Suport de Curs Noul Testament (Parţial) Sem II, An II, TP-Did. - 2019-2020

Curs Noul Testament Anul II, sem.
II – 1-2 Tesaloniceni, Epistolele pastorale şi Epistolele soborniceşti – parţial

– Pr. Lect. Dr. Marian VILD / 2020-2021
Epistola I către Tesaloniceni

(epistolă eshatologică, Corint, 51 d.Hr.)
Bibliografie selectivă:
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni
și I - II Tesaloniceni a celui întru sfinți Părintele nostru Ioan Hrisostom,
trad. de arhim. Teodosie Athanasiu, Iași, 1905;
HAHN, Eberhardt, Epistolele către Tesaloniceni¸ trad. nespecificat, col.
„Comentariu biblic” 17, Ed. Lumina Lumii, Korntal, Germania,
1999;
HOLTZ, Traugott, Der erste Brief an die Thessalonicher, EKK XIII, Benziger
Verlag/Neuenkirchener Verlag, Zürich und Düsseldorf, 1998;
POPOVICI, Justin, Comentariu la Epistola 1 Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel,
traducere, introducere și note de Drd. Sabin Preda, Editura
Bizantină, București, 2005;
ROVENŢA, Haralambie, Epistola I către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel –
introducere și comentar, București, 1938;
VILD, Pr. Prep. Drd. Marian, „Cei morți și cei vii la Parusie: I Tes 4, 13-18. Note
exegetice. (Apostolul de la înmormântare)”, în Anuarul Facultății de
Teologie Ortodoxă, VII (2007), Editura Universității, București, pp.
109-133;
WANAMAKER, Charles A., The Epistles to the Thessalonians. A Commentary on
the Greek Text, col. NIGTC, William B. Eerdmans Company, Grand
Rapids, Michigan / The Paternoster Press, Exeter, 1990.
1. Introducere: Cetatea Tesalonic
În epoca apostolică, cetatea Tesalonic număra aproape 100.000 de locuitori, în

majoritate greci și romani, dar printre care se aflau și aproximativ 20.000 de evrei. Orașul
își avea numele foarte probabil de la Thesalonica, fiica regelui Filip al II-lea și sora lui
Alexandru cel Mare. Soțul ei, Cassandru a refăcut orașul în anul 315 î.Hr. și i-a schimbat
numele de Therme (cf. Strabo VII, 21), în „Tesalonic”. În anul 146 î.Hr. orașul trece sub
stăpânire romană. Sub împăratul Octavian Augustus, Tesalonicul a primit privilegiile
unui oraș liber și autonom, situaţie care-i dădea dreptul să se conducă și să aibă
organizare proprie. Cetate înfloritoare datorită comerțului, Tesalonicul avea o constituție
democratică și era condus de politarhi (πoλιτάρχας) după cum cititm în Fapte 17, 8. Port
1
Curs Noul Testament Anul II, sem. II – 1-2 Tesaloniceni, Epistolele pastorale şi Epistolele soborniceşti – parţial
la Marea Egee, Tesalonicul era situat pe celebra Via Egnatia, drum care, conjugat prin
transbordare peste Marea Adriatică cu Via Appia, lega Roma de Orient.
Ulterior, Tesalonicul și-a pierdut autonomia. Împăratul Deciu l-a deposedat de
vechile drepturi și l-a transformat la anul 250 d.Hr. în colonie romană. În secolele VI și
VII, a fost devastat de câteva ori de către migratorii slavi și avari, iar în secolele VII și IX
de către bulgari. Aici s-au născut cei doi apostoli ai lumii slave: Chiril și Metodiu. În
secolul al X-lea, Tesalonicul a fost devastat de către pirații sarasini din insula Creta, iar în
secolul al XII-lea de către normanzi. În anul 1204, orașul a căzut în mâna cruciaților, iar în
1430, în mâna turcilor. După războiul din 1912, orașul a revenit Greciei, în cuprinsul căreia
se află și astăzi.
2. Autenticitate și integritate
Există un larg consens între specialiștii în studiile noutestamentare în ceea ce

privește faptul că epistola 1 Tesaloniceni este cea mai veche scriere din canonul Noului
Testament, data scrierii ei fiind anul 50 sau, cel mai târziu, vara lui 51 d. H, iar locul,
Corint. De asemenea, paternitatea epistolei nu a fost serios contestată, deja Ignatie al
Antiohiei utilizând-o în scrierile sale. Încercările din secolul al XIX-lea de a contesta faptul
că Sf. Pavel este autorul acestei scrieri au fost curând abandonat, astfel încât, astăzi, ele nu
mai sunt luate în considerare. În ceea ce privește integritatea textului care ni s-a transmis,
se ridică cel puțin două întrebări fundamentale: a) există, sau nu, anumite locuri care au
fost interpolate de către altcineva, mai târziu, în textul original al Sfântului Pavel; b)
epistola 1 Tesaloniceni, așa cum o avem noi astăzi, este, sau nu, rezultatul unei compilații
între mai multe epistole ale Sfântului Pavel, sau între o epistolă paulină și alte scrieri
adresate tesalonicenilor.
a) În ceea ce privește prima întrebare, se are în vedere mai ales textul din capitolul
2, versetele 13-16. S-a susținut că acest text este o interpolare tardivă, argumentul
principal fiind acela al tonului prea polemic la adresa iudeilor care nu ar fi fost posibil
decât după dărâmarea Ierusalimului din anul 70 d.H. La acesta s-au mai adăugat și alte
argumente, dintre care amintim: - contrastul dintre Rom cap. 9-11 și acest text; - sintaxa și
vocabularul care par nepauline; - aoristul efthasen din 2, 16 care pare că se referă la
distrugea Ierusalimului din anul 70 d. H. etc. Toate aceste argumente nu sunt decât niște
ipoteze, a căror evidențe sunt departe de a convinge. În ceea ce privește tonul antiiudaic,
Sf. Pavel nu condamnă pe iudei în general, ci pe iudeii care nu L-au primit pe Hristos și
2
care se împotriveau propovăduirii Evangheliei păgânilor. Avem, în aceste versete, o

reminiscență a râvnitorului Saul din Tars, care reflectă o reacție impetuoasă și spontană
contra celor ce se împotriveau răspândirii Evangheliei și nu o expresie anti-iudaică.
b) În cea de a doua problemă, aceea a compilării, trebuie să amintim aici trei
ipoteze: (1) cea a lui K. G. Eckart, care susține că în Epistola 1 Tesaloniceni, putem distinge
două epistole: prima: 1 Tes 1, 1-2, 12; 2, 17-3, 4; 3, 11-13; a doua: 1 Tes 3, 6-10; 4, 9-10a; 4,
13-5, 11; 5, 23-26; 5, 28. Textele rămase (adică: 1 Tes 2, 13-16; 3, 5; 4, 1-8; 4, 10b-12; 5, 12-22)
le consideră nepauline. Prima epistolă ar fi fost scrisă din Atena pentru a-l recomanda pe
Timotei tesalonicenilor, a doua, ar fi fost scrisă după întoarcerea lui Timotei din Tesalonic.
Un autor necunoscut ar fi unit mai târziu aceste epistole într-una singură. (2) Chr. Demke,
prin comparație cu celelalte epistole pauline, vede 1 Tes 2, 17-3, 2a. 5b-11; 4, 9-10a. 13-17;
5, 1-22 ca text al epistolei originale a Sfântului Pavel, textele nemenționate fiind compuse
de un autor post-paulin. (3) W. Schmitals, susține autenticitatea Epistolelor I şi II către
Tesaloniceni, dar crede că ele au fost scrise în forma originală ca 5 epistole adresate
tesalonicenilor. Toate acestea rămân pure ipoteze care nu aduc în favoarea lor argumente
imperioase.
Majoritatea exegeților recunosc astăzi textul ca autentic, lucru atestat și de
numeroasele manuscrise care ni-l transmit. Astfel, Epistola se găsește în următorii codici:
‫ﬡ‬, B, din sec. IV; D, H din sec. al VI-lea, E, F, G, K, L, P din sec. IX, precum și în foarte
multe minuscule. Trebuie să mai spunem aici că epistola 1 Tesaloniceni se găsește și în unul
din cele mai vechi papirusuri, şi anum, P46 datat în jurul anului 200 d.H., dar și în alte
papirusuri cum sunt: P30 și P65, ambele din sec. al III-lea al erei creștine.
3. Sf. Pavel și comunitatea creștină din Tesalonic
Datele pe care ni le oferă Sf. Luca în cartea Faptele Apostolilor (16, 6 - 18, 5)
coroborate cu informațiile pe care le aflăm de la Sfântul Apostol Pavel însuși în epistola 1
Tesaloniceni, ne oferă imaginea generală a istoriei acestei din urmă scrieri. Astfel, aflăm că
evanghelizarea provinciei Macedonia a fost voia lui Dumnezeu (FA 16, 6-10), și că, după
ce a propovăduit în Filipi, Sf. Pavel, aflat în cea de a doua sa călătorie misionară, însoțit
de Sila (sau Silvan) părăsind în grabă acest oraș (FA 16, 16-24; 1 Tes 2, 2) din pricina
iudeilor, vine în capitala provinciei: Tesalonic. Aici își începe misiunea, ca de obicei, în
Sinagogă unde propovăduiește „trei sâmbete” (FA 17, 2-3). Timpul pe care l-a petrecut Sf.
Pavel în Tesalonic trebuie să fi fost mai lung decât 16-27 zile cât înseamnă aceste trei
3
sâmbete. Faptul că în 1 Tesaloniceni 5, 12 este vorba despre „întâi stătătorii” –

προϊσταμένους - (sau „mai marii”) comunității creștine, dovedește faptul că Sf. Apostol
Pavel a avut destul timp să organizeze Biserica din Tesalonic. Totuși, şederea Sf. Pavel la
Tesalonic nu a fost suficient de lungă pentru ca noua comunitate să aprofundeze noua
învățătură și viață creștină1. Comunitatea care se formează în urma misiunii Apostolului
are la bază un număr restrâns de iudei (FA 17, 4a), și o mare mulțime de elini... și dintre
femeile de frunte nu puține (FA 17, 4b). Comunitatea2 este, așadar, alcătuită în mare parte
din păgâni, dar cu toate acestea convertirea atâtor oameni nu este pe plac iudeilor care fac
totul pentru a-l alunga pe Apostol din oraș. Împreună cu Sila, Sf. Pavel părăsește noaptea
Tesalonicul și se așează în Bereea, unde este bine primit de iudei în sinagoga lor și unde
se convertesc mulți (FA 17, 11-12). Dar pizma iudeilor din capitala provinciei trece dincolo
de hotarele Tesalonicului, astfel încât, auzind că Evanghelia se binevesteşte și în Bereea,
aceștia vin și tulbură și comunitatea de aici. În aceste condiții Sfântul Pavel pleacă cu o
corabie la Atena unde îi așteaptă pe Timotei și pe Sila. Grija pentru tânăra comunitate îl
face pe Apostolul Pavel să renunțe la colaborarea lui Timotei, trimițându-l pe acesta din
Atena (1 Tes 3, 1-3) să cerceteze Biserica Tesalonicului. Timotei se întoarce cu vești bune,
dar și cu unele nelămuriri pe care le împărtășește Sfântului Pavel la Corint. Epistola 1
Tesaloniceni nu este altceva decât răspunsul paulin la informaţiile pe care le-a aflat de la
Timotei.
4. Observații privind structura epistolei
În macrostructura epistolei I către Tesaloniceni distingem ușor două părți: prima,

între capitolele 1-3 - care reflectă relația și grija Apostolului pentru credincioșii
tesaloniceni; și a doua, între capitolele 4-5 - în care Sfântul Pavel răspunde unor nelămuriri
a comunității din Tesalonic, în centru fiind învățătura despre situația celor morți la
Parusie, timpul venirii Domnului, precum şi cu privire la conduita creștină în vederea
așteptării Lui. Unitatea Epistolei este dată de prezența triadei: credință, nădejde, dragoste,
la începutul ei (1, 3) și la sfârșit (5, 8); de apelul permanent la memoria credincioșilor (1,
5; 2, 1. 2. 5. 9. 10. 11.; 3, 3b-4; 4, 1. 2. 6. 10. 11; 5, 2); dar, mai ales, de faptul că fiecare capitol
1
Majoritatea exegeților cred că activitatea Sf. Pavel în Tesalonic trebuie să fi fost de câteva luni, mai ales datorită
faptului că în acest timp el a primit de două ori ajutoare din partea comunității din Filipi (vezi Filip 4, 16).
2
Cunoaștem și câteva nume ale credincioșilor din Tesalonic. Unul este Iason, cel în casa căruia năvălesc iudeii înfuriați
(FA 17, 6) și care provenea dintre iudei (Rom 16, 21), apoi mai sunt Aristarh și Secundus, menționați în Fapte 20, 4
ca fiind „din Tesalonic”.
4
se încheie cu perspectiva Parusiei (1, 9-10; 2, 19; 3, 13; 4, 15; 5, 23). Această din urmă
observație este o indicație clară nu numai a unității epistolei, ci și a centralității acestei
învățături în 1 Tesaloniceni. De aceea s-a spus că fondul acestei Epistole este eshatologic.
5. Planul Epistolei
Adresă și salutare (1,1)

Rugăciunea de mulțumire (1,2-10)
I. Apostolul și credincioșii tesaloniceni (cap. 2-3)
1) Predica și conduita Sfântului Apostol Pavel (2,1-12)
2) Râvna tesalonicenilor (2,13-16)
3) Grija apostolului față de credincioșii tesaloniceni (2,17- 3,10)
4) Rugăciunea apostolului pentru ei (3,11-13)
II. Partea parenetică (învățături și îndemnuri) (4,1-5,24)
1) Curăție și iubire (4,1-12)
2) Cei vii și cei adormiți la Parusie (4,13-18)
3) Îndemnuri la priveghere în așteptarea venirii Domnului Iisus (5,1-11)
4) Diferite recomandări (5,12-22)
5) Rugăciunea finală (5,23-24)
Încheierea (5,25-28)
6. Cuprinsul Epistolei
În adresă, Sfântul Apostol Pavel şi-i asociază pe Sila și pe Timotei (acesta

din urmă era încă tânăr) drept co-autori. Salutarea este una obișnuită: Har vouă și pace de
la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Iisus Hristos (vers. 1b). Urmează rugăciunea
adusă lui Dumnezeu pentru roadele convertirii tesalonicenilor operate de Sfântul Duh
(vers. 5) (vezi și Rom 15, 19). Tesalonicenii s-au făcut pildă tuturor celor din Macedonia și
Ahaia (vers. 7).
I. Apostolul și credincioșii tesaloniceni (2, 1-12)

Sfântul Apostol Pavel arată curăția sa în propovăduirea Evangheliei (dezinteresul
în cele materiale) și în modul său de viață. Față de ei s-a purtat cu iubire părintească (vers.
11), cu blândețe, fără a urmări avantaje. Propovăduirea Evangheliei lui Hristos venea din
5
gând curat, fără vicleșug. Apostolul nu a căutat slavă de la oameni, nici nu a folosit
cuvinte de lingușire, nici vreun pretext pentru a câștiga avantaje materiale (știut fiind
faptul că fost acuzat că face pe învățătorul contra plată). Așadar, Sfântul Pavel respinge
insinuările răuvoitorilor amintindu-le credincioşilor resaloniceni că și-a câștigat pâinea
cea de toate zilele prin osteneală proprie, lucrând zi și noapte, ca să nu fie cuiva povară
(vers. 9). Dumnezeu și credincioșii tesaloniceni sunt martori ai sincerității lui (vers. 10).
Sfântul Pavel îi îndeamnă să îi urmeze exemplul, astfel încât şi ei să umble „în chip
vrednic de Dumnezeu” (vers. 12).
Cei din Tesalonic au primit mesajul apostolului drept „cuvânt al lui Dumnezeu”:
...că voi, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-ați auzit de la noi, nu ca pe un cuvânt al
oamenilor l-ați primit, ci potrivit cu ceea ce este el într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu,
care și lucrează întru voi, cei ce credeți (vers. 13) (vezi Evrei cap. 4 vers. 12 Căci cuvântul lui
Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la
despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei, și este judecător al simțirilor și
al cugetelor inimii). Ei s-au făcut următori ai Bisericii din Iudeea prin credința și prigoanele
îndurate pentru Hristos, prigoane generate de iudei, cei care „și pe Domnul Iisus L-au
omorât precum pe prooroci, iar pe noi ne-au prigonit”, aceeaşi iudei care, prin atitudinea
lor sunt neplăcuți lui Dumnezeu (vers. 14-15).
Apostolul arată sentimentele de după plecarea din Tesalonic și eforturile făcute
pentru păstrarea contactului cu ei:
- dorința de a-i revedea (2, 17-20). Ei sunt bucuria Apostolului și lauda lui înaintea
Domnului Iisus la venirea Sa;
- trimiterea lui Timotei (3, 1-5), ca să-i întărească și ca să le facă îndemnul de a
rezista în necazuri;
- bucuria când Timotei revine cu vești bune (3, 6-10);
- rugăciunea apostolului „strigăt al inimii" pentru propășirea lor duhovnicească
(3, 11-13). Apostolul Îl roagă pe Dumnezeu să sporească dragostea tesalonicenilor, ca să
prisosească în iubire unul pentru altul, şi să le întărească inimile întru sfințenie. Această
din urmă expresie „întărirea în sfințenie” o avem în cuprinsul Sfintei Liturghii. Astfel,
după împărtășirea credincioșilor se rostește rugăciunea: „Să se umple gurile noastre de
lauda Ta Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta; Că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtășim
cu Sfintele, Preacuratele, Nemuritoarele și de viață făcătoarele Tale Taine. Întărește-ne pe
noi întru Sfințenia Ta...”.
6
II. Partea parenetică

(învățături și îndemnuri)
Sfântul Apostol Pavel inaugurează aici o practică care va deveni obișnuită în
epistolele sale. Este vorba de faptul că abordează subiecte apropiate credincioșilor,
îndemnându-i spre sfințenie și spre practicarea moralei creștine. Voia lui Dumnezeu este
sfințirea credincioșilor (vers. 3). Amintește îndatoririle castității, a iubirii și a fidelității
conjugale. Fiecare trebuie să știe să-și stăpânească trupul în sfințenie și cinste (vers. 4). În
versetul 9 Sfântul Pavel amintește tesalonicenilor de datoria întrajutorării frățești,
scriindu-le un cuvânt al Domnului: „Să vă iubiți unii pe alții” (In 13, 34).
În continuare, Apostolul îi îndeamnă ca fiecare să-și vadă de treabă și să-și
continue munca (vers. 11), pentru ca mai apoi să răspundă unei probleme ivite între
credincioșii din Tesalonic, problemă care l-a făcut, de altfel, pe apostol să scrie epistola,
asigurându-i că cei adormiți dintre ei sunt cu Domnul și vor fi martori ai Parusiei Lui.
Cei vii și cei adormiți la Parusie (1 Tes 4, 13-18)

Se pare că această problemă s-a datorat unei neînțelegeri a tesalonicenilor, care
erau prea puțin catehizați. Ei credeau că Domnul va veni curând, venirea Lui era foarte
aproape, prin urmare trăiau cu intensitate această așteptare. Dar se întrebau: întrucât unii
dintre ei muriseră, aceștia vor participa la venirea Domnului? Pentru cea de-a doua venire
a Domnului se folosește un termen specific (παρoυσία).
Substantivul grecesc παρουσία, de la verbul πάρειμι = „a fi prezent”, „a apărea”,
în mod literal înseamnă „prezenţă” şi prin extensie - „venire”, „înfăţişare”. Acest înţeles
de bază al cuvântului poate fi urmărit în toată istoria limbii greceşti, din cele mai vechi
timpuri şi până astăzi, el păstrându-se şi în neogreacă. Pe lângă acest prim înţeles,
cuvântul parousia a căpătat diferite nuanţe, demn de reţinut fiind cel din antichitate, când
substantivul ajunsese în lumea elenistică un terminus tehnicus. Aşa cum deja a arătat A.
Deissman el devine un termen tehnic în Orient, desemnând vizita solemnă a unui suveran
sau a unei personalităţi, în special aceea a împăratului însuşi. Descoperiri recente ale unor
inscripţii, papiruşi şi ostraca (datate între 200 î.H. şi 150 d. H.) vin să confirme şi ele faptul
că în lumea elenistică şi în Imperiul Roman, ca mediu în care creştinismul primar s-a
dezvoltat, conceptul de parousia în acest înţeles tehnic, era foarte cunoscut. Solemnitatea
evenimentului era dată de un întreg ritual care consta, mai ales, în întâmpinarea
suveranului în urale la o oarecare distanţă de oraşul respectiv de către locuitorii acestuia
înveşmântaţi sărbătoreşte şi purtând ramuri înverzite şi flori în mâini. Regulile după care
7
se ieşea în întâmpinarea suveranului sau a reprezentanţilor săi, erau foarte stricte. Astfel,
alaiul era foarte bine organizat: participanţii erau aliniaţi după rang şi ocupaţie și se
purtau robe albe şi ghirlande de flori . Mai apoi, reveneau împreună cu suita suveranului
în oraş în aclamaţii şi strigăte de bucurie. Urma ca această împrejurare extraordinară
pentru cetatea respectivă, să fie celebrată prin serbări, jocuri, sacrificii, perpetuată ulterior
prin statui, fundaţii, medalii comemorative şi, uneori, prin fondarea unei noi epoci, prin
toate acestea urmărindu-se lăsarea unei amintiri durabile în memoria locală. Istoricii
vechi ne oferă multe descrieri ale unor astfel de evenimente care au avut loc în Orient.
Astfel, Polibiu menţionează în acest sens parusia regelui Antiohiei, iar o inscripţie din
secolul al III-lea î. Hr. ne spune că parusia lui Saitapharnes la Olbia i-a costat pe locuitori
nouă sute de monezi de aur. Mai importantă pentru noi este mărturia istoricului iudeu
Iosif Flaviu, care descrie în Antichităţi Iudaice, primirea solemnă a lui Alexandru Macedon
în Ierusalim, atunci când acesta venise, nu cu gânduri bune, în acest oraş. După descrierea
istoricului iudeu, s-a respectat atunci întregul ritual, locuitorii ieşind în întâmpinarea lui
Alexandru ca la 30 de stadii în afara cetăţii, înveşmântaţi în alb în frunte cu arhiereii şi
preoţii de la Templu, şi ei în veşmintele preoţeşti. Impresionat, Alexandru nu pedepseşte
cetatea, ci dimpotrivă, îi oferă privilegii. Tot Iosif Flaviu, istorisind primirea lui Titus,
viitorul împărat roman, în Antiohia, ne spune că locuitorii oraşului au ieşit la 30 de stadii
(cca. 6 km) în afara porţilor oraşului în întâmpinarea acestui general care venea să
înfrângă revolta iudeilor din anii 66-71. Aşadar, termenul a evoluat în timp, astfel încât
dintr-un apelativ, aşa cum am arătat, a devenit un substantiv propriu. Nici o altă expresie
nu convenea, deci, mai bine Sfântului Pavel pentru a exprima întoarcerea triumfală a lui
Hristos venind să Îşi inaugureze domnia.
Acest vocabular este utilizat şi de Sfinții Evangheliști când relatează Intrarea
Domnului în Ierusalim. „Ieșirea spre întâmpinare” εις απάvτισιv – era parte a acestui
vocabular.
Aşadar, Sfântul Pavel folosește „scenariul” primirii unui demnitar pentru a
ilustra evenimentul Parusiei. „Cei adormiți întru Iisus" nu au un dezavantaj, ci vor lua și
ei parte la cea de-a doua venire. În versetul 15 avem o exprimare la persoana I-a plural
„...noi, cei vii...”. Se pare că Sfântul Pavel împărtăşea credinţa primilor creştini cu privire
la faptul că Parusia avea să fie foarte curând şi avea „să-l prindă” în viață (vezi 1 Cor 7,
29.31). Începând cu epistola a II-a către Corinteni, putem sesiza o schimbare de accent,
astfel încât Sfântul Pavel apare ca împăcat cu ideea morții, iar accentul cade pe viaţa în
Hristos (a se vedea în special epistolele captivităţii).
8
Scenariul din versetul 16: Că la un semn poruncitor, la glasul arhanghelului şi întru

trâmbița lui Dumnezeu, Însuși Domnul Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia
întâi este inspirat, probabil, din apocrifele intertestamentare iudaice. Folosind acest text şi
expresia „vor învia întâi”, mileniştii și martorii lui Iehova spun că Sfântul Pavel se referă
la două învieri. Dar, este vorba de „cei morți”, urmând apoi „noi cei vii”. Ideea este că în
urma judecății obștești vom reveni pe un „pământ nou”. Pericopa are rostul de a explica
faptul că tesalonicenii nu au motiv să fie îngrijorați pentru cei care deja au murit. Sfântul
Pavel spera că Domnul va veni curând, dar nu știa precis când va fi ziua aceea. Cu aceste
cuvinte mângâiați-vă unii pe alții (vers. 18).
Însă Domnul va veni pe neașteptate, de aceea este necesară privegherea. Pentru
a ilustra spontaneitatea acelei zile Sfântul Pavel folosește două pilde schițate „venirea
furului noaptea” și „durerile nașterii” - situații care se ivesc tocmai atunci când nu te
aștepți. Aceste pilde au fost folosite și de Mântuitorul (Mt 24, 43), precum şi îndemnul la
priveghere: Așadar, privegheați, că nu știți în care zi vine Domnul vostru (Mt 24, 42). Acesta
din urmă este reluat în Matei capitolul 25 versetul 13, ca o concluzie a parabolei celor zece
fecioare. Speranța Sfântului Pavel este cea a unui om credincios, om care dorește şi
aşteaptă venirea Domnului.
În capitolul 5, versetele 4-8 sunt prezentați creștinii ca fiind „fi ai luminii”: Voi
însă, fraților, nu sunteți în întuneric pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un fur (vers. 4).
Creștinii nu sunt fii ai întunericului, întrucât au primit cuvântul lui Dumnezeu și ca atare,
ziua aceea, chiar dacă vine pe neașteptate, nu-i va găsi nepregătiți. În versetul 8b sunt
prezentate armele creștinului: „platoșa credinței și iubirii” și „coif având nădejdea
mântuirii”. În versetul 9, Sfântul Pavel spune că Dumnezeu ne-a rânduit spre
„dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos”. În versetul 17 apare îndemnul
la rugăciune neîncetată tocmai pentru motivul menționat mai sus, ca ziua venirii
Domnului să nu-i prindă nepregătiți.
Învățătura biblică despre om este dihotomică: omul este alcătuit din suflet și trup.
În versetul 23 Sfântul Pavel prezintă trei componente ale omului: duh, suflet și trup. În
limbaj biblic termenii „duh” și „suflet” se folosesc unul pentru celălalt, prin suflet
înţelegându-se viața biologică a omului comună cu cea a animalelor, iar prin „duh”
înţelegându-se suflarea lui Dumnezeu asupra omului. Duhul omului este „suport” al
Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu se unește cu duhul omului și îl potențează (vezi Prof.
Dr. Grigorie Marcu, Antropologia paulină, Sibiu 1941). Versetele 11-22 cuprind sfaturi finale
pe care Apostolul le dă tesalonicenilor de a se zidi unii pe alții, de a-i cinsti pe conducătorii
9
lor rânduiți de Domnul, de a-i dojeni pe cei fără de rânduială, de a-i îmbărbăta pe cei slabi
și neputincioși, de a fi îngăduitori unii cu alții, de a nu răsplăti răul cu rău, și de a urmări
întotdeauna binele. Versetele 23-24 cuprind rugăciunea finală, iar versetele 25-28 cuprind
încheierea (îndemnul apostolului făcut tesalonicenilor de a citi tuturor fraților scrisoarea
pe care le-a trimis-o).
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi!
NOTA: A se completa cu studiul: „Cei morți și cei vii la Parusie: I Tes 4, 13-18. Note exegetice. (Apostolul
de la înmormântare)”, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, VII (2007), Editura Universității, București,
pp. 109-133; precum și cu notițele de curs predate pe textul din 1 Tes 5, 1-11 !!!
Epistola a II-a către Tesaloniceni

(epistolă eshatologică, scrisă din Corint în anul 51/52 d.Hr.)
Bibliografie selectivă:
(Beati) THEODORETI episcopi Cyrensis, Interpretatio Epistolae II ad

Thessalonicenses, PG 82, 657-674;
ELLINGHWORTH, P.; NIDA, Eugene A., 2 Thessalonian. A Translator’s Handbook
on Paul’s Letters to the Thessalonians, United Bible Societies,
London/ New York/ Stuttgart, 1976;
STAMATOIU, Pr. Prof. Dionisie, „Epistola a II-a către Tesaloniceni:
Introducere, traducere și comentariu, teologia și actualitatea
Epistolei”, în Teologie și viață, 1995 , p. 1-204;
TRILLING, Wolfgang, Der zweite Brief an die Thessalonicher, EKK XIV, Benziger
Verlag, Zürich, Einsiedeln, Köln und Neukirchen Verlag,
Neukirchen-Vluyn, 1980.
Corpus-ul paulin păstrează şi o a doua epistolă către Tesaloniceni, care a fost

considerată în unanimitate până în epoca modernă ca a doua epistolă redactată de Sfântul
Pavel în ordine cronologică. Începând cu perioada modernă, autenticitatea ei a fost
contestată, dar nu este doar cazul ei, ci a mai multor epistole considerate până atunci
pauline.
1. Problema autenticității
Una dintre problemele cele mai dificile care au fost ridicate în legătură cu această
epistolă, este cea a autorului, și de aici a autenticității ei. Epistola 2 Tesaloniceni face parte
din rândul epistolelor pauline a căror autenticitate a fost începând cu secolul al XIX-lea
10
contestată. Prin urmare, problema autenticității acestei Epistole trebuie încadrată în

problematica mai largă a aşa numitelor epistole „deuteropauline” (vezi suportul de curs
pe semestrul I!).
Argumentele celor care contestă autenticitatea epistolei 2 Tesaloniceni pot fi
sintetizate în câteva puncte:
1) Similaritatea structurii literare și a vocabularului dintre 1 și 2 Tesaloniceni, pasaje
întregi din 1 Tesaloniceni sunt reluate în 2 Tesaloniceni, lucru pe care nu îl întâlnim în cazul
altor epistole pauline;
2) Schimbarea de accent în ceea ce privește eshatologia (de la iminența și
imprevizibilitatea Parusiei din prima epistolă, la o eshatologie etapizată și oarecum
previzibilă în cea de a doua epistolă);
3) Schimbarea tonului. Dacă 1 Tesaloniceni este o epistolă mai afectivă scrisă pe un
ton mai cald, în 2 Tesaloniceni tonul este mai încordat, ea este mai rece, mai oficială și are
un caracter iudaic mai pronunțat. De pildă, în cap. 3, folosește de trei ori verbul
παραγγέλλω (a porunci), pe când în 1 Tesaloniceni acest verb este folosit doar o dată (4,
11). Este de neînțeles cum Apostolul Pavel imediat după ce scrie 1 Tesaloniceni, unde își
arată intenția de a-i vedea și de a le completa învățătura (1 Tes 3, 10), scrie o a doua epistolă
adresată aceleiași comunități unde nu își mai reiterează această dorință, însă folosește un
ton aspru și poruncitor. Stilul epistolei se deosebește de cel din alte epistole pauline prin
faptul că ea este mai puțin caldă, mai puțin personală. Ori, Sf. Pavel chiar când scrie mai
polemic are un stil mult mai personal (de pildă, epistola către Galateni).
4) Problema datei și a destinatarilor (epistola nu ar fi scrisă tesalonicenilor, și nu
imediat după epistola 1 Tesaloniceni). Este de neînțeles cum ar fi putut scrie Sf. Pavel, unei
Biserici proaspăt convertite și unde predominau cei convertiți dintre păgâni, informații ce
presupuneau cunoașterea apocalipticii iudaice (precum în cap. 2, 1-12);
5) Existenta „semnăturii” Sfântului Apostol Pavel la sfârșitul epistolei (3, 17), ar
demonstra tocmai caracterul ei pseudonim. Fiind scrisă mai târziu, după moartea
Apostolului, cel ce a redactat-o a dorit să îi ofere credibilitate și a încheiat cu această
semnătură pentru a o impune ca paulină și, prin urmare, normativă pentru viața Bisericii.
Așadar, autenticitatea acestei Epistole este contestată deoarece este puțin probabil
ca Sf. Pavel să fi scris la scurt timp după 1 Tesaloniceni o altă epistolă adresată aceleași
Biserici locale în aproximativ aceeași perioadă, și care să aibă un mesaj teologic așa de
diferit dar în același timp să păstreze o structură similară cu prima.
11
Așa cum se poate constata, toate argumentele se bazează pe observații ce țin de

textul care ni s-a transmis, așadar sunt argumente interne. Pentru cei care susțin
autenticitatea epistolei, însă, punctele de mai sus devin tot atâtea argumente în favoarea
ipotezei lor. Astfel:
1) Similaritatea structurii și a vocabularului este înțeleasă ca arătând dependența
epistolei 2 Tesaloniceni de 1 Tesaloniceni, deci că au avut același autor, pe Sfântul Apostol
Pavel. Acesta, ar fi avut în față prima epistolă, sau a scris-o pe cea de a doua foarte curând
după prima, astfel încât formulele de introducere și alte părți le-a repetat din memorie;
2) Schimbarea de accent în ceea ce privește eshatologia ar fi fost determinată de
schimbarea situației din Tesalonic și constituie o caracteristică a limbajului eshatologico-
apocaliptic. Fiind vorba de aceeași temă, unele lucruri stabilite în 1 Tesaloniceni nu se
repetă, ci se poate observa o dezvoltare firească a lor după noile probleme ce apăruseră
în comunitate. Pe de altă parte, ideea că Parusia este imprevizibilă și iminentă și cea
potrivit căreia ea va fi precedată de unele semne nu se exclud mutual;
3) Tonul diferit poate fi înțeles ca un răspuns la noua situație din Tesalonic: prima
epistolă nu avusese efectul scontat, așa că Apostolul schimbă tonul. Dacă în prima epistolă
Apostolul vrea să-i încurajeze și este bucuros aflând vești bune despre statornicia
credincioșilor tesaloniceni, în 2 Tesaloniceni el schimbă tonul, întrucât veștile ce îi
parveniseră din Tesalonic îl întristează. Schimbarea tonului nu demonstrează că autorul
este altcineva, întrucât nici un scriitor nu are același ton în toată opera sa. Așa cum se știe,
tonul ţine de dispoziția sufletească, și în cazul de față, pentru a explica tonul diferit, este
suficient să înțelegem că Apostolul scrie 2 Tesaloniceni într-o altă dispoziție sufletească
decât 1 Tesaloniceni. Stilul Epistolei nu este deci, cu totul deosebit de cel al celorlalte
epistole, dar desigur este unul mai rece, mai oficial, în funcție de starea de spirit a
Sfântului Pavel.
4) În acest sens, destinatarii nu pot fi decât aceeași, iar data foarte apropiată de
redactarea primei epistole către Tesaloniceni. Informațiile din 2 Tesaloniceni 2, 1-12 au,
într-adevăr, o legătură cu apocaliptica iudaică, dar puteau fi lesne înțelese și de creștinii
proveniți dintre păgâni. Așa cum demonstrează cartea Faptele Apostolilor, creștinismul
primar avea o puternică trăsătură iudaică. Nu putem considera elementele apocaliptice
iudaice ca fiind de neînțeles pentru creștinii proveniți dintre păgâni, atât timp cât,
Evanghelia după Marcu, de exemplu, care este adresată unei comunități formate în
majoritate de păgâni convertiți, folosește din plin aceste elemente.
12
5) Existenţa „semnăturii” pauline din 2 Tesaloniceni 3, 17 trebuie pusă în legătură

cu textul din 2, 2, de unde putem deduce că opozanții Apostolului s-ar fi folosit de
șiretlicul trimiterii unei epistole ca venind din partea Sf. Pavel pentru a semăna erezia. Nu
știm sigur dacă acest lucru s-a și întâmplat, sau dacă nu cumva Apostolul a dorit să
preîntâmpine acest pericol. În această perspectivă existenta unei semnături în finalul
epistolei nu are rolul de a certifica un fals, ci acela de a autentifica, cel puțin preventiv,
adevărata epistolă a Sf. Pavel. La acestea trebuie să mai adăugăm faptul că existenta unei
semnături la final nu este singulară, aici, în corpus-ul paulin. Astfel, găsim o semnătură
oarecum similară şi în încheierea epistolei 1 Corinteni (16, 21) – Epistolă asupra
autenticității căreia nu există nici o îndoială –, dar și în finalul epistolei către Coloseni (4,
18). Prin urmare, semnătura în sine nu trezește atâta suspiciune precum susțin opozanții
autenticității epistolei 2 Tesaloniceni.
După cum putem observa, aceleași puncte constituie, privite din unghiuri diferite,
în același timp argumente și contraargumente ale autenticității, și, așa cum demonstrează
analiza făcută de C. Wanamaker, cercul supozițiilor se lărgește pe măsură ce se încearcă
lămurirea acestei probleme. De aceea, nu vom mai analiza și dezbate argumentele și
contra-argumentele, ci vom apela la o perspectivă diferită în a privi problema
autenticității epistolei 2 Tesaloniceni. Atenția noastră se va îndrepta spre a găsi puncte
comune între această epistolă și celelalte ale corpus-ului paulin pe două direcții: a temelor
teologice și a limbajului folosit.
În ceea ce privește temele sau conceptele teologice, o analiză serioasă,
demonstrează fără echivoc că epistola 2 Tesaloniceni aparține Sfântului Pavel. Astfel,
putem observa că deși concepte precum păcat, tăiere/netăiere împrejur, îndreptare, Lege,
libertate, adevăr, înțelepciune, trup și carne, precum și informații despre statutul de Apostol al
Sfântului Pavel aproape lipsesc în cele două epistole către Tesaloniceni, altele mai
importante precum: titlurile hristologice (Iisus, Hristos, Domn, Fiu), informații hristologice
(expresii precum „a murit pentru noi”, „a murit și a înviat”, învățătura despre Parusie),
pnevmatologia, expresii constante în corpus-ul paulin precum în Hristos/Domnul /El, triada
credință, nădejde și dragoste, sau limbajul și frazeologia pe linia Vechiului Testament sunt
tipic pauline și le găsim și în celelalte epistole.
Referitor la a doua problemă, cea a limbajului, vom ajunge la aceeași concluzie
dacă urmărim câteva idei și expresii, care sunt comune cu alte epistole din corpus-ului
paulin.
13
Așadar, fără să ne așezăm în tabăra celor pro sau celor contra autenticității epistolei
2 Tesaloniceni pe baza celor cinci puncte extrem de sensibile de mai sus, ci recurgând doar
la o analiză a temelor și a limbajului utilizat, concluzia pe care o tragem este în favoarea
autenticității ei.
În sprijinul clarificării poziției noastre vine şi observația, pe care am mai făcut-o
deja, că toate argumentele contestatarilor sunt de ordin intern. În plus, față de acestea,
susținătorii autenticității epistolei 2 Tesaloniceni adaugă argumentele de ordin extern. În
acest registru subliniem (ca fiind extrem de important) faptul că autenticitatea acestei
epistole nu a fost niciodată contestată în istoria Bisericii până în epoca modernă, așa cum
au fost contestate alte cărți care astăzi sunt în canonul Noului Testament. Începând cu Sf.
Policarp, episcopul Smirnei, care citează în epistola sa către Filipeni din 2 Tesaloniceni 1, 4
și 3, 15 încă undeva între anii 115-135 d. H., continuând cu Canonul Muratori (datat în a
doua jumătate a secolului al II-lea d.H.) care, enumeră și el 2 Tesaloniceni în lista sa ce redă
canonul Noului Testament, și până în epoca modernă, autenticitatea acestei epistole nu
este pusă niciun moment la îndoială. După cum a demonstrat John Knox, epistola 2
Tesaloniceni a făcut parte din canonul gnostic al lui Marcion (deși era inclusă cu 1
Tesaloniceni sub un singur titlu), pe care acesta l-a alcătuit cu puțin înainte de
excomunicarea sa din anul 144 d.H.
Mai mult, același lucru îl putem afirma despre 2 Tesaloniceni și din punctul
de vedere al manuscriselor care transmit textul. Astfel, începând cu papiruşii P30 (sec. III)
și P92 (sec. III-IV) continuând cu marii codici unciali precum Codex Sinaiticus - ‫( א‬01), sau
Codex Vaticanus - B (03) – datați în secolul al IV-lea, precum și Codex Alexandrinus – A (02)
- din sec. V, și încheind cu codici minusculi precum 33 din sec. IX, 1739 din sec. X, sau
1881 din sec. XIV, textul acestei epistole ne este transmis ca având o autenticitate
neîndoielnică, deci ca parte din corpus-ul paulin.
Așa cum putem observa după ce am făcut o trecere în revistă a principalelor
argumente pro și contra, problema autenticității epistolei 2 Tesaloniceni este una destul de
complicată și de controversată. Totuși putem ușor trage câteva concluzii:
1) Așa cum recunosc chiar susținătorii pseudonimităţii epistolei 2 Tesaloniceni nici
un argument luat în sine nu este suficient pentru a-i contesta autenticitatea, ci
doar suma acestor argumente! În același timp, însă, fiecare argument poate fi
privit și folosit din perspectiva pro sau contra!
14
2) Compararea unor termeni, și a temelor teologice din epistola 2 Tesaloniceni cu

celelalte epistole pauline, în special cu 1 Tesaloniceni, înclină balanța în favoarea
autenticității ei. Așadar, argumentele interne nu sunt atât de puternice!
3) Până în epoca modernă 2 Tesaloniceni nu a fost contestată, deci nu există dovezi
externe împotriva autenticității ei!
Toate acestea ne fac să refuzăm contestarea autenticității epistolei 2 Tesaloniceni și
să punem la îndoială poziția și analiza unor cercetători care susțin că această epistolă face
parte din rândul celor pseudonime.
2. Data, locul, timpul și motivele redactării
Având în vedere cele afirmate, vom spune că epistola 2 Tesaloniceni a fost scrisă
curând după prima (la o distanță de maxim câteva luni) din Corint, probabil în jurul
anului 51, de către Sf. Apostol Pavel care era însoţit de Timotei și Sila. Aflându-se la
Corint, Apostolul primește din Tesalonic („pentru că auzim ...” 3, 11), probabil prin
Timotei, vești bune despre statornicia în credință a tinerei comunități, dar și unele nu
tocmai îmbucurătoare: prigoana împotriva comunității creștine continua, iar o parte a
credincioșilor de acolo au înțeles și au aplicat greșit atenționarea sa cu privire la iminența
Parusiei din prima epistolă. Astfel, unii credincioși au început să trăiască acut iminența
Parusiei renunțând la orice altă preocupare. Se pare în Biserica Tesalonicului a apărut
zvonul cum că Parusia „a și venit” (2, 2). Această neînțelegere a fost provocată de
interpretarea greșită a învățăturii primite de la Sf. Pavel, sau chiar de activitatea unor falși
învățători care ar fi putut răstălmăci cuvintele Apostolului, sau, mai rău, aceşia ar fi trimis
o scrisoare comunității din Tesalonic cu acest conținut în numele Apostolului (2, 2b). Sf.
Pavel, folosindu-și autoritatea, scrie sau dictează lui Sila sau lui Timotei, epistola 2
Tesaloniceni în care laudă pe credincioșii din tânăra comunitate pentru statornicia
credinței lor, dar îi şi corectează arătându-le ce aceștia au înțeles și aplicat greșit cu privire
la venirea a doua a lui Hristos.
3. Planul epistolei
Adresă și salutare (1, 1-2)

Rugăciunea de mulțumire (1, 3-4)
Corpul epistolei (1, 5-3,15)
15
1. Răsplătirea finală (1, 5-10)

2. Rugăciune pentru credincioși (1, 11-12)
3. Parusia și semnele premergătoare (2, 1-12)
4. Îndemn la statornicie în dreapta credință (2, 12-3,5)
5. Îndemn la muncă (3, 6-15)
Încheiere (3, 16-18)
4. Cuprinsul Epistolei (scurtă interpretare)
În adresa epistolei sunt asociați Sila și Timotei. Urmează obișnuita rugăciune de

mulțumire pentru credința și fidelitatea tesalonicenilor. Tesalonicenii au îndurat
prigonirile și necazurile venite din partea iudeilor, iar acesta este un motiv de
laudă pentru el (vers. 3-4).
În versetele 5-10 sunt cuprinse considerații privind răsplătirea care va urma
judecății obștești. Se va petrece cu siguranță dreapta judecată a lui Dumnezeu, cei ce
pătimesc acum vor fi răsplătiți, iar cei ce prigonesc și nu ascultă Evanghelia vor fi
pedepsiți.
Versetele 11-12 cuprind rugăciunea apostolului pentru credincioși. Apostolul se
roagă ca aceştia să sporească în credință și se se facă vrednici de chemarea Sa, pentru ca
numele Domnului nostru Iisus să se preamărească întru ei.
În versetul 10 s-a crezut că e vorba de milenarism („Domnul va veni să se
preamărească întru sfinții Săi”).
În capitolul al doilea, Sfântul Pavel reia problema Parusiei și a semnelor ei. El îi
îndeamnă pe tesaloniceni să nu-și piardă cumpătul și puterea de a-și folosi propria
judecată (de a nu-și vicia gândirea cu anumite zvonuri false), nici să se lase înșelați de o
persoană care pretinde că vorbește sub inspirația Duhului Sfânt, sau de o falsă sau false
epistole care circulau în numele lui. Apostolul spune că ziua Domnului nu a venit, după
cum ziceau unii că a venit, dar nu a văzut-o nimeni (astăzi la fel afirmă şi unele culte
neoprotestante).
Sfântul Pavel spune că acea zi va fi precedată de anumite „semne premergătoare”.
Mai întâi, trebuie să vină o mare apostazie datorată creșterii lucrării celui rău (vezi Cartea
Apocalipsei). Aceste avertismente au fost spuse de Sfântul Pavel tesalonicenilor încă de
când a trecut pe la ei (vers. 5). Trebuie să apară „omul – nelegiuirii”, „dar Domnul Iisus îl
va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimicii cu arătarea venirii Lui” (vers. 8).
16
Din versetul 9 aflăm că „omul – nelegiuirii” sau „fiul –pierzării” nu este Satana
însuși. Arătarea acestuia va fi, într-adevăr, prin lucrarea lui Satan, cu putere, cu tot felul
de semne și false minuni. Motivul pentru care Dumnezeu va îngădui aceasta este ca cei
care n-au primit iubirea adevărului (vers. 10) să fie osândiți (și împreună cu ei toți cei care
au procedat la fel), întrucât s-au complăcut în minciună și în nedreptate (vers. 12).
În versetul 14 Sfântul Pavel afirmă vocația creștinului de a dobândi slavei
Domnului Iisus Hristos, iar în versetul 15 avem un temei scripturistic în favoarea sfintei
Tradiții: Astfel că, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt,
fie prin epistola noastră. În Epistola I către Corinteni, Sfântul Pavel face și corintenilor
îndemnul (și îi laudă chiar) să păstreze predaniile așa cum le-au primit de la el (1 Cor 11,
2).
În capitolul 3 versetul 2, Sfântul Pavel subliniază adevărul conform căruia
credința nu este dată tuturor, iar aceasta nu pentru că Dumnezeu este nedrept sau că i-a
predestinat pe oameni într-un fel; iar în versetul 3, Îl numește pe Dumnezeu „credincios”
în sensul că El își ține făgăduințele sau promisiunile.
În versetele 7-9, Sfântul Pavel amintește tesalonicenilor comportamentul său când
a fost la ei: ...n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă și cu osteneală am lucrat noaptea
și ziua, ca pe nimeni dintre voi să nu-l împovărăm, nu doar că n-am avea puterea (autoritatea sau
dreptul de a pretinde întreținerea în schimbul muncii de evanghelizare), ci pentru ca pe noi înșine
să ne dăm vouă pildă, spre a ne urma.
În versetul 13, Sfântul Pavel îndeamnă pe tesaloniceni să nu se descurajeze în a
face binele şi - zicem noi - să nu se descurajeze în general, căci viața lor e în mâinile lui
Dumnezeu. Și galatenilor Sfântul Pavel le-a făcut un îndemn asemănător: ...să nu slăbim
dar în a face binele căci la vremea cuvenită vom secera... (Gal 6, 9).
În versetele 16-18 avem încheierea epistolei care cuprinde epilogul - autograf scris
de mâna Sfântului Pavel: Salutarea, cu mâna mea - a lui Pavel. Acesta este semnul meu în orice
scrisoare: așa scriu (vers. 17). Acesta era un semn al autenticității, şi avea menirea de a-i
pune în gardă pe destinatari împotriva pseudo-epistolei sau pseudo-epistolelor care
circulau în numele lui şi care viciau gândirea tesalonicenilor, deranjându-le echilibrul
interior și întunecându-le dreapta judecată.
Epistola se încheie cu formula obișnuită de sfârșit: Harul Domnului nostru Iisus
Hristos să fie cu voi cu toți ! Amin.
NOTĂ: A se completa cu notițele predate la curs cu privire la exegeza textului din 2 Tesaloniceni
cap. 2 !!! precum și cu punctarea altor versete amintite la curs (de ex: 2 Tes 3, 10)
17
1. EPISTOLELE PASTORALE
1.1. Bibliografie
Sfântul IOAN GURA DE AUR, Comentariile sau explicarea la Epistolele pastorale: 1-2
Timotei, Tit și către Filimon, trad. Theodosie Athanasiu, Atelierele
Grafice SOCEC, București, 1911 (1-2 Timotei și Tit - PG 62,501-
700);
KNIGHT, G. W., The Pastoral Epistles (NIGTC), Eerdmans, Grand Rapids, 1992;
MARSHALL, I. H.; TOWNER, P. H., A Critical and Exegetical Commentary on thePastoral
Epistles (ICC), T. & T. Clark, Edinburgh, 1999;
MAZILESCU, Grigore, „Învăţătura despre familie în epistolele pauline”, în
Mitropolia Olteniei, 26 (1974), 3-4, pp. 179–278;
MOUNCE, W. D., Pastoral Epistles (WBC), Nelson, Nashville, 2000;
TOWNER, P. H., The Letters to Timothy and Titus (NICNT), Eerdmans, Grand
Rapids, 2006;
TOFANĂ, Stelian, „Componentele si exigențele misiunii Bisericii, după Epistolele
Pastorale”, în vol. Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie,
Ed. LIMES, Cluj-Napoca, 2006, pp. 88-97;
VERZAN, Sabin, „Cârmuirea Bisericii în Epoca apostolică”, în Studii Teologice VII
(1955), nr. 5-6, pp. 337-352;
MOISESCU, Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Episcopia Argeşului şi
Muncelului / Ed. Anastasia, 22004;
1.2. Preliminarii
Există în corpus paulinum un grup de trei epistole asemănătoare între ele după
conţinut, care au caracteristic faptul că sunt adresate unor păstori bisericeşti (două către
Timotei şi una către Tit - ambii ucenici ai Sfântului Pavel). Timotei şi Tit fuseseră lăsaţi de
Sfântul Apostol Pavel în două importante Biserici cu rolul de conducători ai acestora şi cu
puterea - primită prin hirotonie - de episcopi. Din epistola 1 Timotei rezultă rolul acestuia
de a alege şi a hirotoni preoţi şi diaconi. Cei doi (Timotei şi Tit) sunt episcopi chiar dacă
nu statornici (în sensul de astăzi al cuvântului). Puterea harică pe care o aveau şi misiune
18
lor era aceea de episcopi. Potrivit Tradiţiei cei doi şi-au încheiat viaţa pământească în acele
locuri unde au fost lăsaţi episcopi.
Timotei era originar din Listra. Tatăl său era elin, iar mama evreică şi se numea
Eunice (Evnikē). Ea este cea care l-a crescut pe Timotei în credinţa monoteistă. În a doua
călătorie misionară Sfântul Apostol Pavel l-a luat cu sine pe Timotei, l-a botezat, dar l-a şi
circumcis. Timotei este menţionat în adresa mai multor Epistole (1 şi 2 Tesaloniceni, 2
Corinteni, Filipeni, Coloseni şi Filimon). În 1 Tesaloniceni 3, 2-6 se vorbeşte despre veştile
aduse de Timotei de la Tesalonic; în 1 Corinteni 16, 10 Sfântul Pavel scrie corintenilor că-l
va trimite la ei pe Timotei; iar în Fapte 19, 22 se spune că Timotei a fost trimis de Pavel din
Efes în Macedonia.
În epistola a doua către Timotei capitolul 1 versetul 2, Sfântul Pavel îl numește pe
acesta „fiu preaiubit". Timotei a fost alături de Sfântul Pavel în prima captivitate romană
(61-63 d. Hr.). În inima Sfântului Pavel, Timotei a ocupat un loc privilegiat. Între ei exista
o relaţie de paternitate şi de filiaţie duhovnicească.
Din epistolele Pastorale aflăm că Timotei a fost lăsat în Efes cu misiunea de a
conduce Biserica şi de a hirotoni preoţi.
Tit nu este menţionat în cartea Faptele Apostolilor. El era de origine păgână şi nu
era circumcis. Tit a fost însoţitorul Sfântului Pavel alături de Barnaba la Sinodul Apostolic
de la Ierusalim (cf. Gal 2, 1-3). Sfântul Pavel l-a luat cu el pe Tit ca pe o „mostră” de păgân
încreştinat şi deci, îndreptat în Hristos. Tit a fost însoţitorul Sfântului Pavel în a doua şi
în a treia călătorie misionară. Spre sfârşitul celei din urmă, Sfântul Pavel l-a trimis pe Tit
din Efes la Corint cu misiunea de a restabilii pacea şi ordinea în acea Biserică (cf. 2 Cor 2,
13 şi 2 Cor 7, 6). Se pare că deşi a fost o misiune dificilă, Tit s-a achitat foarte bine de ea (cf.
2 Cor 7,6-13), astfel încât a fost trimis iarăşi la Corint pentru a strânge ajutoare (cf. 2 Cor 8,
6-17). Din epistola către Tit aflăm că Sfântul Pavel îl lăsase pe Tit în insula Creta cu putere
de episcop pentru a organiza Biserica. În Tit 3, 12 Sfântul Apostol Pavel îi cere să vină să-
l întâlnească la Nicopole (în Ilyria), căci acolo s-a hotărât să ierneze.
1.3. Caracteristici comune celor trei Epistole Pastorale
1) În primul rând, cele trei epistole sunt adresate către doi ucenici apropiaţi
Sfântului Pavel. Ele au ca obiect îndemnul pe care apostolul Pavel îl face celor doi de a
organiza Bisericile în care erau conducători. Interesul apostolului Pavel era acela ca cei
19
doi să consolideze lucrarea pe care el temeluit-o. Nu vom găsi învăţături noi în epistolele
Pastroale, ci mai cu seamă îndemnuri privind organizarea Bisericii.
2) Ceslas Spicq, cunoscut exeget catolic, afirma că epistolele Pastorale ilustrează
o perioadă pe care o putem numi cu un titlu generic, dar care acoperă teologic şi istoric
conţinutul lor, astfel: „De la Apostoli la urmaşii lor; De la kerigma la didascalie
(Didahie)". Aşadar, ele dau mărturie despre o fază nouă în activitatea apostolilor.
3) Cele trei epistole Pastorale sunt apropiate prin stil şi vocabular. În ele găsim
mai puţin varietatea şi lipsa de coerenţă din epistolele anterioare. În ele Sfântul Pavel se
exprimă într-un stil coerent, liniştit şi fără secţiuni bruşte.
4) Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cei doi ucenici să pună în cetăţi preoţi şi
diaconi (sau episcopi şi diaconi). Una dintre datoriile lor de căpetenie este aceea de a
învăţa pe alţii învăţătura cea adevărată (atât din punct de vedere doctrinar cât şi din punct
de vedere moral). Sfântul Apostol Pavel le dă îndemnuri practice la rugăciune şi la
săvârşirea de fapte bune.
5) Învăţătura creştină solidă şi sănătoasă este de la Domnul şi Mântuitorul Iisus
Hristos şi transmisă de Apostolii Săi. Ei au primit-o şi trebuie să o păstreze ca pe o
comoară. Aceasta este calea Tradiţiei: Iisus Hristos - Sfântul Pavel - ucenicii săi. Aceştia
la rândul lor trebuie să o transmită celor care vor primi de la ei slujirile bisericeşti. Cei
hirotoniţi, deopotrivă cu cei păstoriţi, trebuie să fie fideli acestei învăţături. Adevărata
învăţătură se recunoaşte din originea ei apostolică.
6) Sfântul Apostol Pavel cere ucenicilor săi să evite discuţiile sterile şi inutile cu
privire la Lege, cât şi speculaţiile unor „teologi de ocazie”. Harismele trec aici pe planul
al doilea, la fel şi profeţiile, deoarece se consolidează acum ierarhia sacramentală.
Aşteptarea Parusiei, atât de evidentă în epistolele timpurii ale Sfântului Pavel, nu mai este
acum atât de pronunţată (aproape a dispărut din aceste Epistole).
7) În Epistola 1 Timotei Sfântul Pavel îndeamnă la rugăciune pentru dregători. În
acest timp Biserica a atins deplina ei maturitate (iat-o instalată în istorie!).
8) Există un pericol care ameninţă Biserica din interior (falsele învăţături - ereziile).
Epistolele Pastorale se referă la pseudo-didascali, adică la cei care îşi atribuiau o misiune
pe care nimeni nu le-a dat-o, prezentându-se în faţa tuturor ca foarte evlavioşi. Aceşti
pseudo-didascali pătrund în mediile mai puţin luminate şi îi atrag pe unii credincioşi în
rătăcirea lor. Foarte încrezuţi, aceşti eretici ridică mereu false probleme (basme şi mituri),
n-au nici o disciplină intelectuală, sunt superficiali, preocupaţi de discuţii fără rost,
elaborând basme, fac totul din interes, fac chiar pe învăţătorii contra plată, văzând astfel
20
în viaţa religioasă o sursă de profit; sunt neascultători şi critică totul. Despre aceştia,
Sfântul Pavel spune că: „şi-au pierdut credinţa" sau „au căzut din credinţă" (cf. 1 Tim 1,
19). Necazul cu ei este că nu vor să recunoască faptul că au căzut din credinţă. Nu
recunosc, pentru că nu-şi dau seama de acest lucru.
9) Cele trei epistole Pastorale vorbesc despre existenţa unei ierarhii locale în
fiecare localitate importantă (episcopi, prezbiteri şi diaconi).
Alături de aceste trăsături regăsim în ele şi principalele teme ale învăţăturii
pauline, precum este cea despre mântuirea ca har al lui Hristos, fără faptele Legii.
Punctele de contact cu epistolele anterioare sunt numeroase şi în ceea ce priveşte
„biografia Sfântului Pavel" (chemarea sa la apostolie, suferinţele sale). Sfântul Pavel are
conştiinţa că se apropie de moarte şi de aceea vrea să consolideze Biserica. A încercat să
păstreze credinţa adevărată şi să consolideze organizarea Bisericii. Îl vedem în epistolele
Pastorale pe Sfântul Apostol Pavel care simţindu-şi sfârşitul vieţii „în trup” doreşte să nu
plece înainte de a vedea consolidat ceea ce a întemeiat.
1.4. Autenticitatea Epistolelor Pastorale
Dacă ţinem seama de critica externă a textului, puţine scrieri ale Noului
Testament sunt atât de bine atestate precum epistolele Pastorale. Eusebiu de Cezareea
(atât de bine informat) le acceptă fără nici o rezervă: „Cât despre Pavel, cele 14 epistole
sunt sigure şi provin de bună seamă de la el. Dacă, cu toate acestea, unii resping Epistola
către Evrei spunând că nu-i recunoscută de Biserica Romei ca fiind paulină, ar fi nedrept
să nu spunem...” (cf. Istoria Bisericească, Cartea a III-a, 3, 5,. Sfântul Irineu pe la anul 185
face referire la 1 Timotei 1, 4 şi pune sub numele lui Pavel textul din 2 Timotei 4, 10-11.
Taţian recunoaşte autoritatea acestor epistole. Cele trei epistole Pastorale figurează şi în
catalogul numit „Canonul Muratori”. Sfântul Policarp al Smirnei, precum şi Clement
Romanul recunoşteau aceste epistole. Clement Alexandrinul le citează de mai mult de 40
de ori şi le atribuie Sfântului Pavel. Atunci când s-a format corpus paulinum epistolele
Pastorale erau cuprinse în acesta, aşa cum demonstrază tradiţia manuscrisă.
Cu toate acestea, autenticitatea epistolelor Pastorale a fost atacată la începutul
secolului al XIX-lea de critica protestantă. Astăzi, mulţi critici spun că aceste epistole nu
sunt ale Sfântului Pavel. În aceste epistole este vorba de hirotonie şi de ierarhia
bisericească - chestiuni pe care protestanţii le resping. Ca atare, s-a dat acestei probleme
o tendinţă confesionalistă.
21
În sprijinul opiniei lor, contestatarii epistolelor pastorale promovează ideea că

organizarea ierarhică, aşa cum apare în aceste epistole, ar indica o perioadă mai târzie
(adică secolul II d. Hr.). Apoi, mai spun ei, limba şi stilul acestor epistole ar fi diferite de
cele ale Sfântului Pavel.
1.5. Erorile combătute în Epistolele Pastorale
Acești critici ne asigură că erorile din Pastorale ar fi caracteristice gnosticismului

din secolul II, numai că dovezile pe care le aduc sunt incomplete. Această obiecţie nu are
valoare dacă luăm în calcul faptul că în epistolele Pastorale impresia este că pericolul nu
vine din afară, ci din interiorul grupărilor creştine. Sursa erorilor se datorează şi
formaţiunilor iudaice (celor tăiaţi-împrejur). 2 Timotei 3, 8 pare a fi o aluzie discretă la
practicile magice. Din 1 Timotei 4, 3 rezultă că aceşti adversari ai credinţei adevărate
respingeau căsătoria. Se practica deci, un sincretism religios asemănător cu cel combătut
în epistola către Coloseni, un iudaism heterodox care, poate, a pregătit gnosticismul, erezie
ce s-a instalat în istorie începând din secolul al II-lea al erei creştine. În Pastorale însă, nu
avem idei pur gnostice. Prin urmare, mai firesc ar fi să plasăm redactarea epistolelor
Pastorale într-o epocă foarte apropiată redactării epistolei către Coloseni (anul 63 d. Hr.),
iar erezia înfierată aici de Apostol ar putea fi una de factură iudeo-pre-gnostică.
1.6. Organizarea bisericească
Contestatarii paternităţii pauline a epistolelor Pastorale susţin că organizarea

bisericească ar fi posterioară secolului I. Dar, în cartea Faptele Apostolilor, această
organizare este evidentă şi presupune şi slujiri care poartă numele celor trei trepte ale
ierarhiei biesericeşti: episcopi, preoţi, diaconi (cf. FA 20,28; FA 20,17; FA cap. 6).
Epistola către Filipeni (57 / 58 d. Hr.) vorbeşte şi ea despre „episcopi" şi „diaconi”.
Bisericile locale aveau o ierarhie structurată cu episcopi şi diaconi. Apostolii erau
întâi, apoi delegaţii lor, cu rol de episcopi. Despre această evoluţie (în terminologie) ne
vorbeşte Noul Testament dar şi Sfântul Ignatie Teoforul (al Antiohiei) la începutul
secolului al II-lea al erei creştine. Atunci, în vremea sa, se aflau în fruntea fiecărei Biserici:
episcopi, preoţi şi diaconi.
Termenul de „preot” sau „prezbiter” este folosit în secolul I, dar se confundă
adesea cu cel de „episcop”. În Fapte 20, 17, Sfântul Pavel îi convoacă la Milet pe „preoţii
22
Bisericii din Efes”, iar în versetul 28 îi numeşte „episcopi”. În Filipeni 1, 1 pluralul

„episcopi” îi desemnează pe cei din treapta a doua bisericească (vezi şi 1 Tim 3,1).
La fel stă problema şi în epistolele Pastorale. În Tit 1, 5.7, termenii „episcop” şi
„prezbiter” se folosesc unul pentru altul. În 1 Timotei cap. 3 este vorba despre episcopi şi
diaconi. În 1 Timotei 5, 17 şi urm. se vorbeşte despre prezbiteri, în general.
La Sfântul Ignatie Teoforul termenii sunt folosiţi în sensul de astăzi (episcopi,
preoţi şi diaconi). E adevărat, aşadar, că a existat o „evoluţie" între epistolele Pastorale
(unde termenii se folosesc unul pentru altul) şi scrierile Sfântului Ignatie. Dar, atenţie (!),
o evoluţie doar în terminologie, realitatea pe care aceşti termeni o desemnează fiind
aceeași. În scrierile Sfântului Ignatie, termenii nu se mai confundă. Iată ce zice Sfântul
Ignatie: „Sufletul îmi pun pentru cei ce se supun episcopului”, iar în alt loc zice: „În
Biserică episcopul stă în locul lui Hristos, preotul în locul Apostolilor, iar diaconii în locul
celor şaptezeci”. Inclusiv această evoluţie, în sensul stabilirii clare a vocabularului cu
privire la ierarhia bisericească (aşa cum se vede în scrierile creştine din secolul al II-lea)
demonstrează faptul că Pastoralele oglindesc un moment anterior, din sec. I, aşa cum ne
treansmite tradiţia bisericească.
1.7. Stilul şi vocabularul Epistolelor Pastorale
În ceea ce priveşte stilul şi vocabularul epistolelor Pastorale, obiecţiunea are mai

multă greutate. Există în epistolele Pastorale aşa numitele hapax legomena (cuvinte care
apar o singură dată în limbajul paulin). Aceste cuvinte sunt specifice pastoralelor.
Argumentul trebuie cercetat cu multă grijă. Studiul altor epistole ne-a arătat şi ne-a
demonstrat cât de mobil era Sfântul Pavel în modul său de a scrie. În momentul în care
scria Pastoralele situaţia Bisericii era alta, ele reflectând un alt context. În plus, totalul
acestor hapax legomena (306) în epistolele Pastorale, poate fi serios redus dacă scoatem
cuvintele folosite în limbajul curent, sau cuvintele cerute de subiectul tratat. Cele care
rămân sunt compensate de mult mai multele cuvinte care sunt vădit pauline.
Nu trebuie luat în calcul (spun criticii) numai stilul şi vocabularul acestor epistole,
ci şi modul de exprimare (de argumentare) care nu seamănă deloc cu cel al Sfântului
Pavel.
La această obiecţie se poate afirma că deşi considerăm că este acelaşi Pavel,
abilitatea sa crescută în mânuirea limbii greceşti s-a datorat schimbării contextului şi a
situaţiei Apostolului. Să nu uităm că aceste epistole sunt redactate în ultima etapă a vieţii
23
Sf. Pavel, când, probabil, dobândise o oarecare aşezare, faţă de anii mai agitaţi ai
călătoriilor misionare. Totuşi, modul de prezentare este rabinic. Până aici Sfântul Apostol
Pavel a dat teologiei sale o formulare net iudaică, folosind teologia Vechiului Testament;
acum, el este unul din vectorii prin care creştinismul a devenit o religie universală şi în
această nouă situaţie, Apostolul îşi recalibrează discursul. Cu alte cuvinte, în aceste
împrejurări Sfântul Pavel a simţit că trebuie să folosească o exprimare nouă şi acest lucru
se vede în epistolele Pastorale. Nu este exclusă utilizarea de către Sfântul Pavel a unui
tahigraf mai abil în limba greacă atunci când dictează aceste epistole, decât au fost cei
utilizaţi pentru epistolele anterioare. Nimic din toate aceste argumente nu ne obligă, însă,
să negăm autenticitatea Epistolelor Pastorale.
1.8. EPISTOLA I CĂTRE TIMOTEI

(Epistolă pastorală scrisă de Sfântul Pavel după eliberarea din prima captivitate romană în anul 65 d.Hr.)
1.8.1. Bibliografie
MARCU, pr. prof. dr. Grigorie, „Portret neotestamentar: Sfântul Timotei”,
Mitropolia Banatului, nr. 3-4/1959, pp. 21-26;
ROLOFF, Jürgen, Der 1. Brief an Timotheus (EKK), Neukirchener Verlag, 1989;
VERZAN, pr. Sabin, „Epistola a I-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel.
Introducere, traducere şi comentariu, teză de doctorat” (I), în Studii
Teologice XL (1988), nr. 2, pp. 9-122; (II), nr. 3, pp. 10-101; (III), nr. 4,
pp. 10-117; (IV), nr. 5, pp. 14-85; (V), nr. 6, pp. 30-108; (VI), în S.T. XLI
(1989), nr. 1, pp. 25-105; şi (VII), nr. 2, pp. 30-78.
A fost scrisă în anul 65 d.Hr., dar nu ştim exact din ce loc anume.
1.8.2. Planul Epistolei
Adresă şi salutare 1, 1-2

I. Lupta cea bună 1, 3-20
1. învăţătura mincinoasă 1, 3-7
2. rolul Legii 1, 8-11
3. chemarea Sfântului Apostol Pavel la apostolat 1, 12-17
4. îndemn la "lupta cea bună" 1, 18-20
24
II. Instrucţiuni pentru păstorirea Bisericii 2, 1 - 3, 16

1. cultul public 2, 1-15
2. episcopi şi diaconi 3, 1-13
3. taina dreptei credinţe 3, 14-16
III. Învăţătorii mincinoşi şi rolul lui Timotei cap. 4
IV. Îndemnuri în ceea ce priveşte comportamentul lui Timotei 5, 1 - 6, 2a
1. în general 5, 1-2
2. văduvele 5, 3-16
3. preoţii (clericii) 5, 17-25
4. faţă de sclavi 6, 1-2a
Încheiere 6, 2b-21
1. pseudo-didascalii şi iubirea de arginţi 6, 2b-10
2. îndemn stăruitor lui Timotei 6, 11-16
3. cei bogaţi; adevărata bogăţie 6, 17-19
4. recomandare finală şi binecuvântare 6, 20-21.
1.8.3. Cuprinsul Epistolei
În salutarea iniţială Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca apostol al lui Iisus Hristos
după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru... (vers. 1). Titlul acesta utilizat pentru
Dumnezeu apare numai în Pastorale de şase ori. Nicăieri nu-l găsim în altă parte în
epistolele Pauline.
Apostolul îl salută pe Timotei pe care îl numeşte: „adevărat fiu în credinţă" (vers.
2), îi cere să rămână la Efes pentru a combate falsele învăţături care tind să se infiltreze în
Biserică (vers. 3). Acestea sunt produse ale iudaismului epocii. (Literatura apocrifă legată
de Noul Testament a izvorât din iudaism sau din cercurile marginale ale acestuia).
Timotei trebuie să-i îndemne pe credincioşi la curăţie, la iubire, la credinţă sinceră
(vers. 5). Legea iudaică este bună (vers. 8), dar valoarea ei este limitată. În versetele 9-10
avem o listă de păcate. În acelaşi verset (10) avem expresia învăţătura sănătoasă [τῇ
ὑγιαινούσῃ διδασκαλίᾳ], expresie pe care o vom mai întâlni în 2 Timotei 4, 3; Tit 1, 9.13
fiind una dintre expresiile specifice epistolelor Pastorale.
Învăţătura eretică este ca o „cangrenă" care erodează viaţa creştină, îi transformă
pe creştini din oameni credincioşi în oameni care se pierd.
25
În versetul 11, Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru chemarea sa la

slujirea lui Hristos (la apostolie) şi spune că în el se verifică cuvântul că Iisus a murit
pentru cei păcătoşi: Vrednic de crezare şi de toată primirea este cuvântul că Iisus Hristos a venit
în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu; dar pentru aceasta am fost
eu miluit, ca mai întâi în mine să-Şi arate Iisus Hristos toată îndelunga Sa răbdare, ca o pildă
pentru cei ce vor crede în El spre viaţa veşnică (1 Tim 1, 15-16). Versetul 15 este un citat dintr-
o formulă de crez baptismal.
Mulţumirea apostolului se încheie cu o doxologie (în versetul 17).
Lui Timotei Sfântul Pavel îi porunceşte să lupte „lupta cea bună" (vers. 18),
potrivit cu proorociile făcute asupra lui. În Biserică existau atunci (şi există şi astăzi)
prooroci creştini. Expresia „lupta cea bună” reapare de mai multe ori în epistolele
Pastorale şi constituie una din particularităţile de vocabular din aceste epistole.
În versetul 20 sunt pomeniţi Imeneu şi Alexandru pe care Sfântul Pavel i-a
anatematizat „i-am dat satanei".
În capitolul al doilea este vorba despre păstorirea Bisericii, despre cultul public
(îl îndeamnă pe Timotei să se roage pentru toţi oamenii, „pentru împăraţi şi dregători”).
Sfântul Pavel nu face acest lucru din oportunism, ci motivat teologic. Sunt cel puţin două
motive: Dumnezeu vrea acest lucru; apoi, Dumnezeu este al tuturor: ...că acesta este lucru
bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Cel Ce voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Iisus Hristos S-a dat pe Sine „preţ de
răscumpărare pentru toţi” (vers. 6). Iată dublu motivată teologic rugăciunea pentru
autorităţile publice, chiar dacă împărat la acea vreme era Nero (suntem în anul 65 d.Hr.,
iar persecuţiile împotriva creştinilor începuseră cu un an înainte).
Mai târziu Fericitul Augustin nota: „Cel ce a dat dregătoria împăratului
Constantin, Acela a dat-o şi apostatului Iulian”.
În continuare apostolul Pavel se referă la cultul public şi reaminteşte
credincioşilor datoria de a se ruga în comunitate pentru conducători. În versetul 8 şi urm.
apostolul se referă la atitudinea creştinilor în cadrul slujbelor (Sfântul Pavel insistă mai
mult asupra atitudinii femeilor).
În capitolul al treilea, Sfântul Pavel se referă la slujitorii bisericeşti şi la însuşirile
pe care aceştia trebuie să le aibă. Apostolul expune ceea ce am putea numi: „condiţiile de
intrare în cler”. Cuvântul „episcopie” are aici sensul de „preoţie”. În versetul 8 sunt
amintiţi diaconii, iar termenul „prezbiter” are sensul de cleric hirotonit în general.
26
E necesar ca viitorul cleric să nu aibă vicii şi este vital să aibă anumite virtuţi. În
versetul 9 avem o expresie deosebit de frumoasă. Diaconii sunt îndemnaţi să „păstreze
taina credinţei în cuget curat”. Aceasta este deopotrivă datoria preoţilor şi a
credincioşilor. În versetul 12 Apostolul spune că diaconul trebuie să fie bărbat al unei
singure femei (acesta constituie temeiul pentru canonul care nu permite recăsătorirea
preoţilor).
În versetele 14-16 Apostolul trece la alt subiect, vorbind despre „taina dreptei
credinţe”. Textul conţine o afirmaţie ecclesiologică foarte importantă. Trebuie să ştii cum
să petreci în casa lui Dumnezeu (vers. 15). Aceasta este „Biserica Dumnezeului celui viu,
stâlp şi temelie a adevărului”. Biserica nu este o simplă alcătuire umană, ea este casa lui
Dumnezeu. Aşadar, Biserica este numită „stâlp şi temelie a adevărului”. Biserica posedă
adevărul credinţei, ea garantează adevărul. Pentru comparaţie sunt folosite expresiile
„stâlp” şi „temelie” - elementele sine-qva-non ale unei construcţii.
Iisus Hristos a întemeiat Biserica ca pe o instituţie mântuitoare. Ceea ce urmează
în versetul 16 este un fragment de imn hristologic: Cu adevărat, mare este taina credinţei celei
bune: Dumnezeu S-a arătat în trup, îndreptăţit în Duh, S-a văzut de îngeri, S-a propovăduit între
neamuri, S-a crezut în lume, S-a înălţat întru slavă (1 Tim 3, 16). Expresia „S-a îndreptat în
Duhul” înseamnă că Hristos a mântuit ceea ce a asumat (trupul uman primit din Fecioara
Maria); „S-a arătat în trup” – se referă la Naşterea din Fecioară; „S-a văzut de îngeri” -
nu putem spune la care momente îngerii au contemplat ceea ce se întâmpla cu Hristos (ei
au fost martori la ceea ce se întâmpla cu El - de la Naştere şi până la Înălţare). Pentru
îngerii înşişi, Dumnezeu îşi dezvăluie tainele Sale în Hristos.
În capitolul al patrulea este vorba despre învăţătorii mincinoşi care opreau de la
căsătorie şi de la unele bucate (vers. 3). În versetul 5, Apostolul spune că tot ceea ce a făcut
Dumnezeu se sfinţeşte prin Cuvântul Său şi prin rugăciune (vezi ritualul liturgic al
Tainelor). Aceste lucruri trebuie spuse de Timotei credincioşilor săi: Punându-le pe acestea
înaintea fraţilor, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei
învăţături căreia i-ai urmat (1 Tim 4, 6).
Truda slujitorilor lui Hristos nu e în zadar, căci ei şi-au pus nădejdea în
Dumnezeu cel viu, Care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor
(vers. 10).
În versetul 14 Sfântul Pavel spune: Nu nesocoti harul care este întru tine, care ţi s-a
dat prin profeţie cu punerea mâinilor preoţimii. Patriarhul Justin Moisescu (în Ierarhia
Bisericească în Epoca Apostolică, Craiova, 1955) traduce cu: „ceata mai marilor preoţilor”. În
27
Vulgata avem prezbiterium în sensul de „un cerc conducător al Bisericii” sau „organul
colectiv de conducere al unei Biserici locale”.
[τῶν χειρῶν τοῦ πρεσβυτερίου - „punerea mâinilor preoţiei” sau „punerea mâinilor
hirotoniei”]. Timotei a primit un har special printr-o taină (pe care nu o primea oricine).
În 2 Timotei 1, 6 este vorba de aceeaşi taină a hirotoniei. În acea vreme se practica „punerea
mâinilor” pentru mai multe misiuni sau acte: punerea mâinilor prin care se dădea Duhul
Sfânt (mirungerea de astăzi), punerea mâinilor pentru consacrarea la misiune, punerea
mîinilor pentru vindecarea cuiva etc.
În textul nostru este vorba de: „punerea mâinilor tainei preoţiei”. Sensul cel mai
evident este cel adevărat. În versetul 16 Sfântul Apostol Pavel îi recomandă lui Timotei să
ţină aprins harul pe care l-a primit. Harul primit de slujitorul lui Hristos la hirotonie nu
trebuie tratat cu indiferenţă, cu nepăsare. Misiunea lui Timotei este aceea de a-i învăţa pe
oameni: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătura ta; stăruie în ele, căci făcând aceasta te vei mântui
- şi pe tine, şi pe cei ce te ascultă (1 Tim 4, 16).
În capitolul cinci Sfântul Apostol Pavel se referă la datoriile faţă de alţii. Mai întâi
se referă la bătrâni (vers. 1-2), apoi, în versetele 3-16 se referă la văduve. Sunt trei categorii
de văduve:
- „cele cu adevărat văduve" adică văduvele care nu au pe nimeni, sau „văduvele
consacrate slujirii Bisericii” - acestea sunt văduve cu un statut special în Biserică. Acestea
trebuie să aibă cel puţin 60 de ani şi să fi fost soţia unui singur bărbat.
Acestea cad în grija comunităţii. În concepţia Sfântului Pavel văduvia înseamnă
dedicarea pentru întreaga viaţă curăţiei şi postului;
- „văduvele care au pe cineva în familie" - acestea trebuie întreţinute de familia
lor;
- „Văduvele tinere”. Faţă de acestea, Timotei trebuie să-şi manifeste rezerve şi să
se ferească de ele. Să nu le accepte cu un statut special în Biserică.
În versetele 17-20 Sfântul Apostol Pavel se referă la preoţi [πρεσβύτερoι]. În acest
text termenul îi desemnează pe clericii hirotoniţi, în general. În versetele 19-20 Sfântul
Pavel se referă la preoţii care greşesc, iar în versetul 22 îl îndeamnă pe Timotei să nu-şi
pună mâinile în grabă peste nimeni: Nu-ţi pune degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face
părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat.
Din versetul 23 ne dăm seama că Timotei exagera cu asceza, deşi (se pare) suferea
de stomac. Sfântul Pavel îi face îndemnul de a folosi puţin vin (Plutarh afirma despre vin
că „este băutura cea mai obişnuită şi cel mai plăcut dintre medicamente"; Platon în Legile
28
menţionează că vinul era folosit adesea ca medicament; în Talmud în tratatul Nedarim cap.
9 paragraful 8 este scris: „vinul este bun pentru pântece"). Prin această recomandare
făcută lui Timotei, Sfântul Pavel se arată moştenitorul tradiţiei sapienţiale ebraice, dar,
atenţie, el nu recomandă băutura şi beţia.
În versetele 24-25 se referă la un alt subiect (se pare că este vorba de unii oameni
care au călcat legile morale).
În capitolul şase versetul 1, Sfântul Pavel se referă la sclavi, îndemnându-i să-i
socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea. Timotei este îndemnat să promoveze
virtuţiile. În versetul 10 Sfântul Pavel se referă la „iubirea de arginţi”, care este rădăcina
tuturor relelor, iar în versetul 11 dă o listă de virtuţi: dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea,
răbdarea, blândeţea.
Apare din nou în versetul 12 expresia: „lupta cea bună a credinţei”, iar în versetul
15 Iisus e numit „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" ca şi în Apocalipsă unde
acestă titulatură este utilizată de două ori (Apoc 17,14 și 19,16). Urmează un îndemn
pentru cei bogaţi în veacul de acum (vers. 17).
În final (vers. 20-21a) Sfântul Apostol Pavel dă un imperios îndemn la ferirea de
erezie. Epistola se încheie cu o scurtă binecuvântare:
„Harul fie cu tine ! Amin."
29
1.9. EPISTOLA CĂTRE TIT

(Epistolă pastorală scrisă la Roma în anul 65 d.Hr.)
1.9.1. Bibliografie
MARCU, pr. prof. dr.Grigorie, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit, introducere
și comentariu, Sibiu, 1947;
MARCU, pr. prof. dr. Grigorie, „Însemnătatea Epistolei Sfântului Apostol Pavel
către Tit”, Mitropolia Ardealului, XIII (1968), nr. 4-6, pp. 272-277;
VERZAN, pr. Sabin, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Tit. Introducere, traducere,
comentariu și teologie, Editura IBMBOR, București, 1994.
Se aseamănă foarte mult cu Epistola I către Timotei. Ele au fost scrise aproape în
aceeaşi vreme (toamna anului 65 d.Hr.).

I. Îndatoririle lui Tit ca păstor 1, 5-16
1. alegerea şi hirotonia preoţilor 1, 5-9
2. opoziţia faţă de învăţătorii mincinoşi 1, 10-16
II. Sfaturi şi îndemnuri 2, 1 - 3, 11
1. conduita creştină în Biserică 2, 1-10
(temeiul dogmatic al acesteia) 2, 11-15
2. conduita creştinilor în lume 3, 1-2
(temeiul dogmatic al acesteia) 3, 3-7
3. sfaturi personale către Tit 3, 8-11
Încheiere 3, 12-15
Adresa şi salutarea sunt de o solemnitate deosebită. Misiunea Sfântului Pavel este

de a conduce pe cei aleşi, prin propovăduirea sa, pe calea credinţei până ce vor ajunge la
30
viaţa veşnică. În versetul 3, Dumnezeu e numit Mântuitorul nostru (vezi 1 Tim 2,3). În
continuare, Sfântul Pavel îi aminteşte lui Tit pentru ce l-a lăsat în Creta (vers. 5). Sunt cel
puţin două motive:
- acela de a organiza Biserica;
- îndatorirea de a predica Evanghelia lui Hristos;
În versetul 7 şi urm. sunt date calităţile (criteriile) pentru selecţionarea clerului.
În versetul 9 Sfântul Apostol Pavel spune că Tit trebuie să fie strâns legat „de
cuvântul cel vrednic de crezare al învăţăturii...”. De ce această exigenţă?, o spune în
versetul 10: Pentru că sunt mulţi nesupuşi, grăitori în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea-
împrejur. Apostolul citează în continuare un poet cretan: Cretanii sunt pururea mincinoşi,
fiare rele, pântece leneşe (este vorba de Epimenides - secolul VI î. Hr.).
Cretanii au fost mari iubitori de libertate, de aceea turcii au avut dificultăţi în a-i
stăpâni. În acest text apare celebrul paradox al mincinosului: „Un mincinos care spune că
minte, minte şi când spune că minte sau nu minte?" Epimenides e mincinos? Minte când
spune că „cretanii sunt pururea mincinoşi”?
Se pare că Sfântul Apostol Pavel dă credibilitate acestei mărturii, spunând că:
„Mărturia aceasta este adevărată” (vers. 13).
În capitolul 2 versetul 1 apare din nou expresia „învăţătura sănătoasă”, iar în
versetele următoare urmează sfaturi şi îndemnuri pentru bătrâni şi arată cum trebuie să
fie aceştia: „sănătoşi în credinţă” şi „cumpătaţi” (vers. 2). Bătrânele să aibă „în înfăţişare
sfinţită cuviinţă” (vers. 3) [bătrânii trebuie să depăşească teribilismul tinereţii]. „Cele
bătrâne să înţelepţească pe cele tinere” (vers. 4). În versetul 6, Sfântul Pavel se referă la
tineri şi arată că aceştia trebuie să fie „cumpătaţi”, iar în versetul 7 îi spune lui Tit să se
ofere el însuşi „pildă de fapte bune”. În versetele 11-13 avem temeiul dogmatic pentru
conduita creştinilor în Biserică, iar versetul 14 cuprinde un fragment dintr-o mărturisire
de credinţă: Cel Ce pe Sine S-a dat pentru noi că să ne răscumpere din toată fărădelegea şi să-Şi
curăţească Sieşi popor ales, râvnitor de fapte bune.
În capitolul 3, Sfântul Pavel se referă la conduita creştinilor în lume (în primele
două versete) şi dă fundamentul dogmatic al acestei atitudini (exemplul lui Hristos - vers.
4-5). În versetul 5 este vorba despre Botez, pe care Sfântul Pavel îl numeşte: „baia naşterii
din nou”.
În versetele 8-11, se cuprind sfaturi personale adresate lui Tit. Sfântul Pavel atrage
din nou atenţia asupra păstrării credinţei curate (este pomenit „omul eretic”). Această
31
expresie apare numai aici cu referire clară la cei ce proferează alte învăţături decât cele
adevărate.
Urmează încheierea Eeistolei (vers. 12-15), unde Sfântul Pavel îi cere lui Tit să
meargă la Nicopole (în Ilyric), căci acolo s-a hotărât să ierneze. Probabil că este vorba de
iarna anului 65 d.Hr. E pomenit Apollo şi Zenas. Acesta din urmă era avocat (de ce avea
Sfântul Pavel nevoie de Zenas? Se aştepta la o nouă arestare? Se aştepta oare la o nouă
confruntare cu Legea?). Harul fie cu voi cu toţi! Amin.
32
1.10. Epistola a II-a către Timotei

(Epistolă pastorală scrisă la Roma în anul 66 d.Hr.)
1.10.1 Bibliografie
SÂRBU, pr. prof. Gheorghe, „Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către
Timotei, teză de doctorat (I)”, în Studii Teologice XXXVIII (1986), nr.
2, pp. 39-91; (II), nr. 3, pp. 11-51; (III), nr. 4, pp. 21-65; (IV), nr. 5, pp.
11-83; şi (V), nr. 6, pp. 15-83.

Rugăciunea de mulţumire 1, 3-5
I. Îndemn la răbdarea suferinţei pentru Hristos 1, 6 - 2, 13
1. despre mărturisirea fără frică a credinţei 1, 6-14
2. prietenii adevăraţi şi prietenii falşi 1, 15-18
3. acceptarea suferinţei pentru Hristos 2, 1-13
II. Învăţătorii mincinoşi 2, 14 - 4, 5
1. îndemnuri şi sfaturi adresate episcopului Timotei 2, 14-19
2. sfaturi personale 2, 20-26
3. „zilele din urmă” 3, 1-17
4. îndemn solemn adresat lui Timotei 4, 1-5
Încheiere 4, 6-22
1. „Testamentul Sfântului Apostol Pavel” 4, 6-8
2. instrucţiuni personale 4, 9-18
3. salutări nominale 4, 19-22

Adresa epistolei seamănă foarte mult cu cea din 2 Corinteni şi Coloseni. Epistola e
adresată lui Timotei: „iubitului fiu” (vers. 2) - vezi 1 Timotei 1, 2. În rugăciunea care
urmează, Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ucenicul său Timotei. Din
aceste două epistole şi nu numai, aflăm că Timotei îi era foarte drag Sfântului Pavel. Îi
aminteşte lui Timotei de creşterea pe care a primit-o de la bunica sa Loida şi de la mama
sa Eunichi.
33
În versetul 6 îi cere să reînsufleţească harul care este în el. Orice har primit trebuie
ţinut aprins, deoarece harul lui Dumnezeu nu lucrează în mod automat şi independent
faţă de voinţa celui care îl posedă. Poţi fi preot hirotonit şi harul să nu lucreze prin tine.
Preotul are într-adevăr har, dar trebuie să-l facă lucrător (trebuie să-l ţină aprins). La fel
stau lucrurile şi cu harul pe care credinciosul îl primeşte la Botez. Hristos nu ia înapoi
ceea ce a dat odată. Harul rămâne latent în fiinţa celui botezat sau hirotonit.
În versetul 6 începe partea I a epistolei: „Îndemn la răbdarea suferinţei pentru
Hristos”. Apare din nou expresia „prin punerea mâinilor mele” pentru a desemna taina
Hirotoniei. Prima secţiune a acestei părţi tratează o problemă prezentă peste tot în
pastorale, anume „mărturia credinţei”, chiar cu riscul pătimirii pentru Hristos. Apostolul
este întemniţat şi îl îndeamnă pe ucenicul său să pătimească (dacă e cazul) pentru Hristos.
În versetele 15-18 este vorba despre „prietenii adevăraţi şi prietenii falşi”. Fighel
şi Ermoghen s-au lepădat de Sfântul Pavel. Onisifor în schimb este lăudat. Din text ar
putea reieşi că Onisifor murise în preajma apostolului: Domnul să aibă milă de casa lui
Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat; dimpotrivă, de îndată
ce-a venit în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit. Să-i de-a Domnul ca în ziua aceea să
afle milă de la Domnul... Avem în acest text un temei al rugăciunii pentru cei adormiţi.
Onisifor era originar din Efes. Apostolul Pavel îi încredinţează lui Timotei casa lui
Onisifor.
În capitolul 2 versetele 6-14 Sfântul Pavel vorbeşte despre acceptarea suferinţei
pentru Hristos. În versetul 2 avem un temei dogmatic pentru Sfânta Tradiţie: şi cele ce-ai
auzit de la mine în faţa multor martori, pe acestea încredinţează-le unor oameni credincioşi care
vor fi destoinici să-i înveţe şi pe alţii.
Cel care suferă pentru Hristos este comparat pe rând cu ostaşul, atletul şi
plugarul. Ca temei al suferinţei pentru Hristos apostolul spune că Iisus Însuşi a suferit şi
suferă şi acum. În versetele 11-12 avem din nou un fragment de imn baptismal: Vrednic de
crezare este cuvântul: Dacă împreună cu El am murit, împreună cu El vom şi via; dacă răbdăm,
împreună cu El vom şi împărăţi; dacă-L tăgăduim, şi El ne va tăgădui (cf. Mc 8, 38). Botezul
operează în fiinţa celui ce-l primeşte o moarte şi o înviere reală împreună cu Iisus Hristos.
În versetul 13, Sfântul Pavel se referă la cei care nu sunt credincioşi lui Hristos,
apoi se referă la eretici (pericolul cel mai mare pentru Biserică în epoca respectivă). Aceştia
spuneau că „învierea” s-a şi petrecut (ei se refereau la învierea de obşte). Apostolul spune
despre ei că sunt ca: „vasele de necinste dintr-o casă”.
34
În capitolul 3 Sfântul Pavel îl atenţionează pe Timotei că vor veni vremuri grele

(vers. 1), iar în versetele 2-5 dă o listă de păcate care vor caracteriza pe oamenii vremurilor
din urmă. Sfântul Pavel insistă din nou pe păstrarea credinţei adevărate şi vorbeşte despre
eretici: „cei ce mereu învaţă şi niciodată nu pot ajunge la cunoaşterea adevărului" (vers.
7). Ereticii sunt cei care strică unitatea comunitară. Sunt pomeniţi: Iannes şi Iambres, cei
care, potrivit Tradiţiei, sunt vrăjitorii egipteni care s-au opus lui Moise în faţa lui Faraon
(vezi Targumul ierusalimitean la Ieşire 7, 11).
Prigoana ţine de condiţia firească a ucenicului lui Hristos, în schimb prigonitorii
îşi vor afla pedeapsa.
În versetul 16 avem un text care a devenit clasic cu privire la inspiraţia Sfintei
Scripturi: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre dare de învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare, spre deprinderea cea întru dreptate.
În capitolul 4 (primele 5 versete) Sfântul Pavel îi dă lui Timotei un îndemn
stăruitor la propovăduirea învăţăturii şi la păstrarea ei cu fermitate. Cei cu
responsabilităţi în comunitatea creştină vor da socoteală de modul în care propovăduiesc
şi apără credinţa. În versetul 3 apare din nou expresia: „învăţătura sănătoasă”. Apostolul
subliniază încă o dată datoria lui Timotei de a păstra curată învăţătura. Biserica nu poate
„cocheta” cu erezia. Sfinţii Ciprian şi Tertulian spun: „Nici sângele martirilor nu spală
păcatul ereticilor”.
1.10.4. Pericopa 2 Timotei 4, 6-8 constituie ceea ce numim: „Testamentul

Sfântului Apostol Pavel"
Putem suprima ghilimelele, deoarece pericopa conţine realmente un testament.
Apostolul Pavel se afla în preajma trecerii din lumea aceasta. E convins că s-a luptat „lupta
cea bună” (vers. 7), că şi-a „împlinit călătoria” şi că „a păzit credinţa”. E convins că
Dreptul Judecător îi va da cununa dreptăţii şi nu numai lui, ci şi tuturor celor care au iubit
arătarea Lui (vers. 8). E vorba de arătarea lui Dumnezeu în lume prin întruparea Fiului.
Sfântul Apostol Pavel nu mai spera să scape cu viaţă din închisoarea în care se
afla (cum spera să scape în prima captivitate). E convins că această întemniţare va sfârşi
în moarte, dar are conştiinţa că a făcut ceea ce trebuia.
În versetul 9 îl roagă pe Timotei să vină la el cât mai curând, iar în versetul 11
spune că singurul său însoţitor este Luca (Marcu era şi el - ca şi Timotei - departe). Îi cere
lui Timotei să-i aducă mantia (vers. 13 - τὸν φαιλόνην -). După datele pe care le avem se
pare că Sfântul Pavel era închis la Roma.
35
În versetul 14 este pomenit un oarecare Alexandru arămarul, care i-a făcut

apostolului mult rău (se pare că el este cel care l-a denunţat pe Sfântul Pavel).
Dacă a scăpat odată din închisoare a fost voia Domnului cu el şi s-a petrecut
aceasta pentru ca să-şi poată desăvârşi opera. Acum însă, nu mai spera să scape cu viaţă.
Sfântul Pavel s-a împăcat cu gândul morţii. Transmite salutări Priscilei şi soţului ei şi casei
lui Onisifor. Îi cere lui Timotei să vină la el înainte de începutul iernii.
„Când a fost martirizat Sfântul Apostol Pavel?” Sunt două ipoteze: una susţine
iarna anului 66/67, iar alta 63/64. După Eusebiu de Cezareea, Sfântul Apostol Pavel a
murit în anul 67 d.Hr. în timpul persecuţiei lui Nero: „Se istoriseşte că pe vremea domniei
lui (Nero), însuşi Pavel a fost decapitat şi că probabil şi Petru a fost răstignit şi că această
ştire a fost întărită de numele lui Petru şi al lui Pavel care până azi e legat de cimitirul
roman care poartă numele lor”. „Că amândoi au suferit în acelaşi timp martirajul ne-o
spune şi Dionisie, episcopul Corintului, în epistola sa către romani, unde afirmă: De aceea
şi voi v-aţi unit întreolaltă prin aceeaşi învăţătură cu care au fost întărite de către Petru şi
Pavel Bisericile din Roma şi cea din Corint. Căci amândoi au sădit această învăţătură şi în
Corintul nostru, propovăduindu-ne în acelaşi fel în Italia şi suferind totodată aceeaşi
moarte de martir" (cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, Cartea a doua paragraful
25).
Fericitul Ieronim în De viris illustribus paragraful 12 face precizarea că Sfântul
Apostol Pavel a suferit martiriul la doi ani după moartea lui Seneca. În Analele lui Tacitus
se spune că Seneca a murit în anul 65 d. Hr.
Sfântul Clement Romanul, în 1 Corinteni 5, 7, afirmă: „Pavel a primit premiul
răbdării, purtând de şapte ori lanţuri, fiind izgonit şi lovit cu pietre; fiind propovăduitor
atât în răsărit cât şi în apus, a primit slava strălucită a credinţei lui; învăţând dreptatea în
toată lumea şi ajungând până la marginile Apusului, a suferit mucenicia sub egumeni. Şi
aşa, s-a despărţit de lumea aceasta şi s-a dus în locul cel sfânt, fiind cea mai mare pildă de
răbdare” (cf. Scrierile Părinţilor Apostolici). Clement Romanul spune că Apostolul Pavel a
murit ca martir sub egumeni; Nero fiind în Ahaia într-un turneu cu scop artistic a lăsat
conducerea imperiului unui triumvirat. Turneul lui Nero a fost în anul 67 d.Hr.
Aşadar, luăm ca dată a morţii Sfântului Pavel anul 67 d.Hr.
Epistola se încheie cu o binecuvântare scurtă:
Harul fie cu duhul tău ! Harul fie cu voi ! Amin.
36
2. EPISTOLELE SOBORNICEŞTI – o perspectivă generală
2.1. Preliminarii
În decursul formării Canonului Noului Testament, Epistolele: Iacov, 1 şi 2 Petru, 1,

2 şi 3 Ioan, precum şi Epistola lui Iuda au ajuns să fie grupate sub titlul generic de „Epistole
catolice” (sau soborniceşti). Titul de „catolic” (καθολική), care înseamnă „universal”, „a
toată lumea”, sugerează faptul că ele au fost adresate unor comunităţi creştine mai mari
decât celelalte cărţi din Noul Testament care au fost adresate unor persoane sau unor
comunităţi locale. Excepţie de la această regulă sunt epistolele 2 şi 3 Ioan (2 Ioan e adresată
unei comunităţi, şi 3 Ioan este adresată unei persoane) – dar prin asociere cu 1 Ioan au
intrat şi ele în această categorie. 1 Ioan a fost numită „catholică” încă de la sfârşitul
veacului al II-lea de scriitorul antimontanist Apollonius (Eusebiu de Cezareea, Istoria
Bisericească, V, XVIII, 5, PSB 13, p. 209). Origen foloseşte acest titlul pentru epistolele lui
Ioan, Petru şi Iuda, dar şi pentru epistola lui Barnaba. Clement Alexandrinul amintind de
epistola trimisă de Sinodul Apostolic de la Ierusalim (FA 15, 53), o numeşte pe acesta
„epistola catolică a tuturor Apostolilor”. Eusebiu al Cezareei numeşte, în sec. al IV-lea,
aceste Epistole „catolice (soborniceşti)”, iar contextul în care o face sugerează că această
denumire era de mult timp uzitată în comunitatea creştină (Eusebiu de Cezareea, Istoria
Bisericească, II, XXIII, 24, PSB 13, p. 95).
În Apus, aceste epistole au purtat şi numele de epistulae canonicae. Unii au
considerat că acestă denumire se datorează faptului că au fost acceptate ceva mai târziu
în canonul Noului Testament.
În lumea anglofonă ele sunt numite îndeobşte „General Epistles” – şi sunt asociate,
uneori, cu epistola către Evrei. În spaţiul german sunt uneori numite „Kirchenbriefe” sau
„Katholishen Briefe”. Titlul de „Kirchenbriefe” – „Epistole bisericeşti” – sugerează
caracterul universal, dar şi pe cel pastoral al scrierilor din acest corpus.
Dacă epistolele pauline sunt numite după numele destinatarilor acestora,
epistolele soborniceşti, ca şi Sfintele Evanghelii, poartă numele autorilor. Practic, cu
excepţia cărţii Faptele Apostolilor şi a Apocalipsei, toate celelalte cărţi din canonul Noului
37
Testament poartă numele fie al autorilor, fie pe cel al destinatarilor, epistolele soborniceşti
încadrându-se în prima categorie.
Poziţia acestui corpus de şapte epistole în canonul Noului Testament nu a fost
întotdeauna cea de astăzi. Astfel, în multe manuscrise vechi, ele sunt aşezate imediat după
cartea Faptele Apostolilor (aşa în codicii A, B, C, în traducerea siriacă Peşita, la Sf. Atanasie
cel Mare în a sa Epistola festivă – PG 26, 117u, 1437). Această tradiţie se poate vedea şi într-
una din vechile traduceri româneşti ale Noului Testment. Este vorba de Noul Testament de
la Bălgrad (1648) care plasează epistolele soborniceşti imediat după cartea Faptele
Apostolilor. Una din explicaţiile posibile pentru această poziţionare este cronologia
autorilor Noului Testament. Dacă autorii epistolelor soborniceşti sunt Sfinţii Apostoli
Ioan şi Petru, împreună cu Iacov şi Iuda (fraţii Domnului), cum transmite tradiţia
bisericească, atunci aceştia L-au cunoscut pe Hristos mai devreme decât Sf. Apostol Pavel
– care Îl întâlneşte pe drumul Damasului (FA cap. 9). Ordinea actuală apare în Canonul
Canonul Muratori, la Eusebiu de Cezareea, Sf. Grigorie de Nazianz ş.a., iar după prima
ediţie a Noului Testament a lui Erasmus (1516), această ordine s-a păstrat în majoritatea
ediţiilor critice şi traducerilor moderne.
Nici ordinea internă a acestor şapte epistole nu este întotdeauna aceeaşi. Biserica
Romano-Catolică aşează în fruntea listei epistolele 1 şi 2 Petru, din raţiuni uşor de înţeles.
Totuşi, ordinea care este în majoritatea manuscriselor şi pe care o redau şi ediţiile critice
moderne este foarte veche, mărturisită încă din sec. IV. Probabil că ea este inspirată din
textul din Galateni 2, 9, unde Iacov (fratele Domnului), Chefa (Petru) şi Ioan sunt amintiţi
ca „stâlpi ai Bisericii”. Aşadar, există o bază biblică pentru ordinea internă a epistolelor
soborniceşti.
2.2. Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov
2.2.1. Bibliografie selectivă

ΑΓΟΥΡΙΔΗΣ, Σάββας, ‘Υπόμνημα εἰς τὴν ἐπιστολὴν τοῦ ἁγίου Ἰακώβου, Αtena,
1956;
BAUCKHAM, Richard, James, (New Testament Readings), London: Routledge,
1999;
DAVIDS, Peter H., The Epistles of James. A Commentary on the Greek Text, coll.
NIGTC, Grand Rapids, Michigan: Eerdmans, 1982;
HARTIN, Patrick J., James, Sacra Pagina Series 14, Collegeville, Minnesota:
Liturgical Press, 2003;
38
MARCU, Pr. Prof. Dr. Grigorie, „Actualitatea Epistolei Sf. Iacov”, în Mitropolia
Ardealului, nr. 1-2/1957, pp. 26-52;
MARTIN, Ralph P., James, World Biblical Commentary 48, Waco, Texas: Word
Books, 1988;
MIHOC, Lect. Dr. Daniel, „Introducere în studiul Epistolei Sfântului Iacov”, în vol.
Aurel Pavel şi Nicolae Chifăr (coord.), Voi pune înainte Ierusalimul
ca început al bucuriei mele, Sibiu: Andreiană, 2018, pp. 458-488;
MIHOC, Pr. Ioan, Studii asupra Epistolei Sfântului Iacov, Sibiu: Agnos, 2019;
TODORAN, Pr. Simeon, Epistola Sf. Iacov. Introducere, traducere şi comentariu,
Bucureşti, 1997;
VIEZUIANU, Dumitru, „Îndreptarea după Epistolele pauline şi după Epistola
Sfântului Iacov”, în Studii Teologice, nr. 5-8/1977, pp. 506-515;
ZAMFIR, Modest, „Actualitatea Epistolei Sf. Iacob”, în Mitropolia Ardealului, nr. 10-
12/1980, pp. 873-877.
2.2.2. Autorul
În adresa de la început, autorul se prezintă pe sine ca fiind: „Iacov, robul lui
Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos” (1, 1a). Numele de Iacov l-au purtat, însă, mai
multe personaje în Noul Testament:
1) Probabil cel mai cunoscut este Iacov, fratele lui Ioan şi fiul lui Zevedeu, unul din
cei 12 Apostoli. Este vorba de una din cele două perechi de fraţi pe care Hristos îi cheamă
să-L urmeze chiar de la început (Mc 1, 16. 19; cf. Mt 4, 21). Iacov şi Ioan fratele său, sunt
numiţi în evanghelia Sfântului Marcu „Boanerghes” = „fiii tunetului” (Mc 3, 17). Acest
Iacov împreună cu fratele său Ioan şi cu Sf. Ap. Petru au făcut parte din cercul cel mai
intim al Mântuitorului, doar ei fiind prezenţi la învierea fiicei lui Iair (Mc 5, 37), la
Schimbarea la Faţă (Mc 9, 2) şi la agonia din gădina Gheţimani (Mc 14, 33). Sf. Luca ne
spune că acest Iacov a fost omorât cu sabia de către Irod Agripa I (FA 12, 2). Acest
eveniment este datat de istorici în jurul anului 44 d.H. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în
fiecare an la data de 30 aprilie;
2) Iacov a lui Alfeu este un alt Apostol din cei 12 cu acelaşi nume (Mt 10, 3; Mc 3,
18; Lc 6, 15; FA 1, 13). Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la data de 9 octombrie;
3) Un Iacov mai puţin cunoscut apare doar în scrierile Sfântului Luca ca tatăl
apostolului Iuda (nu Iscarioteanul). Apostolul Iuda de care este vorba aici este numit
Tadeu de către Matei şi Marcu (Lc 6, 16; FA 1, 13);
39
4) Iacov, „fratele Domnului” (vezi FA 15; Gal 2). Acesta este primul episcop al
Ierusalimului şi autorul epistolei care îi poartă numele. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte
în fiecare an la data de 23 octombrie.
2.2.3. Planul
Adresă şi salutare (1, 1)

Rostul încercărilor (1, 2-4)
Importanţa înţelepciunii şi obţinerea ei (1, 5-8)
Săraci şi bogaţi (1, 9-11)
Ispitele nu vin de la Dumnezeu (1, 12-15)
Naşterea din nou (1, 16-18)
Împlinirea cuvântului (1, 19-27)
Discriminarea bazată pe statutul social (2, 1-13)
Credinţa şi faptele (2, 14-26)
Stăpânirea limbii (3, 1-12)
Adevărata înţelepciune (3, 13-18)
Cauzele neînţelegerilor şi depăşirea lor (4, 1-12)
Păcatele bogaţilor (4, 13 – 5, 6)
Îndelungă-răbdare în aşteptarea Parusiei (5, 7-11)
Îndemnuri finale (5, 12-20)
a. Despre jurământ (v. 12)
b. Atitudinea creştină în suferinţă şi în bucurie (v. 13)
c. Taina Sf. Maslu (v. 14-15)
d. Mărturisirea păcatelor şi puterea rugăciunii (v. 16-18)
e. Răsplata pentru îndreptarea celor rătăciţi (v. 19-20)
Vă rog să verificaţi notiţele de la curs pentru completarea

informaţiilor necesare pregătirii dumneavoastră pentru examen
!!!!!
De asemenea, nu uitaţi de cele două lucrări ca lectură obligatorie!
40

Suport de Curs Noul Testament (Parţial) Sem II, An II, TP-Did. - 2019-2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Noul Testament (Parţial) Sem II, An II, TP-Did. - 2019-2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Noul Testament Anul II, sem.

II – 1-2 Tesaloniceni, Epistolele pastorale şi Epistolele soborniceşti – parţial

Epistola I către Tesaloniceni

1. Introducere: Cetatea Tesalonic

În epoca apostolică, cetatea Tesalonic număra aproape 100.000 de locuitori, în

Există un larg consens între specialiștii în studiile noutestamentare în ceea ce

care se împotriveau propovăduirii Evangheliei păgânilor. Avem, în aceste versete, o

3. Sf. Pavel și comunitatea creștină din Tesalonic

sâmbete. Faptul că în 1 Tesaloniceni 5, 12 este vorba despre „întâi stătătorii” –

4. Observații privind structura epistolei

În macrostructura epistolei I către Tesaloniceni distingem ușor două părți: prima,

Adresă și salutare (1,1)

În adresă, Sfântul Apostol Pavel şi-i asociază pe Sila și pe Timotei (acesta

I. Apostolul și credincioșii tesaloniceni (2, 1-12)

II. Partea parenetică

Cei vii și cei adormiți la Parusie (1 Tes 4, 13-18)

Scenariul din versetul 16: Că la un semn poruncitor, la glasul arhanghelului şi întru

Epistola a II-a către Tesaloniceni

(Beati) THEODORETI episcopi Cyrensis, Interpretatio Epistolae II ad

Corpus-ul paulin păstrează şi o a doua epistolă către Tesaloniceni, care a fost

contestată. Prin urmare, problema autenticității acestei Epistole trebuie încadrată în

Așa cum se poate constata, toate argumentele se bazează pe observații ce țin de

5) Existenţa „semnăturii” pauline din 2 Tesaloniceni 3, 17 trebuie pusă în legătură

2) Compararea unor termeni, și a temelor teologice din epistola 2 Tesaloniceni cu

2. Data, locul, timpul și motivele redactării

Adresă și salutare (1, 1-2)

1. Răsplătirea finală (1, 5-10)

4. Cuprinsul Epistolei (scurtă interpretare)

În adresa epistolei sunt asociați Sila și Timotei. Urmează obișnuita rugăciune de

1.3. Caracteristici comune celor trei Epistole Pastorale

1.4. Autenticitatea Epistolelor Pastorale

În sprijinul opiniei lor, contestatarii epistolelor pastorale promovează ideea că

1.5. Erorile combătute în Epistolele Pastorale

Acești critici ne asigură că erorile din Pastorale ar fi caracteristice gnosticismului

1.6. Organizarea bisericească

Contestatarii paternităţii pauline a epistolelor Pastorale susţin că organizarea

Bisericii din Efes”, iar în versetul 28 îi numeşte „episcopi”. În Filipeni 1, 1 pluralul

1.7. Stilul şi vocabularul Epistolelor Pastorale

În ceea ce priveşte stilul şi vocabularul epistolelor Pastorale, obiecţiunea are mai

1.8. EPISTOLA I CĂTRE TIMOTEI

1.8.2. Planul Epistolei

Adresă şi salutare 1, 1-2

II. Instrucţiuni pentru păstorirea Bisericii 2, 1 - 3, 16

1.8.3. Cuprinsul Epistolei

În versetul 11, Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru chemarea sa la

1.9. EPISTOLA CĂTRE TIT

1.9.2. Planul Epistolei

Adresă şi salutare 1, 1-4

1.9.3. Cuprinsul Epistolei

Adresa şi salutarea sunt de o solemnitate deosebită. Misiunea Sfântului Pavel este

1.10. Epistola a II-a către Timotei

1.10.2. Planul Epistolei

Adresă şi salutare 1, 1-2

1.10.3. Cuprinsul Epistolei

În capitolul 3 Sfântul Pavel îl atenţionează pe Timotei că vor veni vremuri grele

1.10.4. Pericopa 2 Timotei 4, 6-8 constituie ceea ce numim: „Testamentul

În versetul 14 este pomenit un oarecare Alexandru arămarul, care i-a făcut

Harul fie cu duhul tău ! Harul fie cu voi ! Amin.

2. EPISTOLELE SOBORNICEŞTI – o perspectivă generală

În decursul formării Canonului Noului Testament, Epistolele: Iacov, 1 şi 2 Petru, 1,

2.2. Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov

2.2.1. Bibliografie selectivă

Adresă şi salutare (1, 1)