Universitatea A.I.

Cuza Iasi-Facultatea de Teologie Ortodoxa

LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA PATROLOGIE

Recenzie la cartea Sfantul Ioan Scararul

de la Pustia egipteana la Muntele Sinaiului
JOHN CHRYSSAVGIS

Student
Solomon Gheorghe
Anul II, Pastorala, Grupa 4

1
 Volumul semnat de Parintele John Chryssavgis si tradus din limba engleza de Gheorghe
Fedorovici, a aparut la Editura Sophia, in anul 2005, traducatorul precizand ca pentru
traducerea citatelor din Scara a folosit traducerea Parintelui Dumitru Staniloae, in Sf. Ioan
Scararul, Scara, EIBMBOR, 1992, cu precizarea ca, in majoritatea cazurilor, acestea au fost
adaptate potrivit perspectivelor si accentelor cerute de autor.
Prezentul studiu are in vedere invatatura ascetica a lui Ioan si in special felul in care intelege
el fiinta umana sau, si mai précis, caracterul personal insusi. Chestiunea antropologica este una
dintre cele mai neglijate in literatura patristica clasica, care discuta in general probleme legate
de doctrina trinitara si hristologica, desi o antropologie crestina este in mod firesc implicita in
asemenea probleme si depinde de ele. Literatura ascetica ofera ocazii mai generoase si mai
concrete pentru descoperirea lumii interioare a fiintei umane decat o fac alte scrieri patristice
mai teoretice si mai discursive. Ioan Scararul, indiferent cine ar fi fost predecesorii sai egipteni
sau palestinieni si care ar fi fost influentele acestora asupra lui, este unul din cei mai importanti
autori, care ofera aprecieri de o subtilitate remarcabila in privinta vietii duhovnicesti si
sufletesti a fiintei umane.
Scara este un exceptional raspuns crestin dat maximei preluate de Socrate de la Oracolul
din Delfi:”Cunoaste-te pe tine insuti!”
Incercarile de a interpreta insemnarile Sfantului Ioan reprezinta o baza suficienta pentru o
definire si o intelegere a omului ca fiinta ralationala unica si pot fi puse sub semnul intrebarii.
In orice caz, ele ofera un raspuns problemei nesfarsite a disocierii naturii umane in fragmente,
mai mult sau mai putin autonome si guvernate de influente exterioare, Un asemenea raspuns nu
este, pentru Scararul, unul de tip teoretic, ci unul care tine mai degraba de o validitate practica.
El indica un mod de viata,-predominant sau paradigmatic monastic-mai curand decat un mod de
gandire, si totusi fara a fi pentru aceasta mai putin valid decat concluziile tratatelor de
antropologie. Nu toti au norocul sa-si inteleaga la timp inima, ca sa priceapa ce le sta cu
adevarat la inima. Retrospectiv, cele mai multe vieti arata ca un camp de batalii pierdute, ratate
ori neduse la timp, sau, poate, ca o mare batalie gresit dusa, complet alaturi de ceea ce ne fusese
cu adevarat propriu, menit ori sortit potrivit fiintei din voia divina.
Observand ca preocuparea de temelie a lui Ioan este reafirmarea integralitatii omului ca o
baza de plecare pentru intelegerea de sine, ne putem intreba daca si-a implinit acest obiectiv cu
succes si consecventa. A reusit el, de pilda, sa evite tendinta aceea care nu este nicicand departe
de ascetismul crestin superficial, potrivit careia existenta trupeasca este suspecta-nu neaparat
intr-un sens maniheist, ci intr-unul in care trupul este tolerat in sila? Ar putea exista cititori
carora Scara le-ar conveni in vederea justificarii unei reprimari a trupului si chiar a unor
trasaturi afective proprii naturii umane, in timp ce afirmatiile pozitive-in special cele despre
eros-ar putea da impresia ca sensibilitatea senzoriala a naturii umane ramane un rival periculos
si tenace, sublimat mai degraba decat confirmat si refacut.
Doua precizari se impun in aceasta privinta. Mai intai, Scararul are un stil specific, exact, si o
gandire corespunzatoare. Scrisul ii este concis, aforistic si lipsit de coordonare. Gandirea ii este

2
“dialectica”. In cuvintele lui Peter Brown: “Un indrumator pentru suflete, Ioan considerase ca
era destul daca schita o traiectorie generala, lasand rezolvarea paradoxurilor pe care le-a
presarat de-a lungul Scarii in seama experientei celor pe care-i avea in grija”. Ioan este un
maestru al ambivalentei, al afirmarii si negarii aceluiasi lucru. Este un mod de a spune ca se
poate in ambele feluri. Acesta poate fi foarte bine modul divin, in orice caz, al unui Dumnezeu
Care este atat Dumnezeu, cat si om. Indiferent de implicatii, acest mod nu presupune o
fantomatica lume paralela-paralela cu lumea noastra obisnuita-, in care cineva si-ar putea gasi
vreo scapare nihilista sau vreo artificiala suplimare. Ioan nu are nimic in comun cu acei
monahi, mizantropi feroce, care se folosesc de cel rau si de lumesc ca de un tap ispasitor
impovarat de toate lucrurile abominale de care s-au simtit ispititi sa le savarseasca ei insisi. El
este un scriitor ascetic pentru care a darui totul si a nu astepta nimic, a imbratisa toate intr-o
iubire jerfelnica, acesta este aerul respirat de Ioan al Scarii.
Aflat deja la o varsta inaintata, Ioan a primit sa scrie Scara la cererea unui alt Ioan, egumen
al manastirii Raith. Titlul original al lucrarii era “Table duhovnicesti”, dupa cum o arata multe
manuscrise-titlu derivat din paralela dintre Ioan si Moise. In cele din urma ‘’Scara”este titlul
care a prevalat. Scara consta din treizeci de trepte, iar ca adaos Ioan a mai scris un scurt tratat
intitulat Catre Pastor, in care descrie sarcinile egumenului sau ale batranului, si care este de
asemenea adresat lui Ioan de Raith. Doua aspecte inrudite trebuie avute in vedere atunci cand
citim Scara. Mai intai, ca Scara a fost scrisa anume pentru monahii dintr-un cenobium, iar apoi,
ca scrierea este relevanta si pentru laici. Toti sunt chemati sa raspunda chemarii lui Hristos la
mantuire. Iar daca formele raspunsului pot diferi in mod exterior, totusi calea propriu-zisa este
una singura. In viata duhovniceasca nu exista nicio distinctie hotaratoare intre monahi si
nemonahi: viata monahala este efectiv viata crestina traita intr-un mod special. Ioan
marturiseste ca vrea in primul rand sa relateze experienta sa personala dobandita in cei 40 de
ani petrecuti in pustia sinaita, relatare care ar trebui sa provoace o experienta similara in
randul cititorilor. Scopul este in mod vadit mai degraba unul duhovnicesc si pastoral decat
didactic si pedagogic. Ioan se retine de obicei de la a oferi indicatii detaliate despre programul
liturgic, tehnici de rugaciune, metode si program de ascesis, sau alimente de la care sa te abtii.
El nu da vreun sistem de reguli intelectuale sau morale, ci ofera in schimb o cale de initiere,
un mod de viata care, la limita, consta intr-un urcus erotic spre Dumnezeu. Ceea ce conteaza
pentru el nu sunt regulile trupesti, externe ale ascetismului ca atare, ci dispozitia interioara; nu
o supunere incapatanata fata de niste imperative etice, ci smerenia si curatenia inimii: David
nu a zis ‘’am postit”, ‘’am privegheat” sau “m-am culcat pe pamantul gol”, ci “m-am smerit si
m-a mantuit Domnul degraba”. (Ps.114,6). Scara este o lucrare existentiala, preocupata de
experienta concreta, dedicata monahilor, dar relevanta in egala masura pentru fiecare cititor,
inclusiv pentru laici, pentru oricine este hotarat sa urce pe ea. “Numai cei care o citesc intr-un
mod existential ii vor aprecia valoarea”. In ce priveste structura ei, Scara poate fi impartita in
trei parti inegale: Treptele 1-3: lepadarea de lume sau renuntarea; Treptele 4-26: viata activa
sau calea practica; si Treptele 27-30 viata contemplativa sau theoria. Partea a doua poate fi
impartita la randul ei in doua sectiuni: Treptele 4-7 cuprind cele patru virtuti cardinale-
ascultarea, pocainta, amintirea mortii si fericita intristare; Treptele 8-26 cuprind patimile si
virtutile corespunzatoare.

3
 Scara este o lucrare care reflecta o experienta directa si personala a autorului. Treapta 28-
Rugaciunea este o ilustratie a acestui fapt, chiar daca Scararul nu arata nicicand ca temeiul lui
este experiential. Tocmai aceasta ii da cartii originalitate. Totodata, cartea este si o lucrare
imbibata de traditie, o lucrare de sinteza. In acelasi timp una din cele mai originale carti ale
crestinismului antic, Scara cuprinde intr-un intreg multe fibre distincte ale traditiei anterioare.
Desigur, Ioan imprumuta material de la autorii de dinaintea lui, dar asimileaza tot ceea ce
imprumuta, fara a adera slugarnic la opinia unor autoritati. Biblia este de fapt cea pe care Ioan
o citeaza din abundenta. Plasat mai aproape de Ierusalim decat de Atena-din punct de vedere
geografiic, teologic si spiritual-Ioan vede Biblia ca pe sursa lui capitala. Indatorat in mare
masura scolii palestiniene din Gaza (inceputul secolului al VI-lea), Ioan ar putea fi vazut drept
un continuator constient sau ca un successor direct al acestei scoli de spiritualitate. Din aceasta
scoala si, prin ea, din pustia egipteana, Ioan a mostenit ideea capitala si rolul hotarator al
batranului, al duhovnicului, precum si o utilizare distincta a terminologiei evagriene. Pentru
Ioan, iubirea este virtutea de capetenie, pe cand la Evagrie gnosis este superioara iubirii. Mai
mult, prezentarea nesistematica a Scarii este o caracteristica pe care o intalnim la avva Dorotei.
Afinitatea spirituala si lingvistica a doctrinei lui Ioan cu cea a sfintilor Varsanufie si Ioan si a
ucenicului lor Dorotei poate fi gasita cu usurinta in interpretarea lor comuna a pasajului paulin
“purtati-va sarcinile unii altora” (Gal 6,2). Exista unele paralele interesante intre Ioan si
Maxim Marturisitorul (cca 580-682). Insa, cu toate ca cei doi sunt contemporani, nu exista nicio
dovada ca intre ei s-a manifestat o influenta directa. Totusi, amandoi vorbesc despre primatul
iubirii si descriu intr-un mod asemanator caracterul patimilor, al pacatului, si chiar cele doua
firi ale lui Hristos. In ciuda faptului ca deosebirile riguroase intre tipuri de teologie sunt
nerealiste, se poate spune ca Ioan a exprimat in terminologia ascetica ceea ce Maxim a formulat
in teologia dogmatica.
Se poate spune ca Ioan aseaza temelia unei noi scoli duhovnicesti, ‘’scoala sinaita’’, care in
general este limitata la Isihie. Indiscutabil, traditia sinaita ii influenteaza profund pe isihastii
secolului al XIV-lea, dar acestia nu pot fi considerati ca apartinand aceleiasi scoli; altfel,
termenul de ‘’scoala sinaita” poate fi inselator, ignorand criterii geografice capitale. Totusi,
este cert ca Ioan a dat trecutului sau imediat un chip care i-a influentat profund pe succesorii
sai, producand perspective noi si chiar inventand o terminologie noua pentru viata
duhovniceasca, in special cu privire la tema lacrimilor si a linistirii. Desi poate fi gresit sa ne
referim la o ‘’scoala’’ sinaita ca atare, este evident ca Scara este responsabila de aparitia unei
noi sinteze, o sinteza care isi evoca mostenirea egipteana, lucru caracteristic pentru mediul ei
sinait, dar care si-a marcat si posteritatea ei bizantina.
Cartea Parintelui John Chryssavgis este structurata pe sapte capitole, urmate de concluzii.
Capitolul 1 prezinta Viata Sf Ioan al Scarii, Capitolul 2 este intitulat Soma –Sarx: Trupul si
Carnea, Capitolul 3 Kardia: Inima, Capitolul 4 Nous: Mintea, Capitolul 5 Fericita Intristare:
Darul indoit al lacrimilor, Capitolul 6 Ascesis: Lupta ascetica a monahului, Capitolul 7 Ascetul
in rugaciune. In continuare o sa fac cateva referinte la Capitolul 3 Kardia: Inima
Kardia-Inima

4
 In Vechiul Testament, termenul inima este folosit intr-un sens cuprinzator, definind nu doar
emotiile, sentimentele si afectele, ci si centrul spiritual al fiintei umane si chiar resedinta
gandirii si a ratiunii. Noul Testament reflecta mai curand abordarea semita decat pe cea
platoniciana. Dupa intrupare, se spune despre Maria ca le pastra pe toate in inima ei(Lc. 2, 19)
ca pe o comoara(Mt. 6, 21). In plus gandurile rele ies din inima(Mc. 7, 21;Rm. 1, 24) care este
vazuta ca centru moral al omului, cauza actiunilor. Si apoi, asemenea omului launtric, inima
semnifica centrul vietii spirituale, al harului. Scriitori cu o puternica inclinatie platoniciana
precum Origen, Evagrie si Dionisie tind sa neglijeze inima, iar efectul este ca par sa rateze
bogatia conceptiilor iudaice. Nu acesta este si cazul lui Ioan Scararul, care este departe de a
oferi o viziune rigida asupra omului. Scrierile lui Ioan ne permit sa identificam un numar de
trasaturi care, laolalta, prezinta o unitate antropologica valida si cuprinzatoare. De pilda, Ioan
percepe cu claritate modul in care pacatul rasare din ganduri sau chiar in minte, cum, acesta
ajunge in trup prin inima, fara a avea insa o invatatura mistica cu privire la inima. Uneori, el
pare sa lege strans inima de suflet si chiar sa le identifice. Ioan Scararul vede viata omeneasca
ca fiind dusa ‘’intru simtirea inimii”. Inima este centrul si sursa fiintei umane, incat cele doua
sunt in principiu sinonime: ‘’Strigat-am cu toata inima mea, spune Psalmistul(Ps. 118, 145),
adica un trup, cu sufletul si cu duhul”. A-si afla inima este, pentru om, un act de reintegrare,
este recuperarea tainei unitatii lui originare. Inima nu este doar organul principal, ci si organul
organelor. Mangaierea inimii este nadejdea in Dumnezeu, iar supararea ei o aduce grija
trupeasca. Fiinta umana este un mister. Tot astfel este si inima omului. Nimeni nu o cunoaste in
afara de Dumnezeu. Dumnezeu este, in expresia semnificativa deja familiara in Scripturi, Cel
care cunoaste tainele inimii. Poate ca diavolul stie multe, spune Ioan, insa diavolul cunoaste
doar acele ganduri pe care el le-a pus in inimile noastre, indiferent ca acestea sunt rele sau
bune. Demonii actioneaza ca si cum ar cunoaste ce se afla in inima noastra, dar in fapt numai
Dumnezeu detine aceasta cunoastere. Aceasta pentru ca numai Dumnezeu vede omul intreg-
vazandu-i inima. Iar Dumnezeu nu ar atribui niciodata inimii omenesti izvorul raului. Inima este
adancimea unde omul se poate intalni personal cu Dumnezeu, asa cu o persoana o intalneste pe
alta. Daca inima doreste neancetat pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu este Domnul inimii. Dupa
cum ne spune Ioan, in cei blanzi cu inima, Dumnezeu se simte la El acasa.
Calitatile proprii inimii
Constiinta veghetoare il ajuta pe om sa inteleaga, sa discearna primejdia. A usura inseamna a
curati. Acesta este, sau poate fi, un proces dureros. Caci inima poate fi lesne expusa invaziei
puterilor necurate, stricacioase. Asemenea unui camp, inima poate fi usor parjolita, iar
refacerea este anevoioasa.
Rugaciunea este o trasatura esentiala a convorbirii si a concentrarii inimii, a te afla in
prezenta lui Dumnezeu este un mod de viata care nu cunoaste intreruperi. Nimeni nu poate
cuprinde si nici vorbi cu Dumnezeu daca nu pricepe mai intai ca Dumnezeu este deja prezent in
inima.
Smerenia este legata de predarea de sine, care este starea naturala a inimii. Cel smerit cu
inima il vede pe Dumnezeu si primeste vederile ceresti, smerenia fiind usa inimii care deschide
Imparatia Cerurilor. Scara nu afirma un sens al smereniei care este in contrast cu increderea
sanatoasa in sine. Ioan prezinta o nemultumire vadita fata de simpla blandete, consideratie ori
servilism. Acestea, considera el, sunt numai inlocuitoare ale smereniei.

5
 Iubirea nu refuza si nu respinge pe nimeni, nici macar in cazul celui mai izolat pustnic. Iubirea
este indivizibila chiar daca in cele din afara traim cu oameni iar in cele dinauntru cu
Dumnezeu.. Indivizibilitatea iubirii arata spre singura ei sursa, Dumnezeu; ea este un dar al Lui.
Sau in cuvintele lui Pavel, ‘’iubirea se revarsa in inimile noastre prin Duhul Sfant, Cel daruit
noua”(Rm. 5, 5). Iubirea este conditionata de smerenie, dar o si depaseste. Caci ea imbratiseaza
pe Dumnezeu si pe oameni deopotriva, fara sa respinga ceva cu exceptia raului, care este el
insusi ‘’umilit’’ de iubire. Inima este deci locul de intalnire dintre iubirea de Dumnezeu si
iubirea de oameni. Ca centru de intalnire dintre Dumnezeu si om, inima este perceputa ca locul
unde poate fi zarita lumina dumnezeiasca. Urmand traditiei ‘’misticilor luminii’’, Scararul evita
simbolismul intunericului divin. Pentru Ioan, intunericul imprastie pacat si ignoranta; el
reprezinta mai curand absenta harului arzator al lui Dumnezeu decat transcendenta si misterul
divin. Din punctul de vedere al lui Ioan, lumina veacului viitor este o realitate efectiva, nu doar
o figura de stil raportata in viitor. In Scara, accentul se pune mai ales pe experienta luminii sau
pe iluminare, chiar daca limbajul in care este exprimata poate fi mai curand metaphoric decat
literal. Adancul iluminarii este aflat in iubire, care straluceste in inimile noastre asa cum
straluceste lumina intr-un loc intunecos. Iubirea este izvorul de foc al luminii lui Dumnezeu, ce
arde in inima celui ce inseteaza dupa Domnul. Pentru Scararul, Hristos este chiar acesta
lumina. Notiunea de ‘’iluminare a ochilor inimii’’exprima totodata o idée centrala la Ioan.
Intreaga persoana umana, deci cu tot trupul ei, straluceste daca inima este iluminata. Intr-
adevar nous-ul, in calitate de ochi al inimii, poate vedea aceasta lumina atunci cand este curat:
‘’de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat”(Mt. 6, 22), In acord cu sursele biblice (cf.
Mt. 5, 8), Ioan ia ca de la sine inteles faptul ca inima trebuie sa fie curata pentru a putea vedea
lumina lui Dumnezeu. Curatenia este rodul smereniei care, dupa cum am vazut, se realizeaza si
datorita eforturilor personale, dar vine si ca dar al lui Dumnezeu. Ea presupune apoi
marturisirea pacatelor, care este o ‘’ innoire’’ a inimii. Pana la urma Dumnezeu este cel care
zideste o inima curata in noi si innoieste un duh drept intru cele dinauntru”. Insa marturisirea
pacatelor este cea care ingaduie luminii sa intre in inima. Si reciproc, lumina care intra in
inima arata deslusit realitatea pacatelor proprii. Neprihanirea este conditia naturala a inimii,
starea ei autentica. Inima noua pe care trebuie sa o dobandim este primordiala. Caci, atunci
cand inima este plina de nedreptati, omul acela nu mai este uman, el devine o creatura
neomeneasca. Starea autentica dobandeste un sens nou in definitia pe care Ioan o da monahului
‘’calugarul este lumina neimputinata in inima lui”. Intreaga personalitate a monahului, si pana
la urma a fiecarui crestin, trebuie sa fie intr-o stare de armonie launtrica si integrala. Inima
omului trebuie sa fie in permanenta in armonie cu actiunile sale, precum trebuie sa fie si
cuvintele cu gandurile lui. Caci persoana umana nu este o faptura fragmentata, ci o fiinta care
vede, voieste, cunoaste si actioneaza in mod unitar. Insa, intr-un mod unic, adevarata revelare a
unui sine plenar este dezvaluita de inima, care marcheaza o reuniune si o reintegrare in aceeasi
fiinta a elementelor contrare pe care firea cazuta le incita la razvratire. Ceea ce subliniaza
neindoielnic scopul lui Ioan in viata duhovniceasca este preocuparea, ca sa spunem asa, pentru
‘’inima inimii’’.
Comentariile Parintelui John Chryssavgis la Scara Sfantului Ioan Scararul ne indeamna pe
fiecare dintre noi sa urcam aceasta scara, ‘’nivelul Scarii’’ fiind unul foarte simplu: el este
definit mai degraba de logica inimii decat de logica ratiunii. Scopul acestui studiu a fost acela
de a-l plasa pe Ioan in contextul literar al pustiei egiptene si al regiunilor monastice ale
Palestinei. Insa tot ceea ce a preluat de la predecesorii lui, Ioan a transformat intr-o
problematica proprie, transmitand mai departe succesorilor sai din lumea bizantina si

6
cititorilor sai de peste veacuri, si anume: intalnirea personala cu Hristos pe fiecare treapta a
scarii. Pentru ca El, Hristos, este cel de la inceputul calatoriei, Hristos este tinta ei si Hristos
este calea insasi. A trai pentru Dumnezeu inseamna a muri pentru Dumnezeu; iar Scararul
scrie anume din acest act de traire-si-murire. Ca atare subliniaza Parintele John Chryssavgis,
Scara nu este un simplu compendiu de teologie patristica sau o summa theological; ea este,
inainte de toate, marturia cuiva care a facut experienta a ceea ce omul este, a fost si, mai ales,
trebuie sa fie.