Contextul istoric si teologic al Sinodului I Ecumenic

Formula din prologul ioanin "Cuvantul S-a facut trup" (Ioan 1, 14) si imnul hristic din Filipeni 2,
5-11, unde Sfantul Apostol Pavel descrie parcursul lui Hristos incepand cu coborarea de la Tatal,
trecand prin moarte si revenind prin inaltare la Tatal, au constituit pentru Parintii primelor
veacuri jaloanele invataturii hristologice.

Primii teologi crestini au analizat taina Preasfintei Treimi din perspectiva trimiterii Fiului lui
Dumnezeu in lume, adica a iconomiei mantuirii. intrebarile aparute s-au referit atat la
raportarea Fiului fata de Tatal si Duhul Sfant, cat si la posibila unire dintre dumnezeire si
umanitate in persoana Sa. Cu aceasta problematica se deschide perioada Sinoadelor Ecumenice
(325-787), in care s-au formulat dogma trinitara si cea hristologica, precum si teologia icoanei.

Atitudinea imparatului Constantin fata de disputa ariana

Victoria imparatului Constantin cel Mare (306-337) asupra lui Liciniu la Chrysopolis, 19
septembrie 324, a adus unitatea politica a intregului Imperiu Roman.
Noul imparat a anulat toate dispozitiile de persecutie ale lui Liciniu, intelegand ca este chemat
de Dumnezeu pentru raspandirea credintei crestine. Deja in toamna lui 324, noul bazileu a fost
informat despre cearta teologica izbucnita la Alexandria intre preotul Arie si episcopul
Alexandru, referitor la relatia dintre Dumnezeu-Tatal si Fiul Sau, ce tulbura de mai multi ani
unitatea de credinta a Rasaritului. Constantin cel Mare, care avea deja o experienta prin
implicarea in cearta donatista din nordul Africii inca din toamna anului 312 si convocarea
sinoadelor de la Roma din 313 si Arelate 314, a trimis imediat o scrisoare catre Alexandru al
Alexandriei si catre Arie (textul scrisorii la Eusebiu de Cezareea, Viata lui Constantin cel Mare,
(II, 64-72), traducere de Radu Alexandrescu, (PSB, vol. 14), Editura IBMBOR, Bucuresti, 1991, p.
117-121), prin consilierul sau, Osius de Cordoba, in care le cerea acestora sa revina la unitatea
credintei si deplangea faptul ca s-au certat din cauza unor "pricini marunte si atat de
neinsemnate" (Eusebiu de Cezareea, Viata lui Constantin cel Mare, II, 71, 1). Neintelegerea
mizei teologice a disputei dintre cei doi nu l-a ajutat pe Constantin sa aplaneze cearta, iar prin
aceasta sa scuteasca Biserica de un episod dramatic al existentei ei.

Prima informatie despre un "mare sinod"

Osius de Cordoba, care a remarcat gravitatea lucrurilor, a trecut in drumul de intoarcere spre
resedinta imperiala Nicomidia prin Antiohia, unde a prezidat la sfarsitul lunii decembrie 324 un
sinod (episcopul Filogenius al Antiohiei murise la 20 decembrie) constituit din 56 de ierarhi, in
cadrul caruia a fost probabil ales episcop de Antiohia Eustatios si au fost depusi si anatematizati
trei episcopi sustinatori ai lui Arie - Eusebiu de Cezareea, Narcis de Neronia si Theodot de
Laodiceea. Acestora li se oferea sansa sa se justifice la marele sinod ce urma sa se desfasoare la
Ancyra, in Galatia, in anul 325. Aceasta este prima informatie privitoare la convocarea unui
"mare sinod" de catre imparat, dar in cele din urma acesta nu s-a mai tinut la Ancyra, ci la
Niceea (azi Iznik, in Turcia), resedinta imperiala de vara.

Refugiul lui Arie in Palestina

Dincolo de detaliile legate de cronologia inceputului certurilor ariene, putem situa inceputul
neintelegerii in jurul anului 318 (dupa alta datare 320), atunci cand intr-un sinod alexandrin Arie
si partizanii sai au fost excomunicati de catre episcopul Alexandru al Alexandriei. Presbiterul
alexandrin a sustinut ca Logosul apartinea lumii create, atunci cand episcopul Alexandru al
Alexandriei i-ar fi rugat pe presbiterii din oras sa-si exprime pozitia cu privire la textul din Pildele
lui Solomon 8, 22: "Domnul m-a zidit la inceputul lucrarilor Lui; inainte de lucrarile Lui cele mai
de demult". Arie si alti sase preoti si diaconi alexandrini din anturajul sau (in scrisoarea de
protest catre episcopul Alexandru a lui Arie erau numiti sapte preoti, doisprezece diaconi si doi
episcopi libieni) au fost excomunicati si s-au refugiat in Palestina. De aici, sprijinit probabil si de
Eusebiu de Cezareea Palestinei, Arie cauta ajutor la mai multi episcopi palestinieni, sirieni,
precum si la Eusebiu de Nicomidia, episcopul capitalei imperiale. Arie scrie multe scrisori din
Palestina, in timp ce episcopul Alexandru este nevoit sa-si sustina pozitia.

Dezbaterile teologice au divizat episcopatul din imperiu, unii sustinandu-l pe Arie, altii pe
episcopul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia a convocat in 320 (dupa alta datare 323) la sediul
sau episcopal un sinod cu participarea episcopilor din Bitinia, Siria si Palestina, unde acestia au
afirmat comuniunea cu Arie, cerandu-i episcopului Alexandru reprimirea acestuia in Biserica.
Evident, episcopul alexandrin a refuzat categoric aceasta decizie, iar astfel cearta a escladat
pana la 19 septembrie 324, cand Constantin cel Mare il invinge pe Liciniu si devine imparat si al
Orientului. La cumpana dintre anii 324/325 are loc sinodul de la Antiohia, care i-a condamnat
pe Arie si pe sustinatorii sai, despre care am relatat mai sus, fiind doar pregatirea pentru
Sinodul de la Niceea din 325.

"Marturisiri de credinta"

Ceea ce este important pentru istoria Crezului niceo-constantinopolitan este faptul ca, in cadrul
certurilor teologice amintite, Arie, precum si alti episcopi, au creat obiceiul de a-si sustine
propria pozitie teologica prin "marturisiri de credinta". Arie insusi, alaturi de preotii si diaconii
ce-i sustineau pozitia, au prezentat episcopului Alexandru in cca 320 o marturisire de credinta
proprie, in care sustineau unicitatea lui Dumnezeu si statutul de creatura al Fiului, desi unul
special in interiorul creatiei.

Simbolul antiohian

Sinodul antiohian din 324/325 amintit mai sus, la care au participat 56 de episcopi din Palestina,
Arabia, Fenicia, Siria, Cilicia si Capadocia, a redactat o scrisoare sinodala cu o marturisire de
credinta, pastrata in limba siriana si descoperita de Eduard Schwartz si reconfirmata de Luise
Abramowski. Acest simbol de credinta condamna arianismul si se refera evident la expresii
folosite de Arie in marturisirea trimisa de el episcopului Alexandru (o traducere in limba engleza
a acestei marturisiri de credinta ofera Jaroslav Pelikan and Valerie Hotchkiss (Editors), Creeds &
Confessions of Faith in the Christian Tradition: Vol. 1. Rules of Faith in the Early Church. Eastern
Orthodox Affirmations of Faith. Medieval Western Statements of Faith, Yale University Press,
New Haven - London, 2003, pp. 85-86). Simbolul antiohian foloseste expresii biblice pentru
intemeierea dumnezeirii Logosului, fara sa utilizeze conceptul deofiinta sau sa dezvolte
conceptual relatia dintre Tatal si Fiul. Importanta acestui simbol consta in faptul ca a devenit
"precursorul tuturor marturisirilor sinodale" (John N.D. Kelly), bazandu-se probabil pe structura
unei vechi marturisiri locale, pe care a imbogatit-o cu noi expresii antiariene.

Pentru istoria Simbolului niceean este fundamental atat faptul ca acest simbol a fost redactat
prin adaugiri la o veche formula de credinta trinitara, precum si existenta anatematismelor la
finalul sau, care de fapt condamna punct cu punct invataturi prezente in Thalia lui Arie.

"Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu,
S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare
aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte
pe cruce. Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus
de orice nume; Ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor
pamantesti si al celor de dedesubt, si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos,
intru slava lui Dumnezeu-Tatal." Filipeni 2, 5-11
pr. conf. dr. Daniel Benga