Sunteți pe pagina 1din 4

SINODUL UNIONIST DE LA FERRARA-FLORENȚA

La începutul secolului al XV-lea, atât papalitatea cât și Imperiul Bizantin treceau prin
mari dificultăți. Papalitatea se confrunta cu lipsa de autoritată cauzată de marea schismă papală și
sinoadele conciliariste, iar Bizanțul cu un iminent atac turcesc asupra Constantinopolului.
În acest context s-a demarat o nouă rundă de negocieri în scopul reunificării Bisericilor.
Relațiile politice și bisericești dintre Răsărit și Apus erau foarte încordate. Răsăritenii nu mai
credeau că ar putea fi tratați ca frați și ajutați ca atare după ce se confruntaseră de atâtea ori cu
tendințele de cucerire și de expansiune politică și economică din partea Apusului. La rândul lor,
apusenii, cunoscând o evidentă dezvoltare economică față de Răsăritul creștin care a avut de
suferit de pe urma atacurilor tătarilor (1241) și a expansiunii turcești, ajunseseră la conștiința
superiorității și a autosuficienței, încât nu-i mai interesau grecii schismatici. Papalitatea urmărea
să-și întărească puterea lumească și trata problema unirii religioase doar din perspectiva
supunerii Bisericii răsăritene scaunului papal.
Cea mai importantă etapă a discuțiilor privind organizarea unor sinoade unioniste a avut
loc în timpul basileilor Manuel al II-lea (1391-1425) și Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448).
În contextul expansiunii turcilor în Europa, dar mai cu seamă după înfrângerea de la Nicopole
(25 septembrie 1396), timp de doi ani (între sfârșitul lui 1399 și 1402) Manuel al II-lea s-a aflat
în vestul Europei unde a negociat unirea în schimbul ajutorului militar din partea apusului. Însă
împăratul s-a întors din Occident fără rezultate semnificative. Pentru salvarea Constantinopolului
și unirea Bisericilor, împăratul Manuel al II-lea Paleologul, la rugămintea împăratului Sigismund
I al Germaniei (1410-1437) a trimis în februarie 1418, la sinodul de la Konstanz, în sudul
Germaniei, o delegație bizantină. Această delegație bizantină condusă de Grigorie Țamblac,
mitropolitul Kievului, a prezentat sinodalilor un program în 36 de puncte (din păcate pierdut),
care conținea între altele varianta bizantină privind demararea tratativelor de unire. Acest
program nu a fost discutat la Konstanz întrucât sinodalii erau preocupați în mod deosebit de
înlăturarea schismei papale, așa încât au decis să revină asupra lui la sinodul ce urma să se țină
peste cinci ani.
Ideea convocării unui sinod ecumenic în cadrul căruia să se realizeze împăcarea dintre
cele două Biserici a fost susținut în continuare nu numai de greci ci și de papalitate. Sinodul de la
Ferrara-Florența a fost pregătit pe parcursul a șapte ani de tratative, la sfârșitul cărora s-a ajuns la
concluzia că trebuie convocat un sinod general pentru clarificarea tuturor problemelor de factură
dogmatică și disciplinară. Ioan al VIII-lea Paleologul a reluat tratativele cu papa Martin al V-lea
1
în 1430 când a trimis o delegație bizantină în Apus. Moartea papei Martin al V-lea, în februarie
1431 a împiedicat organizarea sinodului unionist. Urmașul lui Martin al V-lea, Eugeniu al IV-lea
(1431-1449) nu putea continua pe moment tratativele unioniste deoarece se confrunta cu
conciliarismul pus din nou în valoarea de sinodul de la Basel (1431-1449). Doctrina conciliaristă
care făcea parte din planul de reformare a Bisericii catolice preconiza că singura autoritate
supremă în Biserică este conciliul general, adică adunarea tuturor credincioșilor, papalitatea
trebuind să se supună deciziilor adoptate de acest for.
Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul s-a văzut obligat să ducă tratative simultan cu
conciliul de la Basel și cu papa Eugeniu al IV-lea. Tratativele se desfășurau foarte greu. În cele
din urmă au ancorat în fața Constantinopolului două flotile, una trimisă de papa și alta de către
sinodalii de la Basel. Grecii au optat pentru continuarea tratativelor de unire cu papalitatea, cu
condiția ca cheltuielile de deplasare și cazare să fie suportate de apuseni. La 18 septembrie 1437,
prin enciclica Doctoris gentium, papa a transferat sinodul de la Basel la Ferrara în Italia,
motivând că acesta este unul dintre orașele preferate de greci. Continuarea tratativelor cu
papalitatea a fost posibilă și datorită faptului că papa Eugeniu al IV-lea (1431-1449) a schimbat
politica papală tradițională, fiind de acord cu organizarea unui sinod general în termenii ceruți de
bizantini încă de la sfârșitul secolului al XIII-lea. În viziunea Bizanțului, o astfel de adunare
bisericească trebuia să provoace o discuție liberă între Biserica Ortodoxă și cea Catolică, aflate
pe picior de egalitate, fiind exclus de la bun început ascendentul uneia dintre părți.
La sfârșitul lunii noiembrie 1437, delegația bizantină care număra 700 a plecat în Italia,
fiind întâmpinată la 8 februarie 1438 de dogele Veneției. Delegația bizantină era condusă de
împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, însoțit de fratele său, despotul Dimitrie Paleologul. Din
delegația bizantină au făcut parte ierarhi răsăriteni: patriarhul ecumenic Iosif al II-lea (care a
murit la 10 iunie 1439, în timpul desfășurării sinodului), Marcu Eugenicul, mitropolitul Efesului,
reprezentând și Patriarhia Antiohiei, Isidor, mitropolitul Kievului și Moscovei, Silvestru
Syropulos, marele eclesiarh al patriarhiei ecumenice care a scris Istoria Sinodului unionist de la
Ferrara-Florența. Dintre laici s-au remarcat Gheorghe Scholarios, secretarul particular al
împăratului (primul patriarh ecumenic sub turci).
Din partea latinilor s-a evidențiat cardinalul Iuliu Cezarini (fost legat papal și președinte
la sinodul de la Basel).
Sinodul și-a început lucrările la Ferrara, la 9 aprilie 1438, deși de la Basel au sosit puțini
sinodali, ceilalți fiind intrigați de decizia împăratului privind tratarea unirii cu papa. O comisie
formată din 10 persoane a stabilit tematica sinodului: adaosul Filioque, purgatoriul, azima și
primatul papal, cunoscute mai târziu sub denumirea punctele florentine.

2
Purgatoriul
Prima problemă discutată a fost purgatoriul, ca loc de curățire al sufletelor după moarte,
care nu se justifica pentru răsăriteni, întrucât, în eshatologia Părinților greci, decisivă pentru
starea sufletelor este judecata finală sau universală. Se amintea despre judecata particulară și
despre iertarea păcatelor ușoare ale celor morți cu nădejdea învierii în Hristos prin mijlocirea
rugăciunilor Bisericii, însă nu putea fi acceptat un loc de purificare după șablonul apusean. În
plus răsăritenii argumentau că sufletul imaterial nu putea fi curățit printr-un foc material, ci
sufletele care au păcătuit în viața pământească sunt supuse după moarte unor suferințe morale
până la judecata universală. De asemenea, ei afirmau că sufletul trebuie să pătimească împreună
cu trupul pentru păcatele săvârșite împreună. Ori acest lucru nu se poate întâmpla decât după
Înviere de obște și Judecata universală.
Dimpotrivă, latinii au susținut că îndată după moartea trupului, sufletele drepților primesc
fericirea definitivă, sufletele celor căzuți în păcate de moarte osânda definitivă, iar sufletele celor
căzuți în păcate ușoare se pot curăți de acestea printr-un foc material în purgatoriu, care este un
loc intermediar între pământ și cer, învățătură care contrazice revelația sfintei Scripturi.
După îndelungate discuții, la intervenția împăratului, grecii au admis o formulă de
compromis conform căreia sufletele drepților se bucură îndată după moarte de toată fericirea de
care sunt în stare, iar după Înviere această fericire va străluci atât de mult, încât vor străluci ca
soarele în împărăția lui Dumnezeu (cf. Matei 13, 14).
Întrucât discuțiile preliminare s-au prelungit foarte mult – în lunile iunie și iulie
discutându-se mai mult despre purgatoriu – iar de la Basel au venit 100 de sinodali, s-a decis
deschiderea oficială a lucrărilor sinodului la 8 octombrie 1438.
Adaosul Filioque
Acum va fi abordată problematica adaosului Filioque. Mai întâi a fost discutată
legitimitatea introducerii adaosului în Simbolul de credință niceo-constantinopolitan. Răsăritenii
au obiectat că interdicția dispusă de canonul 7 al Sinodului de la Efes (431) desființează
legitimitatea acestui adaos. Prin canonul 7 se interzicea sub aspră pedeapsă bisericească,
introducerea sau compunerea altui simbol de credință decât cel niceo-constantinopolitan, sau
vreun adaos sau omitere la acest simbol. La rândul lor, latinii au arătat că nu înțeleg Filioque ca
adaos ci ca explicație și de aceea nu se justifică îngrădirea autorității unui sinod în acest mod. În
ședințele următoare, grecii au arătat că Filioque nu este o simplă explicație, ci o învățătură nouă
despre purcederea Sfântului Duh introdusă de apuseni în Simbolul de credință cu îndrăzneală și
nejustificat. Între timp, împăratul a căzut de acord cu papa să transfere lucrările sinodului de la
Ferrara la Florența. Văzând că grecii nu doresc să accepte adaosul Filioque, patriarhul Iosif al II-
lea i-a chemat și pe patul de suferință i-a sfătuit să cedeze în fața latinilor. El a murit la 10 iunie
3
1439. În cele din urmă în legătură cu Filioque s-a adoptat următoarea formulă: Sfântul Duh
purcede din veșnicie din Tatăl și din Fiul ca dintr-un singur izvor și dintr-o singură suflare.
Grecii au precizat însă că prin aceasta nu se obligă să introducă adaosul Filioque în Simbolul de
credință niceo-constantinopolitan.
Problema azimei
În problema azimei s-a convenit ca fiecare Biserică să-și păstreze tradiția, respectiv la
Liturghia ortodoxă să se folosească pâine dospită, iar la missa catolică pâine nedospită sau
azimă. Învățătura apuseană despre purgatoriu a fost în final acceptată de greci, care însă nu s-au
obligat s-o mărturisească și s-o introducă în normativele dogmatice ale Bisericii răsăritene.
Problema primatului papal
Cu privire la problema primatului papal s-au purtat discuții foarte aprinse, întrucât
răsăritenii nu puteau accepta în nici un caz primatul universal cerut de papa. Formula finală
acceptată de greci a fost cea conform căreia primatul papal derivă din cel al Sfântului Petru,
succesorul său fiind papa. Papa este locțiitorul lui Hristos pe pământ, învățător și judecător al
întregii Biserici, după cum se arată în hotărârile sinoadelor ecumenice și în sfintele canoane, iar
al doilea în rang este patriarhul Constantinopolului, respectându-se pentarhia. Prin aceasta
grecii înțelegeau un primat de onoare, papa fiind considerat primus inter pares, așa cum
stabiliseră canonul 3 al Sinodului II Ecumenic, canonul 28, al Sinodului IV Ecumenic și canonul
28 al Sinodului II Trulan (Constantinopol, 691/692). Prin această formulare abilă, grecii au reușit
să evite recunoașterea primatului jurisdicțional al papei în Biserica Universală. La 14 iulie,
papa a încercat să le impună grecilor primatul jurisdicțional, întrucât nu se mulțumea doar cu un
primat onorific. Astfel, papa le-a cerut reglementarea divorțului după normativele apusene,
alegerea noului patriarh ecumenic la Roma și pedepsirea mitropolitului Marcu Eugenicul pentru
că s-a opus unirii. Răsăritenii au ținut să precizeze că acestea sunt problemele interne ale
Patriarhiei Ecumenice și ca atare trebuie reglementate după întoarcerea la Constantinopol.
La 6 iulie 1439 s-a proclamat oficial unirea dintre cele două Biserici în catedrala santa
maria del Fiore din Florența. La 12 decembrie 1452, unirea proclamată la Florența era
proclamată oficial în catedrala Sf. Sofia din Constantinopol în cadrul unei Liturghii solemne.
Sinodul de la Ferrara-Florența a fost ultima încercare de a reface unitatea bisericească pe calea
tratativelor în Evul Mediu. Acest decret nu a constituit și nu constituie un model pentru dialogul
teologic actual între ortodocși și romano-catolici.