Licenta - Iconoclasmul Si Imparatii Isaurieni

Universitatea ”Ovidius” Constanța
Facultatea de Teologie Ortodoxă
ICONOCLASMUL ȘI ÎMPĂRAŢII ISAURIENI
Coordonator ştiinţific:
Pr. Prof. Univ. Dr. Runcan Nechita
Susţinător:
Varganici Gheorghe
1
Cuprins
Introducere................................................................................................................. 1
I. Icoanele în cultul creștin al primelor șapte veacuri................................................ 4
II. Iconoclasmul – origini și cauze...........................................................................11
1. Folosirea nepotrivită a icoanelor.................................................................... 12

2. Problema culturii religioase............................................................................14
3. Themele.......................................................................................................... 15
4. Confruntarea cu islamismul şi evreii.............................................................. 18
5. Evreii...............................................................................................................19
6. Sectele iconoclaste..........................................................................................20
7. Reacţia împotriva monahismului....................................................................22
8. Motive politice................................................................................................23
9. Motive religioase............................................................................................24
10. Motive personale ale împăraţilor isaurieni..................................................26
11. Argumente teologice iconoclaste.................................................................27
III. Tronul bizantin înainte și după Sinodul al VII-lea.............................................29
1. Leon al III-lea Isaurul (717-740)....................................................................29

2. Constantin al V-lea (741-775).........................................................................35
3. Leon al IV-lea Chazarul (775-780).................................................................44
4. Împărăteasa Irina şi Sinodul al VII-lea Ecumenic..........................................45
5. Nikephoros I Genikos (802 - 811)..................................................................53
6. Staurikios şi Michail I Rhangabe....................................................................57
Concluzii.................................................................................................................. 59
Bibliografie.............................................................................................................. 61
2
Introducere
Criza ce a zdruncinat imperiul în perioada dinastiei isauriene nu a avut nicidecum o

evoluție sau cauză simplă. În procesul de a înțelege cu adevărat complexitatea crizei imaginilor
religioase ne vom întâlni și cu un aparent paradox cultural: deciziile şi manifestările extrem de
violente ale împăraţilor isaurieni în rândul unui popor atât de civilizat, cel bizantin.
Mulți istorici sun de acord că imaginile religioase formează unul dintre capitolele cele mai
fascinante şi cele mai instructive din istoria creştină. Ortodoxia a reuşit să atragă admiraţia multor
iubitori de cultură și artă, chiar aparținând altor popoare decât cele creștine, prin perfecta ei
întrebuințare a expresiei frumosului spre expresia divinului. Iar cele două aripi ale frumosului ce
au împodobit Biserica din primele veacuri și până în zilele noastre sunt muzica bizantină şi
icoana ortodoxă.
Atât cântarea cât şi icoana reuşesc să-l facă pe credincios să tresalte cu duhul, deoarece
prin intermediul văzului şi al auzului și trupul e atras spre starea de rugăciune proprie sufletului.
Icoana ortodoxă poartă în sine elemente ce o fac să depăşească limitele unui tablou religios, ea
merge până într-acolo când se poate vorbi de o prezenţă harică în icoană a celui reprezentat în ea.
Pentru a avea o înţelegere obiectivă asupra tezaurului ce împodobeşte Biserica se impune şi o
analiză a evoluţiei istorice a acestuia.
Deoarece icoanele au avut încă de la începutul cultului creștin un rol în viața
duhovnicească a comunităților creștine, este greu să ne imaginăm cum, după opt secole de
practică cultică, a apărut împotriva lor un curent atât de violent, înverșunat și molipsitor.
Desigur că, din punct de vedere ortodox, abordarea dogmatică este necesară și, de altfel,
folosită pentru a pune capăt acestei plăgi ce devasta imperiul. Dar din punct de vedere istoric este
poate mult mai folositor să ne concentrăm asupra cauzelor, desfășurării și consecințelor crizei
iconoclaste, privindu-le prin prisma mărturiilor istorice și luând în calcul contextul social, politic
și religios în care toate aceste evenimente s-au desfășurat.
Vom analiza deci nu o erezie, ci o perioadă istorică definitorie atât pentru Imperiul
Bizantin cât și pentru Biserica creștină, care duce acum în întregimea ei ultima luptă înainte de
Marea Schismă (care poate fi ”prevăzută” cu două secole mai devreme, în reacția apuseană la
Sinodul al VII-lea).
3
I. Icoanele în cultul creștin al primelor șapte veacuri
Un loc foarte important în istoria şi teologia creştină este ocupat de destinul şi evoluţia
imaginilor religioase, acesta fiind unul din capitolele cele mai instructive şi fascinante. În spatele
evoluţiei artistice şi ideologice a imaginii din spaţiul eclesial se află o multitudine de factori şi
influenţe din cele mai diferite: factori culturali, religioşi, teologici, artistici şi nu în cele din urmă
şi politici.
Imaginea, alături de cuvânt, a fost şi este elementul important şi indispensabil
autoreprezentării şi comunicării umane. Arhid. Ioan Ică jr. reducând această idee la lumea
religioasă afirmă că „în dialogul constant al omului cu natura, semenii şi absolutul, logosul şi
eikon au fost şi continuă să fie modalităţi simbolice esenţiale de expresie a conţinuturilor
credinţelor religioase, reprezentând, în proporţii diverse, tot atâtea căi de manifestare şi
transmitere a unei Revelaţii”1.
Din cauza originii sale ebraice şi a contextului religios politeist în care creştinismul s-a
dezvoltat în primele secole, creştinismul a manifestat o rezervă incontestabilă faţă de imaginile
religioase, deşi în Noul Testament Iisus Hristos este explicit desemnat atât drept „Cuvântul
(Logos) lui Dumnezeu” (In. 1, 1) cât şi „Icoana (Eikon) Dumnezeului Celui nevăzut” (Col. 1, 15).
Biserica primară a ezitat un timp să zugrăvească icoana lui Hristos şi a sfinţilor Lui, pe de o parte,
pentru că majoritatea creştinilor proveneau dintre iudei, care păstrau încă aversiunea faţă de
icoane, iar pe de altă parte, pentru că „viaţa Bisericii primare era determinată în esenţă de
conştiinţa prezenţei lui Hristos cel preamărit”2. Primii creştini aveau sentimentul trăirii cu Hristos
şi în Hristos aşa de puternic impregnat în suflet, încât considerau ca inutilă zugrăvirea icoanei lui
Hristos.
Din cauza persecuţiilor, în primele trei secole, creştinii s-au mulţumit îndeosebi cu
simboluri creştine (mielul, peştele, porumbelul, delfinul, leul, corbul, crucea, ancora, arca,
sfeşnicul, viţa-de-vie, lira, coroana, etc), dar nu lipsesc cu desăvârşire nici scenele din Vechiul şi
Noul Testament, din viaţa Maicii Domnului sau a sfinţilor, făcând trecerea de la „simbolismul şi
alegorismul iniţial” la „realism, încercând să se impună prin naturaleţe, modestie şi chiar
frumuseţe”3. Deşi iconografia creştină s-a folosit în multe cazuri de formele antice spiritualizate,
1
Arhid. Ioan Ică jr., Iconologia bizantină între politică imperială şi sfinţenie monahală, studiu introductiv la Sf.
Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale, Alba Iulia, Editura Deisis, p. 5.
2
Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Iconologie şi iconoclasm. Studii privind disputa iconoclastă în secolele VIII-IX, Sibiu,
Editura Andreiana, 2010, p. 7.
3
Ibidem, p. 9.
4
ea nu este nicidecum o continuare a unui obicei păgân, favorizată de indiferenţa religioasă, ci este
o creaţie nouă, izvorâtă absolut din evlavia creştină, care să întruchipeze într-un mod cât mai
fericit idealurile spirituale ale creştinismului. În general, în această perioadă apologeţii şi scriitorii
creştini au dezaprobat reprezentările iconografice din motive practice. Ei doreau să înlăture orice
tendinţă de menţinere a cultului idolatru la creştinii proveniţi dintre păgâni. Printre apologeţii şi
scriitori creştini care au luat atitudine în această vreme împotriva icoanelor întâlnim pe: Sfântul
Iustin Martirul şi Filosoful († 165), Aristide din Atena (sec. II), Sfântul Irineu de Lyon († 202),
Tertulian († 240), Minucius Felix († 225), etc. Arhid. Ioan Ică jr. afirmă că „în primele două
secole nu poate fi vorba încă de reprezentări religioase creştine, nici de o artă religioasă care să
poată fi proclamată fără echivoc creştină. Dimpotrivă, dată fiind asocierea intimă a imaginilor
la cultul politeist greco-roman şi, mai ales, la forma lui ultimă: cultul imperial, ostilitatea faţă de
imagini a creştinilor este declarată. Interdicţia veterotestamentară (asociată cu Ioan 4, 24) joacă
un rol decisiv, fiind înţeleasă într-un sens exclusiv şi intransigent”4.
Imaginile religioase creştine încep să apară şi să se dezvolte pe măsură ce politeismul
greco-roman slăbea în intensitate. Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr afirmă că „la începutul secolului al
III - lea reprezentările biblice şi icoanele sfinţilor au înlocuit într-un grad progresiv simbolurile
creştine”5. Odată cu extinderea cultului Sfinţilor şi a Moaştelor acestora imaginile religioase
încep să cunoască o tot mai largă răspândire în lumea romană. Concomitent cu dezvoltarea
iconografiei creştine şi Sfinţii Părinţi au luat o altă poziţie faţă de icoane. Arhid. Ioan Ică jr.
precizează că „folosirea imaginilor s-a răspândit în Biserică nu impusă prin decret, nici
introdusă prin surprindere, ci a înflorit în mod natural din sufletul creştin aflat sub stăpânirea
Harului”6.
Atitudini intolerante faţă de reprezentările iconografice se menţin în creştinism chiar şi în
secolul al IV-lea. Sfântul Metodie din Olimp († 311/312) scria în acest sens: „Tablourile regilor
pământeni, chiar dacă nu sunt făcute din materiale foarte preţioase, aur, argint, chihlimbar sau
fildeş, sunt totuşi cinstite... Cine se face vinovat de vreo insultă faţă de unul din aceste feluri de
lucrări nu rămâne nepedepsit ca şi cum el s-ar fi purtat necuviincios cu materialul simplu, şi nici
nu este socotit ca unul care preţuieşte mai puţin aurul, ci ca unul care s-a făcut vinovat faţă de
4
Arhid. Ioan Ică jr., op. cit., , p. 7.
5
Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 11.
6
Ibidem, p. 9.
5
rege însuşi. Ca icoane de aur ale Domnului vedem însă pe îngerii Lui, Stăpâniile şi Puterile, care
au fost create spre cinstea şi slava Lui”7.
La începutul secolului al IV-lea, problema cinstirii icoanelor s-a discutat şi într-un cadru
sinodal. Sinodul local de la Elvira (Spania), din anul 306, interzicea folosirea icoanelor în cultul
creştin prin canonul 36. Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr este de părerea că „deoarece acest canon nu a
fost aplicat în toată Biserica şi nu a fost amintit ca argument nici chiar de iconoclaşti, rezultă că
a avut o influenţă redusă, restrânsă la o perioadă de timp limitată”8.
Edictul de la Milan din anul 313, la numai 7 ani după Sinodul de la Elvira, dând libertate
creştinismului, a deschis şi calea dezvoltării iconografiei creştine. Ieşind din catacombe, Biserica
vestea Evanghelia atât prin cuvânt, cât şi prin imagini. Dezvoltarea pe care a cunoscut-o pictura
după edictul de la Milan a influenţat, pe de o parte, răspândirea icoanelor Domnului nostru Iisus
Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor în întreaga lume creştină, iar pe de altă parte,
importanţa lor în cadrul cultului divin.
Pr. dr. Emanoil Băbuş afirmă că „în secolul al V-lea cultul sfintelor icoane era asociat
credinţei că aceste pot face minuni. Icoana integrată în practica religioasă individuală marca
deja prezenţa dătătoare de siguranţă a Divinităţii. Din domestic, folosirea icoanelor a căpătat un
caracter public, oficial. În anul 560, pentru a aduna fonduri în vederea construirii unei biserici
în nordul Siriei, preoţii au străbătut cu o icoană a Mântuitorului Hristos în procesiune solemnă
întreaga Asie Mică. Unii martori ai vremii atestă faptul că în timpul asediului avar din anul 626,
patriarhul a rugat să fie pictate pe porţile de vest ale oraşului Constantinopol chipurile lui
Hristos şi ale Maicii Domnului. Acelaşi lucru s-a repetat şi în anul 717, când pe zidurile
capitalei au fost plimbate în procesiune o icoană a Maicii Domnului şi părţi din Sfânta Cruce.
Tot acum s-a dezvoltat şi credinţa în icoanele acheiropoietes, nefăcute de mână omenească:
ideea era că o icoană care conţine în ea Divinitatea nu poate fi făcută decât prin mijloace
supranaturale”9.
Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr caracterizează această perioadă ca fiind „Perioada de trecere
de la secolul al IV-lea la secolul al V-lea nu înseamnă numai o limitare, ci îmi apare mai
concludent că s-a impus în general o recunoaştere a icoanelor, că începe să se transforme simpla
7
De ressurectione,II, 24, Ed. G. N. Bonwetsch, 27, Leipzig, 1917, p.379 apud Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, op. cit. p.
12.
8
9
Pr. dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Editura Sophia, p. 186.
6
lor folosire într-o cinstire a lor. Deci, intrăm într-o nouă fază a întrebuinţării icoanelor, dar şi a
refuzului lor”10.
Arhid. Ioan Ică jr. subliniază că „începând cu secolul VII, spectrul imaginilor religioase creştine
cuprinde toate cele trei categorii consacrate de atunci: scene biblice cu rost ilustrativ-didactic;
icoane de cult confecţionate artistic dar cu funcţie religioasă, venerate ca atare; şi, în fine,
icoane harismatice, „făcătoare-de-minuni”, cu origine şi puteri supranaturale şi obiect de
procesiuni şi pelerinaje. Poziţia episcopatului evoluează şi ea în favoarea acceptării imaginilor
fie din raţiuni de iconomie pastorală, fie din raţiuni didactic-pedagocice”11.
Începutul acestei perioade este marcat totodată şi de trecerea de la pictura murală în
frescă, la mozaicuri şi portrete. Tematica iconografică accentuează tot mai mult conţinutul
dogmatic al icoanei. Apar acum icoanele Sfinţilor Doctori Cosma şi Damian, ale martirilor, ale
celor doisprezece apostoli, ale proorocilor, ale îngerilor, ale sfinţilor, iar Mântuitorul Iisus Hristos
este reprezentat ca Atotstăpânitorul (Pantocrator). Cercetătorii constată că, la începutul secolului
al VI-lea, iconografia creştină înregistrează tot mai mult un caracter cultic şi icoanele devin
obiecte de venerare. Cinstirea icoanelor este strâns legată de cultul sfinţilor. Icoanele asigură
prezenţa permanentă a sfântului reprezentat, care mijloceşte credinciosului rugăciunea lui,
binecuvântarea şi protecţia lui. Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr relatează că în această perioadă
„întâlnim cazuri în care unii Sfinţi Părinţi cer pedepsirea celor care necinstesc icoanele, ceea ce
arată că ele erau deja integrate în viaţa Bisericii. Astfel, Sfântul Simeon Taumaturgul († 596)
cerea împăratului Justin al II-lea (565-578) pedepsirea calomniatorilor icoanei Maicii
Domnului. Aflăm, de asemenea, că cei care-1 vizitau pe sfânt primeau la plecare o binecuvântare
- tăbliţe de lut pe care era imprimat chipul lui”12. Cercetătorii observă că spre sfârşitul secolului
al VI-lea, icoanele, primind o altă însemnătate, au devenit obiect de venerare. O mare răspândire
au cunoscut „icoanele nefăcute de mână omenească” care erau amintite pentru prima dată în
secolul al VI-lea. Este vorba de icoane care ar avea origine dumnezeiască şi prin aceasta ar
garanta prezenţa permanentă a proniei divine.
Pe lângă icoanele nefăcute de mână omenească, care aveau la bază legenda regelui Abgar,
existau icoane care numai pe jumătate nu erau făcute de mână omenească, ele fiind terminate în
mod minunat de îngeri.
10
11
Ioan Ică jr., op. cit., p. 10.
12
7
Cercetătorii menţionează că şi monezile bizantine au jucat un rol însemnat în ceea ce
priveşte dezvoltarea cultului icoanelor. Împăratul Constantin cel Mare (306-337), primul împărat
creştin, a imprimat pe monezi inscripţia că el a învins cu puterea lui Hristos şi a Crucii Sale.
Împăratul Tiberiu I (578-582) a imprimat pe monezi semnul crucii cu inscripţia „Victoria
Augustorum”, iar împăratul Mauriciu (582-602) înlocuieşte chipul zeiţei biruinţei Nike cu icoana
Maicii Domnului. Împăratul Heraclie (610-641) a aşezat deasupra porţii de la intrarea în
Constantinopol icoana Maicii Domnului atunci când cetatea a fost asediată de avari. Împăratul
Justinian II (685-695; 705-711) a imprimat pe monezi icoana lui Hristos - Pantocrator, iar
împăratul Philipikos (711-713) înlocuieşte din nou icoana lui Hristos cu semnul crucii. Împăraţii
iconoclaşti Leon al III-lea (717-741) şi Constantin al V-lea (741-775) înlocuiesc semnul crucii cu
chipul propriu.
Revenind la problema strictă a cultului icoanelor, observăm că în secolul al VI-lea ele nu
mai erau un subiect al polemicii, ci deveniseră deja parte integrantă a vieţii bisericeşti. Este
interesant şi în acelaşi timp îmbucurător faptul că în Apus nu s-a pus niciodată atât de acut
problema cultului icoanelor ca în Răsărit. Totuşi în secolul al VI-lea manifestă idei iconoclaste
episcopul Serenus al Marsiliei († 600).
Spre deosebire de alţi Sfinţi Părinţi, care şi-au manifestat poziţia lor iconoclastă numai în
scris, Serenus ordonă îndepărtarea icoanelor din biserici ca să nu fie adorate. Papa Grigorie cel
Mare ripostează astfel: „Acesta nu este un argument, căci cei vechi permiteau zugrăvirea
chipurilor sfinţilor în biserică. Pentru că tu interzici adorarea lor, noi te lăudăm, dar pentru că
le-ai îndepărtat trebuie să te mustram. Căci una este să adori picturile şi alta este să pricepi
ceea ce trebuie cinstit, făcându-ţi folositor ceea ce descriu ele ... Dacă cineva vrea să facă icoane
să nu-1 opreşti nicidecum, dar să-i interzici neapărat să le adore; căci ceea ce este Scriptura
pentru cei care pot să citească, acelaşi lucru este icoana pentru cei care nu pot să citească...
Acestea (icoanele) reprezintă cartea celor cărora Scriptura le este necunoscută”13.
În secolul al VII-lea s-a amplificat polemica iudaică împotriva cinstirii Sfintei Cruci şi a
icoanelor. Acest lucru este demonstrat de câteva lucrări care au fost redactate în această perioadă
şi care prezintă şi argumentaţia patristică a secolului al VII-lea privind cultul icoanelor.
Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr relatează că „chiar dacă răzleţ mai apăreau tendinţe
iconoclaste printre creştini, iar Biserica avea încă de luptat cu polemica iconoclastă iudaică sau
musulmană din Orient, la sfârşitul secolului al VII-lea, icoanele erau prezente în viaţa creştinilor
13
Epistola CV, PL XXXVII, 1027 apud Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr, op.cit., p. 35.
8
şi în biserică, pretutindeni fiind integrate fiinţial în viaţa culturală, artistică şi cultică a Bisericii.
De aceea, era firesc ca să se ia şi unele decizii sinodale în legătură cu practica iconografică”14.
Prima hotărâre de acest fel a fost formulată la Sinodul „Quinisext” sau „Trullanum II”,
care s-a ţinut la Constantinopol în anul 691/692. Prin canonul 73 se interzicea facerea Sfintei
Cruci pe pardoselile bisericilor „pentru ca să nu fie călcat de oameni cu picioarele semnul
biruinţei credinţei noastre şi prin aceasta el să fie dispreţuit”15, iar prin canonul 82 se hotăra
zugrăvirea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos ca om şi nu ca miel: „în unele picturi ale
cinstitelor icoane este zugrăvit mielul arătat cu degetul de înaintemergătorul, care a fost primit
în chip de dar, în locul adevăratului Miel-Hristos, Dumnezeul nostru, Cel arătat mai înainte
nouă de lege. Aşadar, îmbrăţişând tipurile vechi şi umbrele ca simboluri şi schiţe ale adevărului,
predate Bisericii, preferăm harul şi adevărul, pe care-1 primim ca împlinire a Legii. Deci prin
faptul că schiţăm, chiar prin culori, ceea ce este desăvârşit spre a fi văzut de toţi, hotărâm ca de
acum înainte în locul vechiului miel să fie pictat în icoane Mielul care ridică păcatul lumii,
Hristos, Dumnezeul nostru, după chipul Lui omenesc. Prin aceasta înţelegem înălţimea
smereniei Cuvântului lui Dumnezeu, fiind conduşi spre aducerea-aminte de petrecerea Lui în
trup, de Patimile Lui, de moartea Lui mântuitoare şi de mântuirea care s-a făcut în lume”16.
Mult mai sensibili la virtuţile icoanei s-au arătat a fi împăraţii bizantini. Odată cu
începutul secolului al VI-lea aceştia vor iniţia o adevărată „politică a icoanei”. Fiind deplin
conştienţi şi extrem de sensibili la rolul politic decisiv al imaginii în concretizarea şi impunerea
politicii imperiale, aceştia au continuat tradiţia teologico-politică a împăraţilor romani şi au
început să se servească de icoane în actele publice. Arhid. Ioan Ică jr. afirmă că „politica
imperială poate fi citită foarte clar în emisiunile monetare şi în arta oficială romană, vehicole
ideale ale propagandei începând cu destrămarea republicii oligarhice lichidate de Julius Caesar
şi Octavianus Augustus şi - trecând prin principat, anarhie militară şi dominat - până la
instaurarea monarhiei teocratice de către Constantin cel Mare”17.
Pentru a vedea rolul pe care-l aveau imaginile religioase în această „politică a icoanei”
purtată de împăraţii bizantini voi aduce în atenţie acele icoane din secolele VI-VII („icoane
nefăcute-de-mână” numite şi acheiropoietoi), icoane care au jucat un rol esenţial în generalizarea
cultului icoanelor cât şi în istoria politică şi militară a Bizanţului. Aceste icoane erau considerate
icoane cu origine şi efecte supranaturale. Arhid. Ioan Ică jr. relatează că „datele tradiţiei
14
Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr, op.cit., p. 39.
15
Mansi, XI, 976 CD apud Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr, op.cit., p. 40.
16
Mansi, XI, 976 E-980 B apud Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr, op.cit., p. 40.
17
9
sugerează că ele pot fi reduse la două tipuri de imprimări miraculoase ale imaginii lui Hristos:
1. imaginea imprimată pe pânză a feţei lui Hristos în cursul vieţii Sale pământeşti şi trimisă
regelui Abgar al Edesei, şi 2. imaginea feţei lui Hristos în chinuri imprimată pe prosopul cu care
s-a şters pe faţă în drum spre Golgota: aşa numita „Vera icona” (a Veronicăi), contaminată
probabil cu imaginea integrală a trupului lui Hristos de pe faimosul Giulgiu de îngropăciune al
lui Hristos”18.
Acestor acheiropoietoi bizantinii le vor atribui spectaculoase intervenţii divine în cursul
îndelungatului război dus împotriva perşilor: salvarea cetăţii Edessa de asediul persan din 544 sau
victoria bizantină de la Arzamon din 586. De precizat este faptul că o astfel de icoană „nefăcută-
de-mână” va fi purtată în fruntea armatelor bizantine în anul 622 de însuşi împăratul Herakleios
care în 628 va distruge militar Imperiul Persan.
Este aşadar un fapt incontestabil că împăraţii din această perioadă au purtat o adevărată
„politică a icoanei”. Arhid. Ioan Ică jr. ne descrie evoluţia imaginii aflată sub influenţa acestei
politici imperiale: „Jurământul militar nu se mai depune pe persoana împăratului, ci pe icoana
lui Hristos. Crucea însăşi devine suport pentru icoana lui Hristos. În vreme ce în epoca
constantiniană pe stindardul cruciform se fixa imaginea împăratului, acum el este încununat cu
icoana lui Hristos. Sub Justinian II (685-695; 705-711) această mutaţie se produce şi în emisia
monetară: monezile au pe avers nu Crucea, ci imaginea lui Hristos (fie tipul „apostolic” istoric,
sirian, fie cel „palestinian”, olimpian, divin) cu inscripţia elocventă: Rex regnantium („regele
regilor”) iar ca revers imaginea împăratului cu inscripţia: servus Christi („robul lui Hristos”).
Ideea subliniată e cea a regalităţii absolute şi supreme a lui Hristos, basileul domneşte en
Christo, ca locţiitor al Lui. Fapt semnificativ, sub domnia aceluiaşi împărat, Sinodul zis
„trullan” din 692 va recomanda - în aceeaşi mişcare de deplasare de pe semn/simbol pe imagine
- evitarea reprezentării simbolice a lui Hristos sub formă de Miel şi preferarea iconografică a
imaginii Feţei personale a lui Hristos (canonul 82). De la monogramul şi Crucea victoriilor lui
Constantin ce Mare până la Sfântul Chip însoţind Crucea izbânzilor lui Heraclius putem măsura
foarte limpede creşterea prestigiului imaginilor în ochii suveranilor constantinopolitani din
secolele VI-VII”19.
Pe acest fundal, anul 726 marchează o surprinzătoare schimbare de curs. Începând de
acum şi până în 843 (ba chiar până 870), în două faze succesive (726-770; 815-843), criza
iconoclastă avea să zguduie din temelii societatea bizantină.
18
Ibidem, p. 15.
19
Ibidem, p. 16.
10
Prin urmare, la declanşarea iconoclasmului bizantin prin împăratul Leon al VII-lea în anul
726, „icoanele erau pur şi simplu parte componentă a lumii creştine. Ele erau întâlnite peste tot
în viaţa creştinului, mari sau mici, ca fresce sau ca icoane portabile, făcute cu scop educativ sau
ca evlavioasă mulţumire, ca obiect decorativ sau ca obiect de cult, privite de contemporani cu
neîncredere sau cu bucurie sufletească, condamnate sau apărate, interzise în Legea veche de
Dumnezeu, dar îndreptăţite prin Iisus Hristos”20. Pentru credinciosul din Bizanţ, icoanele „erau
un canal de scurgere a harului şi a puterii dumnezeieşti”21.
II. Iconoclasmul – origini și cauze
20
21
Ibidem, p. 41.
11
Înainte de a expune originea şi cauzele declanşării crizei iconoclaste voi explica înţelesul
termenului „iconoclasm”. Prin iconoclasm se înţelege acel curent eretic care se manifestase tacit
mai înainte de domnia lui Leon al III-a Isaurul (717-741) dar care în timpul acestui împărat a luat
o amploare foarte mare, devenind chiar politica sa în problemele religioase. Etimologic, termenul
iconoclasm se compune din cuvintele greceşti eikon (imagine) şi verbul klao (a distruge). Uneori
se vorbeşte de iconomahie pentru a indica aceeaşi acţiune de distrugere şi necinstire a icoanelor,
de la eikon şi mahe (luptă). Pr. dr. Emanoil Băbuş susţine că „erezia aceasta a fost în special
iniţiată şi susţinută de împăraţi, beneficiind de sprijinul lor militar şi politic, de aceea ea s-a
deosebit de precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impusă”22.
Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze. După cum am afirmat în partea de
început a introducerii mele, în evoluţia artistică şi ideologică a imaginii în spaţiul eclesial se
împletesc o multitudine de cauze, factori şi influenţe din cele mai diferite. Cercetătorii au încercat
să determine cauzele care au dus la naşterea unui curent atât de puternic în lumea bizantină, să
precizeze când a început să se manifeste mai acut şi care a fost reacţia diferitelor categorii de
oameni faţă de acest curent. În acest capitol voi expune o serie din cauzele şi factorii care au avut
impact asupra dezvoltării şi evoluţiei iconoclasmului încercând să ofer o imagine amplă asupra
originii şi a diferitelor influenţe care au ajutat la dezvoltarea şi susţinerea crizei. Trebuie precizat
că fiecare cauză şi factor dădea naştere unor reacţii care împreună au format un tot unitar
ajungându-se aşadar la complexitatea crizei care căpăta valenţe politice, sociale şi religioase.
Stelian Brezeanu afirmă că „evoluţia din viaţa imperiului se va traduce şi în dinamica disputelor
religioase din secolele VIII-IX astfel, în secolul al VIII-lea, greutatea covârşitoare a Asiei Mici în
imperiu nu putea fi contrabalansată de teritoriile europene; situaţia se schimbă radical în veacul
următor, când, în urma politicii de recuperare a ţinuturilor balcanice şi de implantare a
regimului themelor promovate de împăraţii iconoclaşti, greutatea celor două jumătăţi se
echilibrează”23.
1. Folosirea nepotrivită a icoanelor
22
Pr. dr. Emanoil Băbuş, op. cit., p. 185.
23
Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Bucureşti, Editura Meronia, 2005, p. 113.
12
Pr. dr. Emanoil Băbuş menţionează faptul că „înainte de perioada iconoclastă, Sfintele
Icoane deveniseră un fapt major în viaţa bizantină: folosite de cler, de autorităţi, de popor, ele
erau cinstite atât în public, cât şi în spaţiul privat, ele făceau accesibilă prezenţa
dumnezeiască”24, însă odată cu răspândirea cultului sfintelor icoane s-au înmulţit şi abuzurile care
denaturau venerarea icoanelor. Leonid Uspensky afirmă că „unii creştini împodobeau zelos
bisericile considerând că acest fapt era suficient pentru mântuirea lor”25. Tot el subliniază faptul
că „în secolul VII, imaginile brodate ale sfinţilor ornau veşmintele de ceremonie ale membrilor
aristocraţiei bizantine. La Alexandria, domni şi doamne se plimbau pe străzi îmbrăcaţi în haine
ornate cu imagini sacre. O venerare excesivă a icoanelor avea loc chiar în practicile curente din
Biserică; icoanele erau luate uneori drept naşi şi naşe de botez sau ca naşi de călugărie. Anumiţi
preoţi răzuiau culorile icoanelor amestecându-le cu Sfintele Daruri şi distribuind acest amestec
credincioşilor, ca şi cum Trupul şi Sângele lui Hristos ar fi trebuit completat cu ceva sfânt. Alţi
preoţi oficiau Sfânta Liturghie având o icoană drept altar”26. Pr. dr. Emanoil Băbuş relatează o
serie din abuzurile ce se vor face pe seama imaginilor religioase astfel „la un moment dat s-a
dezvoltat un fel de putere magică care făcea ca distincţia între icoană şi prototip să dispară. La
Constantinopol Maica Domnului era ocrotitoare oraşului, iar locuitorii lui îi acordau o cinste
deosebită, exemplu în acest sens fiind numărul mare de biserici care-i erau închinate. În secolul
al V-lea, Constantinopolul primea veşmintele Maicii Domnului, furate dintr-un sat din Galileea,
spunându-se că acest lucru s-a făcut chiar cu aprobarea Fecioarei Maria; se credea că oraşul
deţinea şi scutecele cu care Maica Domnului înfăşurase pe pruncul Iisus”27.
De partea lor, credincioşii nu făceau distincţie între venerarea unei icoane şi adorarea ei
cinstind mai mult imaginea însăşi decât persoana reprezentată. Toate aceste aspecte se apropiau
de magie sau intersectau formele decadente ale păgânismului.
Leonid Uspensky ne aduce în atenţie că „alături de aceste erori referitoare la atitudinea
faţă de icoane, existau de asemenea elemente scandaloase chiar înlăuntrul imaginilor. Adevărul
istoric era adesea falsificat, anumiţi artişti reprezentându-l pe Hristos în mod arbitrar, după
propria imaginaţie. Anumite imagini îi scandalizau pe credincioşi prin senzualitatea lor rafinată,
care nu se potrivea deloc cu sfinţenia persoanei reprezentate. Imaginile de acest tip îl făceau pe
omul obişnuit să se îndoiască de sfinţenia icoanei sau chiar de necesitatea ei în Biserică. Mai
24
25
Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, studiu introductiv şi traducere de Teodor Baconsky,
Bucureşti, Editura Anastasia, 2009, p. 67
26
Ibidem, p.67
27
Pr. Emanoil Băbuş, op. cit., p. 187.
13
rău, ele ofereau iconoclaştilor o armă redutabilă împotriva artei sacre în general. În ochii lor,
arta era incapabilă să reflecte slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor, adică lumea spirituală. Arta
apărea ca o adevărată blasfemie, iar prezenţa ei în Biserică părea a fi o concesie făcută
păgânismului. Ei se întrebau: „Cum poate fi reprezentată, cu mijloacele josnicei arte greceşti,
preaslăvita Maică a Domnului, care a primit în pântecele ei plinătatea Dumnezeirii, Cea care
este mai presus de ceruri şi mai slăvită decât heruvimii ?”. Sau: „Cum să nu te ruşinezi a arăta
cu ajutorul unei arte păgâne pe cei ce trebuie să împărăţească alături de Hristos, să-i împartă
Tronul, să judece lumea şi să se asemene cu chipul slavei Sale, de vreme ce Scriptura ne spune
că lumea toată nu a fost vrednică de ei ?” (Actele Sinodului VII Ecumenic, sesiunea a VI-a,
Mansi XIII, 276-277 d.28.
Nicolae Bănescu e de părere că „aceste excese trebuiau să aducă o reacţie, mai ales dacă
ţinem seama că nu în toate părţile era împărtăşit cultul icoanelor şi nici arta religioasă specifică
grecilor din capitala imperiului”29.
2. Problema culturii religioase

3.
John Meyendorff afirmă că „din trecutul lor păgân, creştinii de limbă greacă moşteniseră
gustul pentru imagistica religioasă. Când Biserica primară a condamnat o astfel de artă ca
idolatră, forma tridimensională a dispărut, practic, numai ca să apară într-o versiune nouă,
creştină, bidimensională”30. Alţi creştini răsăriteni, îndeosebi sirienii şi armenii, erau mult mai
puţin înclinaţi, prin trecutul lor cultural, să se folosească de icoane. De aceea, este semnificativ
faptul că împăraţii care au sprijinit iconoclasmul au fost de origine armeană sau isauriană. Mai
mult, Răsăritul nevorbitor de limbă greacă era aproape în întregime monofizit la începutul
secolului al optulea şi, precum vom vedea, monofizitismul îi alimenta tacit sau explicit pe
iconoclaşti cu substanţa argumentelor lor teologice.
Pe aceiaşi linie merge şi istoricul Nicolae Bănescu care afirmă că „iconografia care
plăcea atât de mult grecilor iubitori de frumuseţe, chiar după creştinarea lor, era privită în Siria
şi în Egipt ca o adevărată idolatrie. Ea figura ideea înaltă pe care sirienii şi egiptenii o aveau
despre atotputernicia şi nemărginirea lui Dumnezeu. În ţinuturile acestea, arta era ornamentală,
28
Leonid Uspensky, op. cit., p. 67-68.
29
Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, Bucuresti, Editura Anastasia, 2000, p. 120.
30
John Meyendorff, Teologia bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, traducere din limba engleză de Pr. conf.
dr. Alexandru I. Stan, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1996, p. 60.
14
cu linii geometrice, simboluri luate din regnul vegetal şi animal, iar dacă arta copţilor din Egipt
cunoaşte şi iconografia creştină ea prefera însă anumite subiecte; Sfântul Gheorghe, de exemplu,
şi corpul omenesc e înfăţişat fără nici o frumuseţe, în forme aproape geometrice”31.
Trebuie însă să observăm că iconofobia latentă a diverşilor creştini din Asia, atât de
importantă pentru originile iconoclasmului bizantin, s-a răspândit într-un ţinut în care imaginile
creştine nu par să fi luat o extindere considerabilă. André Grabar spune că „iconoclasmul nu a
fost o reacţiune contra unei generalizări ameninţătoare a cultului imaginilor - căci atunci ar fi
trebuit să se manifeste în regiunile elenofone - ci expresia violentă a neîncrederii faţă de imagini
a unor medii în care această neîncredere era tradiţională”32.
Tot el este de părere că „oricât de mare ar fi fost aportul evreiesc şi musulman în
pregătirea iconoclasmului împăraţilor bizantini, nu este mai puţin adevărat că ostilitatea lor faţă
de imagini s-a întâlnit cu opinia unei anumite secţiuni a societăţii bizantine”33. Scrierile ortodoxe
vorbesc puţin despre asta, preferând să explice originea ereziei imperiale printr-o iniţiativă
personală a lui Leon al III-lea, admirator al arabilor şi înconjurat de sfătuitori evrei. Aflăm totuşi
că, înainte chiar de declanşarea războiului împotriva imaginilor, existau supuşi ai basileului care,
fără să fie evrei ori sarazini, erau iconofobi şi chiar persecutori ai imaginilor religioase. Ajungem
astfel să ne dăm seama că iconoclasmul, promovat ca doctrină oficială a imperiului, a fost
întâmpinat cu simpatie de o populaţie suficient de numeroasă din zona centrală şi cea orientală a
Asiei Mici. Leon al III-lea şi apoi Constantin al V-lea au trecut la persecutarea imaginilor tocmai
pentru a da satisfacţie acestei părţi a supuşilor lor, chiar cu riscul de a-i înstrăina pe alţii, mai ales
pe cei din capitală şi din provinciile greceşti şi occidentale. Pare probabil, pe de altă parte, că
influenţele evreiască şi musulmană nu s-au putut exercita asupra împăraţilor iconoclaşti deoarece
ele erau deja dominante în aceste provincii orientale, a căror soartă era de cel mai mare interes
pentru împăraţii constantinopolitani din veacul al VIII-lea.
3. Themele
31
Nicolae Bănescu, op. cit., p. 120.
32
André Grabar, Iconoclasmul bizantin. Dosarul arheologic, traducere, prefaţă şi note de Daniel Barbu, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1991, p. 192.
33
Ibidem, p. 185.
15
Vasile V. Muntean afirmă că „în ceea ce priveşte locul lui de naştere, socotim prea
restrictivă aserţiunea că „iconoclasmul este esenţial constantinopolitan” (H. Ahrweiler). Cum
vom vedea, sursele sale sunt în fond asiatice”34.
Cercetătorii consemnează faptul că doi episcopi din Frigia fuseseră primiţi în audienţă de
către împărat cu puţin timp înainte de primul său edict iconoclast. Andre Grabar ne oferă despre
aceşti doi episcopi o serie de informaţii utile şi anume că „aceşti prelaţi se opuneau în mod
violent imaginilor, unul dintre ei luând chiar iniţiativa de a distruge toate icoanele din dioceza
sa. El se numea Toma şi era episcop în Claudiopolis; colegul său, Constantin din Nacoleea, va fi
mai târziu calificat drept «ereziarh» de către ortodocşi. Ei îl bănuiau de a fi contribuit în mai
mare măsură decât alţii la succesul mişcării. Cei doi episcopi iconoclaşti îşi aveau reşedinţa în
centru Asiei Mici care era împărţită atunci în patru «theme» imense”35.
Pentru a ne putea da seama de puterea influenţei pe care au exercitat-o aceşti doi episcopi
asupra deciziilor ulterioare a împăratului vom trece în revistă rolul acestor „theme” în epoca
respectivă. Themele erau atât unităţi administrative, cât şi circumscripţii militare, puse fiecare sub
conducerea unui comandant militar, şi acest sistem, care asigura predominanţa guvernatorilor
militari, sau strategilor, se născuse pentru a apăra graniţa răsăriteană a imperiului. Odată cu
intensificarea ameninţărilor în părţile de răsărit ale imperiului au fost create, în etape, „themele”,
în care strategul controla ansamblul administrării provinciei, fiind însărcinat, în acelaşi timp, şi cu
comandamentul trupelor care staţionau acolo.
La rândul lor, aceste trupe nu mai erau alcătuite din mercenari, aşa cum se întâmplase mai
înainte. Locul acestora fusese luat de toţi supuşii împăratului din thema respectivă care erau apţi
să-şi îndeplinească obligaţiile militare, armatele bizantine din secolele al VII-lea şi al VIII-lea
fiind recrutate pe bază teritorială şi staţionând, în general chiar luptând, numai în interiorul
themei. Acest sistem era menit să asigure coeziunea dintre populaţia unei provincii şi armata care
se găsea acolo. Soldaţii deveneau astfel purtătorii de cuvânt ai populaţiei locale, iar comandantul,
dacă se bucura de încrederea lor, era în măsură să se manifeste şi pe terenul politic, aşa cum s-a
întâmplat de multe ori în perioada care ne interesează.
La începutul secolului al VIII-lea, themele de departe cele mai puternice erau cele
orientale, Armenia şi Anatolia, care erau favorizate intenţionat, deoarece războiul împotriva
arabilor, constituind preocuparea majoră a basileilor, se desfăşura mai ales pe teritoriul acestor
două theme sau la graniţa lor răsăriteană.
34
Vasile V. Muntean, Bizantinologie, vol. I, Arhiepiscopia Timişoarei, Editura Învierea, 1999, p. 119.
35
André Grabar, op. cit., p. 187.
16
Or, s-a întâmplat că Leon al III-lea şi Constantin al V-lea erau legaţi prin origine - şi prin
cariera de ofiţer a lui Leon - de armatele din Anatolia. Andre Grabar relatează că „în fruntea
armatei acestei theme s-a găsit Leon atunci când a pornit să cucerească tronul, ajutat fiind de
strategul celeilalte theme orientale, Armenia, în care stătuse el însuşi o oarecare vreme. Fiul său
Constantin, pentru a elimina un uzurpator, a trebuit să ceară din nou sprijinul soldaţilor
themelor orientale. Forţa superioară a acestora a asigurat succesul ambelor întreprinderi,
permiţând tatălui, apoi şi fiului, să-şi impună candidatura la coroana basileilor”36. Sprijinul
primit din partea Anatoliei şi Armeniei stabilea în mod necesar o legătură trainică între armatele
acestor theme şi aceşti împăraţi proveniţi, de astfel, dintr-o regiune situată la extremitatea
răsăriteană a imperiului. Ceea ce însemna, dat fiind sistemul acestor de recrutare şi utilizarea
teritorială a acestor trupe, că aceşti împăraţi erau legaţi, prin intermediul armatelor care-i
aduseseră la putere, de populaţia din Asia Mică orientală, locul de baştină al soldaţilor acestor
armate.
Aşadar, episcopii iconoclaşti pe care i-a ascultat Leon al III-lea erau frigieni şi veneau din
thema Anatolia pe care el o comandase înainte de a cuceri puterea imperială şi trebuie să admitem
că cel puţin o parte din credincioşii lor, de pildă cei din dioceza Claudiopolis unde episcopul
Toma suprimase icoanele, erau favorabili iconofobiei acestor prelaţi. O dovadă indirectă, dar
sigură, a acestor sentimente ne este furnizată de intervenţiile armatelor themelor orientale în
politica internă a imperiului la începutul crizei iconoclaste.
Istoricul Stelian Brezeanu conchide că „însăşi politica lui religioasă este expresia
tendinţelor ostile cultului icoanelor din mediile populare din Asia Mică, cărora Leon le datora
venirea sa la putere şi sprijinul în lupta contra pericolului extern”37. Observăm aşadar că toţi
împăraţii iconoclaşti au fost de origine orientală: Leon al III-lea şi dinastia sa erau isaurieni sau,
poate, sirieni; restauratorii iconoclasmului în secolul al IX-lea au fost Leon al V-lea, un armean,
şi Mihail al II-lea şi fiul său, Teofil, originari din provincia Frigia, aflată în centrul Asiei Mici.
Restauratorii cultului icoanelor au fost de sex feminin, Irina şi Teodora; Irina, cu o ascendenţă
greacă, iar Teodora, din Paflagonia (în Asia Mică), o provincie situată pe litoralul Mării Negre,
învecinându-se cu Bithynia şi nu foarte departe de capitală. Niciuna dintre ele nu provenea din
părţile centrale ale peninsulei. Locul de origine al suveranilor iconoclaşti nu poate fi văzut ca
neesenţial. Originea orientală a acestor suverani ne poate ajuta să ajungem la o înţelegere mai
clară atât a rolului lor în această mişcare, cât şi a sensului mişcării înseşi.
36
Ibidem, p. 189.
37
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 113.
17
4. Confruntarea cu islamismul şi evreii
Leonid Uspensky afirmă că „curentele iconoclaste din Biserică au fost puternic sprijinite
în afara Bisericii”38 existând aşadar atacuri împotriva imaginii din afara Bisericii, atacuri care au
contribuit la dezvoltarea şi consolidarea curentelor iconoclaste în Biserică.
Având în vedere afirmaţia lui Vasile V. Muntean cu privire la originea iconoclasmului ne
punem întrebarea: de ce oare sentimentele iconoclaste erau mai răspândite tocmai în răsăritul
Asiei Mici ? O explicaţie plauzibilă ar fi elenizarea superficială a populaţiei autohtone căreia,
odată cu invadarea de către musulmani a ţărilor vecine i s-au adăugat noi elemente orientale.
Imaginile creştine înfloriseră, încă din antichitate, în oraşele şi regiunile de coastă unde populaţia
greacă sau puternic elenizată era cea mai numeroasă.
Împreună cu refugiaţii, dar şi independent de ei, se instalaseră în cele două theme
orientale aderenţi ai unor confesiuni diverse. Coloniile evreieşti, puternice la începutul epocii
bizantine, s-au menţinut până sub Leon al III-lea. André Grabar este de părere că „este chiar
posibil ca ideea convertirii în masă a evreilor pe care acesta a nutrit-o la începutul domniei sale
să se explice prin contactele pe care el le întreţinuse cu populaţia evreiască din Frigia pe când
era strateg la Anatoliei”39. Atitudinea evreilor faţă de imagini este binecunoscută: activităţile
iconofobe ale evreilor din Palestina erau desigur cele mai importante, dar putem presupune că şi
cei din Asia Mică au activat în acelaşi sens.
Părinţii Sinodului Ecumenic din 787, teologii iconofili de la începutul secolului al XI-lea
şi cronicarul Theofan sunt unanimi în denunţarea influenţei exercitate asupra primilor iconoclaşti
imperiali din Bizanţ de către „sarazinii” duşmani ai imaginilor. Această unanimitate ne arată că
oroarea faţă de imagini era o dimensiune a credinţei musulmane care părea evidentă pentru toţi
aceşti autori greci.
Un document din 724, semnat de patriarhul Constantinopolului, Sfântul Gherman,
dovedeşte că, din acel moment, bizantinii se gândeau la efectul pe care suprimarea icoanelor în
imperiu îl va produce în lumea musulmană, inamică a Bisericii creştine. Într-o scrisoare adresată
lui Toma, episcop de Claudiopolis, care înlăturaseră icoanele din dioceza sa, patriarhul iconofil
judecă cu severitate această iniţiativă, adăugând: „De altminteri, noi (creştinii) trebuie să
38
Leonid Uspensky, op. cit., p. 68.
39
André Grabar, op. cit., p. 190.
18
răsturnăm argumentele pe care necredincioşii le-au adunat pentru a insulta Biserica lui Hristos
şi să dovedim că ea stă pe temelii venerabile şi divine”40. El conchide că, prin respingerea
imaginilor se încuviinţau oarecum acuzaţiile de idolatrie mereu reînnoite de necredincioşi.
Suprimarea imaginilor ar putea ridica serioase îndoieli cu privire la infailibilitatea Bisericii, din
moment ce, timp de secole, ea tolerase cultul acestora.
Oricum, acest text este o mărturisire: chiar din 724, bizantinii ştiau nu numai că
musulmanii erau duşmani ai imaginilor religioase, dar şi că „politica icoanei” dusă de guvernul
bizantin era supravegheată cu gelozie de către autorităţile islamice.
5. Evreii
Alături de musulmani, evreii vedeau în icoane renaşterea idolatriei şi a politeismului.

Totuşi, atitudinea evreilor faţă de arta plastică nu a fost întotdeauna unitară, dovedindu-şi periodic
deschiderea. Dar, în momentul naşterii Islamului, evreii au reînceput să respecte cu mare stricteţe
interzicerea imaginilor, prevăzută de legea Vechiului Testament; nu numai ca nu-şi mai decorau
cu imagini sinagogile, ca în primele veacuri creştine, dar chiar ajunseseră să le distrugă pe cele
existente. Sinagogile de la Aïn Douq şi Beth Alfa păstrează urmele acestor distrugeri.
Luând în considerare numărul relativ mare de scrieri greceşti antiiudaice datând din
perioada de care ne ocupăm, atacurile evreieşti au fost considerate suficient de ameninţătoare,
mai ales pe fundalul războaielor persane din secolul al VI-lea şi apoi al celor împotriva arabilor.
În această epocă, evreii se arătau ostili imperiului şi favorabili Persiei sasanide şi arabilor. Aceştia
îi susţineau de astfel pe evrei, iar protecţia aceasta le îngăduia să se arate mai puternici şi mai
eficaci în acţiunile lor antibizantine. În Siria şi în Egipt, evreii levantini au contribuit la succesul
invaziilor persane, apoi musulmane, aşa cum au făcut şi la începutul veacului al VII-lea în Spania
vizigotă. Regii Persiei adăpostiseră un exilarh evreu - după suprimarea, în 425, a patriarhului
evreiesc din Ierusalim de către Theodosie al II-lea - iar arabii au continuat să-i găzduiască la
Bagdad pe urmaşii acestuia. Expansiunea islamului a mărit chiar autoritatea acestor şefi supremi
ai diasporei, făcând din ei conducătorii tuturor evreilor din lumea mediteraneană. Instalaţi într-o
ţară duşmană Bizanţului şi favorizaţi de adversarii acestuia, aceşti exilarhi erau ostili Imperiului
de Răsărit şi reprezentau o forţă deloc neglijabilă.
40
Ibidem, p. 201.
19
Mai ortodocşi decât oricând şi renegându-şi propriile încercări de artă religioasă, evreii
din veacul al VI-lea martelau mozaicurile cu personaje biblice pe care le găseau în sinagogile mai
vechi. Sinagogile ruinate de la Ain-Douq şi Beth-Alpha păstrează urmele distrugerii mozaicurilor
figurative. Dar mai instructive pentru noi sunt anumite opere creştine din secolele al VI-lea, al
VII-lea şi chiar al VIII-lea, dintr-o ţară ca Palestina, unde influenţa iudaică a fost foarte puternică.
Aşa cum am mai afirmat creştinii din Asia nu aveau o mare deschidere spre arta
bisericească, aceştia împrumutând din iconografia evreiască aşa zisele mozaicuri pavimentare.
André Grabar relatează că „arta acestor mozaicuri, cu mult înainte de iconoclasmul oficial al
Bizanţului şi de Islam, apare ca o prelungire a vechilor tradiţii decorative ale pavimentelor
romane de epocă păgână şi paloebizantină, cu frumosul lor repertoriu de teme ornamentale, în
majoritate elenistice şi în parte sasanide. Figura umană nu era evitată, dar nici scara la care
apărea şi nici rolul care-i era încredinţat, şi care era acelaşi pentru toate reprezentările - fie că
este vorba de oameni, animale sau obiecte - nu o transformau într-un subiect esenţial al
picturilor. Decorul, cu sau fără fiinţe însufleţite, predomina pretutindeni, cu excepţia cazului,
izolat şi celebru, al pavimentului de la Madaba care înfăţişa o hartă a Ţării Sfinte”.41
Aceste mozaicuri pavimentare nu pretindeau să înveţe pe cineva religia sau morala,
aluziile la adevărurile creştine fiind extrem de rare. Acolo unde, prin excepţie, apare un subiect de
acest fel, el era instalat aproape întotdeauna în sau în faţa altarului şi nu în mijlocul încăperii
rezervate credincioşilor, iar cele câteva teme liturgice sau eshatologice astfel evocate erau
reprezentate într-o manieră abstractă (templul, arca, altarul, paradisul), inspirată din modelele
evreieşti. Nu se aflau deci în aceste biserici - cel puţin pe pavimentele din mozaic, oricât de
bogate ar fi fost - imagini care ar fi putut să suscite acuzaţia de idolatrie şi păgânism, mereu pe
buzele evreilor atunci când era vorba despre imaginile înfăţişându-l pe Hristos şi pe sfinţi ori
evenimente din istoria creştină.
6. Sectele iconoclaste
41
Ibidem, p. 198.
20
De asemenea s-a relevat împrejurarea că „lupta împotriva icoanelor” a găsit puternic
sprijin în centrul şi răsăritul Asiei Mici, unde locuitorii băştinaşi, superficial elenizaţi, erau supuşi
prozelitismului iconofobilor. Bizantinologul Vasile V. Muntean observă just că iconoclasmul e
„legat genetic de ereziile Asiei Minor”42. Aici dăinuiau rămăşite considerabile de monofizism şi s-
a dezvoltat secta pavlicienilor, vrăjmaşii oricărui cult ecleziastic.
Leonid Uspensky afirmă că „alături de islamism şi iudaism, existau în tabăra iconoclastă
diferite secte creştine de coloratură dochetistă”43, influenţate de învăţătura potrivit căreia
Întruparea divină ar fi fost iluzorie, ireală. Acesta era, de pildă, cazul paulicienilor şi cel al
anumitor secte monofizite. La Sinodul al VII-lea Ecumenic, Sfântul Nichifor, patriarhul
Constantinopolului, spunea că iconoclaştii sunt influenţaţi de evrei, de sarazini, de samariteni, de
maniheeni şi de două secte monofizite: fantaziştii şi teopaschiţii.
Pavlicenii preluaseră de la manihei învăţătura conform căreia materia trebuia dispreţuită
fiindcă a fost creată de un demiurg inferior şi rău. Împotriva imaginilor religioase ei aduceau
argumentul că Hristos nu poate fi reprezentat sub nici un chip deoarece nu a avut un trup material
real. Tot ei erau împotriva oricărui cult ecleziastic necinstind crucea şi neavând cultul Maicii
Domnului şi al sfinţilor.
André Grabar ne oferă informaţii preţioase despre această sectă şi relatează că „secta
pavlichienilor s-a format în regiunea Samosatei, adică în Mesopotamia de Nord, în faţa graniţei
bizantine din epoca lui Constant al II-lea (641-668). De aici, pavlichienii au pătruns în interiorul
imperiului şi s-au instalat în thema Armenia, în jurul Phanareei, unde-i găsim, turbulenţi şi
inasimilabili de către un stat care ţinea la unitatea sa ortodoxă, până în veacul al IX-lea.
Pavlichienii, care respingeau în mod violent dogmele şi obiceiurile Bisericii, sunt în mod
fundamental ostili semnului crucii şi refuză să admită icoanele. Ei se adaugă astfel iconofobilor
care, între secolele al VI-lea şi al VIII-lea, s-au manifestat în răsăritul imperiului de o parte şi de
alta a graniţei, şi printre care trebuie să numărăm diverse grupări confesionale de creştini din
Asia”44.
O altă sectă care repudia cultul icoanelor o găsim în Armenia în secta messalienilor.
Totodată, unele secte monofizite susţineau că este imposibilă reproducerea chipului Mântuitorului
pe icoane deoarece, potrivit credinţei lor, firea umană a fost absorbită de cea divină iar firea
divină nu poate fi cunoscută şi reprezentată.
42
Vasile V. Muntean, op. cit., p. 119.
43
44
André Grabar, op. cit., p. 191-192.
21
7. Reacţia împotriva monahismului
Nicolae Bănescu afirmă că „împăraţii iconoclaşti, sub masca religiunii, ascundeau

motive cu totul de altă natură”45. În urma marilor donaţii primite necontenit, Biserica a devenit
foarte bogată; ea deţinea mai multe bogăţii decât vistieria împăraţilor. Mănăstirile erau foarte
populate ajungând să fie refugiul celor care doreau să se sustragă de la serviciul militar. Totodată,
acestea erau scutite de impozite. Imperiul se afla într-o situaţie financiară precară iar pentru a face
faţă războaielor necontenite cu arabii şi cu barbarii de la Dunăre armata avea nevoie de soldaţi.
Reforma împăraţilor iconoclaşti se va îndrepta aşadar asupra mănăstirilor şi a monahismului
punând statul în posesia bogăţiilor şi bunurilor teritoriale ale mănăstirilor şi ale bisericilor.
Împăraţii iconoclaşti erau oameni preocupaţi de mărirea şi liniştea imperiului iar numărul
mare al mănăstirilor şi creşterea necontenită a bogăţiei lor erau primejdioase pentru stat.
Imunitatea de care se bucurau bunurile Bisericii micşora vistieria statului. Mulţimea celor ce
intrau în mănăstiri rupeau braţe agriculturii, soldaţi armatei şi funcţionari serviciilor publice. Dar
mai cu seamă influenţa exercitată de călugări asupra sufletelor făcea din ei un element de agitaţie
periculos. Împotriva acestei stări de fapt împăraţii iconoclaşti încearcă să ia atitudine. Un aspect
important este că împăraţii isaurieni vor găsi un sprijin puternic în clerul înalt care era gelos pe
influenţa călugărilor, în armată care era compusă în majoritate din asiatici şi chiar în o parte a
populaţie.
Măsurile cele mai drastice împotriva monahilor au fost luate de Constantin al V-lea după
sinodul din 754, de aceea această fază a iconoclasmului s-a numit şi monahomahie. A fost interzis
celibatul. Călugării au fost alungaţi din mănăstiri, iar acestea au fost transformate în cazărmi sau
hanuri. Totodată, mulţi dintre ei au fost forţaţi să defileze în hipodrom ţinând câte o femeie de
mână. Cel mai aprig persecutor al monahismului din această perioadă s-a dovedit a fi Mihail
Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care i-a forţat pe călugări să se căsătorească,
pedepsindu-i în caz contrar cu orbirea ori cu deportarea. Lachanodrakon a vândut proprietăţile
mănăstirilor, a ars manuscrise şi moaşte de sfinţi şi îi ataca atât de aprig pe monahi încât aceştia
nu mai îndrăzneau să poarte haina monahală.
45
22
Pe aceiaşi linie cu privire la îndreptarea violenţelor merge şi istoricul Stelian Brezeanu
care afirmă că „dincolo însă de opţiunile religioase personale ale împăraţilor, cauzele
atitudinilor lor sunt mai complexe şi ţin de poziţia foarte periculoasă pentru interesele statului pe
care biserica o cucerise în imperiu în veacul precedent. Vechile raporturi dintre biserică şi stat,
fixate încă de Constantin cel Mare, sunt repuse în discuţie, datorită creşterii puterii materiale a
bisericii în societate şi a influenţei ei politice în stat; în urma marilor donaţii făcute de
particulari şi stat în secolul al VII-lea, instituţia ecleziastică se transformase în cel mai mare
proprietar funciar, în vreme ce creşterea influenţei ei spirituale ameninţă puterea imperială cu
pierderea controlului asupra supuşilor. Când Leon al III-lea se proclamă «eu sunt basileu şi
preot», unul dintre argumentele centrale ale tezei cezaropapismului în Bizanţ, trebuie să vedem şi
alte raţiuni ale împăratului în politica lui decât una de ordin exclusiv religios. În orice caz,
puterea economică a mănăstirilor într-o perioadă de criză profundă şi de insecuritate privează
statul de contribuabili şi de soldaţi. Ceea ce apare încă de la prima privire este dorinţa
împăratului de a-şi impune voinţa asupra a ceea ce el crede că este interesul statului în momente
de grea cumpănă pentru existenţa comunităţii, ameninţată de pericolul extern”46.
A. A. Vasiliev este de aceiaşi părere că „excesiva dezvoltare a monahismului şi rapida
creştere a mănăstirilor s-au ciocnit cu interesele seculare ale statului bizantin. Având în vedere
faptul că un mare număr de tineri sănătoşi au îmbrăţişat viaţa spirituală, Imperiul pierdea
resurse necesare pentru armata, agricultura şi industria sa. Adeseori, monahismul şi mănăstirile
au servit drept refugiu pentru cei care au dorit să se sustragă obligaţiilor guvernamentale; prin
urmare, mulţi dintre monahi nu erau oameni care au fost dispuşi să se retragă din viaţa seculară
sub impulsul dorinţei sincere de a urmări idealuri mai înalte”47.
8. Motive politice
Arhid. Ioan Ică jr. afirmă că „iconoclasmul pare să fi fost declanşat mai degrabă din
raţiuni politice, fiind expresia cea mai evident vizibilă a unei reforme generale a Imperiului,
preconizate de împăraţii iconoclaşti. Departe de a fi inovatoare sau revoluţionară, reacţia
iconoclastă a fost una profund conservatoare, tipic romană, şi nu orientală. Împăraţii iconoclaşti
46
47
A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, traducere şi note de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă,
Sebastian-Laurenţiu Nazâru, studiu introductiv de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Iaşi, Editura Polirom, 2010, p. 269..
23
aşteptau reconsolidarea Imperiului de la o restaurare a tradiţiilor religioase şi politice
monarhice şi teocratice ale epocii constantiniene, de la o veritabilă «renovatio
constantiniana»”48.
Tot Arhid. Ioan Ică jr. explică nuanţa dintre imagine şi simbol afirmând că lupta dusă de
împăraţii iconoclaşti „era o luptă între imagine şi semn/simbol, respectiv între prezenţă si
reprezentanţă. Spre deosebire de semn sau simbol, imaginea e locul survenirii sau apariţiei
(epifaniei) unei prezenţe personale. Dacă simbolul poate fi manipulat şi instrumentalizat în
folosul unei alte prezenţe, imaginea este propriul ei simbol, propria ei prezenţă şi reprezentanţă –
nemanipulabilă. Acolo unde e Dumnezeu (sau Hristos) Însuşi, împăratul nu-l mai poate
reprezenta. De aceea, nu este deloc întâmplător că scena principala pe care s-au «jucat»
controversele a fost Poarta de Bronz (Chalke) a Palatului Sacru – locul unde basileul se arăta
mulţimii. În spatele conflictului dintre Cruce şi Icoană se citeşte însă competiţia dintre împărat şi
Hristos la funcţia de Imagine văzută a Divinităţii”49.
În anul 726, Leon al III-lea Isaurul dă semnalul de începere al iconoclasmului prin
distrugerea şi înlocuirea icoanei lui Hristos de deasupra Porţii de Bronz a Palatului Sacru cu
semnul Crucii care avea o inscripţie justificativă.
Ioan Ică jr. vede în acţiunile întreprinse de împăraţii iconoclaşti o dorinţă ascunsă
afirmând că „în cea mai pură descendenţă constantiniană/eusebiană, suveranii iconoclaşti se
considerau inspiraţi şi chemaţi, ca şi Apostolii, direct de Dumnezeu ca să readucă Biserica
bizantină, printr-o amplă acţiune de epurare, la puritatea tradiţiei apostolice ameninţate prin
cultul icoanelor de o lentă, dar sigură, alunecare spre politeismul păgân. În esenţă însă, se
urmărea instaurarea unei teocraţii imperiale absolute în care împăratul devenea şi sef religios al
Imperiului (imperator sum et sacerdos,ar fi spus Leon III)”50.
Prin acţiunile întreprinse de împăraţii iconoclaşti reiese faptul că aceştia au devenit din
„luptători împotriva icoanelor” „luptători împotriva lui Hristos”. Prin înlocuirea imaginii lui
Hristos ei căutau oarecum să depersonalizeze regalitatea lui Hristos pe pământ având ca scop să-
şi absolutizeze propria lor suveranitate.
9. Motive religioase
48
Arhid. Ioan Ică jr., op. cit., p. 17.
49
Ibidem, p. 18.
50
Ibidem, p. 19.
24
Unii cercetători găsesc în cercurile imperiale din reforma religioasă condusă de isaurieni
cauzele începerii iconoclasmului. Chiar dacă unii autori vorbesc despre o „contaminare” politică
a reformei religioase, înainte de toate lupta împotriva icoanelor este un fenomen religios: scopul
reformei era acela de a curăţa religia de influenţele păgâne şi de a purifica Biserica. Împăratul
Leon al III-lea s-a simţit chemat şi înzestrat de către Dumnezeu cu puterea de a restabili
adevărata religie în Imperiu care, prin cultul icoanelor, socotise el, fusese necinstită şi trădată.
Odată ajuns pe tronul Imperiului, Leon al III-lea se va considera „împărat şi preot”, cu drept
deplin de control asupra problemelor din sânul Bisericii şi al celor laice, iar în problemele
religioase va impune iconoclasmul ca doctrină oficială a imperiului. Prin aceste acţiuni el dorea
să purifice religia creştină de rămăşiţele păgânismului, readucând-o la înălţimea şi puritatea ei
originară. Leon al III-lea vedea în cultul icoanelor cultul zeilor păgâni care trebuie nimicit:
„Ozia, regele iudeilor, după opt sute de ani a înlaturat din templu şarpele de aramă, iar eu, după
opt sute de ani, am făcut sa se scoată zeii din biserici”51.
Pr. dr. Emanoil Băbuş merge pe aceiaşi linie afirmând că prin această atitudine de
repudiere a imaginilor religioase, împăratul Leon al III-lea considera că purifică religia creştină
de influenţa păgână. Tot el afirmă că „nu sunt plauzibile afirmaţiile unor istorici potrivit cărora
împăraţii iconoclaşti au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri mai ample
de refacere a societăţii şi a credinţei, pe care doreau să le pună pe baze mai bune şi mai drepte.
Aceste păreri sunt greşite, fiindcă împăraţii iconoclaşti, la fel ca toţi oamenii timpului lor, erau
foarte credincioşi, uneori având chiar şi preocupări teologice, grijulii să nu atragă prin
comportamentul lor mânia divină şi mai presus de toate doreau să purifice creştinismul de tot ce
li se părea a fi idolatrie”52.
Împăratul Constantin al V-lea Copronimul a dus şi mai departe doctrina hieratistă. Pentru
a-şi exprima şi susţine punctul de vedere acesta a alcătuit personal treisprezece scrieri teologie,
scrieri ce aveau să pregătească sinodul de la Hieria din anul 754. Scrierile sale teologice au fost
discutate în sinod, iar concluziile dogmatice sintetizate într-un Horos. Conform acestui Horos,
împăraţii sunt văzuţi ca egali cu Apostolii fiind investiţi cu puterea Duhului Sfânt pentru a
desăvârşi şi învăţa omenirea, dar şi pentru fi apărători ai Bisericii şi a combate ereziile. În cadrul
sinodului de la Hieria Constantin al V-lea Copronimul va lua atitudine chiar şi împotriva cinstirii
51
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:VA4eDa9MqykJ:www.crestinortodox.ro/carti-
ortodoxe/istoria-bizantului/iconoclasmul-
80652.html+ICONOCLASMUL+BIZANTIN+PANA+LA+SINODUL+AL+VII+LEA+ECUMENIC&cd=1&hl=ro
&ct=clnk&gl=ro&source=www.google.ro (accesat la data de 24.05.2011)
52
25
sfinţilor negând posibilitatea de mijlocire a acestora înaintea lui Dumnezeu şi totodată fiind
împotriva cinstirii moaştelor. De asemenea, tot el a condamnat practica invocării Maicii
Domnului ca mijlocitoare.
Cercetătorii ne oferă informaţii asupra faptului că împăraţii erau ferm convinşi de
legitimitatea faptelor lor şi credeau că acestea sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu. Un imbold
important care a avut impact asupra deciziei împăratului de a declanşa lupta împotriva icoanelor
îl găsim în viziunea împăratului despre fenomenul natural (o erupţie vulcanică) ce a avut loc în
anul 726 între insulele Thera şi Therasia şi care a produs un cutremur. În acest fenomen împăratul
vede dovada pedepsei lui Dumnezeu asupra poporului din cauza idolatriei, pe care o constituia
cinstirea icoanelor. Împăratul Leon Armeanul era total convins că predecesorii săi iconoclaşti, în
procesul de distrugere a icoanelor, au fost ajutaţi de Dumnezeu.
Totodată, împăraţii isaurieni vedeau înaintarea islamului cât şi prăbuşirea imperiului ca o
pedeapsă a lui Dumnezeu făcând comparaţie cu poporul lui Israel care ori de câte ori cădea din
adevărata cinstire a lui Dumnezeu era pedepsit. Toate succesele militare ale împăraţilor isaurieni
nu făceau altceva decât să întărească ideea că mişcare împotriva icoanelor constituia o
binecuvântare a lui Dumnezeu pentru imperiu. Aceste succese au contribuit la „validarea”
reformei pe care împăraţii o urmăreau în imperiu şi în viaţa religioasă iar mulţi oameni ai
Bisericii au ajuns la convingerea că împăratul, prin acţiunea de distrugere a icoanelor, împlinea
voia lui Dumnezeu. Din această cauză, în cadrul sinodului iconoclast de la Hieria din anul 754
episcopii i-au comparat pe împăraţi cu Apostolii, socotind că Dumnezeu i-a trimis şi i-a investit
cu putere de sus pentru a distruge pretutindeni cultul zeilor, care era reflectat în icoane.
10.Motive personale ale împăraţilor isaurieni
Împăraţii iconoclaşti, născuţi în Orient, au fost familiarizaţi cu opiniile religioase

predominante în provinciile răsăritene; au fost educaţi în aceste opinii, pe care şi le-au însuşit în
modul cel mai intim. La urcarea pe tronul bizantin, şi-au adus propriile orientări în capitală şi le-
au transformat în fundamentul politicii lor bisericeşti. Aceşti împăraţi nu au fost nici
necredincioşi, nici raţionalişti, cum s-a susţinut de obicei. Dimpotrivă, au fost oameni cu o
credinţă sinceră şi statornică şi au dorit să purifice religia de erorile care au pătruns-o şi au
deturnat-o de la direcţia ei autentică. Din punctul lor de vedere, cultul icoanelor şi cel al
26
relicvelor erau rămăşiţe ale păgânismului, care trebuiau abolite cu orice preţ pentru a se restabili
credinţa creştină în forma sa pură originară. „Sunt împărat şi preot”, i-a scris Leon al III-lea papei
Grigorie al II-lea53. Pornind de la acest principiu, Leon al III-lea considera că este dreptul său
legal să-şi impună propriile concepţii religioase tuturor supuşilor săi. A. A. Vasiliev e de părerea
că „această atitudine nu poate fi văzută ca o inovaţie. Era cezaropapismul acceptat al
împăraţilor bizantini, predominant mai ales în vremea lui Iustinian cel Mare, care se considerase
singura autoritate atât în problemele spirituale, cât şi în cele temporale. De asemenea, Leon al
III-lea a fost un reprezentant convins al ideii cezaropapiste”54.
11.Argumente teologice iconoclaste
Imaginile religioase s-au situat încă de la începutul luptei iconoclaste în zona de

intersecţie dintre religios şi politic astfel, din politică, chestiunea imaginilor religioase a devenit,
în acelaşi timp, şi una teologică. Pr. dr. Emanoil Băbuş subliniază faptul interesant că „născută
din teama de a nu cădea în idolatrie, „reţinerea” faţă de cinstirea icoanelor a evoluat spre o
dispută pregnant hristologică şi aceasta a constituit nucleul în jurul căruia se vor concentra cele
mai multe dezbateri”55.
Leonid Uspensky demonstrează faptul că iconoclasmul a cunoscut numeroase tendinţe
astfel „la început, poziţiile iconoclaştilor erau foarte rudimentare şi făceau ortodocşilor cam
aceleaşi reproşuri pe care le formulează unii protestanţi din ziua de azi: plecând de la interdicţia
vetero-testamentară, ei îi acuzau de idolatrizarea unor pietre, lemne sau ziduri. Curând însă,
două curente s-au conturat în sânul iconoclasmului. Adepţii primului cereau distrugerea
completă a imaginilor sacre, începând cu icoana lui Hristos; unii ajungeau să refuze chiar
venerarea moaştelor, iar cei mai intoleranţi mergeau până la suprimarea cultului Fecioarei şi al
sfinţilor. Acest curent era interesant fiindcă este - prin chiar violenţa lui - mai consecvent şi mai
logic, arătând bine unde ar fi trebuit să conducă negarea icoanelor dimpreună cu întreg
complexul aferent de greşeli. Alături de acest curent exista un altul, mai tolerant şi totodată mult
mai nuanţat. Adepţii lui admiteau imaginile sacre în Biserică, dar nu erau de acord cu atitudinea
ce trebuia adoptată faţă de ele. Pentru unii, icoana nu ar fi trebuit fi venerată deloc; alţii
admiteau imaginea lui Hristos, dar nu şi pe cele ale Fecioarei şi a sfinţilor; în sfârşit, alţii
53
Gregorii II, Epistoli, XIII: ad Leonem Isaurum imperatorem; Migne, Patrologia Latina, LXXXIX, 521 apud A.A.
Vasiliev, op. cit., p. 269.
54
A. A. Vasiliev, op. cit., p. 269.
55
Ibidem, p. 189.
27
afirmau că Hristos poate fi reprezentat înainte de înviere, dar după aceea, El nu mai poate fi
înfăţişat”56.
Pentru a-şi susţine reacţiunea politică împotriva imaginilor împăraţii iconoclaşti au
elaborat efectiv (în cazul lui Constantin al V-lea Copronimul) şi o teologie iconoclastă. Această
teologie a împăraţilor iconoclaşti punea accentul pe distincţia dintre icoana „moartă” (materială,
artificială) şi icoana „vie” (naturală, însufleţită) a unei persoane.
„Din politică, chestiunea icoanelor a devenit, în acelaşi timp şi inevitabil, şi una
teologică, imaginile şi icoanele situându-se de la bun început în zona de intersecţie între religios
şi politic. Spre a justifica teoretic reacţiunea politică, împăraţii iconoclaşti au patronat sau
elaborat efectiv (în cazul lui Constantin V) şi o teologie iconoclastă. Aceasta grefa aniconismul
vechi-testamentar pe fondul unei resurecţii generale a spiritualismului elenic platonizant (gen
Origen şi Eusebie al Cezareii). Distincţia cheie a acestei iconologii «sui generis» era cea între
icoana «moartă» (materială, artificială, inertă) şi icoana «vie» (naturală, însufleţită) a unei
persoane. Dacă Leon al III-lea a refuzat ca idol icoana «moartă» a lui Hristos, fiul său,
Constantin al V-lea, a formulat explicit teoria (de origine orientală-magică, după cercetători) a
imaginii «vii» şi ca atare «consubstanţială» cu prototipul; în conformitate cu aceasta, singura
icoană veritabilă a lui Hristos devenea ... Euharistia. Tot Constantin al V-lea este cel ce a
contraatacat, mutând justificarea respingerii icoanelor pe terenul dogmatic, considerat a fi cel al
apărătorilor lor: hristologia. Icoana ar fi respinsă ca imposibilă de însăşi dogma unirii
ipostatice a Divinităţii şi umanităţii în Persoana lui Hristos. Nelipsit de subtilitate,
raţionamentul era următorul: pentru a fi veritabilă, icoana trebuie să reprezinte persoana
reprezentată aşa cum este; Hristos este Dumnezeu şi om; deci, icoana n-are decât două
posibilităţi, ambele inacceptabile şi ducând la concluzii absurde din punct de vedere dogmatic:
sau reprezintă şi natura Sa divină nereprezentabilă considerând că aceasta e amestecată într-un
fel cu umanitatea Lui (concluzia monofizita), sau reprezintă natura Sa umană, dar atunci o
separă de Divinitate (diviziunea nestoriană)”57.
„Sinodul de la Hieria a utilizat, însă, o argumentaţie diferită de amintitul teologumen
(silogistic) care, se pare, nu i-a convins. Reluând argumentul origenist al lui Eusebie al Cezareei,
Sinodul va proclama imposibilitatea icoanelor, dat fiind că după Înviere trupul lui Hristos este
acum integral divinizat şi ca atare nereprezentabil. În termeni platonizanţi-monofiziţi,
îndumnezeirea umanităţii lui Hristos apare înţeleasa ca o spiritualizare totală a corporalităţii lui
56
57
http://www.ducu.de/rel68.htm (accesat la data de 03.05.2011).
28
Hristos, considerată, a-şi fi pierdut prin Înviere şi Înălţare calităţile materiale care-l fac
figurabil, şi în primul rând «circumscrierea» ei”58.
III. Tronul bizantin înainte și după Sinodul al VII-lea
1. Leon al III-lea Isaurul (717-740)

58
http://www.ortho-logia.com/Romanian/Iconoclasm.html (accesat la data de 03.05.2011).
29
Leon al III-lea (717-740), numit şi „Isaurianul”, deschide o nouă epocă în istoria
Imperiului Bizantin. El urcă pe tronul acestui imperiu într-unul dintre cele mai grele momente.
Arabii cuceriseră o bună parte din provinciile Orientului şi continuau să ameninţe foarte serios
însăşi capitala Imperiului. Totodată, armata, slăbită de atâtea mari sforţări, nu mai avea coeziunea
de odinioară. Finanţele statului erau şi ele într-o stare precară. Ţinuturile, pustiite necontenit de
războaie şi în cele din urmă şi de ciumă, care se întinsese şi în oraşe, răpind câteva sute de mii de
oameni, se depopulaseră. Industria şi comerţul, adânc lovite de nesiguranţa adusă de incursiunile
pe mare şi pe uscat ale arabilor, aruncaseră populaţia în mizerie. În acest context Leon al III-lea
întreprinde opera sa de mântuire şi prin reformele sale va reuşi să redea imperiului puterea de a
birui dificultăţile interne şi de a face faţă primejdiei ce-l ameninţa serios din afară.
Înainte de a intra propriu-zis în relatarea actelor acestei domnii trebuie clarificată o
greşeală care-l priveşte pe întemeietorul dinastiei siriene, greşeală care s-a transmis până în zilele
noastre. Leon al III-lea e cunoscut sub numele de „Isaurianul” însă numele acesta nu are nici un
temei istoric. Leon şi familia sa nu au nici o legătură cu Isauria. Greşeala acesta e datorează
cronicarului Theophanes care a confundat ţinutul Isauria cu ţinutul Germanikeia.
S-a crezut că Leon al III-lea s-a decis să distrugă icoanele pentru că a sperat că, prin
această măsură, va înlătura unul dintre obstacolele principale spre o relaţie mai apropiată a
creştinilor cu evreii şi mahomedanii, care dezaprobau icoanele. S-a considerat că ar fi crezut că o
mai strânsă afinitate religioasă cu aceste două religii ar facilita supunerea lor faţă de Imperiu.
Istoricul A.A. Vasiliev scoate la lumină un studiu foarte amănunţit al perioadei iconoclaste care a
fost realizat de către un bine-cunoscut istoric grec, Paparrigopoulos, ale cărui opinii subiective în
ce priveşte Ecloga au fost semnalate. Potrivit acestuia, este impropriu să aplicăm epocii
calificativul de „iconoclastă”, pentru că nu defineşte perioada în plenitudinea ei. Convingerea sa
este că, în paralel cu reforma religioasă care a condamnat icoanele, a interzis relicvele şi a redus
numărul mănăstirilor, dar a lăsat totuşi intacte dogmele esenţiale ale credinţei creştine, a existat şi
o reformă socială şi politică. Împăraţii iconoclaşti aveau intenţia de a scoate învăţământul public
din mâinile clerului. Aceşti suverani au acţionat nu din capricii personale sau dinastice, ci pe baza
unor chibzuinţe mature şi îndelungate, cu o înţelegere evidentă a necesităţilor societăţii şi a
cerinţelor opiniei publice. Ele au fost susţinute de elementele cele mai luminate ale societăţii, de
majoritatea clerului înalt şi de armată. Eşecul final al reformelor iconoclaste ar trebui pus pe
seama faptului că mulţi oameni au rămas ataşaţi cu devotament de vechea credinţă, fiind deci
30
extrem de înverşunaţi împotriva reformelor. Acest grup a inclus îndeosebi poporul de rând,
femeile şi numărul mare al monahilor. Leon al III-lea a fost aparent incapabil să educe poporul în
noul spirit59.
Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr susţine aceeaşi idee afirmând că „în timpul lui Leon
iconoclasmul nu a luat o mare amploare, deoarece nu avea girul «Bisericii» şi pentru că se baza
doar pe acuzaţia că cinstirea icoanelor înseamnă încălcarea poruncii a doua a Decalogului. In
plus, iconoclasmul promovat de el nu cunoscuse susţinerea dogmatico-hristologică dată de
împăratul Constantin al V-lea (741-775) şi de sinodul de la Hieria (754), ci se urmărea mai ales
asigurarea unui climat cultural, politic şi religios tolerant între creştini, musulmani şi evrei, ori
în privinţa imaginilor religioase atât islamul, cât şi mozaismul erau împotrivă”60. Împăratul
Leon, care urmărea în primul rând interesele politice şi economice ale imperiului, fără a avea o
cultură teologică profundă şi provenind dintr-o zonă unde, sub influenţa concepţiilor monofizite,
se manifesta o puternică reticenţă fată de cultul icoanelor, considera că este mai necesar
înlăturarea unei tradiţii a Bisericii, care oricum fusese pusă în discuţie de unii Sfinţi Părinţi şi
teologi din secolele anterioare şi cunoscuse în timp unele exagerări datorită evlaviei formaliste,
decât să pericliteze situaţia Imperiului şi a instituţiei imperiale. Prerogativa de şef al unui stat
creştin şi protector al Bisericii îi oferea posibilitatea să acţioneze liber, indiferent de consecinţe. O
parte a episcopatului răsăritean era câştigat de partea sa, relaţiile cu Biserica Romei şi cu
patriarhatele orientale aflate în afara imperiului erau oricum tensionate, poporul putea fi liniştit
dacă se asigura securitatea statului şi îmbunătăţirea situaţiei economice, armata îl elogia ca un
strateg desăvârşit, iar mulţimea monahilor nemulţumiţi şi turbulenţi nu era decât o „ceată de
trântori care, în loc să întregească rândurile armatei şi să pună averile şi comorile mănăstireşti
în slujba statului, huzureşte în linişte şi nepăsare între zidurile mănăstirilor, care trebuie să fie
apărate de atacurile saracinilor tot de stat”61.
Alţi cercetători au opinat că politica iconoclastă a împăraţilor a fost motivată atât de
consideraţii religioase, cât şi politice, cu predominanţa celor din urmă; aceştia au susţinut că Leon
al III-lea, dornic să fie singur suveran autocrat în toate aspectele vieţii, a sperat ca, prin
interzicerea cinstirii icoanelor, să elibereze poporul de influenţa puternică a Bisericii, care folosea
venerarea icoanelor ca pe unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru a-şi asigura supunerea
laicatului. Idealul final al lui Leon era să obţină puterea nelimitată asupra unui popor unit din
59
K. Paparrigopoulos, Histoire de la civilisation hellenique, p. 188-191 apud A.A. Vasiliev, op. cit., p. 264.
60
61
Ibidem, p. 115.
31
punct de vedere religios. Viaţa religioasă a Imperiului urma să fie reglementată de politica
iconoclastă a împăraţilor, care era menită să contribuie la realizarea idealurilor politice ale
suveranilor „înconjuraţi de aureola zelului reformator”62.
Unii cercetători au început să considere iconoclasmul drept o reformă exclusiv religioasă,
destinată să prevină „progresul reînvierii păgânismului”63 sub forma excesivei cinstiri a icoanelor
şi „să restabilească creştinismul în puritatea sa originară”64. Aceştia au crezut că această reformă
religioasă s-a dezvoltat în paralel cu schimbările politice, dar a avut o istorie proprie. Ei au atras
atenţia asupra faptului că iconoclasmul comportă două chestiuni diferite: (1) problema cinstirii
icoanei înseşi, discutată în mod obişnuit; (2) problema legalităţii artei religioase, mai precis
problema dacă este permis sau nu să se recurgă la artă ca mijloc de zugrăvire a lumii
supranaturale şi de reprezentare a Sfinţilor, a Sfintei Fecioare şi a lui Iisus Hristos. Cu alte
cuvinte, aceştia au ridicat problema influenţei iconoclasmului asupra artei bizantine. Totodată, au
deplasat accentul de la iconoclasm către politica guvernului împotriva dezvoltării şi extinderii
proprietăţii funciare a mănăstirilor şi au susţinut că măsurile administrative ale lui Leon erau
îndreptate în principal şi în mod esenţial, încă de la început, împotriva mănăstirilor, care au
ocupat, către sfârşitul veacului al VII-lea, o poziţie foarte nefirească în Imperiu. În scopurile sale
esenţiale, politica lui Leon al III-lea nu a fost fundamentată pe vreun considerent religios, dar
obştile monahale persecutate, apărătorii feudalismului monastic, au socotit în avantajul lor să
transfere disputa pe tărâm teologic, pentru a putea susţine că activitatea împăraţilor era atee şi
eretică, discreditând în felul acesta mişcarea şi subminând încrederea maselor în împăratul lor.
Astfel, adevărata natură a mişcării a fost abil mascată şi poate fi redescoperită numai cu foarte
mare efort. Având în vedere aceste opinii diverse, este evident că mişcarea iconoclastă a fost un
fenomen extrem de complex.
Pentru a putea începe opera de regenerare a imperiului, Leon al III-lea trebuia să
extermine ameninţările venite atât din interiorul imperiului cât şi din exteriorul său astfel că încă
din primul an al domniei sale Leon se va confrunta cu arabii, acum având loc memorabilul asediu
al arabilor asupra Constantinopolului. Sub cel mai bun general al lor, Maslamah, arabii vor
debarca pentru prima dată în Europa. Pe la jumătatea lui iulie, Maslamah înconjoară pe uscat
Constantinopolul iar pe la începutul lunii septembrie, sub conducerea lui Sulaiman, vor veni pe
Bosfor o mulţime de catarge în ajutorul arabilor. Totuşi, sub conducerea lui Leon grecii vor purta
62
63
Ibidem, p. 265.
64
Ibidem, p. 266.
32
o luptă de apărare încununată cu succes în care vor distruge în cea mai mare parte vasele arabilor.
Sulaiman va muri curând după acest asediu, în Siria, iar conducerea trupelor va fi încredinţată
califului Omar al II-lea (717-720). Acesta va întreprinde în timpul iernii un nou asediu asupra
Constantinopolului însă din cauza frigului şi a ciumei armata arabă se va împuţina. Datorită
diplomaţiei bizantine, Leon va câştiga de partea sa ajutorul bulgarilor şi o armată a acestora va
veni de la Dunăre şi va măcelării multe mii de arabi iar în cele din urmă, după un an sub zidurile
Constantinopolului, din cauza pierderilor enorme, arabii vor ridica asediul şi în luna august 718
se vor întoarce în Siria. Tot împotriva arabilor, Leon a ştiut să-i atragă şi pe chazari, căsătorindu-l
în 733 pe fiul său Constantin cu fiica haganului, care va lua numele bizantin de Irina.
Cu acelaşi succes împăratul Leon al III-lea va reuşi să potolească răscoalele interne.
Printre acestea cea mai importantă este răscoala din timpul asediului în care Sicilia se va ridica
împotriva împăratului şi proclamase un împărat, pe Tiberiu, însă va fi adusă repede la supunere.
După ce s-a asigurat astfel înăuntru şi în afară, Leon al III-lea a putut să se dedice întru
totul operei de regenerare a imperiului. Înainte de toate, el şi-a îndreptat toată grija puterii
militare, pentru a o readuce la înălţimea chemării faţă de grelele împrejurări în care se afla
imperiul, creând noi theme pentru a putea face faţă ameninţărilor venite din afara imperiului.
Împăratul Leon a realizat că pentru a fi posibilă o reorganizare a armatei şi a administraţiei era
nevoi în primul rând de îndreptarea finanţelor care se aflau într-o situaţie cu totul precară. Astfel
acesta susţine alcătuirea mai multor Coduri care aveau ca scop principal îndreptarea finanţelor.
Printre aceste Coduri amintim: Codul rural - acest cod avea ca obiect delictele comise în
agricultură însă oferea şi dispoziţii asupra proprietăţii ţărăneşti personale şi colective; Codul
privitor la navigaţie - acest cod oferă dispoziţii şi măsuri referitoare la navigaţie; Codul militar -
cod prin care se stabileau pedepse privitoare la abaterile soldaţilor de la disciplină. O mare
reformă legislativă o întâlnim în promulgarea în 726 sau 740 a Codului care poartă numele de
Ecloga. Nicolae Bănescu afirmă că „prin această operă de reformator, Leon al III-lea a dat
imperiului o nouă putere de rezistenţă, i-a asigurat biruinţa împotriva primejdiei care-i ameninţa
din afară atât de serios existenţa”65.
Opera sa de reorganizator al imperiului va fi pătată de iniţiativa acestuia de a lupta
împotriva cultului icoanelor. Au existat o serie de motive ale împăratului de a începe o luptă
deschisă împotriva imaginilor religioase. După câte am observat, Leon al III-lea se trăgea din
Germanikeia, o regiune din Asia Mică unde tendinţele iconoclaste erau mai puternice decât
65
Nicolae Bănescu, op. cit., p. 114
33
oriunde. Înainte de a ajunge la tron, acesta a fost strateg al themei Anatolikon având legături cu
mai mulţi episcopi care împărtăşeau aceste concepţii religioase. Printre aceşti episcopi se aflau:
Constantin, episcop de Nakoleia, Theodosios, mitropolitul Ephesului şi Thoma, episcop de
Claudiopolis, în Galatia.
Nicolae Bănescu afirmă că „convingerea generală obişnuia ca orice nenorocire ce izbea
Statul să fie considerată o pedeapsă a Cerului împotriva necredinţei, a idolatriei”66 astfel Leon al
III-lea va lua toate primejdiile ce se abăteau asupra imperiului ca o urgie dumnezeiască cauzată
de superstiţia cu privire la icoane, el considerându-se chemat de Dumnezeu să distrugă aceste
acte de idolatrie pentru a potoli mânia divină.
În acest context Leon al III-lea va începe, în anul 726, fără a da deocamdată vreun edict
împotriva icoanelor, o propagandă publică pentru a convinge mulţimea de rătăcirea cultului lor.
Stelian Brezeanu afirmă că acţiunile întreprinse de împăratul Leon al III-lea Isaurul „răspundeau
convingerilor sale profunde”67. Reacţiile diferitelor categorii de populaţie nu au întârziat să apară
astfel populaţia grecească a Cicladelor şi Helladei, care erau legate de cultul icoanelor, se va
ridica împotriva măsurilor luate de Leon. Pentru a porni lupta împotriva lui Leon ei îl proclamă
împărat pe Cosmas şi pornesc cu o flotă aflată sub comanda turmarchilor Agallianos şi Stephanos
împotriva capitalei. În luna aprilie a anului 727 ei se vor înfăţişa în faţa zidurilor cetăţii
Constantinopolului însă prin spiritul energic şi strategic a împăratului Leon această revoltă va fi
înăbuşită, Agallianos pierind în luptă iar Stephanos şi Cosmas fiind decapitaţi. Curând după
această primă intervenţie a împăratului Leon în problema imaginilor în Biserică, în a doua
jumătate a anului 726 sau la începutul anului 727, împăratul îl va însărcina pe spatharocanditatul
Iulianus să distrugă statuia lui Hristos din cartierul Chalkoprateia. Această decizie a lui Leon va
stârni o reacţie atât de violentă din partea populaţiei de origine greacă încât în urma gestului
spatharocandidatului Iulianus de a distruge icoana lui Hristos mulţimea îl va trage de pe scară şi îl
va ucide.
Împotriva disputei iconoclaste iniţiate de Leon al III-lea se ridică energic şi Italia.
Populaţia de aici era nemulţumită de măsurile fiscale impuse de împăratul Leon şi cu ocazia
disputei iconoclaste au găsit prilejul de a se ridica împotriva lui. Papa Grigorie al II-lea, care era
nemulţumit de politica fiscală a împăratului, nu era în relaţii prea bune cu acesta. El răspunsese la
primirea ordinului imperial cu privire la interzicerea imaginilor religioase în biserică şi cult prin
excomunicarea exarhului şi prin condamnarea ereziei. Nicolae Bănescu afirmă că „toate oraşele
66
Ibidem, p.132.
67
Stelian Brezeanu, op. cit. p. 113.
34
mari se revoltară, îi alungară sau îi uciseră pe ofiţerii imperiali şi erau gata să proclame un nou
împărat”68.
În Orient, situaţia începea să se agraveze. În urma încercărilor fără rezultat ale împăratului
de a-l convinge pe patriarhul Ghermanos pentru a îmbrăţişa punctul de vedere al acestuia, Leon
se hotărî să-l forţeze să se supună hotărârii sale. În acest scop el convoacă un „silention” în
triclinium-ul palatului său la data de 17 ianuarie 730 şi-l somă pe patriarh să subscrie la edictul de
condamnare al icoanelor pe care avea să-l promulge. Patriarhul Ghermanos va prefera să se
retragă din fruntea Bisericii iar locul acestuia va fi luat de syncelul Anastasios, cel dintâi demnitar
al Bisericii din Constantinopol, acesta îmbrăţişând convingerile împăratului. Cu această ocazia
edictul va fi publicat şi prigonirile vor începe să apară.
Italia va lua atitudine împotriva deciziilor împăratului de a suprima imaginile religioase.
Papa Grigore al II-lea (715-731) va refuza să-l recunoască pe Anastasios ca patriarh al
Constantinopolului. Urmaşul acestuia, papa Grigore al III-lea (731-741) va păstra aceiaşi
atitudine. El va strânge un sinod de 93 de episcopi în care îi va excomunica din sânul Bisericii pe
toţi cei care erau împotriva icoanelor. Leon al III-lea, care dorea să aducă Apusul la supunere, va
trimite în Italia în anul 732 o expediţie navală care va fi distrusă de valurile Adriaticii. El se va
răzbuna pe măsurile luate de Apus prin mărirea impozitului în Calabria şi Sicilia şi va confisca
patrimoniile Bisericii din aceste ţinuturi. Totodată, va izbi şi va reduce autoritatea Papei
smulgând de sub jurisdicţia sa bisericească episcopatele din Italia meridională şi Sicilia, precum
şi Illyricum împreună cu Creta, ţinuturi care fuseseră anexate pentru mult timp patriarhului de
Constantinopol.
Împăratul Leon al III-lea va muri la data de 18 iunie din anul 740 lăsând imperiul într-o
situaţie complicată din cauza certurilor cu privire la imaginile religioase. Acestuia îi va urma la
tron fiul său, Constantin al V-lea (740-775), pe care îl asociase la domnie încă de la vârsta de 2
ani.
2. Constantin al V-lea (741-775)
Constantin al V-lea va ajunge împărat al Imperiului Bizantin la vârsta de 21 de ani. Acesta

a avut o personalitate puternică continuând reformele pentru revigorarea imperiului începută de
68
35
tatăl său. Nicolae Bănescu afirmă că „e foarte greu să judecăm exact asupra domniei sale, din
pricină că-l cunoaştem numai prin mijlocirea adversarilor săi, iar aceştia ne-au lăsat asupra sa
un portret care face dintr-însul un monstru de cruzime şi de vicii. Numele său e însoţit de epitetul
Kopronymos, pentru că ar fi murdărit apa în care a fost botezat, iar epitetul acesta a trecut la
posteritate. I se mai zicea Caballinos, din pricina slăbiciunii sale pentru grajduri şi pentru cai”69.
Fiind crescut de tatăl său într-un mediu ostil imaginilor religioase, Constantin al V-lea va
fi unul dintre cei mai fanatici împăraţi care a domnit la Constantinopol. Acesta nu numai că va
continua prigonirea începută de tatăl său luând măsuri împotriva iconodulilor dar va prigoni cu
aceiaşi sârguinţă şi va pune la îndoială cultul Fecioarei, mijlocirea sfinţilor către Dumnezeu
precum şi veridicitatea şi importanţa moaştelor în cultul ortodox. Astfel, ardoarea sa religioasă îl
va împinge la acţiuni şi îl târî la cruzimi care îl vor face odios în ochii contemporanilor săi.
Totuşi, aceste aspecte negative ale lui Constantin al V-lea, care-l micşorează dinainte istoriei, nu
pot submina însuşirile deosebite de care va da dovadă ca militar şi administrator. Pr. dr. Emanoil
Băbuş afirmă la rându-i că „Constantin al V-lea a fost un foarte bun general, care a obţinut
victorii notabile împotriva arabilor şi bulgarilor; soldaţii îl iubeau şi îl cinsteau ca pe un
semizeu”70.
Încă din primi ani ai domniei sale, Constantin al V-lea va reprima o uzurpaţiune. Fiind
forţat să preîntâmpine o invazie a arabilor în thema Opsikion, pe când Constantin se afla acolo cu
trupele, cumnatul său Artavasdos, profitând de nemulţumirea partizanilor icoanelor va intra in
Constantinopol şi se va proclama împărat. Cu ajutorul patriarhului Anastasios el reuşeşte să
restabilească cultul icoanelor. Războiul civil va dura un an şi jumătate, până în anul 742 când în
urma biruinţelor succesive asupra trupelor uzurpatorului, la data de 2 noiembrie Constantin al V-
lea va asedia Constantinopolul iar Artavasdos căzu în mâinile lui. Artavasdos şi fiii lui vor fi
orbiţi si exilaţi, susţinătorii lui vor fi decapitaţi iar patriarhul Anastasios va fi dezonorat public.
Încercarea lui Artavasdos i-a demonstrat lui Constantin că era posibil să se restabilească, fără
mari dificultăţi, cultul icoanelor şi 1-a obligat să facă mai mulţi paşi decisivi pentru a întări
legitimitatea punctelor de vedere iconoclaste în conştiinţa maselor.
Asigurându-şi acum tronul, Constantin al V-lea va continua cu multă energie politica de
revigorare a Imperiului Bizantin începută de tatăl său, Leon al III-lea Isaurul. Pe tot parcursul
domniei sale, el se va strădui, cu o energie puternică, să distrugă puterea celor doi duşmani temuţi
ai Imperiului Bizantin, arabii şi bulgarii.
69
Ibidem, p. 137.
70
36
Imperiul arabilor se găsea, în primul deceniu al domniei lui Constantin, într-o situaţie
dificilă fiind slăbit de luptele interne care aduseseră căderea Casei Omeiazilor şi biruinţa noii
dinastii a Abbasizilor din anul 750 când Merwan al II-lea va fi învins de Mossul de Abul-Abbas şi
de fratele său Al-Mansur. Constantin al V-lea va profita de haosul din sânul imperiului califilor şi-
i va ataca pe arabi recucerind Germanikeia, Doliche şi Melitene, restabilind astfel graniţele Asiei
Mici.
Cu mai multă energie Constantin al V-lea va ţine piept şi va purta război împotriva
bulgariilor. Am văzut că în timpul domniei lui Leon al III-lea, şi anume când arabii asediase
Constantinopolul în anul 717, bulgarii veniră în ajutorul bizantinilor. Acum, în timpul domniei lui
Constantin al V-lea, un uzurpator pe nume Cormisos înlăturase în anul 753 dinastia Dulo şi
ocupase tronul. Acesta va relua atacurile împotriva bizantinilor iar Constantin al V-lea nu va ezita
să răspundă atacurilor acestuia pornind opt mari expediţii împotriva bulgarilor, încununate cu
succes. În cele din urmă, în anul 755, Cormisos va fi silit să facă pace cu bizantinii. Istoricul
Nicolae Bănescu relatează în amănunt expediţii întreprinse de Constantin al V-lea împotriva
bulgarilor: „În anul 759 Cosmisos dispare din scenă. În următorul an, Constantin al V-lea
pătrunde adânc în ţinuturile bulgare. O masă mare de slavi părăseşte atunci Bulgaria: 208.000
de suflete fură colonizate, cu învoirea împăratului, în Bithynia. Tânărul han bulgar Teletz, din
familia Ugain, fu zdrobit în 763 lângă Anchialos şi Constantin al V-lea intră, triumfător, în
Constantinopol. Înfrângerea mare a bulgarilor stârni o revoluţie, în care Teletz cu partizanii săi
îşi găsiră moartea. Sabinus, ginerele lui Cosmisos, care urcase la tron, începu tratative de pace;
pentru aceea fu depus şi se refugie în Constantinopol. Baian, care-i urmă, obţinu de la
Constantinopol, în 764, pacea. Toctu, urmaşul său, căzu mai în urmă cu boierii săi, în luptă cu
împăratul, undeva în câmpiile Dunării. Trupele bizantine prădară mare parte din Bulgaria şi
dădură foc satelor (765). În anul următor, imperiul făcu o nouă expediţie, înarmând o mare flotă,
cu gândul de a-l ataca pe duşman prin Delta Dunării. Dar o groaznică furtună nimici această
flotă lângă Mesembria. Atunci pătrunseră şi slavii din Macedonia şi Thesalia cu flota lor de
piraţi în Egee, iar împăratul fu nevoit să-i răscumpere cu 2.500 de haine de mătase pe prizonieri
(768). În 774, Constantin porni a şaptea expediţie puternică în Bulgaria. Dar ajuns la Varna,
Cerig (Telerigos) obţinu pacea. O armată trimisă câteva luni după aceea de han împotriva
imperiului fu nimicită la Berzitia (775). În sfârşit, într-o ultimă expediţie, cu o mare oaste şi o
37
flotă puternică, Constantin se îmbolnăvi deodată de cărbune iar în drum spre Constantinopol
muri pe corabia sa, la 23 septembrie 775”71.
După ce am observat puternica activitatea susţinută de împăratul Constantin al V-lea
pentru apărarea Imperiului Bizantin, vom trece acum la acţiunile întreprinse de el în sânul
Bisericii şi vom vedea politica religioasă susţinută de acesta.
Nicolae Bănescu afirmă că „intervenţia împăratului în treburile Bisericii vine foarte
târziu. Abia în 753, după ce îşi încheiase luptele biruitoare împotriva arabilor şi-şi asigurase
tronul prin gloria armatelor, îşi afirmă el hotărât voinţa în această dezbătută problemă.
Constantin al V-lea compusese discursuri, poruncind să fie citite în biserici şi două Tratate de
teologie în sprijinul iconoclasmului, silindu-se a le da o bază teologică. Ele trebuie puse cu puţin
înaintea Sinodului iconoclast, deci pe la 752-753”72. Interesul împăratului pentru problemele
teologice nu constituia o noutate în Bizanţ, căci începând cu domnia împăratului Teodosie al II-
lea (408-450), el devenise ceva firesc. Împăratul-teolog amintea de suveranii care erau convinşi
de importanţa misiunii lor teologice şi, urmărind să menţină unitatea imperiului şi a credinţei
ortodoxe, nu putea tolera decât o convingere religioasă care se identifica mai mult sau mai puţin
cu propria-i credinţă. Împăratul Constantin al V-lea şi-a permis să depăşească aceste atribuţii în
comparaţie cu înaintaşii săi Teodosie al II-lea, Anastasie I şi Justinian I, şi astfel nu s-a menţinut
pe linia Ortodoxiei.
Conform ideilor cuprinse în aceste tratate alcătuite de Constantin al V-lea problema
iconoclasmului a trecut pe terenul hristologic, pe când înainte de aceste tratate iconoclaşti
imputau cultului icoanelor doar idolatria. Împăratul susţinea teoria conform căreia natura divină a
Mântuitorului Iisus Hristos nu poate fi circumscrisă în icoană, iar dacă se încerca să se reprezinte
doar natura umană se aducea atingere dogmei unirii celor două naturi în Hristos. Tratatele lui au
constituit bază de discuţii şi în provincii unde curierii imperiali, în general clericii, provocau
dispute teologice cu episcopii locului pentru a testa convingerile lor în legătură cu cinstirea
icoanelor. Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr afirmă că „nu au fost rare cazurile când aceste dispute s-au
soldat cu depunerea din scaun a episcopului iconodul şi înlocuirea lui cu altul iconoclast.
Intenţia era ca în scurt timp majoritatea episcopatului bizantin să adere la iconoclasm şi să fie
create astfel condiţii optime pentru convocarea unui sinod iconoclast”73.
71
Nicolae Bănescu, op. cit., p. 140-141
72
Ibidem, p. 147.
73
38
În primii zece ani de domnie, în care a fost derulată mişcarea iconoclastă iniţiată de tatăl
său, împăratul Constantin al V-lea şi-a dat seama că se loveşte de puternica opoziţie a
credincioşilor şi monahilor şi că îi lipseşte o decizie oficială a Bisericii în acest sens. Dacă în
capitală aproape toate icoanele, mozaicurile şi frescele au fost distruse şi înlocuite cu scene de
vânătoare, călărie şi pescuit, în provincii se manifesta o puternică adeziune faţă de cultul
icoanelor. Astfel, în această luptă un rol important l-au jucat monahii. Din acest motiv conflictul
dintre tagma monahală şi puterea imperială s-a amplificat, mulţi dintre ei luând drumul refugiului
în ţinuturile de graniţă ale imperiului sau în Italia, unde, ctitorind mănăstiri şi şcoli, au creat noi
centre de cultură grecească.
Pentru a-şi impune punctul de vedere împăratul Constantin al V-lea hotărî să convoace un
Sinod ecumenic şi a preface canoanele acestui Sinod în legi pentru imperiu. Astfel, la data de 10
februarie din anul 754, împăratul va chema la Constantinopol 338 de episcopi din toate părţile
Orientului. S-a urmărit conferirea calităţii de sinod ecumenic şi în acest sens au fost respectate
unele criterii stabilite încă din secolul al IV-lea: sinodul să fie convocat de împărat, să întrunească
episcopii din întreg Imperiul Roman şi să discute o problemă doctrinară a Bisericii. Întrucât în
anul 476 Imperiul Roman de Apus şi-a încetat existenţa, iar prezenţa episcopilor din Apus la
Sinoadele Ecumenice era împiedicată de situaţia politică nou creată, s-a pus un mare accent pe
participarea papei ca reprezentant al întregului episcopat apusean. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu
episcopii din teritoriile bizantine ocupate în timp de arabi, considerându-se absolut necesară
prezenţa patriarhilor din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, ca reprezentanţi ai episcopatului
oriental. Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr susţine că, prin urmare, „începând cu secolul al VI-lea s-a
accentuat prezenţa pentarhiei ca element reprezentativ pentru episcopatul universal”74.
Şedinţele Sinodului se vor ţine în palatul Hieria, palat ce se afla pe coasta asiatică a
Bosforului. Un aspect deloc de neglijat era faptul că Sinodul nu avea caracter ecumenic deoarece
acesta era compromis prin lipsa reprezentaţilor din partea papei precum şi a celor din partea
patriarhilor de Alexandria, Ierusalim şi Antiohia. Pe aceiaşi linie merge şi pr. prof. dr. Nicolae
Chifăr specificând că „sinodul de la Hieria, deşi a fost convocat de împărat, a discutat o
problemă dogmatică, a întrunit un mare număr de episcopi şi s-a definit pe el însuşi «sfânt şi
ecumenic», a fost cotat, la scurt timp după terminarea lucrărilor, drept «sinodul acefal»,
deoarece printre episcopii prezenţi nu se număra nici un reprezentant al patriarhiei. Se ştie că
Roma şi Patriarhiile Orientale au rupt legăturile canonice cu Constantinopolul chiar de la
74
Ibidem, p. 119.
39
începutul ereziei iconoclaste”75. Patriarhul Anastasios va muri în luna ianuarie a anului 754 iar
Constantin al V-lea îl va pune ca patriarh, în plin sinod, pe călugărul Constantin al II-lea. În lipsa
patriarhului Anastasios sinodul va fi condus sub supravegherea prelaţilor iconoclaşti Sisinnios din
Perge (în Pamphylia), Basilios Trikaakbos din Antiochia Pisidei şi prezidat de Theodosios
Apsimar din Ephes. Şedinţele şi lucrările Sinodului vor ţine până la data de 8 august a anului 754
iar iconodulii vor fi condamnaţi. Canoanele emanate de acest Sinod vor dispune nu doar
interzicerea adorării icoanelor ci şi fabricarea lor. Partizanii icoanelor vor fi anatemizaţi iar
împăraţii iconoclaşti vor fi consideraţi ca fiind mântuitori ai lumii şi luminători ai ortodoxiei.
Chiar dacă definiţiile date de prelaţii se regăsesc în ideile împăratului, aceştia nu vor fi de acord
cu toate punctele sale de vedere păstrând doctrina mijlocirii Fecioarei şi a sfinţilor, doctrină cu
care împăratul Constantin al V-lea nu era de acord. După cum am observat mai sus, Sinodul de la
Hieria se va încheia la data de 8 august 754, şedinţa de încheiere ţinându-se în biserica Theotokos
din Blachernae, aceste hotărâri fiind proclamate în prezenţa împăratului Constantin al V-lea. Pr.
dr. Emanoil Băbuş sintetizează doctrina care va fi promovată de Sinodul de la Hieria: „La Hieria
s-a acreditat ideea că atunci când pictorul face chipul lui Hristos, el poate reprezenta ori numai
umanitatea Sa, separând-o astfel de divinitate, sau pe amândouă, umanitatea Sa şi divinitatea
Sa. În primul caz, el ar cădea în nestorianism, iar în al doilea el ar circumscrie divinitatea în
umanitate, ceea ce ar fi absurd, ori că ambele ar fi contopite şi atunci am avea de-a face cu
monofizism … Iconoclaştii susţineau că îndumnezeirea firii umane a lui Hristos ar suprima
caracterul uman individual propriu. Ei ignorau adevăratul sens al unirii ipostatice, care implică
o distincţie reală între natură şi persoană”76.
Istoricul A. A. Vasiliev ne oferă şi el informaţii cu privire la deciziile luate de prelaţi la
sinodul de la Hieria afirmând că „decretul sinodului din anul 754, care este păstrat în actele
Sinodului al VII-lea Ecumenic (poate nu integral, ori poate într-o formă modificată), a
condamnat categoric cultul icoanelor, proclamând următoarele:
Întemeiaţi pe Sfintele Scripturi şi pe [Sfinţii] Părinţi, declarăm în unanimitate, în numele
Sfintei Treimi, că va fi respins şi îndepărtat şi anatemizat din Biserica creştină orice chip
indiferent din ce materie este făcut prin arta condamnabilă a pictorilor. Oricine va îndrăzni pe
viitor să facă un astfel de lucru, sau să-1 venereze, sau să-1 aşeze într-o biserică ori într-o casă
privată, sau să-1 deţină în secret, să fie depus din treaptă, dacă este episcop, preot sau diacon,
75
Ibidem, p. 120.
76
40
iar dacă este monah sau laic, va fi anatemizat şi pasibil să fie judecat de legile seculare ca un
adversar al lui Dumnezeu şi duşman al învăţăturilor propovăduite de către [Sfinţii] Părinţi”77.
Dincolo de importanţa generală a acestei hotărâri pentru cultul icoanelor, decretul este
remarcabil pentru dispoziţia ca persoanele vinovate de cinstirea icoanelor să fie judecate după
legile imperiale, aşezându-i astfel pe iconoduli sub jurisdicţia puterii temporale. Prin urmare,
sinodul iconoclast de la Hieria, atât prin pregătirea lui, cât şi prin desfăşurarea şi hotărârile lui,
constituie un moment fundamental al politicii religioase din Bizanţ în timpul disputelor
iconoclaste. Considerat de împărat sinod ecumenic, deciziile lui au fost promulgate ca legi de
stat. Aplicarea lor era minuţios supravegheată de împărat. El a cerut ca deciziile sinodului să fie
semnate nu numai de episcopi, ci şi de preoţi şi de monahi. Cine nu se supunea acestui ordin se
făcea vinovat de încălcarea legilor imperiale şi bisericeşti şi trebuia pedepsit.
Cercetătorii consemnează faptul că aceste hotărâri se izbiră de mari greutăţi şi de revolta
poporului bizantin iubitor de icoane. Împăratul a ajuns într-o situaţie înjositoarea încât negocia cu
episcopi şi simpli călugări - ca Sfântul Stefan cel Tânăr - pentru a obţine adeziunea poporului.
Strădania lui de a câştiga poporul şi călugării de partea sa nu va fi încununată cu succes, ideile lui
fiind întâmpinate de o rezistenţă vie, mai cu seamă în mănăstiri, o mulţime de călugări emigrând
acum în ţinuturile Italiei.
Având hotărârile Sinodului, Constantin al V-lea nu ezită să-şi impună cu forţa ideile sale
astfel acesta va începe un proces de prigonire care se va îndrepta în mod special asupra
călugărilor. Nicolae Bănescu ne oferă o mulţime de detalii cu privire la actele de cruzime ale
împăratului îndreptate asupra partizanilor icoanelor: „Călugării fură prigoniţi, exilaţi, închişi, iar
uneori ucişi. Atunci pieri Andrei Calybitul de la Blachernae şi Sfântul Ştefan cel Tânăr, ucis pe
uliţele Constantinopolului. Mănăstirile fură închise sau laicizate; bisericile distruse de la
funcţiunea lor. Scrierile în sprijinul icoanelor au fost arse. Icoanele, distruse fără milă. Cele ce
erau în mozaic, erau smulse; cele zugrăvite în culori, rase. Orice frumuseţe dispăru din biserică.
Astfel fură distruse frescele bisericii din Blachernae, care reprezentau scenele vieţii lui Iisus;
dispărură mozaicurile şi frescele care decorau Patriarhia şi numeroase alte opere ale artei
creştine. Manuscrisele ilustrate nu scăpară nici ele. În locul scenelor religioase se puseră în
biserică copaci cu păsări sau animale şi mai ales curse satanice de cai, vânători, spectacole şi
jocuri de la Hippodrom. Aşa făcu Constantin al V-lea la Blachernae, după ce distruse scenele
religioase. În locul scenelor de pe Milliarium, reprezentând al VI-lea sinod ecumenic, el puse
77
41
portretul vizitiului său favorit.”78 Era martirilor se deschide astfel în anul 761 când călugărul
Andrei Calybitul, partizan al icoanelor, va fi ucis. Trei ani mai târziu, la data de 20 noiembrie a
anului 764, va fi ucis pe uliţele Constantinopolului un alt partizan al icoanelor, şi anume Sfântul
Ştefan cel Tânăr.
Constantin al V-lea a manifestat o intoleranţă extremă în privinţa mănăstirilor şi a iniţiat o
cruciadă împotriva monahilor. Lupta sa cu monahismul a fost atât de înverşunată, încât unii
cercetători consideră că problema definirii mai exacte a reformelor din această perioadă e
discutabilă, susţinând că este dificil de determinat dacă a fost o luptă împotriva icoanelor sau un
război îndreptat împotriva monahilor. Persecuţia împotriva monahilor s-a manifestat prin multe
măsuri severe. Au fost siliţi să poarte veşminte lumeşti, iar unii au fost constrânşi, prin violenţă şi
ameninţări, să se căsătorească. Într-o împrejurare, au fost obligaţi să defileze încolonaţi în
hipodrom, fiecare ţinând o femeie de mână, în batjocurile şi insultele mulţimii spectatorilor.
Cronicarul Teofan relatează că un guvernator din Asia Mică i-a adunat la Efes pe monahii şi
monahiile din provincia sa şi le-a zis : „Lăsaţi pe cei care doresc să se supună împăratului şi
nouă să îmbrace veşmânt alb şi să-şi aleagă o soţie numaidecât; cei care nu fac astfel vor fi
orbiţi şi exilaţi în Cipru”79; guvernatorul a fost felicitat de Constantin al V-lea, care i-a scris: „Te-
am găsit om după inima mea, care împlineşte toate dorinţele mele”80. Se pare că Ciprul a fost
pentru împărat unul dintre locurile de exilare a monahilor recalcitranţi. Se relatează că cinci
monahi au reuşit să evadeze de acolo, au ajuns pe teritoriul califatului şi au fost duşi la Bagdad.
Mănăstirile le-au fost luate monahilor şi transformate în cazărmi şi arsenale. Proprietăţile
mănăstireşti au fost confiscate. Laicilor li s-a interzis să se refugieze în viaţa contemplativă. Toate
aceste măsuri au condus la o masivă emigrare a monahilor către provinciile neafectate de
persecuţiile iconoclaste ale împăratului. Se estimează că în timpul lui Leon şi Constantin numai
Italia a primit aproape 50.000 dintre aceşti refugiaţi. Acest eveniment a avut o importanţă enormă
pentru destinul Italiei sudice medievale, pentru că a susţinut acolo predominanţa naţionalităţii
greceşti şi a Bisericii Ortodoxe. Nici sudul Italiei se pare că nu a rămas complet neafectat de
tulburările iconoclaste. A. A. Vasiliev oferă o menţiune foarte interesantă potrivit căreia „în
secolul al IX-lea, Sfântul Grigorie Decapolitul a căzut în mâinile unui episcop iconoclast din
oraşul sud-italian Hydrus (actualul Otranto)”81. Mulţi monahi au emigrat, de asemenea, pe
ţărmurile nordice ale Euxinului (Mării Negre) şi către coastele Siriei şi Palestinei.
78
Nicolae Bănescu, op. cit., p.149.
79
Theophanes, Chronographia, ed. de Boor, p. 445-446 apud A. A. Vasiliev, op. cit., p. 274.
80
Ibidem, p. 274.
81
A. A. Vasiliev, op. cit., p 275.
42
În acest sens şi pr. prof. dr. Nicolae Chifăr ne oferă o serie de informaţii cu privire la
actele de cruzime ale împăratului Constantin al V-lea îndreptate împotriva monahismului:
„Opoziţia faţă de iconoclasm a dus la declanşarea unei adevărate revolte monahale
antiimperiale, ceea ce a mărit numărul victimelor. După ce au fost martirizaţi mai mulţi monahi,
cum ar fi: Petru Colibaşu († 760), Ioan, stareţul Mănăstirii Managria ( † 761), Pavel din Creta (†
767), ieromonahul Theosteriktos împreună cu 38 de monahi de la Mănăstirea Pelekete din
Hellespont şi mulţi alţii, s-a trecut la desfiinţarea sistematică a monahismului. Monahii aveau de
ales între a renunţa la monahism sau a suferi maltratările persecutorilor sau chiar moartea.
Mănăstirile erau fie distruse, fie transformate în depozite de muniţie şi alimente, în cazarme sau
grajduri de cai”82.
Printre victimele iconoclasmului Imperial Bizantin întâlnim şi înalţi demnitari de stat.
Semnificativă ar fi relatarea făcută tot de Theophanes: „La 25 august 766 împăratul a ordonat ca
nouăsprezece înalţi demnitari să fie dezonoraţi public în arena circului pentru conspiraţie...
Câţiva dintre ei au fost condamnaţi la moarte pentru că au mers la Sfântul Ştefan din Mănăstirea
Sfântul Auxenţiu şi au înfierat viciile împăratului. Cei mai distinşi dintre ei erau: patriciul şi
ministrul comunicaţiilor Constantin Podopaguros, fratele lui, spătarul şi comandantul gărzii
imperiale Strategios, ministrul poştei şi strategul Siciliei Antioh, comisul themei Opsikion David,
proto-spătarul şi strategul themei Trakia Theofilact din Iconiu, spătarul Christofor, spătarul
Constantin, Theophilact, fiul patriciului Bardanes şi alţii. După ce au fost calomniaţi în public,
scuipaţi şi insultaţi de popor şi destituiţi din funcţii, împăratul a rostit sentinţa. Cei doi fraţi,
Constantin şi Strategios, au fost decapitaţi în Kynegion, iar ceilalţi orbiţi şi exilaţi”83.
În anul 765, împăratul Constantin al V-lea va dispune ca toţi supuşii lui să jure împotriva
icoanelor astfel avu loc o întrunire solemnă la Sfânta Sofia iar împăratul îi sili pe toţi, în frunte cu
patriarhul Constantin al II-lea, să jure că a condamnat întotdeauna icoanele. După acest episod
împăratul ceru ca aceste jurăminte să se facă în tot imperiul. Din nefericire, patriarhul Constantin
a fost doar un instrument al politicii religioase imperiale. Acuzat de conspiraţie, a fost exilat în
anul 766 la Hieria şi apoi pe insulele Prinkipos. După doi ani, a fost readus în Constantinopol,
umilit, anatematizat în catedrala Sfânta Sofia de patriarhul Nichita (766-780) şi calomniat de
mulţime în hipodrom. I-a fost smulsă o ultimă mărturisire în favoarea iconoclasmului, după care
a fost decapitat în Kynegion la data de 30 august a anului 766. Capul lui a atârnat trei zile la
82
83
Theophanes, A.M. 6257 apud Pr. prof. dr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 121-122.
43
poarta Militon în văzul tuturor, iar trupul a fost târât pe străzile capitalei până la abator, la groapa
celor spânzuraţi, unde a fost aruncat.
Violenţa împăratului se va îndrepta şi asupra monumentelor de artă. În această perioadă se
vor distruge o mulţime din operele de artă creştine. Biserica Sfânta Euphemia va fi transformată
în arsenal şi grajd. În provincii se va dezlănţui aceeaşi violentă prigonire strategul themei
Trakesioi, Michail Lachanodrakon, rămânând celebru prin persecuţiile sale.
Cercetătorii afirmă că înainte să moară de cumplita boală ce la cuprins, Constantin al V-
lea va fi cuprins de remuşcări pentru faptele ce le-a făcut şi pe patul morţii le cerea clericilor să
cânte imnuri Fecioarei pe care a jignit-o atât de mult în viaţa sa. El va muri la data de 23
septembrie a anului 775 la tron urmându-i fiul său, Leon al IV-lea, supranumit Chazarul.
3. Leon al IV-lea Chazarul (775-780)
Leon al IV-lea, supranumit Chazarul din cauza originii mamei sale, îi urmă în scaun
tatălui său, Constantin al V-lea. Pe plan extern, el continuă activitatea întreprinsă de tatăl său şi
purtă cu succes lupta împotriva arabilor, în faţa cărora câştigă două lupte: una lângă Germanicia
în anul 778 şi alta în thema Armeniakon în anul 780. În timpul domniei lui acesta încercă să
intervină în Italia, primindu-l la Constantinopol pe Adalgis, fiul lui Desiderius, regele longobard
detronat de Carol cel Mare şi totodată îl va atrage de partea lui şi pe ducele de Benevent, Arichis.
Pe plan intern, Leon al IV-lea va duce o politică mai părtinitoare cu privire icoane fiind destul de
tolerant faţă de partizanii imaginilor religioase. Domnia sa, care va fi foarte scurtă, va însemna
pentru iconoclaşti o perioadă de potolire a prigonirilor îndreptate împotriva lor încă de pe vremea
lui Constantin al V-lea. În timpul domniei sale, călugării vor începe să se reîntoarcă la
Constantinopol iar mănăstirile vor începe să se repopuleze. Împăratul dădea semne cum că ar fi
posibilă o restabilire a păcii interne însă toate speranţele se spulberară odată cu moartea sa la data
de 8 septembrie a anului 780. El va muri de aceiaşi boală care l-a răpus şi pe tatăl său, Constantin
al V-lea. Locul său la tron va fi luat de către fiul său, Constantin al VI-lea, care a fost asociat la
domnie din anul 776 ajungând astfel împărat la frageda vârstă de 10 ani. Frâiele imperiului vor fi
luate însă de către mama sa, împărăteasa Irina, care va conduce imperiul ca regentă.
Nicolae Bănescu ne oferă o serie de informaţii preţioase cu privire la împăratul Leon al
IV-lea Chazarul afirmând că „el era o fire blândă şi avu în privinţa icoanelor o atitudine mai
44
îngăduitoare. Chiar dacă politica religioasă nu se schimbă cu totul, măsurile lui împotriva
partizanilor cultului nu au avut nimic din violenţa celor ale tatălui său. Adoratorii icoanelor, mai
mulţi dintre funcţionarii Curţii, au fost bătuţi în public şi închişi, dar execuţii nu s-au mai făcut.
Această îndulcire a măsurilor se datorează, desigur, şi influenţei împărătesei Irina, o atheniană
crescută în ideile religioase şi în cultul icoanelor.
Leon al IV-lea avea cinci fraţi vitregi, fiii lui Constantin al V-lea din altă căsătorie. Doi
dintre aceştia fuseseră ridicaţi de tatăl lor la rangul de caesar şi alţi doi la cel de nobilissimos,
pe care îl obţinu şi cel mai mic, de la Leon al IV-lea”84.
4. Împărăteasa Irina şi Sinodul al VII-lea Ecumenic
Împărăteasa Irina era atheninană din naştere iar la sfârşitul anului 768 va fi adusă la
Constantinopol de către Constantin al V-lea pentru a se căsători cu fiul său, Leon al IV-lea
Chazarul. Irina a fost a fost crescută într-un mediu creştin fiind o credincioasă devotată Bisericii,
de o pietate pe care o aprindeau şi mai mult evenimentele grave ale epocii.
Disputa iconoclastă care frământa lumea bizantină încă de pe vremea împăratului Leon al
III-lea împărţise societatea bizantină în două tabere. Lumea oficială, demnitarii, înalta clasă,
clerul curţii şi armata îmbrăţişau ideile religioase ale împăraţilor iconoclaşti pe când clerul de jos,
clasele de mijloc, poporul şi femeile nu puteau renunţa la imaginea religioasă cu care au fost
obişnuiţi secole de-a rândul. Când Irina va intra în familia imperială, persecuţiile asupra
partizanilor icoanelor se aflau în toi. Odată cu moartea lui Constantin al V-lea se va produce o
slăbire în intensitate a persecuţiilor şi se observă o îndulcire a violenţelor la începutul domniei
urmaşului său, Leon al IV-lea Chazarul. Lucrul acesta, susţin cercetătorii, se va datora puternicei
influenţe ce o avea împărăteasa Irina în cadrul Curţii. După moartea lui Leon al IV-lea, în anul
780, Irina va lua personal frâiele imperiului adoptând o atitudine favorabilă cultului icoanelor.
Nicolae Bănescu relatează faptul că „Irina era o femeie frumoasă şi, în mijlocul unei
Curţi stricate, ea avu o purtare ireproşabilă. Ea a fost mai cu seamă o mare ambiţioasă. În tot
timpul vieţii sale a voit să domnească şi marea sa ambiţie, care nu-i îngădui nici fiului său un loc
alături de dânsa, stinse în inima ei sentimentul de mamă şi o împinse la o cruzime care lăsă o
84
Ibidem, p.153.
45
pată neştearsă pe amintirea numelui ei. Partidul iconoclast era încă puternic şi Irina, iconofilă
convinsă, fu foarte prudentă. Ea pregăti câţiva ani triumful proiectelor sale”85.
În primii trei ani ai domniei sale, în pofida ataşamentului său evident faţă de cultul
icoanelor, Irina nu a întreprins nici o măsură decisivă în direcţia restabilirii lui oficiale. Această
amânare s-a datorat faptului că toate forţele Imperiului au trebuit să fie mobilizate spre lupta
internă cu pretendentul la tron şi spre lupta externă cu slavii, care se stabiliseră in Grecia. Mai
mult, restaurarea cinstirii icoanelor trebuia să fie pregătită cu deosebită prudenţă, pentru că mare
parte din armată era favorabilă iconoclasmului, iar canoanele sinodului iconoclast din 754,
declarate legi imperiale de către Constantin al V-lea, au continuat să exercite o puternică influenţă
asupra multor oameni în Imperiul Bizantin. Totuşi, este foarte verosimil că mulţi membri ai
clerului înalt acceptaseră decretele sinodului iconoclast mai mult din constrângere decât din
convingere; aşadar, ei au constituit „un element care s-a supus prompt dispoziţiilor reformatoare
ale împăraţilor iconoclaşti, dar care nu va constitui o opoziţie reală la măsurile unei tendinţe
adverse”86.
A. A. Vasiliev afirmă că „Irina fu primul caz din istoria bizantină când o femeie
guvernează cu întreaga autoritate a puterii supreme”87. Tot el subliniază faptul că „ea a fost un
veritabil autocrator, guvernând în nume propriu, şi a reprezentat o inovaţie care a contrazis
tradiţiile seculare ale Imperiului. Este interesant de subliniat faptul că în documentele şi
decretele oficiale nu era numită «împărăteasă», ci «Irina, împărat (basileus) evlavios».
Deoarece concepţia acelei epoci era că numai un împărat, un bărbat, putea fi legiuitor oficial, a
fost necesar să se accepte ficţiunea că Irina era un împărat”88.
Ţinând cont de urmările nefaste ale politicii religioase a împăraţilor iconoclaşti asupra
Bisericii universale şi a relaţiilor dintre Biserică şi Stat, împărăteasa Irina a redat Bisericii
libertatea cuvenită. În primul rând, a interzis orice fel de persecutare a iconodulilor şi a pregătit
cu multă atenţie şi tact restabilirea oficială a cultului icoanelor. A acceptat retragerea patriarhului
Pavel numai după ce s-a convins că patricienii şi senatorii au recunoscut necesitatea convocării
unui sinod ecumenic şi că vor sprijini alegerea noului patriarh, Tarasie, care era cel mai potrivit în
acest sens.
Pentru alegerea noului patriarh, împărăteasa Irina a convocat o adunare populară în
palatul Magnaura şi a cerut lui Tarasie, preferatul tuturor, să explice de ce refuză această funcţie.
85
Ibidem, p. 155.
86
87
Ibidem, p. 275.
88
Ibidem, p. 250.
46
El a răspuns că refuză să preia conducerea Bisericii din Imperiu atâta timp cât ea este divizată şi
destrămată, cât nu se mărturiseşte credinţa adevărată pe care o mărturisesc creştinii din Orient şi
din Apus, cât timp se află sub anatema celorlalte patriarhii. Or, aceste neajunsuri nu se pot
rezolva decât prin convocarea unui Sinod Ecumenic care să decidă liber asupra adevărului de
credinţă, căruia să se supună atât clerul, cât şi puterea imperială, demnitarii, armata şi poporul
credincios. Cei prezenţi au acceptat condiţiile impuse de Tarasie şi astfel Constantinopolul avea
din nou un patriarh iconodul. Împărăteasa a restabilit legăturile şi cu Patriarhiile Orientale şi cu
Biserica Romei, asigurându-l pe papa Adrian I (772-795) de neamestecul puterii laice în treburile
Bisericii şi mai ales de supunerea acesteia faţă de deciziile preconizatului sinod, pentru
desfăşurarea căruia ruga să fie trimişi delegaţi.
Totodată, împărăteasa Irina va face tot posibilul să-şi elimine contracandidaţii astfel ea va
pune la cale un complot prin care îi va sili pe cumnaţii săi, caesari, să intre în cler. Pentru ca toată
lumea să fie încredinţată de acest fapt, ea îi sili să apară, cu prilejul sărbătorii Crăciunului din
anul 780, în Sfânta Sofia şi să ia parte la slujba religioasă oficiată în faţa poporului capitalei.
Pentru a-şi putea impune ideile cu privire la cultul icoanelor, Irina va schimba tot personalul
Palatului - senat, cancelarie, armată - personal al vechiului regim, punând în locul lor oameni
devotaţi şi rude. Totodată, ea va lua comanda generalilor lui Constantin al V-lea şi o va încredinţa
oamenilor ei. După cum am observat, armata era legată de ideile împăraţilor iconoclaşti din
pricina că soldaţii să trăgeau din mediul heterodox al Orientului fiind plin de admiraţie pentru
împăraţii Leon al III-lea şi Constantin al V-lea, care-i conduseră spre biruinţe. Michail
Lachanodrakon, comandantul themei Trakesioi, faimos pentru violenţa cu care îndeplinise
poruncile lui Constantin al V-lea, va fi înlăturat. Omul cel mai influent din această perioadă va fi
eunucul Staurakios, ridicat de împărăteasă la demnitatea de patrikios şi în funcţia de logothetes
tou dromou, iar timp de 20 de ani, acesta o va servi cu loialitate şi credinţă.
Înainte de a trece la politica religioasă purtată de împărăteasa Irina, vom schiţa activitatea
ei cu privire la opera de apărare a Imperiului Bizantin. Încă din primi ani de domnie, Irina a fost
întâmpinată de atacurile arabilor. Aceştia, sub califul Mahdi, vor începe în anul 781 incursiunile
în Asia Mică. Irina va trimite împotriva lor trupele din Asia Mică conduse de generalul Michail
Lachanodrakon care va avea la început succese însă în anul 782 va fi înfrânt de trupele arabe care
ajunseseră până la Bosfor. Ameninţarea arabă o va sili pe Irina să se apropie de Carol cel Mare.
Aceasta va trimite la Roma ambasadori bizantini care îi vor propune lui Carol căsătoria fiului
Irinei, Constantin al VI-lea, cu fiica acestuia, Rothruda. Carol va fi de acord cu această propunere
47
şi astfel un învăţat va rămânea la Curtea regelui pentru a o învăţa pe Rothruda limba grecilor şi
obiceiurile acestora. În acest timp, împărăteasa Irina va fi silită să încheie o pace pe trei ani cu
arabii plătindu-le acestora un tribut consistent pentru eliberarea strategilor bizantini captivi.
Tributul consta din 70.000 nomismata de aur plus multe alte daruri de mătase.
Scăpând astfel de ameninţarea califilor, Irina îşi îndreptă atenţia spre slavii din Hellada
care se revoltaseră împotriva Imperiului Bizantin. Ea îl trimise împotriva lor pe eunucul
Staurakios care veni în Macedonia şi Hellada supunându-i pe slavi şi impunându-le tribut. Apoi
va trece în Peloponez unde în urma biruinţelor va lua mulţi prizonieri şi multă pradă. Astfel, după
ce a îndepărtat primejdiile venite din Răsărit şi Apus, Irina îşi va îndrepta atenţia, începând cu
anul 784, spre împlinirea proiectelor sale iconofile. Patriarhul Paul al IV-lea s-a retras din scaunul
patriarhal iar locul lui a fost ocupat de secretarul imperial Tarasios, un partizan al cultului
icoanelor.
După ce am văzut politica externă purtată de împărăteasa Irina pentru apărarea imperiului
vom trece în revistă politica ei bisericească. Încă de la preluarea frâielor Imperiului, Irina arătă o
toleranţă religioasă necunoscută de multă vreme. Această toleranţă îi făcură pe călugării care au
emigrat din pricina condiţiilor grele din perioada împăratului Constantin al V-lea să se reîntoarcă
iarăşi la Constantinopol. Singurul om al vechiului regim a rămas patriarhul Paul al IV-lea însă la
31 august 784, sub influenţa Curţii, s-a retras din scaunul patriarhal, acesta fiind ocupat de
secretarul imperial Tarasios, om de încredere a împărătesei, care a servit cu credinţă toată politica
religioasă a împărătesei.
La data de 29 august din anul 784, împărăteasa Irina a trimis o ambasadă la Roma pentru
a-i propune papei Hadrian convocarea unui Sinod Ecumenic. Răspunsul papei a venit la data de
27 octombrie 785, el aprobând planurile împărătesei. Papa Hadrian a trimis în anul 786 doi
apocrisiari la Constantinopol iar împărăteasa Irine le-a dat ordin preoţilor bizantini să întrunească
al şaptelea Sinod Ecumenic în vara anului 786. Şedinţa s-a deschis la data de 31 iulie şi a avut
loc în biserica Sfinţii Apostoli. Împărăteasa a participat, alături de fiul ei, la şedinţă, în aşa-zisele
catechumena ale basilicii. Platon, vestitul stareţ al mănăstirii Sakkudion, unul dintre cei mai
fervenţi susţinători şi apărători ai cultului icoanelor, şi-a susţinut discursul din amvon împotriva
sinodului de la Hieria, când deodată soldaţi înarmaţi ai gărzii imperiale au intrat în biserică
ameninţându-i pe participanţi. Împărăteasa a încercat în zadar să liniştească atmosfera tensionată
iar iconoclaştii, unindu-se cu armata i-au alungat pe episcopii iconoduli ca şi pe legaţii papei.
Împărăteasa nu prevăzuse acest incident şi împreună cu Staurakios s-a folosit de toate mijloacele
48
posibile pentru a scăpa de aceste trupe potrivnice. Prin bani şi promisiuni a câştigat trupele din
Asia Mică, trupe care erau geloase pe cele care-şi aveau garnizoana în capitală. A urmat apoi o
mare expediţie împotriva arabilor iar împărăteasa a trimis trupele de gardă, ostile icoanelor, în
Asia Mică iar cele care fuseseră câştigate de partea cultului icoanelor au fost aduse în capitală.
Regimentele duşmane au fost dezarmate şi trimise la vatră.
Acum, cu armata de partea sa, împărăteasa a convocat din nou un sinod, la data de 27
septembrie din anul 787 însă, pentru mai multă siguranţă, acesta nu s-a mai ţinut în capitală, ci s-
a întrunit la Niceea, în biserica Sfânta Sofia. Şedinţele Sinodului al VII-lea Ecumenic au ţinut
până la data de 13 octombrie. La acest sinod au participat 350 de episcopi pe lângă aceştia
aflându-se o mulţime de egumeni precum şi călugări din partea papei Hadrian. Pr. dr. Emanoil
Băbuş menţionează că „papa Hadrian a fost reprezentat de abatele Petru de la Mănăstirea
Sfântul Sava, iar din partea patriarhiilor de la Alexandria şi Antiohia au venit călugării Ioan şi
Petru”89. Sinodul va anatematiza hotărârile iconoclaste ale sinodului de la Hieria din anul 754 şi
va restabili cultul icoanelor, sprijinindu-se pe baze dogmatice făcând diferenţa între cinstirea ce
trebuie acordată icoanei (veneraţie) şi cinstirea ce trebuie acordată lui Dumnezeu (adorare). În
luna noiembrie a anului 787 va avea loc ultima şedinţă a Sinodului Ecumenic, şedinţă care se va
ţine la Constantinopol în palatul Magnaurei, în prezenţa împărătesei Irina şi a fiului ei, Constantin
al VI-lea. Împărăteasa şi fiul ei vor semna în prezenţa legaţilor papei Hadrian actele sinodului
conferindu-le caracterul de lege.
John Meyendorff afirmă că „Sinodul de la Niceea din anul 787 a definit doctrina
ortodoxă a imaginilor («icoanelor») reprezentându-l pe Hristos şi pe sfinţi; Cuvântul lui
Dumnezeu s-a întrupat cu adevărat şi a devenit om adevărat: El poate fi deci reprezentat, la fel
ca şi sfinţii. Aceste imagini trebuie venerate, cel pe care-l reprezintă fiind adevăratul obiect al
venerării; totuşi, nu puteau fi în ele însele obiectul unui «cult» (latreia), acesta fiind datorat lui
Dumnezeu singur”90.
Nicolae Bănescu este de părerea că „sinodul de la Niceea are o mare însemnătate: el nu
s-a mulţumit a restabili icoanele, ci a dat, afară de aceasta, partizanilor lor doctrina şi
organizarea pe care ei no aveau faţă de adversari. El a coordonat toate argumentele teologice
care se puteau opune doctrinei iconoclaştilor şi in acelaşi timp a stabilit canoane disciplinare
89
Pr. dr. Emanoil Băbuş, op. cit, p. 196.
90
John Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, traducere de Cătălin Lazurca, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996,
p. 34.
49
care au fost pentru Biserica greacă punctul de plecare al unei adevărate reforme, îndeplinite în
curând de Platon şi Theodor Studitul”91.
La scurt timp după triumful obţinut de împărăteasa Irina în lupta cu iconoclaşti, aceasta va
fi ameninţată serios, în ambiţia sa, din partea fiului ei, Constantin al VI-lea. Acesta, odată ajuns la
vârsta de 18 ani îşi dorea să preia din mâna mamei sale frâiele imperiului. Până la această vârstă,
Irina îl ţinuse pe fiul ei departe de tron negociind în acest scop, la începutul domniei ei, un proiect
de căsătorie, în interes politic, între curtea de Constantinopol şi cea a lui Carol cel Mare astfel
Constantin al VI-lea trebuia să o ia de soţie pe fiica regelui Carol, Rothruda, la bizantini pe nume
Erythro. Din cauza fricii lui Irina ca prin acest gest Carol cel Mare să-i ofere lui Constantin al VI-
lea sprijinul ca să ajungă la tron, împărăteasa va opri proiectul de căsătorie, cu toată opoziţia
fiului ei. L-a silit apoi, în anul 788, să se căsătorească cu o armeancă pe nume Maria din
Paphlagonia. În urma atitudinii mamei sale, Constantin al VI-lea s-a ridicat împotriva tutelei
împărătesei şi a pus la cale un complot, în primăvara anului 790, pentru a o înlătura pe mama sa
de la tron. Acesta a fost descoperit iar vinovaţii au fost torturaţi şi închişi iar Constantin al VI-lea
a fost bătut cu vergi şi închis în palat.
În urma acestor acţiuni ale împărătesei trupele themei Armeniakon s-au răsculat împotriva
Irina şi au cerut punerea în libertate a lui Constantin precum şi recunoaşterea lui ca unicul şi
adevăratul împărat. Irina, din cauza fricii de a nu se isca o revoltă, a abdicat şi s-a retras în palatul
ei din Eleutherion. După ce împărăteasa abdică Constantin al VI-lea a devenit împărat cu puteri
depline destituindu-i din funcţie pe toţi oamenii ridicaţi de mama sa iar toţi vechii duşmani ai
icoanelor, în frunte cu celebrul Michail Lachanodracon, au fost repuşi în funcţie. Slăbiciunea lui
Constantin l-a făcut ca după nici măcar un an, în ianuarie 792, să cedeze rugăminţilor mamei sale
şi să o asocieze din nou la tron, redându-i titlul de împărăteasă şi rechemând-o la Palatul Sacru.
Totodată, omul de încredere al împărătesei, Staurakios, a fost repus în funcţie. Irina, setoasă de
răzbunare, a căutat tot felul de mijloace pentru a-l face pe Constantin al VI-lea impopular.
Nicolae Bănescu ne oferă în acest sens o serie de informaţii bogate „Îl îndemnă mai întâi să-l
închidă şi să-l orbească pe Alexios Mosele, generalul care fusese pus în fruntea lor de trupele
răsculate în favoarea lui Constantin al VI-lea, în 790. Prin aceasta, Irina se răzbuna împotriva
omului care-i trădase încrederea - el fusese anume trimis de Irina să le supună - şi în acelaşi
timp ridică împotriva lui Constantin trupele themei Armeniakon, indignate de purtarea
91
50
împăratului faţă de un şef pe care-l iubeau. Constantin al VI-lea fu nevoit să potolească el însuşi
revolta şi cruzimea cu care o făcu îi înstrăină simpatiile armatei.
Apoi, fiindcă mulţi se mişcau în favoarea fiilor lui Constantin al V-lea, unchii
împăratului, Irina îl făcu pe împărat să ia măsuri aspre împotriva lor: cel mai mare dintre
caesari, Nikephoros, fu orbit, celorlalţi patru li se tăie limba, cruzime inutilă, care stârni revolta
mai ales printre iconoclaşti (căci ei ţineau la dânşii, în amintirea lui Constantin al V-lea) şi care-
l făcu pe împărat foarte impopular.
În sfârşit, Irina află un ultim mijloc pentru a înstrăina toate simpatiile lui Constantin al
VI-lea. Ea încurajă anume simpatia lui Constantin al VI-lea pentru una din doamnele Curţii,
Theodote, care avea, pe lângă împărăteasa-mamă, rangul de kilikilaghia, şi era înrudită cu
egumenul Platon şi cu nepotul său Theodor (vara lor). Îl îndemnă a o îndepărta pe Maria, soţia
sa, într-o mănăstire şi a se căsători, în septembrie 795, cu Theodote. Binecuvântările rituale fură
date de economul Iosif. Tarasios se opuse căsătoriei, dar se abţinu a-l excomunica pe împăratul
adulter şi nu-l pedepsi pe preotul vinovat. Lucrul acesta stârni indignarea generală. Călugării se
revoltară împotriva împăratului bigam şi învinuiră slăbiciunea lui Tarasios, care tolera o
asemenea imoralitate. Centru principal de rezistenţă era mănăstirea Sakkudion. Platon şi
Theodor refuzară comuniunea cu patriarhul. După ce se sili în zadar să potolească mânia
călugărilor, venind la apele termale din Proussa, pentru a conferi cu ei, împăratul luă în cele din
urmă împotriva lor măsuri aspre. Platon fu închis într-o mănăstire din Constantinopol, iar
Theodor exiliat la Thessalonic. Toate aceste fapte au ridicat opinia publică împotriva lui
Constantin al VI-lea”92.
Profitând de această stare de spirit şi de faptul că împăratul se afla într-o expediţie în Asia
împotriva arabilor, în lipsa acestuia Irina a pus la cale un complot pentru înlăturarea fiului ei de la
tron. Când toate au fost pregătite pentru ca planul Irinai să fie încununat cu succes, Constantin al
VI-lea a fost chemat la Constantinopol. La data de 17 iulie a anului 797, împăratul întorcându-se
de la Hippodrom în Palatul Sfântul Mamas, a fost atacat de oamenii împărătesei din mâinile
cărora a scăpat şi a fugit în Asia Mică. Aici a fost prins de agenţii Irinei, care l-au adus înapoi la
Constantinopol. La data de 15 august a anului 797, Constantin al VI-lea a fost orbit de către
mama sa şi din porunca ei a fost închis în Palatul Sacru unde şi-a petrecut cei din urmă ani ai
vieţii sale. Prin aceste acţiuni odioase, Irina îşi împlinise visul de a deveni conducătoarea
Imperiului Bizantin. Ea a îndrăznit de a-şi lua titlul de împărăteasă, gest care nu a mai fost văzut
92
Ibidem, p. 162-163.
51
niciodată. Istoricul Nicolae Bănescu relatează faptul că „pe monedele ce le bătu, pe dipticele de
ivoriu care ne-au păstrat chipul său, ea se înfăţişă în aparatul pompos al suveranităţii”93.
Pentru a câştiga poporul de partea sa, împărăteasa a micşorat contribuţiile ce apăsau pe
umerii poporului, fără să ţină însă seama de nevoile financiare ale Imperiului. Mănăstirile vor fi
scutite de biruri iar impozitul ce apăsa populaţia Constantinopolului va fi desfiinţat. Totodată,
taxele ce se luau la import şi export, la Abydos şi Hieron, vor fi scăzute drastic de către
împărăteasă. Toate aceste acţiuni de înlesnire a contribuţiilor vor conduce Imperiul într-o situaţie
financiară precară. Acum vor începe ca în jurul împărătesei să apară intrigile care îi vor slăbi
autoritatea şi în cele din urmă îi vor aduce sfârşitul la conducerea imperiului. Cei doi eunuci care
guvernau imperiul, Staurakios şi Aetios, doreau să câştige fiecare tronul pentru rudele sale. O
mulţime de comploturi, scene violente, denunţuri se petreceau la Curtea imperială iar împărăteasa
nu reuşea să le mai facă faţă. Pe plan extern, situaţia începu să se înrăutăţească. Bulgarii, sub
conducerea lui Kardam şi odată cu biruinţa din anul 792 asupra trupelor lui Constantin al VI-lea,
deveniră o ameninţare tot mai serioasă. Arabii, de asemenea, sub conducerea califului Harun-al-
Rasid, vor face mari progrese în Orient iar împărăteasa Irina va fi silită să încheie în anul 798 o
pace umilitoare, obligându-se la plata tributului consimţit în anul 781. În timp ce Imperiul
Bizantin se afla într-o continuă stare de decădere, în Italia, Carol cel Mare, va restaura Imperiul la
sfârşitul anului 800. Acest fapt era o lovitură grea adusă bizantinilor deoarece vechile drepturi ale
urmaşilor lui Theodosios asupra Apusului vor cădea pentru totdeauna. Curia romană, prin
încoronarea lui Carol cel Mare, desăvârşea oficial alăturarea ei la Imperiul francilor iar Roma cea
Veche va fi definitiv pierdută pentru bizantini.
Totul se sfârşi pentru împărăteasa Irina la data de 31 octombrie a anului 802 când va
izbucni o revoluţie la Constantinopol, revoluţie în urma căreia logothetul Nikephoros va fi
proclamat ca împărat al Imperiului Bizantin. Acesta o va exila pe Irina într-o mănăstire fondată de
ea în insula Prinkipo. Ea va fi exilată şi mai departe, în insula Lesbos, unde va şi muri în luna
august din anul 803. Rămăşiţele ei vor fi aduse şi depuse în biserica Sfinţii Apostoli din
Constantinopol.
93
Ibidem, p. 164.
52
5. Nikephoros I Genikos (802 - 811)
Împăratul Nikephoros I care „deţinea o remarcabilă competenţă administrativă”94, va fi
un om energic care, după domnia risipitoare a împărătesei Irina, va scoate imperiul din situaţia
financiară precară în care se afla. Din cauza măsurilor financiare pe care le va adopta acesta va
deveni nesuferit în ochii poporului însă toate aceste lucruri erau necesare pentru bunul mers al
imperiului. Nikephoros va impune şi mănăstirilor şi bisericilor un impozit din pricina
proprietăţilor imense pe care le deţineau.
Pe plan extern, împăratul a dus o politică de apărare a Imperiului foarte activă. Mai
înainte de toate, Nikephoros I a încheiat în anul 803 un tratat de pace cu Carol cel Mare, tratat
care le conferea bizantinilor dreptul de stăpânire asupra Italiei Meridionale, Veneţiei, Istriei şi
Coastei dalmatice. Pacea definitivă s-a încheiat abia în anul 812. Lupta împăratului contra
armatei arabe nu a fost încununată de prea multe succese astfel sub conducerea califulului Harun-
al-Rasid, care a refuzat tributul bizantinilor, armata arabă a reluat atacurile, în anul 806, cucerind
Tyana, Ankyra, Heracleia în Taurus iar insulele Kypros şi Rhodos au fost prădate şi pustiite. În
această situaţie împăratul s-a văzut silit să cumpere pacea cu arabii prin plata unui greu tribut.
Mult mai grele au fost însă pentru împărat luptele cu bulgarii. Atât timp cât în fruntea
trupelor bulgare s-a aflat hanul Krum, Imperiul Bizantin a avut parte de mai multe năvăliri ale
bulgarilor. Trupele bulgare au pornit spre Constantinopol, în anul 806, prădând în calea lor
Macedonia iar în anul 809 au cucerit Sardica. În primăvara anului 811 puternica armată condusă
de împăratul Nikephoros a ajuns până la Pliska, reşedinţa hanului pe care o a prădat-o teribil,
refuzând orice propunere de pace venită din parte bulgarilor. Îngâmfat de biruinţa ce o obţinuse,
armata bizantină s-a întors la data de 23 iulie a anul 811 spre Constantinopol fără să-şi ia însă
măsuri de supraveghere iar trupele bulgare, luându-i prin surprindere, l-au nimicit, în această
luptă pierind şi împăratul Nikephoros. Din această luptă sângeroasă a scăpat cu greu fiul
împăratului, Staurakios, care i-a succedat la tron.
Pe plan intern, împăratul Nikephoros I, având vaste cunoştinţe financiare fiind fost
funcţionar al Imperiului, ajuns la treapta de logothetes, şi totodată fiind şi şef al trezoreriei
imperiale, era hotărât să restabilească veniturile statului care au fost risipite în timpul domniei
împărătesei Irina. În acest scos el a impus populaţiei „11 vexaţiuni” prin care a stârnit antipatia
generala împotriva lui. Totodată, acesta era rău văzut şi de comandanţii trupelor themelor, fiind
considerat doar ca un simplu demnitar civil. Împăratul a mai făcut o greşeală care a stârnit ura
94
53
călugărilor studiţi împotriva sa. Astfel, după moarte patriarhului Tarasios din luna februarie a
anului 806, l-a ridicat de la funcţia de asecretis la cea de patriarhat, pe neofitul Nikephoros,
stârnind astfel revolta călugărilor care susţineau că acesta a fost instituit fără a respecta canoanele
Bisericii. O altă greşeală făcută de împărat a fost faptul că la obligat pe noul patriarh să ridice
excomunicarea preotului Iosif, acţiune care a crescut şi mai tare ura călugărilor studiţi asupra
împăratului. Tot pe plan intern împăratul a demascat două comploturi care aveau ca scop
înlăturarea lui de la conducere Imperiului. Unul a avut loc în anul 803 şi a fost condus de
Bardanios Turcul care s-a proclamat împărat, a fost demascat, orbit şi exilat în insula Prinţilor iar
altul a avut loc în anul 808 când quaestorul Arsabir a încercat să preia conducere imperiului însă
fără izbândă.
Istoricul Nicolae Bănescu scoate în evidenţă faptul că „asupra lui Nikephoros Genikos
istoricii au avut, până în vremea din urmă, o părere cu totul rea, din cauză că istoriografia
bizantină l-a înfăţişat în culori foarte negre. Lucrul e explicabil, dacă ne gândim că izvorul din
care cronicarii s-au alimentat a fost Theophanes, călugărul de la începutul secolului al IX-lea,
care avea toate motivele să-l ponegrească pe împărat. Irina restabilise cultul icoanelor şi
partidul ortodox aflase un mare sprijin în domnia sa. Nikephoros a fost, în această materie, cu
totul indiferent. Măsurile pe care le-a luat, de la început, pentru îmbunătăţirea finanţelor statului
s-au întins şi asupra Bisericii, ceea ce a stârnit, desigur, duşmănia reprezentanţilor ei împotriva
împăratului. Atitudinea lui Theophanes, care-l prezintă ca pe un nelegiuit, a fost urmată de
cronicarii posteriori Kedrenos, Zonaras, cărora le-a servit de izvor. Paparrigopulos a încercat
cel dintâi o reabilitare a împăratului, socotindu-l un restaurator al statului şi un reformator
prudent. Cronicarii contemporani l-au tratat tot atât de rău ca şi pe marii împăraţi iconoclaşti
din secolul al VIII-lea. În realitate, Nikephoros pare să fi fost un suveran inteligent, preocupat de
îndatoririle sale faţă de imperiu, un spirit moderat şi destul de indiferent faţă de chestiunile
religioase. Dacă a respectat deciziile Sinodului al VII-lea Ecumenic, n-a înţeles însă a încuraja
luptele interne, ci, tolerant faţă de părţile religioase, el a considerat că trebuie să se îngrijească
înainte de toate de restaurarea finanţelor ruinate ale statului şi de apărarea lui împotriva
puternicilor duşmani ce-l atacau. Gelos în ceea ce priveşte autoritatea sa, nu admitea să fie
cineva mai puternic decât el şi înţelegea să-şi impună voinţa sa Bisericii, ca şi Statului”95.
În cele ce urmează vom descrie cele „10 vexaţiuni” rezumând fiecare vexaţiune în parte,
care au făcut ca împăratul Nikephoros I Genikos să fie atât de urât de populaţie şi de călugări.
95
Nicolae Bănescu, op. cit., p. 170-171.
54
Din prima vexaţiune observăm că împăratul a pus la cale un proces de colonizare prin
care urmărea aşezarea populaţiei greceşti în toate themele Imperiului pentru a putea face faţă
grelelor incursiuni ale bulgarilor. Ceea ce i se poate imputa împăratului în această privinţă este
faptul că aceasta, sub presiunea evenimentelor, a grăbit procesul de colonizare iar acest lucru a
avut efecte negative asupra populaţiei deoarece, fiind grăbiţi, locuitorii nu au avut timp să-şi
vândă lucrurile oferindu-le pe un preţ de nimic.
În a doua vexaţiune împăratul Nikephoros I a dat ordin ca săracii să fie înrolaţi în armată
iar cheltuielile de întreţinere a fiecărui soldat să fie suportate de comunitatea fiscală, care pe
lângă această sumă de întreţinere mai plătea şi o taxă de 18 şi jumătate nomismata pentru fiecare
înrolat insolvabil, o sumă destul de considerabilă în acel timp. Nicolae Bănescu ne oferă
informaţii importante cu privire la această taxă spunând că „Nikephoros procedă simplu:
contribuabilul care nu mai putea plăti era înrolat în armata imperială. Vecinii săi erau obligaţi a
plăti în acelaşi timp impozitul funciar al celui care nu-l plătise şi echiparea lui de soldat. Taxa de
18 nomismata era mare şi reprezenta mai mult decât înarmarea strict necesară a unui soldat, dar
excedentul era întrebuinţat pentru cheltuielile armatei”96.
A treia vexaţiune consemnează faptul că Nikephoros I a procedat la mărirea tuturor
impozitelor existente şi le-a poruncit epopţilor să facă noi operaţiuni cadastrale iar pentru
cheltuielile lor se percepea o taxă de 2 keratia.
A patra vexaţiune dată în timpul domniei împărătesei Irina, a înlesnit taxele care apăsau
umerii populaţiei şi a suprimat o mulţime din taxele politice, reducând totodată taxele percepute
la vămile imperiale. În acest sens, împratul Nikephoros a procedat la o nouă inventariere a
bunurilor publice şi private restabilind toate taxele şi stabilind totodată, la Magnaura, un tribunal
special, pentru ai urmări pe rău-platnici şi pentru a face să înceteze scutirile fiscale.
În a cincea vexaţiune Nicolae Bănescu specifică faptul că aceasta avea ca scop ca „colonii
stabiliţi pe proprietăţile bisericilor, ale mănăstirilor, ale fundaţiilor pioase erau scutiţi de
capitaţie. Nikephoros ceru să plătească toţi colonii, fără excepţie, iar bunurile bisericii fură
lovite prin această măsură, mai ales că impuse plata de la începutul domniei sale”97.
A şasea vexaţiune a urmărit confiscarea comorilor găsite de cei săraci care s-au îmbogăţit
deodată. În acest sens împăratul Nikephoros I a dat o lege ce se va numi „legea descoperitorilor
de comori”. „Înainte de această lege, comoara găsită era împărţită între descoperitor şi
proprietarul pământului. Acum, odată cu noua lege promulgată de împărat, comoara găsită se
96
Ibidem, p. 172.
97
Ibidem, p. 174.
55
va confisca întru totul în favoarea statului. În acest scop împăratul le va ordona strategilor din
themele provinciale să-i găsească pe cei care s-au îmbogăţit deodată şi să aplice asupra lor
noua lege. Cu timpul această măsură s-a extins asupra „tuturor celor ce se îmbogăţiseră prin
speculaţiuni şi incorectitudini în gestiunea finanţelor publice”98.
A şaptea vexaţiune modifica o normă care se aplica de pe vremea domniei împărătesei
Irina. Nicolae Bănescu ne relatează că „faţă de incuria fiscului, contribuabilii care descopereau
pe proprietatea lor comori se mulţumeau să declare numai vasul, adăugând că era gol. Agentul
fiscal, mituit, se mărginea să înregistreze vasul. Nikephoros porunci să se plătească, până la
proba că vasul era gol, toţi banii pe care-i putea cuprinde vasul”99.
A opta vexaţiune a impus taxa de două nomismata pe sclavii cumpăraţi care intrau în
Imperiu prin arhipelag. Totodată, împăratul va impune şi va creşte taxa pe succesiuni, cerându-o
nu numai de la moştenitorii colaterale ci şi de la cei în linie directă.
A noua vexaţiune a impus armatorilor din Asia Mică să cumpere la preţul fixat de stat
proprietăţile deţinute de acesta deoarece în timpul domniei lui Nikephoros I statul a ajuns să
deţină domenii întinse, domenii obţinute în urma secularizării unor imobile şi pământuri ce
aparţineau Bisericii, prin vinderea forţată a bunurilor colonilor strămutaţi în Scandinavia şi prin
confiscarea bunurilor de la persoanele care se aflau în incapacitate de a-şi plăti datoriile faţă de
stat.
Vexaţiunea a zecea a fost o măsură luată de împăratul Nikephoros, şi îi lovea pe armatori,
naucleroi. Vexaţiunea avea la bază împrumutul, statul fiind singurul care avea dreptul de a da
împrumuturi. Acest împrumut consta dintr-o fixată la 12 livre de aur cu o dobândă de 4 keratia
pentru piesa de aur, în procentaj aceasta fiind echivalentă cu 17%. Această vexaţiune a fost
văzută cu ochi răi de Biserică deoarece aceasta era împotriva cametei însă măsura a fost impusă
din necesitate. Nicolae Bănescu afirmă că „măsura a fost impusă de necesităţi. Interzicerea
conformă moralei creştine era incompatibilă cu viaţa economică a statului. Ea aduse o criză
publică şi statul trebuia să vină în ajutorul ei. Nikephoros oferi deci oricărui armator însemnat
din Constantinopol, unde era baza principală a flotei de comerţ bizantin, un împrumut, pentru a
asigura buna stare a acestei flote. Dar fiindcă banul public putea risca să fie pierdut în acest
împrumut maritim, împăratul a trebuit să impună o dobândă ridicată. Împrumutul nu era
obligatoriu dar cine avea nevoie să-l facă trebuia să se adreseze Statului, nu putea împrumuta
98
Ibidem, p. 175.
99
Ibidem, p. 175.
56
decât de la Stat, care îşi asigura un profit şi dădea în acelaşi timp şi un nou avânt flotei necesare
imperiului”100.
Toate aceste măsuri drastice l-au făcut pe împăratul Nikephoros I impopular în rândul
mulţimii şi al călugărilor. Călugării se vor răscula împotriva patriarhului Nikephoros care în anul
806 îi urmă lui Tarasios. Acesta fusese un simplu laic iar studiţii protestară violent împotriva
alegerii sale în funcţia de patriarh din pricina că acesta trecuse deodată prin toate gradele
sacerdoţiului. La cererea împăratului, patriarhul a convocat un sinod în care a ridicat
excomunicarea preotului Iosif redându-i totodată, în anul 807, demnitatea de mare econom.
Studiţii se revoltară împotriva acestei decizii a patriarhului iar această ceartă va rămâne în istorie
sub numele de „afacerea moechiană”. Împăratul a fost iritat de opoziţia care a tulburat din nou
Biserica şi în acest sens a convocat, în anul 809, un sinod care a proclamat legitimitatea căsătoriei
lui Constantin al VI-lea excomunicându-i pe conducătorii revoltei: egumenul Platon a fost exilat
împreună cu ucenicul său Theodor şi cu fratele său Iosif, arhiepiscop de Tesalonic, în insula
Prinţilor. Ceilalţi 700 de călugări care s-au opus hotărârilor sinodului au fost închişi sau exilaţi.
Împăratul Nikephoros I Genikos a murit în lupta contra trupelor bulgare, la data de 23
iulie a anului 811, locul la conducere Imperiului revenindu-i fiului său, Staurikios.
6. Staurikios şi Michail I Rhangabe
Scurta domnie a fiului lui Nikephoros I Genikos, Staurikios, a fost agitată de intrigi din
pricina faptului că acesta nu avea copii, astfel că a fost silit ca la 2 octombrie 811 să se retragă de
la tron în favoarea cumnatului său, Mihail I Rhangabe.
Împăratul Mihail I Rhangabe a fost un om lipsit de însuşiri energice căutând să potolească
nemulţumirile şi să repare nedreptăţile făcute de tatăl său. Astfel, el a întreprins o serie de acţiuni
luând decizii care au avut ca scop liniştirea poporului şi a călugărilor: i-a rechemat din exil pe
călugării studiţi iar pentru a-l reîmpăca pe patriarh cu aceştia l-a excomunicat din nou pe
economul Iosif. Toată bogăţia adunată de tatăl său a împărţit-o poporului şi călugărilor. Împăratul
a ridicat totodată măsurile fiscale impuse de tatăl său, fiind influenţat în deciziile sale de
egumenul mănăstirii Studion, Theodor. Pentru a se împăca cu Roma împăratul Mihail I s-a arătat
100
Ibidem, p. 176.
57
ostil iconoclaştilor, trezind prin aceasta duşmănia armatei bizantine, duşmănie care a produs
revolta trupelor şi căderea Imperiului.
Pe plan extern, împăratul Mihail a reluat în anul 812 tratativele cu Carol cel Mare care a
restituit bizantinilor, printr-un tratat, Veneţia, obţinând prin aceasta recunoaşterea titlului de
împărat din partea lor. Împotriva bulgarilor însă împăratul s-a arătat cu totul neputincios. În anul
812, Krum a început un nou război împotriva bizantinilor. În drumul spre Constantinopol acesta a
răspândit ruina şi groaza în Thracia şi a cucerit oraşe ca Develtos, Anchialos şi Mesembria. Când
acesta s-a apropiat de Constantinopol, împăratul Mihail a fost sfătuit să îl înfrunte. În primăvara
anului 813 împăratul a strâns toate trupele din Imperiu cu care a pornit la război împotriva
hanului. La 22 iunie a avut loc la Bersinikia (Versinikia), aproape de Adrianopol, prima luptă
dintre cele două armate. Împăratul împreună cu armata sa au fost învinşi iar Krum, pe baza
tratatului încheiat de Theodosius al III-lea cu Cosmisos, a oferit pacea bizantinilor. Împăratul.
fiind influenţat de călugărul Theodor Studitul, s-a opus tratatului de pace. Hanul ş-a continuat
atunci ostilităţile, cucerind, în luna noiembrie a anului 812, marele oraş comercial Messembria. În
lupta cu bulgari, împăratul a suferit o mare înfrângere, cercetătorii afirmând că Leon Armeanul,
care urmărea să-l detroneze prin complot pe Mihail I de la conducerea Imperiului, în timpul
luptei şi-a retras armata, provocând astfel grava înfrângere a lui Mihail I Rangabe. Profitând de
această ocazia în care puterea imperială era slăbită de atâtea sforţări militare, Leon Armeanul a
ridicat soldaţii împotriva împăratului iar in 11 iulie 813 a venit asupra Constantinopolului şi s-a
proclamat împărat. Mihail I Rangabe a fost silit să se călugărească şi s-a retras, alături de copii
săi, în insula Prote (Proti).
58
Concluzii
.
Imaginea, alături de cuvânt, a fost şi este elementul important şi indispensabil
autoreprezentării şi comunicării umane. Arhid. Ioan Ică jr. reducând această idee la lumea
religioasă afirmă că „în dialogul constant al omului cu natura, semenii şi absolutul, logosul şi
eikon au fost şi continuă să fie modalităţi simbolice esenţiale de expresie a conţinuturilor
credinţelor religioase, reprezentând, în proporţii diverse, tot atâtea căi de manifestare şi
transmitere a unei Revelaţii”.101
Imaginile religioase ocupă un loc esenţial în cultul ortodox fiind un puternic instrument
educativ şi pedagogic, instrument folosit de Biserică pentru a-i ajuta pe cei neînvăţaţi să priceapă
adevărurile divine. Până a fi acceptate în sânul Bisericii şi al credincioşilor, imaginile religioase
au parcurs un proces, în fiecare etapă din acest proces atitudinea Bisericii şi a credincioşilor
modificându-se treptat până la forma ei finală.
Vedem astfel că în primele trei secole, din cauza originii creştinilor dintre iudei (iudeii
având o reticenţă faţă de folosirea imaginilor religioase în cult) şi a contextului religios,
creştinismul a manifestat o rezervă faţă de imaginile religioase care se vor reduce doar la simple
simboluri care concentrau şi exprimau adevăruri divine. Totuşi, deşi iconografia creştină din
această perioadă s-a folosit în multe cazuri de formele antice spiritualizate, ea nu este nicidecum
o continuare a unui obicei păgân, favorizată de indiferenţa religioasă, ci este o creaţie nouă,
izvorâtă absolut din evlavia creştină, care să întruchipeze într-un mod cât mai fericit idealurile
spirituale ale creştinismului.
Odată cu edictul de la Milano din 313, edict care va da libertate creştinismului, imaginile
religioase vor lua o mare amploare, dezvoltându-se în strânsă legătură cu cultul moaştelor şi al
sfinţilor.
Începând cu secolele V-VI „spectrul imaginilor religioase creştine cuprinde toate cele trei
categorii consacrate de atunci: scene biblice cu rost ilustrativ-didactic; icoane de cult
confecţionate artistic dar cu funcţie religioasă, venerate ca atare; şi, în fine, icoane harismatice,
„făcătoare-de-minuni”, cu origine şi puteri supranaturale şi obiect de procesiuni şi
pelerinaje”102. Totodată, în această perioadă tematica iconografică accentuează tot mai mult
conţinutul dogmatic al icoanei. Important de amintit este că şi monezile bizantine au jucat un rol
101
102
Ibidem, p. 10.
59
însemnat în ceea ce priveşte dezvoltarea cultului icoanelor în acest interval de timp. La începutul
secolului al VI-lea observăm că icoanele nu mai erau doar un subiect al polemicii, ci deveniseră
deja parte integrantă a vieţii bisericeşti.
Mult mai sensibili la virtuţile icoanei s-au arătat însă a fi împăraţii bizantini care odată cu
începutul secolului VI vor iniţia o adevărată „politică a icoanei”. Fiind deplin conştienţi şi extrem
de sensibili la rolul politic decisiv al imaginii în concretizarea şi impunerea politicii imperiale,
aceştia au continuat tradiţia teologico-politică a împăraţilor romani şi au început să se servească
de icoane în actele publice. Pe acest fundal, anul 726 marchează o surprinzătoare schimbare de
curs. Începând de acum şi până în anula 843 criza iconoclastă avea să zguduie din temelii
societatea bizantină.
Desfăşurarea iconoclasmului în timpul dinastiei Isaurienilor a scos în evidenţă un aspect
sensibil, reprezentând un moment esenţial al relaţiilor dintre Stat şi Biserică, dintre puterea
imperială şi puterea sacerdotală, care a dus la situaţii complet anormale pentru realizarea a ceea
ce se dorea să fie o societate creştină bazată pe simfonia dintre Biserica universală şi Imperiul
ecumenic datorită cezaropapismului imperial. Cel puţin la împăratul Constantin al V-lea nu se
mai poate vorbi de exercitarea unui drept şi a unei obligaţii în care se include şi protejarea
Bisericii într-un imperiu creştin, ci de o persecutare a Bisericii, pentru că susţinătorii cultului
icoanelor, fie că erau monahi, credincioşi sau clerici, fie că erau demnitari de stat, formau
Biserica păstrătoare a adevăratei învăţături de credinţă. Chiar dacă sinodul de la Hieria s-a
pronunţat pentru iconoclasm, el nu reprezenta consensul general al Bisericii, nici chiar în
Imperiul Bizantin, ca să nu mai vorbim de episcopatul oriental şi cel apusean.
Iconoclasmul imperial a demonstrat că intervenţia brutală şi nejustificată a puterii
imperiale în treburile Bisericii creează stări anormale şi grave disfuncţionalităţi, dacă nu cumva
chiar o ruptură totală a conlucrării fireşti care trebuie să existe între Biserică şi Stat atunci când
fiecare îşi exercită doar atribuţiile proprii.
Făcând o comparaţie între ceea ce a însemnat cezaropapismul împăraţilor iconoclaşti şi
sprijinul oferit de împăraţii Constantin al VI-lea şi Irina pentru reabilitarea cultului icoanelor,
ajungem la concluzia că se poată vorbi de o colaborare aproape perfectă cât timp cele două com-
ponente ale societăţii creştine îşi respectă prerogativele proprii, dar şi pe cele ale partenerului şi
nu încearcă să intervină în raza de acţiune specifică fiecărei părţi. Trebuie amintit faptul că de
multe ori, mai ales în cadrul disputelor trinitare şi hristologice, s-a apelat însă la intervenţia
statului mai mult decât impuneau relaţiile fireşti. Aşa s-a ajuns ca împăratul să profite de
60
serviciile Bisericii pentru rezolvarea scopurilor politice până acolo încât a gândit chiar o aservire
a ei. Desigur, Biserica a căutat să-şi menţină libertatea, dar în acelaşi timp să-şi asigure protecţia
suveranului pe care îl cinstea ca pe unsul lui Dumnezeu şi episcop al afacerilor din afară ale ei. În
perioada iconoclastă s-a arătat cât de periculoasă poate deveni însă intervenţia împăratului în
treburile Bisericii şi cât de mult poate fi extinsă aservirea ei, în special prin ierarhie. Desigur,
aceste disfuncţionalităţi au fost specifice unor scurte perioade de timp, determinate de tendinţa
dominantă a unor suverani şi de înclinaţia spre compromis a unei părţi a episcopatului. Biserica
în ansamblul ei însă şi-a impus totdeauna misiunea ei, adunând la un loc cler, monahi şi
credincioşi care au păstrat nealterată învăţătura ortodoxă. Forţa de rezistenţă şi curajul, până la
sacrificiul suprem, dovedit permanent în istoria ei, sprijinit de credinţa adevărată şi de trăirea
autentică, sunt elemente care au menţinut şi vor menţine Biserica în lucrarea ei misionar-pastorală
şi sfinţitoare.
Bibliografie
61
A. LUCRĂRI
1. ANDEA, Avram, Sinteză de istorie bizantină, Timişoara, Editura Mirton, 1995.

2. BAYET, Charles, Arta bizantină, traducere de Carmen Roşulescu, Craiova, Editura
Scorilo, 1999.
3. BĂBUŞ, Pr. dr. Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Editura Sophia,
2003.
4. BĂBUŞ, Pr. dr. Emanoil, Bizanţul între Occidentul creştin şi Orientul islamic (secolele
VII-XV), Bucureşti, Editura Sophia, 2005.
5. BĂNESCU, Nicolae, Chipuri şi scene din Bizanţ, Cluj, Editura Cartea Românească,
1927.
6. BĂNESCU, Nicolae, Chipuri din istoria Bizanţului, antologie, prefaţă şi note de
Gheorghe Cronţ, Bucureşti, Editura Albatros, 1971.
7. BĂNESCU, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I: Imperiul creştin şi asaltul
civilizaţiilor, 313-610 d. Hr., ediţie îngrijită de Tudor Teoteoi, Bucureşti, Editura Anastasia, 2000.
8. BRÉHIER, Louis, Civilizaţia bizantină, traducere din limba franceză de Nicolae
Spincescu, control traducere şi note de subsol de Alexandru Madgearu, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1994.
9. BREZEANU, Stelian, O istorie a Bizanţului, Bucureşti, Editura Meronia, 2005.
10. BREZEANU, Stelian, Istoria Imperiului Bizantin, Bucureşti, Editura Meronia, 2007.
11. BULGAKOV, Pr. Serghei, Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, traducere de Ierom.
Paulin Lecca, cu un studiu critic de Pr. Nikolai Ozolin şi un argument de Sorin Dumitrescu,
Bucureşti, Editura Anastasia, 2000.
12. CAZACU, Mihai, Bizanţul, Timişoara, Editura Helicon, 1995
13. CHIFĂR, Nicolae, Istoria creştinismului vol. I, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian
Blaga”, 2007.
14. CHIFĂR, Nicolae, Iconologie şi iconoclasm. Studii privind disputa iconoclastă în
secolele VIII-IX, Sibiu, Editura Andreiana, 2010.
15. CONSTANTINESCU-IAŞI, Petre, Istoria artei bizantine, cu 130 de figuri, Iaşi, Viaţa
Românească, 1927.
62
16. COSTIN, Dr. Vasile, Arhiepiscopul Târgoviştei, Semnificaţia icoanei bizantine în
Ortodoxie, Târgovişte, Arhiepiscopia Târgoviştei, 1997.
17. DAŞKOV, S. B., Dicţionar de împăraţi bizantini, traducere în limba română de Viorica şi
Dorin Onofrei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999.
18. DELVOYE, Charles, Arta bizantină, vol. I-II, în româneşte de Florica-Eugenia
Condurachi, prefaţă de Vasile Drăguţ, Bucureşti, Editura Meridiane, 1976.
19. DONOIU, Ion, Împăraţii bizantini şi monedele lor, Bucureşti, Editura Mouseion, 1993.
20. DIEHL, Charles, Figuri bizantine. Marile probleme ale istoriei bizantine, traducere de
Ileana Zara, Bucureşti, Editura Socec & S. A. R., 1944; vol. I-II, traducere de Ileana Zara, prefaţă
si tabel cronologic de Dan Zamfirescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.
21. DIEHL, Charles, Istoria Imperiului Bizantin, traducere de Carmen Roşulescu, Craiova,
Ed. Scorilo, 1999.
22. DRÎMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1987.
23. DUCELLIER, A., Bizantinii. Istorie şi cultură, traducere din limba franceza de Simona
Nicolae, Bucureşti, Editura Teora, 1997.
24. EVDOKIMOV, Paul, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, traducere de Grigore Moga şi
Petru Moga, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992.
25. FLOREA, † Petroniu, Icoana ortodoxă, Oradea, Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei,
Bihorului şi Sălajului, 2002.
26. FLORENSKY, Pavel, Iconostasul, traducere şi cronologie de Boris Buzilă, Bucureşti,
Editura Anastasia, 1994.
27. GRABAR, Andre, Iconoclasmul bizantin, traducere, prefaţă şi note de Daniel Barbu,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1991.
28. GEORGESCU, Maria, Istoria Bizanţului, ediţia a treia, Târgovişte, Editura Cetatea de
Scaun, 2007.
29. GEORGESCU, Maria, Incursiune în cultura bizantină, Târgovişte, Editura Cetatea de
Scaun, 2004.
30. GEORGESCU, Maria, Introducere în cultura bizantină, Târgovişte, Editura Cetatea de
Scaun, 2008.
63
31. HURMUZIADIS, George D., Cultura Greciei: antică, bizantină, modernă, traducere în
limba română de Lucia Dimitriu Hurmuziadis, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1979.
32. IOAN DAMASCHIN, Sfântul, Dogmatica, ediţia a III-a, traducere de Dumitru Fecioru,
Bucureşti, Editura Scripta, 1993.
33. IOAN DAMASCHIN, Sfântul, Cele trei tratate contra iconoclaştilor: cultul sfintelor
icoane, traducere din limba greacă, introducere şi note de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura
IBMBOR, 1998.
34. IORGA, Nicolae, Sinteza bizantină. Conferinţe şi articole despre civilizaţia bizantină,
texte alese, traducere şi prefaţă de Dan Zamfirescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
35. LAZAREV, Viktor N., Istoria picturii bizantine, vol. I-III, traducere din limba rusă de
Florin Chiriţescu, prefaţă de Vasile Drăguţ, Bucureşti, Editura Meridiane, 1980.
36. LEMERLE, Paul, Istoria Bizanţului, traducere de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti,
Editura Teora, 1998.
37. LOVERANCE, Rowena, Imperiul Bizantin, traducere din limba engleză de Dana Nistor,
Oradea, Editura Aquila, 2008.
38. PELIKAN, Jaroslav, Tradiţia creştină: o istorie a dezvoltării doctrinei, vol. II: Spiritul
creştinătăţii răsăritene (600-1700), traducere şi note de Pr. Prof. Nicolai Buga, Iaşi, Editura
Polirom, 2005; vol. III: Evoluţia teologiei medievale (600-1300), traducere de Silvia Palade, Iaşi,
Editura Polirom, 2006.
39. MEYENDORFF, John, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, traducere de Cătălin Lazurcă,
Bucureşti, Editura Anastasia, 1996.
40. MEYENDORFF, John, Teologia bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare,
traducere din limba engleză de Pr. conf. dr. Alexandru I. Stan, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1996.
41. MUNTEAN, V. Vasile, Bizantinologie vol. I, Arhiepiscopia Timişoarei, Editura Învierea,
1999.
42. MUNTEAN, Pr. prof. dr. Vasile V., Istoria creştină generală, vol. I (ab initio-1054),
Bucureşti, Editura IBMBOR, 2008.
43. MUNTEAN, Pr. prof. dr. Vasile, Istoria creştinătăţii de la Hristos până la Reformă,
precuvântare de Î. P. S. Nicolae, Mitropolitul Banatului, Bucureşti, Editura Sophia, 2004.
44. NYSSEN, Wilhelm, Începuturile picturii bizantine, Bucureşti, Editura şi Tipografia
Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., f. a. (1975).
64
45. OZOLIN, Nikolai, Iconografia ortodoxă a Cincizecimii – izvoarele sale şi evoluţia
schemei iconografice bizantine, traducere de Vasile Manea cu o prefaţă de Pr. dr. Ioan Bizău,
Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2002.
46. QUENOT, Michel, Icoana. Fereastră spre absolut, traducere, prefaţă şi note de Pr. dr.
Vasile Răducă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.
47. QUENOT, Michel, Învierea şi icoana, traducere şi prefaţă de Pr. dr. Vasile Răducă,
Bucureşti, Editura Christiana, 1999.
48. SCHONBORN, Christoph von, Icoana lui Hristos, o introducere teologică, traducere şi
prefaţă de Vasile Raduca, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996.
49. SEMEN, Petre, CHIFĂR, Nicolae, Icoana, teologie în imagini, Iaşi, Editura Corson,
1999.
50. TEODOR STUDITUL, Sfântul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale, studiu introductiv
şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Alba Iulia, Editura Deisis, 1994.
51. USPENSKY, Leonid, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, studiu introductiv şi
traducere de Teodor Baconsky, Bucureşti, Editura Anastasia, 2009.
52. USPENSKY, Leonid, LOSSKY, Vladimir, Călăuziri în lumea icoanei, traducere din
limba engleză de Anca Popescu, Bucureşti, Editura Sophia, 2003.
53. VASILIEV, A. A., Istoria Imperiului Bizantin, traducere şi note de Ionuţ-Alexandru
Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru, studiu introductiv de Ionuţ-
Alexandru Tudorie, Iaşi, Editura Polirom, 2010.
B. ARTICOLE ŞI STUDII
1. ALEXE, Pr. prof. dr. Ştefan, Sensul icoanei la Sfântul Ioan Damaschin şi Sinodul VII
Ecumenic, în „Ortodoxia”, anul XXXVIII, 1987, nr. 4 (octombrie-decembrie), p. 22-40.
2. BROSCĂREANU, Drd. Rene, Aspecte dogmatice ale disputei iconoclaste, în „Studii
Teologice”, seria a II-a, anul XXXIX, 1987, nr. 6 (noiembrie-decembrie), p. 22-38.
3. CLEMENT, Prof. Olivier, Consideraţii asupra spiritualităţii icoanei, în „Ortodoxia”, anul
XXVII, 1975, nr. 2 (aprilie-iunie), p. 384-389.
4. FECIORU, Pr. prof. Dumitru, Teologia icoanei la Sfântul Ioan Damaschin, în „Ortodoxia”,
anul XXXIV, 1982, nr. 1 (ianuarie-martie), p. 28-41.
65
5. FLOCA, Arhid. prof. dr. Ioan N., Importanţa şi actualitatea hotărârilor Sinodului VII
Ecumenic de la Niceea, 787, la 1200 de ani, în „Ortodoxia”, anul XXXVIII, 1987, nr. 4
(octombrie-decembrie), p. 10-22.
6. IONIŢĂ, Pr. asist. Viorel, Sfântul Ioan Damaschin, apărător al cultului sfintelor icoane, în
„Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXII, 1980, nr. 7-10 (septembrie-decembrie), p. 581-
591.
7. KUZNEŢOV, Arhim. V., Icoana ortodoxă ca expresie a învăţăturii dogmatice a Bisericii, în
„Ortodoxia”, traducere de Ion V. Georgescu, anul XXIII, 1971, nr. 4 (octombrie-decembrie),
p. 583-596.
8. MUNTEAN, Pr. drd. Vasile, Iconoclasmul bizantin (secolele VII-IX) în lumina noilor
cercetări, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CII, 1984, nr. 8-10 (august-octombrie), p.
684-690.
9. RADU, Drd. Mihai, Icoanele în istoria artei bisericeşti şi a cultului creştin ortodox, în
„Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXVII, 1975, nr. 5-6 (mai-iunie), p. 422-436.
C. SITE-URI DE INTERNET
1. http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/
2. http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/dinastiile-isauriana-amoriana-
80651.html
3. http://www.ortho-logia.com/Romanian/Iconoclasm.html
4. http://www.scritube.com/istorie/Dinastiile-isauriana-si-amoria152251022.php
5. http://www.scritube.com/istorie/Imperiul-bizantin-sub-Constant31107622.php
6. http://www.scribd.com/doc/22504443/Iconoclasmul-Imperial
7. http://quadratus.wordpress.com/2009/01/27/iconoclasmul-o-perspectiva-istorico-teologica/
8. I. Petre, Iconoclasmul. Atitudini şi conflicte implicate de problema iconoclasmului (Lucrare
de seminar prezentată la „Istoria Bisericii”, la Pr. Prof. Dr. Emil Dumea – Institutul Teologic
Romano-Catolic „Sfântul Iosif” – Iaşi, 2006); (Referat postat la http://www.e-
referate.ro/referate/Iconoclasmul2006-09-15.html)
66

Licenta - Iconoclasmul Si Imparatii Isaurieni

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta - Iconoclasmul Si Imparatii Isaurieni

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ”Ovidius” Constanța

Facultatea de Teologie Ortodoxă

ICONOCLASMUL ȘI ÎMPĂRAŢII ISAURIENI

Pr. Prof. Univ. Dr. Runcan Nechita

I. Icoanele în cultul creștin al primelor șapte veacuri................................................ 4

II. Iconoclasmul – origini și cauze...........................................................................11

1. Folosirea nepotrivită a icoanelor.................................................................... 12

1. Leon al III-lea Isaurul (717-740)....................................................................29

Criza ce a zdruncinat imperiul în perioada dinastiei isauriene nu a avut nicidecum o

II. Iconoclasmul – origini și cauze

1. Folosirea nepotrivită a icoanelor

2. Problema culturii religioase

Alături de musulmani, evreii vedeau în icoane renaşterea idolatriei şi a politeismului.

Nicolae Bănescu afirmă că „împăraţii iconoclaşti, sub masca religiunii, ascundeau

10.Motive personale ale împăraţilor isaurieni

Împăraţii iconoclaşti, născuţi în Orient, au fost familiarizaţi cu opiniile religioase

11.Argumente teologice iconoclaste

Imaginile religioase s-au situat încă de la începutul luptei iconoclaste în zona de

III. Tronul bizantin înainte și după Sinodul al VII-lea

1. Leon al III-lea Isaurul (717-740)

2. Constantin al V-lea (741-775)

Constantin al V-lea va ajunge împărat al Imperiului Bizantin la vârsta de 21 de ani. Acesta

3. Leon al IV-lea Chazarul (775-780)

4. Împărăteasa Irina şi Sinodul al VII-lea Ecumenic

6. Staurikios şi Michail I Rhangabe

1. ANDEA, Avram, Sinteză de istorie bizantină, Timişoara, Editura Mirton, 1995.

S-ar putea să vă placă și