494.

9 De opere et eleemosynis, Migne, P.L., IV, 601622. 10 De zelo et livore, P.L., IV, 638652. 11 De habitu virginum, Migne, P.L., IV, 440464, luând ca model tratatul De virginibus velanilis, de Tertuliun. 12 De oratione dominica, Migne, P.L. IV, col. 521544 (la Tertuliun fiind De orationc şi De bono patientiae, Migne, P.L., IV, col. 622638. 13 Scrisoarea Sfântului Ciprian (Epistula LXVIII) adresată papei Ștefan I precizează, de exemplu, numele primului episcop de Arles cunoscut în istorie: episcopul Marcianus: „Fratele Ciprian lui Ștefan. Colegul nostru Faustinus din Lyon, un frate care ne este foarte drag, mi-a scris în două rânduri spunându-mi că Marcianus, care este la Arles, aduce asupra creștinilor care se pocăiesc [după abjurarea din timpul persecuțiilor, n.n.] foarte grava acuzație de erezie. Deși slujitorii lui Dumnezeu se pocăiesc, suferă și imploră Biserica cu lacrimi, suspinuri și durere, ei își văd refuzate mângâierea și ajutorul pietății divine și a milei Părintelui. Deși sunt răniți, ei nu au dreptul să-și mângâie rănile, ci sunt lăsați pradă lupilor și aruncați în fața diavolului neavând dreptul de a veni să-și tămăduiască rănile și fiind fără nădejde de mângâiere și de împărtășire.”

ele, pentru caracterizarea persoanei autorului. Temele dogmatice, îndeosebi eclesiologice, sunt deseori puse şi soluţionate definitiv. Biserica e alcătuită din episcop, din cler şi din toţi cei ce stau în ea (Scris. 33, 1). Episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop. Cine nu e cu episcopul, acela nu e în Biserică (Scris. 66, 8).

Stilul oratoric și literar al sfântului Ciprian a devenit celebru mai ales datorită poetului

Prudențiu (Aurelius Prudentius Clemens) 14 . Până la Fericitul Augustin (354-430), Ciprian al Cartaginei a fost modelul de necontestat al scriitorilor latini. Scrierile sale complete au fost publicate de multe ori, și traduse integral sau fragmentar în multe limbi.

Sfântului Ciprian i s-au atribuit şi opere care nu i-au aparţinut.

Doctrina Sfântului Ciprian cuprinde câteva puncte importante dintre care unele au fost

relevate.

Trăind ca adevărat candidat la moarte într-o epocă în care creştinii au fost supuşi, la scurt interval, la două prigoane groaznice — a lui Deciu şi a lui Valerian —, s-a spus, şi pe drept cuvânt, că el nu cunoştea în afară de bogata literatură latină veche, profană, decât Biblia şi scrierile lui Tertulian, care i-au fost sprijin şi întărire în marşul său către moarte: «Da magistrum» zicea el când cerea una din cărţile marelui înaintaş pentru lectura sa zilnică, alături de Scripturile sfinte 15 .

Evidenţiind puternica legătură între Sfântul Ciprian al Cartaginei (sec. III) şi predecesorul şi totodată cel căruia acesta i se adresa cu apelativul maestrul, adică Tertulian, teologul grec S. Papadopoulos, de la Universitatea din Atena, reflectase asupra unui aspect particular al acestei relaţii, afirmând cu tărie că „în persoana Sfântului Ciprian al Cartaginei, teologia depăşeşte exclusivismul lui Tertulian şi conştientizează sobornicitatea (κατολικτητα)

ei

corespundea marelui său dascăl ”

nelăsând desigur la o parte, crezul că „totuşi, duhul Sfântului Ciprian a avut o latură care

”,

16

14 Prudențiu (Aurelius Prudentius Clemens) îi consacră sfântului Ciprian poemul Peristephanon 13, în care vorbește despre convertirea, despre elocvența și despre martiriul sfântului. Și poetul Ennodius îi consacră un Imn (1,

12).

15 Pierre de Labriolle, Histoire de la Litetatuie latine chretienne, ed. a Ii-a (Paris, 1924), p. 178.

16 Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. I, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2006, p. 406

Sfântul Ciprian rămâne în istoria Bisericii creştine un exemplu unic, dacă ne gândim la faptul că, devenise omul pe care astăzi îl percepem, pe parcursul unei perioade extrem de scurte, de doar doisprezece ani, de la botezul său, în anul 246 şi până la momentul martiriului său, în 258. În această perioadă, Sfântul Ciprian a realizat o adevărată teologie şi teologhisire a vieţii şi a slujirii aproapelui, demonstrând, fără echivoc, ce înseamnă a fi creştin, a-l iubi pe Hristos, a construi şi conduce Biserica Lui pe pământ. „Demn de admirat este faptul că, pe lângă scurtul său stagiu în Biserică, încă din anul 250 a fost acceptat drept cel mai autentic purtător al Tradiţiei bisericeşti, precum şi puternic vas ales, prin care Sfântul Duh a fpcut ca Biserica să depăşească cutremurătoarea criză a vremii.” 17

Stylianos Papadopoulos pune în evidnţă trei asemenea premise, de la care porneşte, în viziunea sa, întregul spectru al teologiei Sfântului Ciprian. Bineînţeles că acestea trei, vor fi fost corelate pe parcurs cu influenţele puternice care au decurs din diferitele probleme ivite în sânul comunităţii cartagineze. Dar să pornim de la enumerarea lor în prealabil, dată de teologul de la Atena, urmând ca mai apoi să desluşim urmele fiecăreia, pe parcurs. Aşadar, în concepţia autorului grec, teologia ciprianică pleacă de la trei premise principale: în primul rând, este vorba de stăruinţa în Tradiţie şi distingerea clară între adevăr şi cutumă bisericească (Ep. 74, 9). Mai apoi, în al doilea rând prezentarea gândirii sale ca interpretare a Scripturii şi folosirea excepţional de redusă a gândirii extrabisericeşti, şi în cele din urmă, conducerea şi iluminarea Sfântului Duh. Toate acestea sunt strâns legate de un scop principal, care rezidă din întraga operă ciprianică: „ca toţi marii Părinţi şi Învăţători, fără excepţie, înalţă şi el problema practică, la nivel de problemă teologică.” 18

Teologia Sfântului Ciprian al Cartaginei nu este una a fineţurilor sau profunzimii interpretării, nici una de amploare, dar este o teologie a practicianului, a pragmaticului. Teologia ciprianică se evidenţiază în primul rând prin echilibrul de care a dat dovadă, ceea ce a condus la renumele de care s-a bucurat întreaga provincie a Africii romane, în vremea Sfântului Ciprian şi multă vreme după aceea: „locul Africii în definirea dogmei creştine, fără îndoială, nu fusese atât de predominant, precum devenise sub Ciprian, căruia i se adresau chiar şi comunităţile creştine

17 Ibidem.

18 Idem ibidem.

din Spania, din Galia, din Roma, inclusiv din Capadocia.” 19 Toate acestea l-au făcut pe teologul Victor Saxer să exprime următoarea convingere: „Sfântul Ciprian nu a fost nicidecum un teoretician care să-şi construiască doctrina sistematic. Nu fusese nicidecum un exeget într-ale Scripturii. Nu fusese nici măcar un apologist, care să-şi apere învăţăturile înaintea păgânilor, iudeilor sau ereticilor. În schimb, a fost un păstor al sufletelor ”

20

Chiar dacă Sfântul Ciprian a fost, în primul rând, un om al acţiunii, al aplicabilităţii, al transpunerii în practică a idealului creştin, şi nu atât de mult un om al analizei teologice, al exegezei, al profunzimii, spectrul teologiei sale este unul care cuprinde majoritatea temelor fundamentale ale vieţii creştine. În acest sens, teologul Adhemar d’Alès îşi începe monumentala sa lucrare despre teologia Sfântului Ciprian, cu o primă carte, intitulată sugestiv Dumnezeu şi omul. Fundamente ale doctrinei. Să nu uităm faptul ca Sfântul Ciprian aşterne pe hârtie teologia unei Biserici în nevoi, unei Biserici sub stare de asediu, aproape continuu, şi în acelaşi timp o Biserică în căutare de definire, în curs de aşezare pe un făgaş teandric firesc. Astfel că, din tratatele Sfântului Ciprian şi din epistolele sale, se naşte o teologie a acţiunii, dar nu a oricărui tip de acţiune, ci a unei acţiuni imediate, a prezentului epocii. Vom încerca în câteva pagini, să sintetizăm cele mai importante puncte ale teologiei ciprianice, evidenţiind pe cât posibil, ceea ce este novator, dar şi prezenta anumitor carenţe, unde va fi cazul.

1. Dumnezeu (Deus) şi omul.

Atunci când apelează la numele de Deus, Sfântul Ciprian face referire, cu precădere, la Dumnezeu Tatăl. Spre exemplu, avem citatul următor, din epistola LXXIII, 21: „Quibus nec Pater Deus nec Filius Christus nec Sanctus Spiritus nec fides nec Ecclesia ipsa communis est” sau, în aceeaşi epistolă este scris: „cum plena et sincera Dei Patris et Christi et Spiritus Sancti cognitione.” 21 După cum este folosit termenul în cele două citate, reiese, în mod evident, folosirea acestuia pentru a desemna persoana Tatălui. În capitolul întâi al tratatului de referinţă al Sfântului Ciprian, De Ecclesiae Catholicae Unitate, citim următoarea menţiune: „ne qui

19 Yvette Duval, Sur les conciles africains anterieurs a Cyprien, în Revue des etudes augustiniennes, 49 (2003),

239-251, p. 250 20 V. Saxer, Vie liturgique et quotidienne à Carthage vers le milieu du III siècle ( Le témoignage de Saint Cyprien et ses contemporains d’Afrique), Pontificio Instituto di Archeologia Cristiana, Città del Vaticano, Roma, 1969, p.

185

21 S. Thasci Caecili Cypriani, Opera omnia, ediţia Guilelmus Hartel, Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum

Latinorum, vol. III, Vindobonae, pars I, 1868; pars II şi III, 1871. Aici pars II, p. 795

22 Cu toate

acestea, uzanţa termenului în acest sens nu este una exclusivă, deoarece, în cartea a doua din

Testimonia ad Quirinium, apare expresia Quod Deus Christus. Aşadar, Deus este folosit atât pentru Tatăl, cât şi pentru Fiul.

Christum sapientiam Dei Patris induimur, minus sapere in tuenda salute videamur

Omul este creţia lui Dumnezeu, încoronarea creaţiei divine, căruia Dumnezeu i-a dăruit suflet viu: în epistola LXXIV ni se vorbeşte despre Adam, protopărintele nostru, „ante eum Deus plasmauit, tunc insufflauit in faciem eius, flatum vitae.” 23

Astfel că, bogat fiind prin calităţile sale naturale, proprii firii sale umane, şi pe lângă

acestea, îmbogăţit prin darurile harice, Adam se face pe sine răspunzător, de căderea din această stare binecuvântată. Încă din acel moment, oricare fiinţă umană se va fi născut, primeşte prin

recens natus nihil peccavit, nisi

quod secundum Adam carnaliter natus contagium mortis antiquae prima nativitate contraxit. 24 Duşmani din ce în ce mai puternici se vor ivi treptat, pe întreg parcursul vieţii sale. Dumnezeu dăruieşte omului darul nepreţuit al mântuirii, un dar nepreţuit, care vine să-l sprijine pe om în lupta sa contra atâtor duşmani, un recurs la care omul poate face apel, în care îşi poate aşeza, necontenit, încrederea. Este vorba despre pronia dumnezeiască, iar prin intermediul acesteia, Dumnezeu îşi manifestă iubirea pentru creaţia Sa, neabandonând pe fiii săi. 25

naştere, urmările actului adamic, păcatul strămoşesc: „Infans

Între ideile care se aşează preponderent în rândurile scrierilor Sfântului Ciprian, cu privire la om şi la resorturile legăturii acestuia cu Dumnezeu, este aceea a noii vieţi, pe care creştinul o dobândeşte prin taina Sfântului Botez. Ideea aceasta, mult dragă sufletului ciprianic,

22 Cyprian, De lapsis and De ecclesiae Catholicae Unitate, text and translation by Maurice Bevenot, S. J., Oxford, At the Clarendon Press, 1971, p. 56. Bevenot corectează forma greşită a verbului, astfel că vom avea în loc de

induimur, verb la diateza pasivă, induimus, formă verbală la diateza activă, persoana I, pl. Traducerea: „astfel, după ce ne-am însuşit înţelepciunea prin Hristos, să facem aşa încât a nu ne pierde mântuirea înaintea lui Dumnezeu Tatăl ”

Ep. LXXIV, 7, Hartel, p. 804, Bayard, vol. II, p. 283. Traducerea: la început Dumnezeu l-a plăsmuit (n.n. pe ”

Adam), după care îi dăruise suflet viu

24 Ep. LXIV, 5, Ed. Hartel, p. 720, ed. Bayard, vol. II, p. 216. Traducerea: copilul, care nou născut fiind, fără a comite vreun păcat, a primit ca şi descendent al lui Adam, vina strămoşului său

25 Despre pronia dumnezeiască găsim numeroase referinţe în opera ciprianică, iată doar câteva: De opere et eleemosynis (Hartel, I, p. 373), Ep. XLVIII, 3-4 (Hartel, p. 607 şi 608), Ep. LXI, 1-2 (Hartel, p. 695), etc.

23

prinde faşă încă din momentul convertirii sale la creştinism, moment descris în pagini de o rară frumuseţe şi exprimare, în tratatul său Către Donatus. 26

2. Sfânta Treime în viziune ciprianică

Sfânta Treime este strâns legată de relaţia om – Dumnezeu. Şi spunem aceasta deoarece, în viziunea Sfântului Ciprian, trinitatea persoanelor divine se manifestă în diversitatea, în multitudinea tipurilor relaţionare care unesc pe fiecare din Persoanele treimice, cu omul reînnoit prin Botez. Această renaştere spirituală, îi dă omului posibilitatea de a rosti numele de Tatăl (rostirea rugăciunii Tatăl nostru) 27 , deoarece omul renăscut la o viaţă nouă, prin Botez, este de acum înainte fiu al Tatălui din ceruri (cf. Ev. după Ioan, I, 11-12; Deut. XXXIII, 9; Ev. după Matei, XXIII, 9; VIII, 22). Copii ai Tatălui, suntem chemaţi a moşteni viaţa veşnică, prin asumarea a ceea ce Fiul a făcut pentru noi. Copii ai Tatălui, şi în acelaşi timp temple ale Duhului Sfânt. În mâinile noastre stă a arăta acestea, a ne arăta demni de a fi purtători ai Duhului Sfânt, şi de a nu lăsa să pătrundă în inimile noastre, numai ceea ce este spiritual şi ceresc. 28

Persoana Duhului Sfânt reprezintă, în mod particular, cea care pune pecetea divină pe cel nou botezat, este prezentă în act în taina Mirungerii. Sfântul Ciprian distinge în mod expresiv această taină de taina Botezului. În epistola LXXIII ne aminteşte că după propovăduirea evangheliei în Samaria de către diaconul Filip, apostolii Petru şi Ioan veniseră să desăvârşească opera acestuia de evanghelizare, prin punerea mâinilor peste cei deja botezaţi, pentru a le transmite Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor, cap. VIII).

Unitatea în treime a Persoanelor este precis afirmată: „De Patre et Filio et Spiritu Sancto scriptum est: Et tres unum sunt.” 29 Dificultatea în epocă era de a se putea defini şi raporta, în mod corect, la teologia trinitară, datorită celor doi poli existenţi deja, şi anume, monarhianismul

26 Sfântul Ciprian, Către Donatus,în Apologeţi de limbă latină, Ed. Instit. Biblic si de misiune al B.O.R., Buc.,

1981, p. 417: „Dar, după ce cu apa renăscătoare mi-am spălat petele din trecut şi-n inima curăţită de păcate a pătruns lumina purificatoare, după ce cu ajutorul Duhului Sfânt a doua naştere m-a transformat într-un om nou, ca prin minune mi se părea că deodata îndoielile mi se spulberă, cele închise se deschid, cele întunecate se luminează ”

27 De Dominica oratione, 9. Acest tratat al Sfântului Ciprian, rămâne tratatul de referinţă pentru explicarea rugăciunii Tatăl nostru.

28 Adhemar d’Ales, La théologie de Saint Cyprien, Paris, 1922, p. 25

29 Sancti Cypriani, De Ecclesiae Catholicae Unitate, 6, ed. Hartel, p. 215. Traducere: Despre Tatăl Fiul şi Duhul

Sfânt este scris: Şi cei trei una sunt

unitate în treime: „Sacrificium Deo maius est pax nostra et fraterna concordia et de unitate Patris et Filii et Spiritus

În tratatul Despre Rugăciunea Domnească, se afirmă de asemenea, această

Sancti plebs adunata” ( De Dominica oratione, 23, ed. Hartel , p. 285).

lui Sabelie şi triteismul. Avantajul episcopului Ciprian fusese acela de a se menţine strâns legat de tradiţie, fără a filosofa asupra crezului său. Deşi s-a crezut în trecut că Sfântul Ciprian ar fi autorul tratatului De Trinitate, atribuit astăzi lui Novaţian, în prezent, datorită precizărilor Sfântului Ieronim, problema este clarificată.

Într-o conferinţă susţinută în anul 2003, prof. Franz Mali, de la Universitatea din Fribourg (Elveţia), sublinia lipsa unei reflexii sistematice asupra pnevmatologiei Sfântului Ciprian, dar în cadrul căreia subliniase, extrem de obiectiv, liniile majore ale doctrinei ciprianice despre Sfântul Duh, ajungând astfel să definească inclusiv lacuna cea mare a acestei laturi a teologiei episcopului african. În viziunea prof. Mali, aceasta s-ar constitui în lipsa absolută de trimiteri sau referinţte ale Sfântului Ciprian, la celălalt mijlocitor, un altul care, de altfel, pătrunde în opera şi adevărul lui Hristos şi care-l mărturiseşte. 30 Spre deosebire de Tertulian, Sfântul Ciprian evită întru totul discursul asupra paracletului, probabil în încercarea de a se delimita de montanism. 31 În cele din urmă, autorul conferinţei scoate în evidenţă o latură importantă a doctrinei ciprianice despre Sfântul Duh, şi anume doctrina pnevmatologică în interpretarea riturilor de iniţiere. Potrivit Sfântului Ciprian, nici Botezul, nici harul nu le deţin ereticii, deoarece nu-l au pe Duhul Sfânt (Ep. 69 şi 72).

Teologul Adhemar d’Ales, afirma în legătura cu acestea, faptul că: „Ciprian, teolog al Trinităţii, nu are originalitatea puternică a lui Tertulian şi nici eleganţa abundentă a lui Novaţian; dar el rămâne mult mai sobru şi mai sigur.” 32

3. Puncte de reper mai importante în hristologia ciprianică.

Iisus Hristos este Înţelepciunea lui Dumnezeu 33 , prin Care toate s-au făcut. În acelaşi timp, El este Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, Salvatorul umanităţii 34 , Cel care mediază, cel

30 Prof. Franz Mali, Pneumatologie et ecclésiologie chez Cyprien de Carthage, conférence 2003. Autorul menţionează, în original : « il y manque une réflexion systématique de la pneumatologie chez St Cyprien ». Ensuite il observe que : « la lacune la plus remarquable dans la pneumatologie de Saint Cyprien est certainement la manque absolue des renvoies ou des références à « l’autre intercesseur », qui introduit à l’ouvre et à la vérité du Christ et qui rend témoignage pour lui ». Et aussi il est intéressant à observer que, « à la différence de son « maître » – c’est-à- dire Tertullien – Cyprien s’abstient totalement du discours sur le « paraclet », fait, qu’on peut expliquer probablement par l’intention de Cyprien de ne pas faire penser nulle part au montanisme. Par ailleurs, il interprète l’Esprit dans l’Ecriture presque toujours comme l’Esprit Saint, quelques fois même là où il s’agit d’abord de l’esprit humain… »

31 Prof. Franz Mali, Pneumatologie et ecclésiologie chez Cyprien de Carthage, conférence 2003.

32 Adhemar d’Ales (1922), p. 11

33 Testimonia ad Quirinium, II, 1. 2

care va judeca, Împăratul lumii, El rămâne cel care ia asupra sa păcatele oamenilor. 35 Iată, aşadar, numeroase apelative ale Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevarat, născut cu trup din Fecioara Maria. 36

În tratatul său despre foloasele răbdării, intitulat De bono patientiae, redactat în jurul anului 256, Sfântul Ciprian subliniază şi dezvoltă cu insistenţă, exemplul incomparabil pe care ni l-a oferit Mântuitorul Iisus Hristos, învăţând foloasele şi preceptele răbdării, prin faptele Sale:

„tot parcursul terestru al Fiului lui Dumnezeu a fost marcat de pecetea acestei virtuţi, de la Întrupare, în urma căreia se pogorî din ceruri, luase trup omenesc, şi totodată, luase asupra sa păcatele oamenilor, şi pâna la moarte, pe care o acceptă, fără de păcat fiind, pentru mântuirea noastră.” 37

Foloasele şi uzanţa răbdării le-am putut vedea în toate actele vieţii sale pământeşti. Teologul d’Ales se opreşte, în lucrarea sa, la rememorarea tuturor acestor momente caracteristice ale vieţii Mântuitorului Hristos, bazându-se pe texte ciprianice, tocmai spre a evidenţia încă o dată, insistenţa Sfântului Ciprian asupra exemplului edificator al vieţii Mântuitorului Hristos. Pentru ca, în cele din urmă, „în învierea lui Hristos, creştinul să vadă principiul şi dovada propriei sale învieri.” 38 Dumnezeu Tatăl îl trimise pe Fiul în lume spre a salva lumea de păcat şi spre a-i reda acesteia viaţa cea veşnică. Fiul acceptase să se numească Fiu al Omului, pentru a ne face pe noi copii ai lui Dumnezeu, „El fusese rănit şi prin aceasta ne-a vindecat nouă rănile, se făcuse rob spre a ne reda nouă libertatea, suferise moartea pe cruce spre a ne da posibilitatea învierii noastre. Acestea sunt marile şi nepreţuitele daruri ale iubirii divine faţă de noi.” 39

În acea epocă a recentei rememorări a patimilor Mântuitorului Hristos, lumea se convertise ascultând predica apostolilor, care reaminteau profeţiile în tot ceea ce se petrecuse legat de acţiunile vieţii, morţii şi învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

În câteva formulări, nefericite de altfel, privitoare la hristologia sa, Sfântul Ciprian a lăsat locul interpretării, al bizareriei teologice, după cum foloseşte termenul în exprimarea sa,

34 Testimonia ad Quirinium, II, 5.

35 Ep. LV, 18 (ed. Hartel, p. 637)

36 Despre maternitatea Sfintei Fecioare aflăm date în aceiaşi carte a mărturisirilor către Quirinium II, 9.

37 Adhemar d’Ales (1922), p. 3

38 Ideea paulină reluată aici şi de Sfântul Ciprian, De Dominica oratione, ed. Hartel, p. 292, De mortalitate, ed. Hartel, p. 310, Ep.LXIII, 16, ed. Hartel, p. 714, Ep. LXIV, ed. Hartel, p. 720

39 Adhemar d’Ales (1922), p. 5

chiar teologul d’Ales, cel care s-a ocupat îndeaproape de teologia episcopului martir. Din motive obiective, nefiind nici locul, nici obiectul acestui studiu, nu insistăm asupra subiectului. Încheiem cu vorbele aceluiaşi teolog catolic care spunea că „putem găsi, de altfel, aceleaşi greşeli, şi încă şi mai mari, nu numai la Tertulian, care scrisese de asemenea la Cartagina, cu treizeci de ani mai devreme, dar cu precădere la sărmanul Novaţian, care, chiar şi în timpul lui Ciprian, reprezenta la Roma, autoritatea catehetică a vremii.” 40

Sfântul Ciprian rămâne admirabil în a sa hristologie, în special atunci când se lasă pradă sufletului său, altfel spus, când lasă sufletul să vorbească, suflet plin de iubire pentru Hristos şi Biserica Sa. Fiul lui Dumnezeu trăieşte în membrele acestui trup, care este Biserica. Adhemar d’Ales mărturiseşte faptul că exemplele nu contenesc, ci mai degrabă curg din abundenţă. Ne aminteşte într-un moment al discursului său teologic, de unul singur, petrecut în timpul episcopatului lui Ciprian: numeroase scaune episcopale, aflate în regiunea Numidiei, una din cele trei regiuni care alcătuiau, din punct de vedere administrativ, nordul Africii, aşadar numeroase episcopii ale locului, fuseseră devastate de o incursiune barbară. Creştinii, în majoritatea lor fuseseră luaţi captivi. În aceste condiţii, Sfântul Ciprian, împrumutând limbajul predicii pauliniene, arată cum aceste temple ale lui Hristos fuseseră profanate, şi mai degrabă, arată pe Hristos ca suferind în trupurile acelor barbaţi şi femei, captivi în mâinile barbarilor. De îndată episcopul Ciprian organizase o colectă, necesară răscumpărării celor captivi, cărora le trimite şi o scrisoare, o adevărată epistolă de încurajare, în acele momente dificile în care se aflau: „In captivis fratribus nostris contemplandus est Christus et redimendus de periculo captivitatis, qui nos redemit de periculo mortis ”

41

4. Ecclesia în viziunea Sfântul Ciprian.

Din punct de vedere strict al eclesiologiei creştine, Sfântul Ciprian al Cartaginei rămâne în istoria Bisericii, drept unul dintre primii întemeietori ai acesteia. Eclesiologia ciprianică este una de caz, ea fiind alcătuită, în marea ei parte, în urma dezvoltării şi apariţiei problemelor şi dezbaterilor în sânul Bisericii creştine, încă din primele momente ale existenţei acesteia. Mgr

40 Adhemar d’Ales (1922), p. 7

41 Ep. LXII, 3, Ed. Hartel, p. 699

Victor

circumstanţe

Saxer

spunea:

42

„eclesiologia

Sfântului

Ciprian

a

fost

formulată

în

funcţie

de

Trebuie precizat faptul că, două dintre cele mai dragi teme la Sfântul Ciprian, se constituie în, pe de o parte, tema disciplinei – disciplina, iar pe de altă parte, tema unităţii Bisericii, a originii acestei unităţi şi a întregii teologii care, în cele din urmă, îşi găseşte resursele şi se alimentează din acest mister al unităţii Bisericii creştine, răspândite pe faţa pământului. Aşadar, încă din primele clipe ale episcopatului său, Sfântului Ciprian i se deschise larg poarta atâtor probleme, care cereau răspuns şi rezolvare imediată, pentru a nu periclita însăşi existenţa Bisericii. De acum înainte, ocaziile de a se pronunţa vizavi de o chestiune stringentă sau alta, cu privire la disciplină, ascultare, ierarhie, taine, schismă, vor fi nenumărate. Pentru aceasta, episcopul de Cartagina va face apel neîncetat, la numeroase autorităţi: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, inspiraţia divină, pe de o parte, la Biserica universal răspândită, sinoadele episcopale, pe de altă parte. În aceast recurs al ideilor, d’Ales afirma faptul că: „pentru a ne putea organiza o privire de ansamblu asupra gândirii religioase a Sfântului Ciprian, nimic nu ar fi mai oportun decât de a preciza atitudinea sa faţă de toate aceste diverse autorităţi şi de a evidenţia modalitatea în care ele se armonizează în sufletul său.” 43

Autoritatea Scripturii la Sfântul Ciprian, după cum am mai precizat, rămâne absolută. În privinţa Tradiţiei, acesta distinge între tradiţia divină, care rămâne neschimbată, şi tradiţia umană, care poate fii pusă în discuţie de sinoade. Din păcate, şi aceasta este încă una din carenţele operei ciprianice, autorul ei nu precizează nici un criteriu decisiv despre originea celor două tradiţii, potrivit concepţiei sale. Iar în privinţa inspiraţiei divine, aceasta pare a fi primită ca pogorându-se pur şi simplu din cer, fără ca primitorul ei să se menţină în gardă, vizavi de posibilele false viziuni.

Unitatea Bisericii îl are ca centru pe episcop. Cine nu e cu episcopul, nu e în Biserică. Evident, la rândul lui, episcopul nu e episcop decât în Biserică. Episcopii trebuie să fie uniţi prin legea dragostei indivizibile şi a înţelegerii! Bisericile particulare sunt ramurile unuia şi aceluiaşi copac, care este Biserica una. Aşa cum razele soarelui sunt multe, dar lumina e una, aşa cum ramurile copacului sunt multe, dar puterea care le ţine e una, aşa cum pâraiele care ies din-tr-un

42 Victor Saxer (1969), p. 29

43 Adhemar d’Ales (1922), p. 211

izvor sunt multe, dar se păstrează unitatea de origine, tot aşa şi Bisericile regionale sunt multe, dar ele stau pe temeiul unei singure Biserici. Biserica e comparată cu cămaşa cea necusută a lui Hristos. Nimeni nu se poate mântui decât în Biserică, în afară de Biserică nu e mântuire.

În primul său tratat, Ad Donatus, Sfântul Ciprian arată Biserica drept „port al mântuirii”: „aşadar există o singură linişte plăcută şi statornică, o singură sansa puternică şi întreagă: smulgerea din vârtejul veacului agitat şi stabilirea în portul odihnitor al mântuirii.” 44

O imagine preponderentă în ecclesiologia Sfântului Ciprian este imaginea Bisericii drept casă, Biserica este casa sufletului uman. Este o imagine familiară episcopului cartaginez.

Biserica este casa credinţei, unde nicidecum nu trebuiesc a se vădi necredinţa şi neîncrederea în cele făgăduite de Dumnezeu poporului Său. Epistola LXIX rămâne definitorie în acest sens. 45 Această epistolă, alături de tratatul Despre unitatea Bisericii universale, rămân cele două laude de seamă ale unităţii Bisericii adresate de Sfântul Ciprian. Imaginea Bisericii drept casă a unităţii, care nu se poate diviza sau împărţi: în cuprinsul epistolei LXIX, 4 Ciprian citează

versetul din Ieşire 12, 46: „să se mănânce în aceeaşi casă; să nu lăsaţi pe a doua zi

”, precum şi

 

iar

pe tatăl tău, pe mama ta, pe fraţii tăi şi pe toţi cei din familia

din cartea Iosua, 2, 18, 19: „ tatălui tău să-i aduni în casa ta ”

asupra capului lui

de va ieşi cineva afară pe uşa casei tale, sângele aceluia să fie

Aşadar, va trebui să ne situăm permanent în interiorul casei, adică al

şi

Bisericii. De aici izvorăsc alte imagini ale Bisericii: arca lui Noe, imagine raportată de Ciprian în contextul următor, incluzând în textul aceleaşi epistole LXIX, textul biblic de la I Petru 3, 20-21, arătând prin aceasta că textul vădeşte unicitatea Bisericii, şi că numai cei aflaţi în interiorul Bisericii se vor mântui: „care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui

Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos.” (I Petru 3, 20-21) Sfântul Ciprian subliniază formula in arca, pentru a arăta faptul că nu putem primi botezul decât în interiorul Bisericii şi nicidecum în afara ei. Dar acestea se încadrează, deja, în cadrul altei dispute purtate la vremea sa, şi anume cea privitoare la validitatea botezului ereticilor, nulă de altfel, în viziune ciprianică.

44 Sfântul Ciprian, Către Donatus, în Apologeţi de limbă latină (1981), p. 423 45 „Sed inseparabilis aduque individuae domus unitatem tenere manifestat Scripturae divinae fides 4 în ed. Bayard, vol. II., p. 241)

” (Ep. LXIX,

Biserica lui Hristos, ca şi mamă a creştinilor, şi în acelaşi timp ca şi mireasă a Fiului lui Dumnezeu întrupat, constituie o altă imagine profund prezentă în opera ciprianică. În capitolul

şase al celui mai cunoscut tratat al său, De Unitate Catholicae Ecclesiae, Sfântul Ciprian prezintă Biserica astfel: „mireasă a lui Hristos, este curată şi neprihănită, nu poate fi adulteră, o singură casă cunoaşte, cu castă pudoare păzeşte jurământul unui singur pat. Ea ne păstrează lui

Dumnezeu, ea rezervă împărăţia Domnului pentru fiii ei

Cine nu are ca mamă Biserica, nu

poate avea pe Dumnezeu ca tată” 46 , formulă care l-a consacrat pe Sfântul Ciprian. Despre maternitatea Bisericii la Sfântul Ciprian, s-au scris numeroase studii, între care menţionăm două mai însemnate. 47

O ultimă imagine-simbol a Bisericii, prezentă la Sfântul Ciprian, este aceea a Bisericii ca şi trup, iar creştinii constituindu-se în membrele acestui trup. Această simbolistică este în strânsă legătură cu cea anterioară, cele două imagini-simbol completându-se reciproc.

5. Unitatea Bisericii şi Sfintele Taine.

Tema unităţii Bisericii, asupra căreia a insistat atât de mult episcopul cartaginez, pe tot parcursul episcopatului său, rămâne cea mai importantă în eclesiologia ciprianică, eclesiologie care se dovedeşte strâns legată de Sfintele Taine ale Bisericii, în special de taina Sfântului Botez.

Prof. Franz Mali amintea de uzanţa versetului din Cântarea Cântărilor, 4, 12: „eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit”- hortus conclusus soror mea sponsa, fons signatus, putens aquae vivae. Sfântul Ciprian interpretează astfel acest verset, în Epistola LXIX, 2: „dacă mireasa lui Hristos, Biserica, este o grădină închisă, un lucru închis nu poate fi deschis de către străini şi profani, dacă ea e o fântână pecetluită, aceştia nici să

şi dacă este izvor de apă vie, unic şi în interior, cel care se

găseşte în afară, nu poate fi viu şi sfinţit de această apă, deci numai cei ce sunt înlăuntrul

Bisericii, se pot folosi de ea şi pot să bea.” (Epistola 69, 2) Astfel că, în conformitate cu

bea nu pot, nici să primească pecetea

46 Sfântul Ciprian, Despre unitatea Bisericii, în Apologeţi de limbă latină, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Buc., 1981, p. 438 47 Joseph C. Plump, MATER ECCLESIA, An Inquiry into the Concept of the Church as Mother in Early Christianity, The Catholic University of America Press, Washington D.C., 1943, Edited by Johannes Quasten, 150 p., şi, de asemenea Aimable Musoni, HABERE IAM NON POTEST DEUM PATREM QUI ECCLESIAM NON HABET MATREM (De Unitate 6), La maternité ecclésiale chez Cyprien de Carthage et ses implications théologiques, Pour un procès de réception dans l’Église antique, Romae 2002, 117 p.

eclesiologia ciprianică, nu poate fi botezat decât cel care se află în Biserică, deoarece ea singură deţine „apă de viaţă făcătoare, având puterea baptismală şi purificatoare.” (Epistola 69, 3)

Ruptura de unitatea Bisericii reprezintă întotdeauna o slăbiciune vinovată a ereticului sau schismaticului, este arătat în aceeaşi epistolă a Sfântului Ciprian, din moment ce această unitate provine din autoritatea divină (Epistola 69, 4-5). Biserica fiind una, trebuie sa fim consecvenţi, pentru că nu se poate să fim câteodată înlăuntrul ei, iar alteori, în afara ei.

Întreg procesul de argumentaţie al Sfântului Ciprian, în această privinţă, se bazează pe gândirea centrală asupra unităţii divine, unităţii credinţei, a Bisericii şi, de asemenea, a Botezului. Relaţia acestora este una de reciprocitate (Epistola 73, 21). Adevărul credinţei şi al iertării sunt condiţii, prin excelenţă, ale Botezului, şi nu le putem obţine decât acolo unde se află şi Duhul (Epistola 69, 12; 71, 1). În atari condiţii, nici iertarea păcatelor, nici prezenţa Duhului Sfânt în cel botezat, nu sunt posibile în afara Bisericii. Această viziune eclesială şi comunitară este decisivă (Epistola 70, 1). Iată ce mărturisea Adhemar d’Ales, privitor la acestea: „acţiunea sfinţitoare a Bisericii se exercită prin mijlocirea tainelor; iar dreptul Bisericii asupra tainelor este atât de exclusiv în gândirea Sfântului Ciprian, încât nu este concepută nicicum sfinţirea omului în afara acesteia.” 48

Taina Sfântului Botez, precum şi importanţa ei majoră, ea fiind uşa intrării în Biserică, sunt profund accentuate de episcopul cartaginez. În cuprinsul epistolelor 69 şi 70, Sfântul Ciprian citează de două ori versetele din Ezechiel 36, 25-26: „et aspergam super vos aqua

mundabo vos et dabo vobis cor novum et spiritum novum dabo in vobis.” 49 Evident

mundam,

este faptul că, Sfântul Ciprian regăseşte aici toate cele trei dimensiuni ale botezului: iertarea păcatelor, întărirea în viaţa cea nouă, redobândirea unui nou duh. 50

et

Între caracteristicile de bază ale doctrinei despre botez, în viziunea Sfântului Ciprian, enumerăm aici doar câteva mai importante: doar prin Botez, omul se poate elibera de sclavia duhurilor rele ale acestei lumi, pentru cei reîntorşi la Biserică se impune „reprimirea Duhului Sfânt prin punerea mâinilor.” 51 Pentru cei care au primit botezul ereticilor, Sfântul Ciprian cere,

48 Adhemar d’Ales (1922), p. 225

49 Epistolele 69, 12 şi 70, 1

50 Prof. Franz Mali, text conferinţă 2003

51 Epistola 69, 11

în mod expres, botezarea lor în Biserică şi punerea mâinilor (Epistola 69, 11; 70, 1). Aşadar pentru a conchide, conform Sfântului Ciprian, nici botezul, nici harul nu le au ereticii, pentru că nu îl au pe Duhul Sfânt (Epistola 72, 1). Problema valabilităţii Botezului ereticilor întorşi la Biserica-mamă a fost pusă pentru prima dată de montanişti şi marcioniţi. Biserica era împărţită din acest punct de vedere: Roma, Palestina şi Alexandria primea pe eretici fără să-i reboteze; Africa latină, Antiohia, Capadocia şi Cilicia, dimpotrivă, nu-1 socoteau valabil 52 . Nu este posibilă existenţa unui botez valid în afara Bisericii sau îndreptat împotriva ei. Altarul unic nu se poate afla decât în sânul comunităţii aşezate în jurul adevăratului păstor, având „o inimă şi un suflet” – „concordes adque unanimes.” (Epistola 69, 5)

Astfel că, pentru Sfântul Ciprian, Biserica reprezintă „acea taină, care îşi trage seva din dragostea Tatălui, din întruparea lui Iisus Hristos şi din pogorârea Duhului Sfânt, fapt pe care nu- l putem percepe dacă nu-l trăim, participând la realitatea ei vizibilă şi sacramentală.” 53

Într-un anume loc, Tertulian vorbeşte despre creştinii în cetate, arătând faptul că aceştia participă la toate aspectele vieţii cetăţii, ceea ce l-a determinat şi pe Jean Danielou de a se preocupa de aspectele vieţii lor bisericeşti, la acea vreme. Acesta mărturiseşte că opera Sfântului Ciprian deţine o importanţă majoră 54 , vizavi de aspectul socio-cultural şi religios al epocii.

În ceea ce priveşte eclesiologia ciprianică, Danielou distinge şi analizează formule consacrate precum vigor Ecclesiae sau militia Christi, precum şi despre unanimitas concordiae, toate acestea fiind susţinute de citate din tratatele şi epistolele ciprianice.

6. Sfântul Ciprian mistic

În tratatul său despre teologia Sfântului Ciprian, Adhemar d’Ales mărturisea la un moment dat: „misticismul este una din trăsăturile cele mai marcante în opera lui Ciprian, precum

52 Sfântul Ciprian, Apologeţi de limba latină, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, PSB vol. 3, p. 405. 53 Saint Cyprien, L’unite de l’Eglise, collection Sources Chretiennes, nr. 500, 2006: în introducere, p. IV. În acelaşi loc se aduce aminte de sintagma Biserica prezentă sau inserată în istorie, amintindu-se cele spuse de Henri de Lubac despre Dumnezeu care se vădeşte în istorie, aşadar şi Biserica lui Dumnezeu, să fie la rându-i angajată în istorie, în istoria omenirii. 54 Jean Danielou, Les origines du christianisme latin, Desclée, Paris: Cerf, 1991, p. 341

şi şarmul acesteia cel mai profund.” 55 Şi tot el spunea: „dacă geniul lui Ciprian nu este decât puţin speculativ, în schimb este plin de şarm, mistic şi afectiv.” 56

Sfântul Ciprian ne vorbeşte în mod tainic şi pătrunzător despre paternitatea divină, care ar fi incompletă fără maternitatea Bisericii. Chiar dacă nu este ceva cu totul nou în gândirea Bisericii, în schimb rămâne memorabilă formula Sfântului Ciprian, din capitolul al şaselea al tratatului său cel mai cunoscut De Ecclesiae Catholicae Unitate: Habere non potest Deum patrem qui Ecclesiam non habet matrem. 57

În cartea sa Despre instituţiile divine, Lactanţiu, trecând în vedere primii scriitori latini ai creştinismului, se exprima astfel cu privire la Sfântul Ciprian: „cei care ignoraseră misticismul creştin, nu au putut gusta la el decât cuvintele, deoarece învăţăturile sale sunt mistice şi destinate celor statornici în credinţă.” 58

Tradiţia e divină numai în măsura în care nu trece dincolo de Sf. Scriptură.

Pâinea şi vinul euharistie devin jertfa lui Hristos prin Sf. Duh. Ca mare preot al lui Dumnezeu Tatăl, lisus Hristos Se aduce pe Sine jertfă Tatălui şi ne învaţă să facem acest lucru în amintirea Lui. în consecinţă, preotul la Sf. Euharistie face ce a făcut Hristos, adică aduce jertfă adevărată şi plină lui Dumnezeu Tatăl în Biserică (Scris. 63, 14).

Martirii ajung imediat după moarte să vadă faţa lui Dumnezeu, ceilalţi aşteaptă până la judecata Domnului.

Sf. Ciprian a fost un om mare, un episcop strălucit, un temperament blând, dar ferm, o personalitate bisericească de autoritate şi prestigiu. N-a fost intimidat nici de duşmanii lui, nici de episcopul Romei, nici de moartea martirică.

lată ultimul fragment al dialogului Sf. Ciprian cu proconsulul: «Tu eşti Thascius Cyprian ? Episcopul Ciprian răspunde : eu sunt. Proconsulul Galeriu Maximus continuă: tu te-ai manifestat ca şef al oamenilor fărădelege ? Episcopul Ciprian răspunse; Da, eu. Proconsulul Galerius Maximus continuă: prea sfinţii Împăraţi îţi poruncesc să sacrifici! Episcopul Ciprian

55 Adhemar d’Ales (1922), p. 85

56 Adhemar d’Ales (1922), p. 84

57 De Ecclesiae Catholicae Unitate, ed. Hartel, p. 214

58 Lactantius, De Divin. Institut., V, PL. VI 551 B- 552

zise : nu o voi face nicidecum. Galeriu Maximus îi spuse : glndeşte-te bine la tine! Episcopul Ciprian răspunse : fă ce ţi s-a poruncit; într-un caz atât de drept nici nu e nevoie să deliberezi. Atunci Galeriu Maximus, cerând părerea consiliului său, dădu cu amărăciune şi părere de rău sentinţa în aceste cuvinte: ai trăit multă vreme într-un spirit fără de lege şi ţi-ai făcut mulţi

complici în nefericita ta conspiraţie. Ţi-ai făcut duşmani pe zeii Romei şi nişte sfinte legi şi nici evlavioşii şi prea sacrii prinţi, auguştii Valerian şi Gallian, nici nobilul Cezar Valerian n-au putut să te aducă la practicarea cultului lor. De aceea, convins că eşti autorul şi promotorul celor mai oribile crime, vei servi ca exemplu celor pe care i-ai atras în acţiunea ta criminală : moartea ta va sancţiona legea, — şi spunând aceste cuvinte, citi sentinţa de pe tăbliţe : ordonăm ca Thascius

Ciprian să piară prin sabie. Episcopul Ciprian zise: mulţumim lui Dumnezeu!»

«îmbrăcat în

unica sa haină de in, el îngenunche şi păstră un minut de tăcere. Apoi porunci să se dea gâdelui 25 de monezi de aur. Credincioşii întindeau în jurul lui pânze ca să adune sângele. Şi-a legat,el însuşi legătura pe ochi, porunci să-i lege mlinile un preot şi un sub-diacon şi primi în tine

lovitura de moarte »

59

.

Sf. Ciprian a fost un scriitor puţin original, dar talentat, clar, deseori avântat. Doctrina sa teologică se bazează pe Sf. Scriptură şi pe multe din ideile sau interpretările lui Tertulian. Unele din lucrările sale, mai ales ascetice, sunt simple adaptări ale lucrărilor corespunzătoare ale lui Tertulian.

Ideea sa cea mai scumpă, unitatea Bisericii, este actuală şi astăzi. Tratatul Despre unitatea Bisericii, care a împlinit 1700 ani în 1951, merită să fie recitit şi meditat în zilele noastre, când între oameni şi între Biserici este atâta neînţelegere.

Sfântul Ciprian a fost înmormântat la Cartagina, în cimitirul Macrobius Candidianus. Acolo a început cultul său, imediat după martiriul din 14 septembrie 258. Odată cu pacea constantiniană, pe locul mormântului său a fost construită o biserică, și o slujbă de comemorare a fost instituită oficial pe locul unde s-a petrecut mucenicia sa prin decapitare (in agro Sexti).

Sfântul Ciprian a rămas pentru posteritate drept conducătorul ideal pentru epoca lui şi exemplu pentru alte epoci. Discipol al lui Tertulian care domina epoca sa, s-a deosebit de el prin caracterul său. «Ce deosebire între ascetul nestăpânit şi sofistul viclean care a fost Tertulian şi

59 J. Tixeront, Melanges de Patrologie et d'Histoire des dogmes, Paris, 1921, p. 207208.

acest suflet loaial şi adevărat în esenţă, deşi foarte avertizat. Ciprian a avut calităţile de inimă care leagă, cheamă simpatia : vreau să spun mila, prudenţa, gustul de ordine, de armonie, de pace» 60 . Chipul senin şi radiator de bucurie creştină al conducătorului a fost deseori pus în contrast cu cel întunecat şi furtunos al marelui apărător al celor închinaţi morţii nedrepte. «Niciodată, scrie Cayre, n-a existat un suflet mai sobornicesc» 61 . „Toate eforturile năzuiau să realizeze prin cuvânt şi acţiune, acel sacramentum unitatis, forma esenţială a adevăratului creştinism» 62 . S-a scos în relief profunda sa cultură clasică, cu multe reminiscenţe de expresii şi stil din Cicero şi Virgiliu, rămânând unul dintre clasicii creştini şi ajungând, fără greutate, la o mare perfecţiune în gruparea cuvintelor şi armonia sunetelor în fraze lungi şi foarte bine stilizate. S-a spus, de asemenea, că fiind mai puţin elegant decât Minucius Felix, a plăcut mult prin umanul simplu şi sincer pe carc-1 exprimă 63 . De aceea se poate afirma că figura lui de episcop- martir a dominat istoria dramatică, aceea a persecuţiilor Bisericii din Airica, ba încă şi aceea a literaturii ei. Lăudat de Sfinţii Părinţi el este studiat şi astăzi cu simpatie 64 . Un catalog latin de cărţi sfinte, publicat de Mommsen în 1886, după un manuscris din anul 359, numeşte imediat după cărţile canonice pe acelea ale Episcopului Cartaginei. Prudentiu i se adresează astfel într-un imn : «Oricare iubitor al lui Hristos, care te va citi, o, Cipriane, va studia operele tale. Duhul dumnezeiesc care s-a aplecat asupra Profeţilor pentru a-i inspira, a coborât din cer ca să reverse asupra ta valurile elocinţei» 65 . Fer. Ieronim socoteşte de prisos să citeze operele lui Tertulian, atât de bine erau cunoscute. După care adaugă: «la ce foloseşte o listă a operelor lui Ciprian? Sunt cunoscute mai bine decât soarele». Iar unei nobile romane îi recomandă: «Cărţile lui Ciprian să nu le laşi din mână» 66 . Tot Fer. Ieronim, după Lactanţiu, îl numeşte „un episcop universal, un martir universal (al întregii Biserici). De aceea limba e neputincioasă să-I laude după cuviinţă” 67 .

60 Pierre de Labriolle, Histoire de la litterature latine chretienne, cit. supra, p. 178.

61 F. Cayre, Precis de Patrologie, vol. I, cit. supra, p. 251.

62 Adhemar d'Ales, La theologie de Saint Cyprlen, cit. supra, p. 359.

63 G. Bardy, Litterature latine chretienne, col. «Bibliotheque cathollquo de» sciences religieuses», Paris, 1928, p.

4243.

64 J. Tixeront, op. cit., supra, p. 153.

65 Prudenjiu, Peristeph. imnul XIII, 810 j Migne, P.L., LX, 571.

66 Fer. Ieronim, De viris Illustribus, LIII, LXVII şi Ep. XVII ad Laetam, XII, Migne, P.L., XXII, 877.

67 Fer. Augustin, Sermo CCCXIII, 1 , Migne, P.L., XXXVIII, 1423 şi De Baptismo, III, 5) Migne, P.L., XLIII,

142.

Puţine figuri de sfinţi s-au bucurat de o slavă asemănătoare aceleia a Sfântului Ciprian în Biserica universală şi mai ales în cea africană. Cartagina i-a înălţat trei catedrale, dintre care una chiar pe locul martiriului său, acolo unde este mensa Cypriani, alta pe mormln-tul său, la Mappalia şi a treia lângă port 68 . Ziua sa aniversară, acele Kypriana, era sărbătorită la 14 septembrie în toată Africa, la Roma, la Constantinopol, în Spania. A fost citat la Sinodul de la Efes din 431 ca unul dintre Părinţii pe mărturia cărora se întemeia acest sinod pentru ca să condamne pe Nestorie. Gloria lui a strălucit în lumea întreagă 69 .

Operele sale, numeroase pentru o viaţă creştinească atât de scurtă, sunt de o valoare excepţională, din punct de vedere moral, doctrinar şi sacramental 70 .

Sfântul Ciprian, episcop, mucenic și teolog al Bisericii, este prăznuit aşa cum spuneam

la data de 16 septembrie atât în Biserica Ortodoxă cât și în cea Catolică, sărbătoarea sa fiind

menționată de cele mai vechi martirologii și calendare liturgice.

68 H. Delchaye, Les origines du culte des Martyrs, Bruxelles, 1912 etc.

69 Pierre de Labriolle, op. cit., supra, p. 217219.

70 Din punct de vedere doctrinal, rămâne unic tratatul Despre unitatea Bisericii, scris la 251 ; în acelaşi an a scris Despre cei căzuţi de la credinţă (De lapsis) cu cuprins sacramentar. Apologetice sînt două opere: Că zeii nu slnt

Dumnezei (către 249) şi Către Demetrian (252). Celelalte scrieri sînt socotite de patrologi opere morale, pastorale, cu iz mistic : Către Donat (249); Mărturiile sufletului către Quirinus (către 249) i Despre îmbrăcămintea fecioarelor (către 249); Despre rugăciunea domnească (252) i Despre mortalitate (252); Despre fapte (bune) şi milostenie (253);

Despre folosul răbdării (256); Despre gelozie şi invidie (256); Către Fortunat

(257).