Sunteți pe pagina 1din 9

1

Sinodul I Ecumenic
Niceea, 325

1. Cauza convocării
1.1. Cauza principală a convocării Sinodului I Ecumenic a fost doctrina
lui Arie despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu ca creatură/zidire
(ποίημα/κτίσμα).

Arie a fost preot din Alexandria, înzestrat cu multe daruri, primind


sarcina de catehet. Era bun cunoscător al Sfintei Scripturi şi al filosofiei.
Şi-a formulat părerile teologice într-un sistem filosofic, considerându-l
teologic, astfel încât nimeni să nu-l poată combate din punct de vedere
raţional.

Poziţiile lui Arie:

1.1. A încercat să răspundă la întrebarea: cum se împacă credinţa


creştinilor că Fiul şi Cuvântul, adică Hristos, este Dumnezeu cu
învăţătura Sfintei Scripturi, îndeosebi a Vechiului Testament, că există un
singur Dumnezeu, Tatăl?

Dilema monoteism – politeism?!

Tradiţia teologică din Alexandria tindea spre acceptarea Cuvântului ca pe


un Dumnezeu secundar, mai jos decât Tatăl şi supus acestuia: Origen,
Teognost, Pierios de Alexandria şi Dionisie de Alexandria.

Părerea despre doi Fii sau Înţelepciuni a lui Filon, pe care se pare că o
acceptase şi Clement din Alexandria, precum şi teoria despre idei a lui
Platon l-au influenţat pe Arie.

Aşa se ajunge la două stări ale Logosului, poziţie pe care Arie o înfiază.
1. Logosul lăuntric;
2. Logosul exterior.
Când Dumnezeu Tatăl a dorit să creeze lumea, şi-a exteriorizat Logosul,
creând o fiinţă angelică, participantă la Logosul primei stări. În concluzie,
Logosul stării a doua este creatura Tatălui, prima şi cea mai desăvârşită
dintre creaturile lui Dumnezeu, organul prin care Dumnezeu va crea
lumea şi, prin urmare, pe Sfântul Duh.

Logosul a fost creat în timp: a fost cândva când nu era. Aşadar, El ajunge
să fie Dumnezeu după har, adică Dumnezeu după poziţie (θέσει), nu
după fire (φύσει).
2

Arie dă o explicaţie proprie întrupării Logosului: omul creat după chipul


lui Dumnezeu (Fac. 1: 26), iar Fiul este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4:
4), sufletul omului este chipul Fiului.
Logosul a luat doar trupul din mama Lui, iar locul sufletului l-a luat El
însuşi. Prin urmare, Iisus Hristos este unirea Fiului, ca Logos a celei de a
doua stări, cu trupul uman, creat în pântecele Maicii Domnului prin
Sfântul Duh.

De consemnat că ereziile lui Arie despre Sfântul Duh, a doua creatură a


Tatălui prin Fiul, şi modul întrupării lui Iisus Hristos nu au fost în atenţia
Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, fie că nu erau cunoscute, fie că
principala temă era atunci dumnezeirea şi veşnicia Fiului lui Dumnezeu.

1.2. Cauza secundară a fost schisma meletiană.

1.3. Cauza a treia, după Sfântul Atanasie cel Mare, a fost şi disputa
despre data cinstirii Paştilor.

Aceste două cauze sau teme nu ar fi putut să justifice, doar ele,


convocarea Sinodului Ecumenic.

2. Convocarea, sinteza şi procedura, numărul participanţilor


Sfântul Împărat Constantin cel Mare este cel ce a convocat Sinodul
(Eusebiu de Cezareea, Socrate), ca urmare a rapoartelor prietenului său
Osiu, episcop de Cordoba (Spania), şi a arhiepiscopului Alexandru al
Alexandriei.

Locul ales a fost Ancira, dar apoi s-a ajuns să fie la Niceea, pentru că era
o cetate cu port maritim şi avea mai bune construcţii, menite să
adăpostească un aşa număr de mare al episcopilor, cu însoţitorii lor.

Împăratul a pus la dispoziţia celor chemaţi toate mijloacele statului


roman.

Lucrările Sinodului s-au ţinut între 20 mai - 25 august 325.

Preşedinte onorific a fost împăratul.


Preşedinţia Sinodului a avut-o Eustatie al Antiohiei, pentru că primul loc
în ierarhia administrativă a statului roman îl deţinea Antiohia. De altfel,
împărţirea administrativă a Bisericii va urma ordinea administrativă a
eparhiilor şi cetăţilor Imperiului roman.
3

După tradiţie, Sfinţii Părinţi participanţi au fost 318, număr simbolic şi cu


referinţă la casnicii lui Avraam (Fac. 14: 14). Aşa după cum Avraam şi
cei 318 casnici ai lui au alungat pe duşmanii săi, tot aşa şi cei 318 Sfinţi
Părinţi, purtători de Dumnezeu, au alunga pe Arie şi adepţii lui.

Diferite cataloage vorbesc despre 200 cu 220. Eusebiu de Cezareea


menţionează că au participat mai mulţi de 250. Eustatie al Antiohiei
vorbeşte de aproximativ 270. Sfântul Împărat Constantin vorbeşte despre
300 de participanţi. Sfântul Atanasie cel Mare vorbeşte, într-un loc,
despre aproximativ 300 de episcopi, iar în altul despre 318 episcopi.

În duminica cinstirii Sinodului I Ecumenic, a VI-a după Paşti, se


menţionează că au luat parte 232 de arhierei, la care se adaugă preoţi,
diaconi şi cei cu viaţă monahală în număr de 86, astfel că cei împreună
prezenţi au fost 318.

Prezenţa preoţilor şi a diaconilor, dar şi a monahilor, este întâlnită la


Sinoadele IV, VI şi VII. Se afirmă că aveau doar dreptul la cuvânt,
excepţie fiind la Sinodul al VI-lea Ecumenic.

Prezenţa preoţilor, a diaconilor şi a monahilor, iar cu atât mai mult a


mirenilor, cu însuşirea de membru canonic, se consideră că nu este
întâlnită la Sinodul I Ecumenic, deoarece: 1) s-ar fi menţinut această
tradiţie şi la celelalte Sinoade Ecumenice; 2) în sursele istorice se arată
clar că Sfântul Împărat Constantin cel Mare a chemat doar episcopi.

În acest caz, prezenţa Sfântului Atanasie, ca diacon al arhiepiscopului


Alexandru al Alexandriei, poate fi justificată ca un fel de notar al
arhiepiscopului sau ca făcând parte din personalul de secretariat al
Sinodului.

Cei mai cunoscuţi membrii:


- reprezentanţii papei Silvestru, preoţii Victor şi Vicenţiu;
- Eustatie al Antiohiei;
- Alexandru al Alexandriei;
- Macarie al Ierusalimulu;
- Osiu de Cordoba;
- Marcel de Ancira;
- Memnon de Efes;
- Cecilian de Karhidon;
- Spiridon al Trimitundei;
- Nicolae al Mirelor Lichiei;
4

- Pafnutie (episcop de Egipt) etc.

17 episcopi arieni, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia. Nu se cunoaşte


dacă au fost chemaţi ca membrii canonici sau inculpaţi. Dintre aceştia
doar doi nu au semnat hotărârea dogmatică a Sinodului: Secund de
Ptolemaida şi Teonas de Marmarica.

Arie nu a fost prezent la Sinod, nici cu calitatea de inculpat.

Nu se păstrează Lucrările Sinodului.

Hotărârea dogmatică, Expunerea sau Simbolul de credinţă, a fost dată la


19 iunie 325. Nu se cunoaşte cum şi când au fost elaborate cele 20 de
canoane şi se presupune că au fost anunţate la închiderea solemnă a
Sinodului (25 august).

3. Lucrarea Sinodului
3.1. Stabilirea adevărului de credinţă privind Ipostasul Fiului lui
Dumnezeu şi combaterea ereziei lui Arie;

3.2. Reglarea unor probleme de ordin administrativ şi de bună rânduială;

3.3. Combaterea ereziei lui Pavel de Samosata. Acesta folosise termenul


deofiinţă în Simbolul de credinţă folosit de către adepţii săi. Arhiepiscop
de Antiohia (267-268), Pavel a fost caterisit la Sinodul ţinut în 268 la
Antiohia, pentru că era adeptul Monarhianismului dinamic şi al
Adoptismului. Sinodul I Ecumenic a hotărât, prin canonul 19, că sunt
nule Tainele pavlianiştilor (paulicieni) şi, în consecinţă, rebotezarea şi
rehirotonirea lor;

3.4. Combaterea schismei catarilor, adică a celor curaţi, puri. În rândurile


acestora sunt consideraţi: novaţienii, kolutienii şi meletienii; vezi canonul
8;

3.5. Modul în care să fie admişi în Biserică cei căzuţi: canoanele 11, 12,
13 şi 14;

3.6. Combaterea schismei lui Meletie de Licopolis în Tebaida (Egipt).

3.7. Stabilirea serbării Paştilor. Chiar şi la Sinodul al III-lea Ecumenic se


constată că unii mai serbau Paştile pe 14 nisan.
5

3.8. Combaterea celibatului clerului de către Pafnutie, considerat mare


ascet şi episcop. Împăratul Iustinian va impune celibatul episcopilor,
confirmat la Sinodul V-VI, prin canonul 12.

4. Simbolul de credinţă de la Niceea


Hotărârea dogmatică a Sinodului I Ecumenic este numită Expunere de
credinţă, Simbol de credinţă sau Credinţa Sinodului din Niceea.

După ediţia critică a lui Giuseppe Luigi Dossetti (Giuseppe Luigi


Dossetti, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli. Edizione critica,
Herder, Roma, Freiburg, Basel, Barcelona, Wien, 1967, pp. 226-241):

Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul tuturor


văzutelor şi nevăzutelor.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl,
singurul născut, adică din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu,
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut
nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer şi
cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
S-a coborât şi S-a întrupat, S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a treia zi, S-
a înălţat la ceruri, şi va veni să judece viii şi morţii.
Şi întru Duhul Sfânt.
Pe aceia care zic: era cândva când nu era, şi că înainte de a se naşte nu
era, şi că din cele ce nu erau s-a făcut, sau afirmă că Fiul lui Dumnezeu
este din alt ipostas sau fiinţă sau supus schimbării sau transformării, pe
aceştia îi anatematizează Biserica catholică (sobornicească) şi
apostolică.

Hotărârea dogmatică a Sinodului I Ecumenic a avut mai degrabă


caracterul unui libel de credinţă şi nu pe cel al unui Simbol baptismal.
Biserica primară, conform cuvintelor Mântuitorului (Matei 7: 6) de a nu fi
aruncate mărgăritarele porcilor, evita să-ţi facă publice tainele de
credinţă. Din acest motiv, Canonul de credinţă sau Simbolul baptismal
era învăţat pe de rost de către catehumeni, fără să le fie transmis în scris
de către cateheţi, apoi îl rosteau la botezul lor şi ori de câte ori era cazul
ca să certifice că sunt botezaţi şi ortodocşi.

Simbolul de credinţă niceean urmează principiul observat şi la


Simbolurile Bisericilor din Antiohia, Cezareea şi Ierusalim. Cel mai
apropiat este de cel al Bisericii din Antiohia, în măsura în care nu a
suferit şi adaosuri ulterioare.
6

Simbolul de credinţă niceean a înlocuit progresiv Simbolurile baptismale


locale, ajungând să fie un şi el un Simbol baptismal.

5. Comentarii:

1. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl,
singurul născut, adică din fiinţa Tatălui...
Când Sfinţii Părinţi au adăugat din fiinţa Tatălui, expresie pe care Sfinţii
Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic au scos-o, ei înţelegeau din
Ipostasul Tatălui şi nu din fiinţa Tatălui, din moment ce fiinţa Tatălui
este şi fiinţa Fiului.
În acelaşi sens se cuvine înţeleasă şi expresia din anateme: Fiul lui
Dumnezeu este din alt ipostas sau fiinţă. În cazul respectiv, Sinodul
fusese influenţat de terminologia teologică a Romei, dar şi a Alexandriei,
conform căreia termenul fiinţă (substantia) însemna şi ipostas (ὑπόσασις).
De altfel, în vremea aceea, termenul fiinţă (οὐσία) însemna fire (φύσις) şi
formă (μορφή), iar termenul ipostas (ὑπόστασις) era echivalentul
termenilor persoană (πρόσωπον), caracter (χαρακτήρ) şi individ
(ἄτομον). Prin contribuţia Sfinţilor Capadocieni, a fost consacrată
formula: Trei Ipostasuri într-o fiinţă.

2. Expresia născut nu făcut necesită următoarele precizări.


Este folosită în text forma verbală γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, adică sunt
folosite forme verbale la timpul aorist pasiv. Însă, Fiul lui Dumnezeu nu a
fost născut, ci veşnic se naşte după fire (φύσει) şi nu după poziţie (θέσει)
din Tatăl, după cum şi Sfântul Duh nu a fost purces din Tatăl, ci este
purces din Tatăl.
Întrebare: de a fost folosită la Sinod forma γεννηθέντα?
Răspuns: 1) Pentru a fi combată erezia ariană şi termenul făcut; 2) Folosit
ca atracţie după participiul ποιηθέντα; 3) Sinodul nu accepta nici naşterea
Fiului înainte de timp, fapt întărit de anatemele împotriva expresiilor era
cândva când nu era şi înainte de a se naşte nu era.

3. Expresia deofiinţă cu Tatăl aduce în atenţia lumii creştine de atunci


termenul deofiinţă.
Arienii resping acest termen, invocând că nu este un termen biblic şi că a
fost condamnat în Sinodul de la Antiohia (268).
Ortodocşii răspund: 1) că şi arienii folosesc termeni nebiblici: creatură
(ποίημα), de fiinţă asemănătoare (ὁμοιούσιον) şi asemenea (ὅμοιον) cu
Tatăl; 2) termenul deofiinţă se întâlneşte ca sens în Sfânta Scriptură, vezi
II Cor. 4: 4 şi Col. 1: 15, precum şi Filip. 2: 6 etc.; 3) la Sinodul din 268 a
fost condamnat nu termenul deofiinţă, ci conţinutul pe care Pavel din
Samosata îl atribuia acestui termen. De altfel, Sfântul Atanasie cel Mare
7

afirmă că termenul deofiinţă fusese folosit de către Origen, Dionisie al


Alexandriei şi Teognost.

4. S-a întrupat, S-a făcut om, adică σαρκωθέντα καὶ ἐνανθρωπήσαντα. La


Sinodul din 381 a fost intercalată expresia: ἐκ Πνεύματος ἁγίου καὶ
Μαρίας τῆς Παρθένου/de la Duhul Sfânt şi Maria Fecioara.
Expresia S-a făcut om înseamnă că Hristos a fost şi om adevărat,
combătându-se erezia lui Arie despre întruparea lui Hristos.

5. Prin expresia a înviat a treia zi, Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic


au înfiat cele afirmate de către Sfinţii Evanghelişti Matei (16: 21; 17: 23;
20: 19) şi Luca (9: 22; 24: 7; Fapte 10: 40), fiind vorba despre tradiţia
confirmată apoi şi de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către
Corinteni (15: 4). Sfântul Evanghelist Marcu vorbeşte despre învierea lui
Hristos după trei zile.

6. Expresia anatematizează Biserica catholică (sobornicească) şi


apostolică arată conştiinţa Sfinţilor Părinţi că reprezentau Biserica cea
una, sobornicească şi apostolică, precum şi că în mod sinodal luând
hotărâri, au hotărât în Sfântul Duh, din numele şi în numele Bisericii lui
Hristos. Cu alte cuvinte, eu au funcţionat ca trup şi gură a lui Hristos,
motiv pentru care au fost numiţi de către imnolog gurile cele preaurite
ale Cuvântului.

6. Confirmarea Sinodului I Ecumenic


Simbolul de credinţă niceean este considerat capitolul credinţei şi
dezvăluirea tainei dumnezeieştii iconomii în Hristos, pentru că el
cuprinde, recapitulativ şi în micrografie, dumnezeiasca revelaţie în
Hristos. De aceea, următoarele Sinoade Ecumenice vor confirma
Simbolul de la Niceea, făcând referinţă la ereticii care s-au îndepărtat de
la conştiinţa sobornicească a Bisericii lui Hristos.

1. Sinodul al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381-382) va confirma


Simbolul de la Niceea şi îi va condamna pe macedonieni şi pe
apolinarişti, fiindcă îl interpretau greşit.

2. Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) va confirma Simbolul de la


Niceea şi îl va combate pe Nestorie care, deşi mărturisea Simbolul de la
Niceea (în care se vorbea despre un Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu),
afirma că în Hristos existau şi lucrau doi Fii, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul
Fecioarei, astfel că Fecioara a născut pe omul Hristos, fapt pentru care
trebuia să fie numită nu Născătoare de Dumnezeu (Θεοτόκος), ci
Născătoare de Hristos (Χριστοτόκος).
8

3. Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451) va confirma Simbolul de


la Niceea şi va condamna pe Eutihie care, deşi mărturisea şi el Simbolul
de la Niceea, în care se vorbea despre întruparea şi patimile lui Iisus
Hristos, totuşi, nega umanitatea lui Hristos, susţinând că în timpul unirii
celor două firi, firea dumnezeiască a asumat-o întru totul pe cea
dumnezeiască. În faţa acestei erezii, Sinodul a hotărât că Hristos, ca
Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, a avut şi cele două firi, unite
ipostatic în Ipostasul Logosului lui Dumnezeu, în mod neamestecat,
neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit (ἀσυγχύτως, ἀτρέπτως, ἀδιαιρέτως
şi ἀχωρίστως).

4. Sinodul al V-lea Ecumenic (Constantinopol, 553) va confirma, de


asemenea, Simbolul de la Niceea şi va preciza că Fiul şi Cuvântul lui
Dumnezeu este unul şi rămâne unul, adică o Persoană şi un Ipostas, şi
după întruparea Sa. De aceea, când se vorbeşte despre Dumnezeirea sau
umanitatea lui Hristos, adică despre firea dumnezeiască şi cea omenească,
nu sunt înţelese ca două firi despărţite şi două ipostasuri, ci numai în
teorie sunt deosebite, pentru a fi arătată deplinătatea şi desăvârşirea lor.

5. Sinodul al VI-lea Ecumenic (Constantinopol, 680-681) va confirma şi


el Simbolul de la Niceea, precum şi pe cel de la Constantinopol (381-382)
ca interpretare a celui de la Niceea, fiind combătute ereziile
monotelismului şi monoenergismului. Susţinătorii acestor erezii, deşi
acceptau Simbolul de la Niceea, micşorau firea umană a lui Hristos şi
negau că El avea voinţă şi energie sau lucrare omenească. Sinodul a
afirmat că voinţa şi energia omenească a lui Hristos au fost îndumnezeite
în mod neamestecat şi neschimbat (ἀσυγχύτως şi ἀτρέπτως), astfel că nu
pot să fie contrare voinţei şi energiei dumnezeieşti.

6. Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787) va confirma hotărârile


Sinoadelor Ecumenice anterioare şi va condamna erezia contra icoanelor
(iconomahia). Susţinătorii acestei erezi făceau o identificare între firea
dumnezeiască şi energiile dumnezeieşti. Pentru ei, Dumnezeu era
impărtăşibil atât după fire, cât şi după energii. De aceea, apelativul sfânt
(ἅγιος, -α, -ον) era înţeles ca îndumnezeirea lucrurilor care îl purtau
(sfintele biserici, sfintele moaşte, sfintele icoane etc.) şi, prin urmare,
închinarea lor echivala cu idolatria.
9

7. Bibliografie:

1. Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“,


X (2010) ‐ toate studiile referitoare la Crez.
2. Benga, Pr. conf. dr. Daniel, Cred, mărturisesc și aștept viața
veșnică. O istorie teologică a Simbolului
Niceo‐Constantinopolitan, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2013.
3. Chifăr, Pr. prof. dr. Nicolae „Formularea și aprobarea Crezului
niceean de la Sinodul I Ecumenic“, în Anuarul Facultății de
Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“, X (2010), pp. 113‐124.
4. de Urbina S.J., I. Ortiz, Nicée et Constantinople, Éditions de
lʼOrante, Paris, 1963.
5. Dossetti, Giuseppe Luigi, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli.
Edizione critica, Herder, Roma,Freiburg, Basel, Barcelona, Wien,
1967.
6. Ică jr., Diacon Ioan I., Canonul Ortodoxiei. Vol. I: Canonul
apostolic al primelor secole, Editura Deisis, Sibiu, 2008.
7. Kelly, John N. D., Altchristliche Glaubensbekenntnisse. Geschichte
und Theologie, 2. Auflage, Göttingen, 1993.
8. Pelikan, Jaroslav / Hotchkiss, Valerie (Editors), Creeds &
Confessions of Faith in the Christian Tradition: Vol. 1. Rules of
Faith in the Early Church. Eastern Orthodox Affirmations of Faith.
Medieval Western Statements of Faith, Yale University Press, New
Haven – London, 2003.
9. Pelikan, Jaroslav, Credo. Historical and Theological Guide to
Creeds and Confessions of Faith in the Christian Tradition, Yale
University Press, New Haven – London, 2003 (traducere
românească, Polirom, 2010).
10. Rămureanu, Pr. prof. dr. Ioan, „Sinodul al II‐lea Ecumenic de la
Constantinopol (381) – 1600 de ani de la întrunirea lui“, în Studii
Teologice 33/3 (1981), pp. 285‐336.
11. Idem, „Sinodul I Ecumenic de la Niceea de la 325. Condamnarea
ereziei lui Arie. Simbolul Niceean“, în Studii Teologice 29/1-2
(1977), pp. 15‐61.
12. The Niceo‐Constantinopolitan Creed. Expression of the One and
Undivided Church Faith. History, Doctrine and Spirituality,
International Symposium of Theology, Arad, 8th and 10th of June
2010, Arad, 2011.