Sunteți pe pagina 1din 9

1

Sfinții Trei Ierarhi în raport cu știința epocii lor și actualitatea viziunii lor

Este bine cunoscut faptul că Sfinții Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură
de Aur, au interpretat Cartea Facerii în orizontul filosofic și științific al epocii lor. În studiul de față,
bazat cu precădere pe interpretarea Hexaemeron-ului Sfântului Vasile cel Mare, dar și a unor extrase
din Cuvântările teologice ale Sfântului Grigorie de Nazianz, îmi propun să semnalez succint câteva teze
surprinzător de actuale din demersul exegetic al acestor sfinți părinți teologi. Pentru fiecare teză am
selectat cel puțin un pasaj grăitor.

1. Dimensiunea doxologică a științei și caracterul ei subsecvent și complementar în raport cu credința.


„Dacă ți se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse (de știința vremii – n.n.), atunci mută-
ți admirația spre Dumnezeu, Care le-a rânduit așa pe acestea! Că nu se micșorează admirația
pentru lucrările mărețe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar
dacă nu le socotești pe acestea adevărate, simpla ta credință să-ți fie mai puternică decât
argumentele logice.”1
„Când Moise a spus: Întru început a făcut Dumnezeu cerul și pământul, a trecut sub tăcere:
apa, aerul, focul și toate acelea care se nasc din aceste elemente; că acestea erau în univers ca
niște completări ale lumii; dar istoria facerii le-a lăsat la o parte, pentru a deprinde mintea
noastră cu cercetarea; i-a dat puține date, ca să mediteze asupra celor care nu s-au spus”2

Din textele de mai sus rezultă neîndoielnic funcția complementară și doxologică a științei în
raport cu Revelația, în viziunea Sfântului Vasile cel Mare. Mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz
întărește această poziție: când citesc Hexaemeronul lui Vasile „mă simt mai aproape de Creator și încep
să pricep temeiurile creațiunii și admir pe Creator mai mult decât înainte”(Cuvântul 43, MG., 36, 493-
608)3. În a doua Cuvântare teologică, el consideră minunată știința care Îl cunoaște pe Creator din
înțelegerea felului armonios și înțelept în care este alcătuit universul. El numește știință, „observarea
(…) întărită de un exercițiu mai îndelungat și adunând la un loc cunoștințele dobândite înainte de mai

1
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, PSB, vol. 17, traducere, introducere, note și indici de D. Fecioru,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, pp. 81-82.
2
Ibidem, p. 87
3
Sfântul Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de
preoție și elogiul Sfântului Vasile cel Mare, traducere în limba română de N. Donos, Huși, 1931, p. 187, apud. D.
Fecioru, Studiu introductiv, PSB, vol. 17, p. 35.
2

mulți oameni, apoi dându-le o interpretare (…), făcând din vedere un început al cunoașterii”4. Este
uimitor cât de relevantă este această definiție a științei pentru epoca noastră, mai ales conștientizarea
existenței unei hermeneutici explicite sau implicite a datelor de natură științifică, care prin ele însele
constituie doar un început de cunoaștere.
În a treia Cuvântare teologică, ne arată care trebuie să fie raportul dintre credință și rațiune
(această din urmă întemeind paradigma științifică a unei epoci sau alta): „Când vom pune înainte
puterea rațiunii, lăsând la o parte credința (…), apoi când rațiunea va fi învinsă de mărimea lucrurilor –
și va fi învinsă cu necesitate, de vreme ce pornește de la slabul organ al cugetării noastre – ce se
întâmplă? Se întâmplă că slăbiciunea rațiunii apare ca o slăbiciune a tainei credinței noastre și astfel
subtilitatea cuvântării (raționale – n.n.) se arată drept o golire a Crucii, cum crede și Sf. Apostol Pavel;
căci credința este plinire a învățăturii noastre.”5
Astfel, în opinia lor, cele ce nu s-au descoperit prin Revelație supranaturală se cunosc prin
cercetarea și meditația minții, adică prin știință. Știința poate fi considerată o parte a cunoașterii
naturale a omului, o expresie limitată, relativă și incompletă a Revelației naturale, dar reală și obiectivă
în câmpul ei de investigație și de competență.6 Cartea Facerii ne arată că Dumnezeu a creat lumea și
ne indică succint și concentrat principiile creației Sale, dar modul concret cum este creată lumea, în
detalii de o extraordinară bogăție – ne poate arăta știința, dacă este corect interpretată.7

2. Multiplele exigențe ale cunoașterii.


Realizarea unei astfel de sinteze cosmologice, la intersecția dintre Revelația supranaturală și
Revelația naturală, presupune pregătire ascetică, curățire de patimi, eliberare de griji, muncă,
cercetare și o dublă orientare a privirii, teologică și cosmologică.
„Cât de pregătit se cade să fie, oare, sufletul, care are de întâmpinat auzirea unor astfel de
măreții? Trebuie să fie curățit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumești, să-i

4
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, traducere din greacă de Gh. Țilea și Nicolae
I. Barbu, Editura Herald, 2008, p. 59.
5
Ibidem, p. 83.
6
La Sfântul Vasile cel Mare se poate identifica o gândire paradigmatic științifică și chiar disocierea științei de
ideologie. A se vedea în acest sens Doru Costache, „Christian Worldview: Understandings from St. Basil the
Great”, în Cappadocian Legacy. A critical Appraisal, St. Andrew’s Orthodox Press, Sydney, 2013, pp. 101-107.
7
A se vedea Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică și Simbolică, volumul II, Expunerea credinței ortodoxe în
confruntare cu creștinismul occidental, traducere de Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 124-
125.
3

placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea și să se uite pretutindeni de jur împrejurul lui, de
unde ar putea căpăta vreun gând vrednic de Dumnezeu.”8

3. Înțelegerea lumii ca „o școală și ca un loc de învățătură a sufletelor omenești”9.


„Lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deșert, ci pentru un scop folositor și pentru
marea trebuință pe care o aduce celor ce există pe pământ, dacă lumea este într-adevăr o
școală a sufletelor înzestrate cu rațiune și un loc unde se poate învăța cunoașterea lui
Dumnezeu, fiind prin cele văzute și simțite în lume o călăuză a minții pentru contemplarea
celor nevăzute.”10
În viziunea Sfântului Vasile cel Mare, putem cunoaște „marea înțelepciune” a Creatorului chiar
și din cele mai mici creații ale zidirii Lui. Din creațiile Lui mari, cum ar fi soarele și luna, ne putem face
„idei mai înalte” despre Ziditor, dar și chiar și acestea ne dau niște „imagini slabe”, nevrednice de
măreția Creatorului.11 Animalele precum chiții cei mari, peștele sabie, rechinii, trigonul marin etc. și
multe altele „care vatămă iute și necruțător”, „au fost create ca să ne sperie și să ne înspăimânte”,
căci, „astfel, Ziditorul vrea ca prin toate mijloacele să te facă să fii cu minte trează, și prin nădejdea în
Dumnezeu, să scapi de vătămarea lor”12.

4. Realismul viziunii asupra naturii.


Nu vedem la Sfântul Vasile nici o tendință eufemistică, forțat apologetică sau triumfalistă, de
a îndulci realitatea adeseori dură și brutală a naturii. Astfel, lumea este văzută „ca o locuință potrivită
tuturor celor supuși nașterii și stricăciunii”13, iar mortalitatea animalelor este inerentă creației lor.
Carnivorele au fost create de la început cu acest caracter, cu o anatomie specifică pentru a fi prădători:
dinții ascuțiți ai majorității peștilor, ghearele și ciocul păsărilor de pradă14 etc. Nu există nici măcar o
aluzie în Hexaemeron că anatomia specifică carnivorelor și caracterul muritor al viețuitoarelor ar fi
consecințe ale păcatului lui Adam, ci pentru Sf. Vasile cel Mare sunt considerate corolare firești ale
caracterului lor creat în timp, căci tot ce e în timp se supune nașterii și stricăciunii.

8
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, p. 71.
9
Ibidem, p. 76.
10
Ibidem, p. 77.
11
Ibidem, p. 146.
12
Ibidem, p. 155. Pentru dezvoltări ale temei „lumii ca școală teologică” în viziunea Sfântului Vasile cel Mare a se
vedea Doru Costache, „Christian Worldview: Understandings from St. Basil the Great”, pp. 107-119.
13
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, p. 76.
14
Ibidem, p. 76, p. 150, p. 159, p. 160, p. 176.
4

„Așa este și natura lucrurilor celor din lume: sau cresc, sau se sfârșesc, întemeiere și stabilitate
nu-și pot arăta. Se cădea dar ca trupurile viețuitoarelor și ale plantelor, legate în chip necesar
de scurgere și stăpânite de mișcarea care le duce la naștere și stricăciune, se cădea, deci să fie
cuprinse de natura timpului, care este înrudit cu cele supuse schimbării”15

5. Critica astrologiei și a altor superstiții, atât pe temeiul Revelației, cât și pe temeiul logicii și științei
epocii.16
Sfântul Vasile cel Mare vede în spusele astrologilor multă prostie, dar și mai multă necredință;
consideră că astrologia nu este o știință17, căci este de mult râs ca „din lucruri care nu au nici o legătură
unele cu altele să încerci să construiești probabilități”18. Caracterul păgân al astrologiei rezultă din
faptul că pune în locul Proniei lui Dumnezeu mișcarea astrelor și planetelor și din faptul că neagă
libertatea oamenilor, considerându-le destinul guvernat de aceste mișcări ale corpurilor celeste.

6. Capacitatea de a lua în considerare o diversitate de opinii filosofice și științifice, a discerne între ele
și a le relativiza la nevoie, în lumina oferită de gândul existenței unui Dumnezeu transcendent lumii și
lucrător în ea.
Sfântul Vasile ia în discuție toate opiniile exprimate în știința și gândirea epocii sale în
chestiunile nelămurite și disputate. De exemplu, cu privire la sintagma „la început” sau cu privire la
ziua întâi (una) a Facerii și durata ei, sau cu privire la natura cerului și a „tăriei”, analizează mai multe
variante posibile. De asemenea, are adeseori exprimări prudente de genul: „poate că…” sau „putem
admite că…” sau acceptă faptul că sunt posibile mai multe interpretări. Despre natura pământului și
puterea care îl ține Sf. Vasile trece în revistă toate ipotezele din știința vremii, fără a se lăsa cu totul
convins de nici una din ele, pentru că nici una nu rezistă deplin la o critică exigentă a rațiunii. Și atunci
concluzionează: „Trebuie, dar neapărat, fie că acceptăm că pământul se ține singur, fie că plutește pe
ape, să nu ne depărtăm de gândul cel bine credincios, ci să mărturisim că toate se țin prin puterea
Creatorului.”19
Adică, chiar dacă identificăm cauze și legi naturale pentru fenomenele din univers, credința
aduce acea lumină în care vedem că prin aceste cauze și legi naturale lucrează Creatorul și Purtătorul
de grijă a toate. De altfel, această recunoaștere a existenței a unei cauzalități naturale a fenomenelor

15
Ibidem, p. 76.
16
Doru Costache, Christian Worldview: Understandings from St. Basil the Great”, p. 100.
17
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, p. 138.
18
Ibidem, p. 139.
19
Ibidem, p. 81.
5

din lume, prin care lucrează Dumnezeu (de cele mai multe ori printr-o prezență discretă, smerită, ne-
invazivă), este unul din principiile dialogului actual dintre știință și religie. Căci sfera științei se limitează
doar la investigarea și identificarea cauzalităților și legilor naturale, însă teologia printr-un act
hermeneutic întemeiat pe credință și pe exigenta perfect rațională a căutării unui sens ultim și
inteligibil al alcătuirii lumii, va putea sesiza și afirma pe Dumnezeu, care se manifestă în creația Sa, atât
direct, în relație personală cu creaturile conștiente, cât și indirect prin multitudinea de cauzalități,
sisteme și relații deja existente în creația Sa.
În mod similar, în prima Cuvântare teologică, în ultimul paragraf, Sfântul Grigorie de Nazianz a
circumscris câmpul posibil al filosofării și al diversității opiniilor omenești, în care izbânda este cu folos,
iar nereușita nu este primejdioasă, și anume: despre lume, materie, suflet, înviere, Judecata de Apoi,
răsplată și pedepse.20 Este important să sesizăm că acest câmp deschis libertății de gândire cuprinde
în special cosmologia (unde Revelația s-a întâlnit cu cele mai puternice aspirații ale omului spre
cunoaștere, care au și schimbat lumea modernă ) și eshatologia (unde iarăși Revelația s-a întâlnit cu
cele mai adânci nădejdi ale omenirii, cu cele mai mari exigențe de realizare ale Binelui celui mai înalt).
Sf. Grigorie Teologul, în a doua Cuvântare teologică, a conceput o variantă a argumentului
cosmologic care este validă și astăzi. În opinia lui, s-ar putea admite că existența lucrurilor se datorează
întâmplării; s-ar putea admite că e întâmplător și faptul că ele sunt rânduite într-un anumit fel; dar nu
se mai poate admite că păstrarea și păzirea acestor rânduieli, că stabilitatea și constanța legilor creației
ar fi întâmplătoare. Paradoxal, la Sfântul Grigorie de Nazianz constituie argument al existenței lui
Dumnezeu tocmai axioma fundamentală a științei moderne: existența constantelor fundamentale și
universale; uniformitatea și stabilitatea legilor fizice din Univers.21
Este interesant să observăm, în acest context, diferențele și contradicțiile dintre Sfinți Părinți
în interpretarea Cărții Facerii. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă categoric că Dumnezeu a
creat un singur cer, pe când Sf. Vasile cel Mare vorbește de existența mai multor ceruri, iar „tăria” care
desparte apele de ape este înțeleasă diferit de cei doi sfinți. Diferențele dintre interpretările lor nu
sunt esențiale; chiar dacă, obiectiv și științific vorbind, interpretările lor sunt pe alocuri diferite sau
contrare, acestea sunt perfect compatibile și convergente din punct de vedere teologic, căci important
este scopul apologetic, pedagogic și pastoral pe care l-a urmărit fiecare, și libertatea pe care au avut-o
de se folosi de o interpretare sau alta și de știința relativă și limitată a epocii lor pentru a sluji aceluiași
scop: întărirea credinței, combaterea concepțiilor păgâne și slăvirea lui Dumnezeu din creația Sa.

7. Critica ateismului, a dualismului și a panteismului.

20
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, p. 32.
21
Ibidem, p. 47.
6

„Acești filosofi, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creației universului o cauză
rațională, ci ideilor lor despre facerea lumii sunt concluziile neștiinței lor inițiale despre
Dumnezeu.”22
Tonul Sfântului Vasile cel Mare se înăsprește și devine radical doar împotriva opiniilor din acele
curente de gândire ale epocii care au premise ateiste sau duc la ateism sau oferă o imagine a unui
Dumnezeu slab și imperfect, lipsit de o reală transcendență în raport cu creația Sa. În critica unor
asemenea concepții (la fel ca în respingerea astrologiei și a superstițiilor) își pune în valoare întreg
arsenalul retoricii, cu întreaga stilistică a ironiei și hiperbolei, domeniu în care au excelat cel puțin la
fel de mult Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Grigorie Teologul. Semnificativ este faptul că critica
împotriva ateismului nu o face doar în numele credinței, ci și al rațiunii înseși. Și argumentul e valabil
și astăzi: adică, cât de irațional este să spui că universul, care e plin de raționalitate și ascultă de legi
exprimate în formule matematice de o incredibilă eleganță și genialitate, ar fi produsul întâmplării sau
a unor cauze lipsite de conștiință și rațiune.

8. Interpretarea preponderent literală a Genezei - temei al unei viziuni cosmologice descriptive și


realiste
Pentru termenii folosiți în Geneză: cer, pământ, lumină, întuneric, adânc etc, Sfântul Vasile cel
Mare are în vedere o semnificație literală sau aproape de cea literală. Sfântul Vasile nu acceptă că
acestea ar fi realități din alt plan decât cel material tocmai pentru a păstra Revelația nealterată de
câmpul extrem de vast al posibilelor interpretări alegorice și simbolice, într-o perioadă decisivă, de
cristalizare a principalelor dogme creștine. Spre exemplu, „nici adâncul nu era o mulțime de puteri
potrivnice, așa cum și-au închipuit unii; dar nici întunericul nu este o putere conducătoare și rea, care
luptă împotriva binelui.”23 Despre interpretările alegorice ale „apelor de deasupra tăriei” ca fiind
puterile îngerești, iar „apele de sub tărie” ca fiind cetele de demoni, sau că „cerurile ar fi însuflețite”,
el afirmă: „să respingem cuvintele acestea ca pe niște interpretări făcute în vis sau ca pe niște basme
băbești”24 Menținând hermeneutica sa strict în spațiul lumii văzute, materiale, elimină din capul locului
interpretările alegorice ce ar putea favoriza gnosticismul și dualismul, potrivit cărora ar exista un
principiu paralel sau opus lui Dumnezeu, datorat fie insuficienței Sale ontologice, fie imperfecțiunii
creației Lui; sau animismul potrivit căruia natura neînsuflețită ar fi, de fapt, însuflețită de spirite.
Această atitudine hermeneutică restrictivă a Sfântului Vasile este actuală și astăzi, căci nu amestecă

22
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, p. 73.
23
Ibidem, p. 89.
24
Ibidem, p. 108.
7

planurile realității și astfel oferă posibilitatea unei înțelegeri coerente și obiective, în ea însăși, a lumii
materiale.
Peste tot se vede în interpretarea Sfântului Vasile cel Mare intenția pastorală și pedagogică a
întăririi credinței și responsabilității personale. În această perspectivă el accentuează faptul că nu
există un principiu ontologic și necesar al răului în lumea văzută: „nu căuta răul în afară de tine și nici
nu-ți închipui o natură care să fie cauza răului, ci fiecare să se recunoască pe el însuși cauza răului care
este în el”25.
Realismul hermeneuticii sale se bazează și pe sesizarea faptului că în Scriptură există exprimări
metaforice, simbolice, spirituale, hiperbolice, în cărțile poetice mai ales, dar pentru întărirea unui sens
real, concret sau a unei înțelegeri mai înalte, tainice, apofatice, cum ar fi faptul că cerurile și toată
creația „laudă” pe Dumnezeu.26
Totuși, interpretarea literală a Genezei are astăzi limite și riscuri majore: nu poate evita
conflictul cu știința modernă și pierde din vedere dimensiunea esențial arhetipală a textului Facerii,
coerența ei ontologică. De exemplu, apa din primele versete ale Genezei este o imagine sensibilă,
simbolic –arhetipală, a abisului nedeterminării, a nediferențierii și informalului, iar vegetația din ziua a
3-a constituie o imagine simbolică a arhetipului arborelui cosmic, care este justificat ontologic a fi creat
înaintea astrelor.

9. O înțelegere totalizantă și eshatologică a frumuseții creației.


„Frumosul, în înțelesul dat aici de Scriptură, este ceea ce-i făcut în chip desăvârșit și servește
bine scopului pentru care a fost făcut. (…) Artistul vede frumusețea fiecărei părți din opera sa
înainte de terminarea ei și laudă fiecare parte, pentru că se duce cu gândul la sfârșitul operei
lui. Un astfel de artist ni-L arată Scriptura pe Dumnezeu.”27
Frumusețea e una din resorturile contemplației naturale. Ea presupune o intuiție a totalității,
o deschidere spre infinitatea lui Dumnezeu, precum și „intersecția” tuturor însușirilor făpturilor.
Frumusețea insuflă doxologia, până la forme de catharsis, până la rănirea inimii de dragostea lui
Dumnezeu.

10. „Pogorământul” lui Dumnezeu în Descoperirea din Geneză

25
Ibidem, p. 90.
26
Ibidem, p. 108.
27
Ibidem, pp. 108-109.
8

Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează puternic ideea „pogorământului” și a „pedagogiei”


cuprinse în Descoperirea dumnezeiască din Cartea Facerii, potrivit cu nevoile și orizontul înțelegerii lui
Moise și a oamenilor din acea epocă.
„De aceea, Duhul cel Sfânt a istorisit așa pe toate acestea, coborând limba profetului la puterea
de înțelegere a ascultătorilor”28
„Vorbea iudeilor, unor oameni îndrăgostiți peste măsură de cele din lumea aceasta, unor
oameni care nu puteau să își închipuie nimic spiritual”29
Astfel, contextul cultural și științific al comunității umane căreia Revelația dumnezeiască s-a
adresat pentru prima oară a fost determinant pentru unele formulări din Geneză. Spre exemplu,
soarele apare în ordinea creației abia în ziua a 4-a, după vegetație, pentru a descuraja tentația zeificării
soarelui de către omul primitiv.
De asemenea, geocentrismul biblic și patristic trebuie înțeles în contextul științei epocii.
Cvasitotalitatea părinților teologi ai Bisericii a afirmat că Pământul este imobil și că soarele și planetele
si întreaga boltă cerească se învârt în jurul Pământului. Chiar dacă acum ne aflăm într-o altă paradigmă
științifică, obiectiv mai corectă, acest fapt nu este foarte relevant din punct de vedere teologic. Ba chiar
putem păstra o viziune geocentrică sub 3 aspecte, unul teologic, unul cosmologic, și unul chiar științific:
teologic, Pământul este centrul universului, pentru că aici s-a întrupat Fiul Lui Dumnezeu; cosmologic,
Pământul este, cel puțin deocamdată, centrul de observație al întregului univers; iar științific, în
virtutea teoriei relativității nu există nici un punct absolut de referință în univers, și tocmai de aceea
putem considera drept centru relativ orice punct spațio-temporal.

12. Concluzie.
În afară de propensiunea spre frumusețe, contemplația naturală mai are încă două
caracteristici: este iconică, adică vede pe Dumnezeu prin fiecare aspect al creației și este ipostatică,
adică surprinde articulația concretă, ipostatică, a fiecărui lucru din lume – ca parte integrantă a unui
dialog personal dintre Dumnezeu și om. Mai târziu Sf. Grigorie Palama va arăta că rațiunile divine ale
lucrurilor nu sunt doar la nivel general, la nivelul speciilor – ceea ce poate surprinde și formula știința
– ci merg până la nivelul existenței concrete, ipostatice.
Aceste dimensiuni ale contemplației naturale arată superioritatea acesteia față de cunoașterea
științifică. Cunoașterii științifice (mai ales începând cu modernitatea, când știința s-a separat de
celelalte forme de cunoaștere) îi lipsește dimensiune doxologică, iconică, ipostatică, arhetipală,

28
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, PSB, vol. 21, traducere, introducere, note și indici de D. Fecioru,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 49.
29
Ibidem, p. 41.
9

calitativă, ierarhică și simbolică, ea are o perspectivă pur cantitativă, omogenă, numeric-abstractă,


obiectivă și obiectivantă, ea este aniconică. Mai mult, naturalismul metodologic al științei (faptul că
prin însăși metoda sa nu poate să investigheze decât ce se află în planul natural și material al lumii)
poate ușor să devină un naturalism gnoseologic și metafizic, adică să prezume că nu există nimic
supranatural, nimic în afara câmpului de investigație al științei. De asemenea, dimensiunea aniconică
a științei poate să alimenteze o viziune iconoclastă asupra lumii, să determine o opacitate prin care
ochiul omului să nu mai treacă spre ordinea transcendentă, dumnezeiască a creației. În același timp,
datele oferite de știință, interpretate în cheie teologică, pot fi un preambul, o anticameră a cunoașterii
naturale, pot îmbogăți considerabil capacitatea noastră de a primi, a înțelege și a ne minuna de
Dumnezeu, care ni Se descoperă și pe calea Revelației naturale.
Dacă Sfinții Trei Ierarhi au folosit știința epocii lor spre întărirea credinței, spre înmulțirea
laudei lui Dumnezeu, tot așa în zilele noastre, lărgirea și aprofundarea cunoștințelor științifice despre
acest univers incredibil de vast și de surprinzător, ar trebui să ducă și mai mult la slăvirea Creatorului.