Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Lucrare de seminar

Coordonator: Student:
Pr.Prof.Dr. Cojoc Marin. Calotă Ioan-Ciprian

1
 Universitatea din Craiova
Facultatea de Teologie Ortodoxă

Împăratul Teodosie cel Mare

-Viața și activitatea-

Coordonator: Student:
Pr.Prof.Dr. Cojoc Marin Calotă Ioan-Ciprian
2
Împăratul Teodosie cel Mare
-Viața și activitatea-

Împăratul Teodosie I, numit și Teodosie cel Mare, a fost ultimul

împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și
395), înainte de divizarea acestuia în cel două imperii – de răsărit și de
apus. Teodosie I este cunoscut și pentru că a decretat creștinismul ca
religie oficială a Imperiului Roman. A fost un mare apărător al
credinței și a fost trecut în rândul sfinților, prăznuirea lui făcându-se
la data de 17 ianuarie.
Teodosie cel Mare (numele inițial fiind Flavius Theodosius) s-a
născut pe 11 ianuarie 347 la Cauca în nord-vestul provinciei romane

Hispania (azi Coca, în Spania). A fost fiul generalului Flavius

Theodosius cel Bătrân, mama sa având numele Thermantia; ambii săi
părinți erau creștini. S-a căsătorit cu Aelia Flacilla, care i-a oferit doi
fii, Arcadie și Honorius (urmașii săi la tron), și o fiică, Pulcheria. Soția
sa, Aelia Flacilla (cunoscută și ca Placilla sau Plachilla), este prăznuită
3
ca sfântă pe data de 14 septembrie. Atât Aelia, cât și fiica sa Pulcheria
au murit în anul in 385. Mai târziu, Teodosie s-a căsătorit cu Galla,
fiica împăratului Valentinian I, cu care a avut o fiică, Galla Placidia,
viitoarea mamă a împăratului Valentinian al III-lea. Urmând cariera
tatălui său, Teodosie îmbrățișează și el cariera militară, ajungând la
rangul de „dux” în provincia Moesia Superior în anul 374, după ce se
distinsese în bătăliile purtate împotriva sarmaților la Dunărea de Jos.
După un timp, datorită faptului că tatăl său (generalul Flavius
Theodosius cel Bătrân) căzuse în dizgrație și fusese omorât la ordinul
împăratului Valentinian I, Teodosie s-a retras la moșiile sale în
Hispania (în 376), temându-se în special de persecuțiile împăratului
din cauza legăturilor sale de familie. Însă reputația sa din domeniul
militar nu a fost uitată, iar după moartea împăratului Valentinian I,
urmașii acestuia, co-împărații Valentinian al II-lea și Grațian, l-au
rechemat pe Teodosie, încredințându-i comanda unei noi campanii
împotriva sarmaților. După mai multe victorii, Teodosie a câștigat
rangul de „magister militum per Illyricum”, iar în anul 378 împăratul
Grațian l-a desemnat drept co-împărat (Augustus) pentru partea de
răsărit a imperiului roman, după ce fostul co-împărat Valens fusese
ucis de către goți în bătălia de la Adrianopol.

4
O politică de stabilizare a frontierei
Împăratul Teodosie își fixează drept obiectiv stabilizarea
frontierelor imperiului, mai întâi cele din nord, cu goții, apoi cele din
răsărit, cu perșii.
În anul 380, împreună cu Grațian, i-a oprit pe goți în regiunile Epir și
în Dalmația. Teodosie cel Mare a lăsat o parte din ostrogoți în
Pannonia, iar el s-a instalat la Constantinopol. Astfel, înrolase în
armata romană forțe de barbari, lăsându-le o organizare autonomă.
Aceste forțe barbare au pregătit ocuparea Imperiului de către vitorii
cuceritori . Lipsit fiind de forțele necesare respingerii vizigoților
pătrunși în imperiu, încheie cu aceștia, în anul 382, un tratat (foedus)
prin care îi stabilește ca federați în zona Traciei, între Balcani și
Dunăre. Această decizie fulgerătoare, considerată catastrofică de
contemporani, va fi una dintre cauzele imediate ale sfârșitului
Imperiului Roman de Apus. Într-adevăr, această adăugare a unui
popor barbar unit și puternic în imperiu, și, în același timp, în armata
imperială, va semna sfârșitul unui control real și prezent al
împăratului asupra armatelor sale. După dezastrul de la Adrianopole
suferit de Imperiu sub împăratul Valens, este sigur că împăratul
Teodosie nu avea de ales. După aceasta, Teodosie a trebuit să-i vină în
ajutor Valentinian al II-lea (co-împărat în părțile apusene ale
imperiului roman), împotriva uzurpatorului Clemens Maximus. Oștile
lui Teodosie l-au învins pe Maximus în anul 388, acesta fiind executat.
Ulterior, după moartea lui Valentinian al II-lea în anul 392, Teodosie
rămâne conducător al Imperiului Roman ca împărat unic – el a fost
ultimul împărat roman în acest sens (al imperiului unic). I s-a opus
însă Arbogast, comandantul armatelor romane din apus (magister
militum), care l-a ales pe Flavius Eugenius, un fost profesor de
retorică și un păgân, ca împărat al occidentului. Teodosie a condus
personal campania împotriva uzurpatorului Eugenius, campanie care a
5
strălucit cu bătălia de la râul Frigidus (5 și 6 septembrie 394), la
poalele Munților Alpi. Deși în prima zi a bătăliei lucrurile nu au mers
deloc bine pentru Teodosie, a doua zi, după ce „au fost văzuți pe cer
doi îngeri călărind pe cai albi” (așa cum relatează o cronică), oștile lui
Teodosie au prins curaj, și fiind ajutate și de o furtună puternică ce
suflă direct în fața forțelor lui Eugenius, au obținut o victorie
categorică, Eugenius fiind capturat și executat. Teodosie cel Mare a
murit pe 17 ianuarie 395 la Mediolanum (Milano de astăzi, în Italia).
Sf. Ambrozie al Milanului, cu care Teodosie a avusese o strânsă
relație spirituală, a ținut cu această ocazie discursul funerar „De obitu
Theodosii”. Moartea împăratului Teodosie a fost o piatră de hotar în
istorie: imperiul roman nu a mai fost niciodată unită. Imperiul Roman
a fost divizat (de această dată definitiv) între cei doi fii ai săi: Arcadie
în Imperiul Roman de Răsărit, sub regența lui Rufinus, și Honorius în
Imperiul Roman de Apus, sub regența lui Stilicho.

Rolul Împăratului Teodosie în creștinism.

Deși Teodosie se născuse într-o familie creștină (atât tatăl său,
Flavius Theodosius cel Bătrân, cât și mama sa, Thermantia, fiind
creștini), Teodosie nu a fost botezat decât în toamna anului 380, la
vârsta de 33 de ani, de către episcopul Acholius al Tesalonicului, după
ce se asigurase în prealabil că acest episcop nu era adept al
arianismului, erezie care începuse să facă mulți adepți în imperiul
roman. Imediat ce Teodosie a ajuns co-împărat (Augustus) pentru
partea de răsărit a imperiului roman, Teodosie a început o activitate
susținută de combatere a ereziilor, în special a arianismului. Astfel, în
februarie 380, împreună cu Grațian (împăratul din apus), a dat un edict
(decret) care legifera obligativitatea credinței ortodoxe pentru toți
supușii lor.

6
 Sfântul Ambrozie convertindu-l pe Teodosiu, pictură pe pânză de Pierre Subleyras, 1745.

La două zile după intrarea sa ca împărat în Constantinopol, la 24

noiembrie 380, Teodosie l-a exilat pe episcopul arian Demophilus, iar
în locul său l-a numit pe Sf. Grigorie Teologul (Grigorie de Nazianz),
care era conducătorul spiritual al comunității ortodoxe din
Constantinopol și un apărător puternic al Crezului de la Niceea. Acest
lucru a stârnit nemulțumiri și porniri de revoltă în rândul arienilor,
nemulțumiri care s-au constrâns chiar și printr-o încercare de asasinare
a împăratului. Teodosie nu a dat înapoi, ci a convocat un important
sinod la Constantinopol, în luna mai, anul 381, sinod care avea să
rămână în istoria Bisericii ca Sinodul II Ecumenic.
Sinodul s-a desfășurat in Constantinopol, la începutul lunii mai
381 si a durat pana la 9 iulie același an. Au participat 150 de episcopi,
printre care mai de seama au fost următorii : Meletie al Antiohiei,
Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de
Ierusalim, Diodor de Tars s.a. La Sinodul II ecumenic a participat si
Gherontius sau mai corect Terentius, episcop de Tomis (Constanța), în

7
Scythia Minor. Mai tarziu au fost prezenți si episcopii din Egipt si
Iliric , în frunte cu Timotei al Alexandriei și Aholiu de Tesalonic. La
sinod, au participat în jur de 36 episcopi pnevmatomahi, în frunte cu
Eleusiu de Cizic si Marcian de Lampsac.
Papa Damasus al Romei (366-384) nu a trimis la Sinodul al II-lea
ecumenic nici un delegat, deoarece episcopii din Occident si din
provinciile Iliricului pregăteau ținerea unui sinod al lor, convocat de
împăratul Gratian al Occidentului, care se va deschide la 3 septembrie
anul 381, la Aquileea.
Președinția Sinodului II ecumenic a avut-o la început, episcopul
Meletie al Antiohiei (362-381), fiind cel mai in vârstă dintre sinodali.
După moartea lui Meletie, la sfârșitul lunii mai 381, președinția
Sinodului i-a revenit, Sfântului Grigorie de Nazianz, recunoscut de
Sinod episcop al Bisericii din Constantinopol, in calitate de episcop al
capitalei Imperiului de Răsărit, Roma cea Noua.
Episcopii egipteni, fiind invidioși pe prestigiul scaunului capitalei si
pe Sfântul Grigorie însuși, suparăți mai ales că trimisul lor, Maxim
Cinicul a fost depus din treapta arhieriei si alungat în chip rușinos din
Constantinopol, au refuzat sa ia parte la Sfânta liturghie, oficiata de
Sfântul Grigorie de Nazianz în fata Părinților Sinodului, sub pretext
ca alegerea sa pe scaunul de Constantinopol este necanonica.

8
El a demisionat, la 30 iunie anul 381, atât de la președinția Sinodului,
cat si din scaunul de episcop al Bisericii de Constantinopol. In locul
Sfântului Grigorie de Nazianz, a fost ales episcop al Bisericii de
Constantinopol un laic in vârstă înaintată, Nectarie (381-397),
catehumen încă, care a trebuit sa fie mai întâi botezat, apoi a primit pe
rând harul diaconiei, al preoției si arhieriei. Sub președinția lui
Nectarie, episcopii prezenți au rostit anatema, după cum ne confirma
primul canon al Sinodului, împotriva tuturor ereziilor, în special
contra diferitelor fracțiuni ariene, eunomienii sau anomienii, arienii
sau eudoxienii, contra semiarienilor, numiți in text si pnevmatomahi,
si apolinaristilor – susținătorii ereziei lui Apolinarie de Laodiceea
Siriei.

9
Părinții Sinodului au redactat de asemenea o definiţie sau expunere
dogmatica, prin care mărturiseau consubstanțialitatea si deosebirea
celor trei persoane divine, pentru a combate pe pnevmatomahi,
precum si întruparea desăvârșită a Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu,
pentru a combate erezia lui Apolinarie.
Sinodalii au completat Simbolul niceean cu încă 5 articole de credință,
care stabilesc învăţătura Bisericii despre Sfântul Duh si despre
Biserica. Despre Sfântul Duh, se accentuează ca El este „Domnul de
viaţă făcătorul care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl si
cu Fiul este închinat si mărit”.
Despre Sfânta Biserica, articolul IX al Simbolului arata lămurit ca,
potrivit Sfintei Scripturi si Sfintei Tradiții, este „una, sfântă,
soborniceasca si apostoleasca”.
Deși în tot timpul domniei sale Teodosie a fost un apărător ferm al
creștinismului ortodox, mai cu seama în ce privește credința în Sfânta
Treime, așa cum stabiliseră primele două Sinoade Ecumenice, el a
încercat să fie conciliant și cu ereticii dar fără succes. Din acest motiv,
a fost nevoit să ia și unele măsuri dure împotriva ereticilor și a
păgânilor.

Atitudinea lui Teodosie I cel Mare faţă de păgânism

Politica religioasă creștină a lui Graţian şi Teodosie, apoi a lui

Teodosie singur, conține un alt aspect, acela îndreptat împotriva
păgânilor. Încă de la urcarea sa pe tron Teodosie a renunţat la titlul de
„pontifex maximus”, gest pe care îl va face la scurt timp şi Graţian.
Primele edicte au fost îndreptate în special împotriva Apostaţilor
(creştini redeveniţi păgâni), care vor pierde în 381 dreptul de a- şi
alcătui testamente. Această lege este reînnoită în 383, dar
îmbunătăţită: ea se aplica în mod strict creştinilor botezaţi care au
abandonat credinţa „considerându–se străini Dreptului roman”, dar ea
lăsa celor care fuseseră numai catehumeni dreptul de a mai încerca o

10
dată prin familiile lor. Graţian reia şi completează această legislaţie în
acelaşi an. Ea este reactualizată de Teodosie în 391 pe motiv că cel
care abandonase comuniunea creştină se îndepărtează de specia
umană. În 381 şi 382, sacrificiile sângeroase ale păgânilor sunt
interzise sub pedeapsa deportării.
Aceste măsuri nu mergeau prea departe faţă de cele luate în vremea
lui Constantin, dar cei doi Împărați Graţian şi Teodosie I vor ataca în
următorii ani instituțiile cultului păgân:

În anul 382 toamna, Graţian va scoate din Senatul de la Roma statuia

zeiţei Victoria, va suprima imunităţile Vestalelor şi ale sacerdoţiului
păgân, va confisca averile şi alocațiile; la Constantinopol şi în alte
oraşe din Orient, Teodosie ordonă închiderea Templelor: rămâneau
deschise în scop cultural, cele care conțineau opere de artă. În anul
384 trimite pe prefectul pretoriului Synegios în Egipt pentru a închide
principalele temple.
După anul 391 această politică radicală, este liniștită din cauza
conflictului cu Maximus, Teodosie căutând ca şi Iustina sprijinul
aristocrației păgâne, unele personalități păgâne primind chiar înalte
funcții. În acest context, Senatorii de la Roma vor încerca în anul 384
să anuleze măsura luată anterior în 382 de excludere a altarului
Victoriei din Senat. O serie de legi date între anii 391 şi 394,
reactivează lupta împotriva Păgânismului, ajungându-se la interzicerea
oricărui alt cult păgân: legea din 24 Ianuarie 391 era valabilă pentru
Roma, cea din 16 iunie pentru Egipt, iar cea din 8 Noiembrie 392
pentru întregul Imperiu. Astfel, pe viitor toate sacrificiile, fie publice,
fie particulare, inclusiv cele domestice erau interzise indiferent de
rangul social, cei care încălcau legea fiind supuși unor amenzi
consistente. Duritatea acestor măsuri politice adoptate, va declanșa o
reacție revoltătoare din partea păgânilor. Uzurpatorul Eugen, ajuns la
putere în Galia prin intermediul lui Arbogastes în 392, în momentul în
care preia controlul Italiei în primăvara lui 393, va căuta, chiar dacă
era creştin, să se reconcilieze cu păgânii prin restituirea bunurilor

11
acestora şi prin restabilirea cultelor interzise; la Roma altarul Victoriei
va fi reinstalat în Senat. După victoria lui Teodosie împotriva lui
Eugen în septembrie 394, toate aceste măsuri au fost reportate, iar
interdicțiile din 392 puse în aplicare și în Italia.
După aproximativ două luni de la publicarea edictului Teodosie este
atras într-o capcană din care abia scapă cu viaţă, iar în vara aceluiaşi
an thervingii lansează campanii militare în întreaga Tracie şi
Macedonie. În mod sigur, acesta nu era momentul cel mai adecvat
pentru aplicarea măsurilor nepopulare care ar fi afectat o mare parte
din populaţia Apusului, cu atât mai mult cu cât situaţia confesională
din Constantinopol era deosebit de complicată. În plus, se vede o
oarecare dorință a împăratului de a se amesteca în viaţa şi organizarea
Bisericii, chiar dacă îi oferă un cadru legislativ favorabil, care
presupunea anularea drepturilor celorlalte facţiuni creștine, restaurând
astfel, cel puţin la nivel teoretic, catholicitatea Bisericii. Prin Edictul
de la Tesalonic, Teodosie nu este preocupat ca în primul rând să
definească prin lege credinţa şi să insiste ca toţi să o accepte. Dacă el
ar fi dorit să facă acest lucru, nu îl oprea nimic de la includerea
textului integral al Crezului de la Niceea şi proclamarea lui ca act
normativ pentru fiecare supus creştin. Din contră, textul pare a fi mai
degrabă o îndemnare; împăratul stabileşte nu o definiţie a credinței
creștine, ci doar un set de repere, al căror scop este de a permite
normelor prevăzute în cel de-al doilea paragraf să îşi atingă scopul lor
principal. Pe de altă parte, amânarea aplicării edictului, ar fi însemnat
desfiinţarea comunităţilor semi-ariene din capitală, îi determină pe
unii istorici să considere că la scurtă vreme actul a fost dat uitării şi a
ajuns necunoscut până la reluarea sa în Codexul Theodosian sau să
pună sub semnul întrebării însăşi publicarea documentului, care nu
este amintit de nici un izvor contemporan şi nici măcar de Sfântul
Grigorie de Nazianz, liderul comunităţii creștine din Constantinopol,
care ar fi fost direct interesat de consecinţele pe care un astfel de
document le-ar fi avut asupra vieţii bisericeşti din capitală. De
asemenea, Socrate şi Teodoret de Cyr îl trec cu totul cu vederea fie
pentru că le era necunoscut, fiind neglijat până la includerea lui în

12
Codex Theodosianus, fie pentru că se dovedise neînsemnat şi nu
avusese urmări notabile la nivelul întregului Imperiu, încât să merite a
fi menţionat.

Bibliografie:

1. Edward Gibbon, - Istoria declinului și a prăbușirii imperiului

roman, Editura Minerva, București, 1976
2. Emilian Popescu, - Istoria şi spiritualitatea Bizanţului, curs
pentru anul I, Facultatea de Teologie Ortodoxă din București,
1993.
3. Pr. Adrian Gabor, -Biserică și stat în timpul lui Teodosie cel
Mare, Ed.Bizantina, București, 2003.
4. Nicolae Ciudin și Aurelia, -Personalități istorice, Ed.Helios,
Iași, 2000.
5. Marcel Popa și Horia Matei, -Mica enciclopedie de istorie
universală, Ed.Politica, București, 1988.

13
 Cuprins:

1. Viața și activitatea..................................................p.3
2. O politică de stabilizare a imperiului.....................p.5
3. Rolul Împăratului Teodosie în Creștinism.............p.6
4. Atitudinea lui Teodosie 1 cel Mare față de
păgânism................................................................p.10
5. Bibliografie............................................................p.13
6. Cuprins...................................................................p.14

14