UNIVERSITATEA „VALAHIA” din TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE INGINERIA MEDIULUI ȘI ȘTIINȚA

ALIMENTELOR

PROIECT DE DIPLOMĂ

cu titlul:

Coordonator Absolvent

1
SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR

2
CUPRINS

3
 INTRODUCERE

Societatea contemporană aflată sub presiunea unei crizei religios-morale simte, poate
mai mult decât oricând, nevoia unei treziri, a unei izbăviri din această letargie spirituală şi
morală. Problemele societăţii hrisostomice reprezintă o oglindă a societăţii actuale, probleme
care ar putea fi rezolvate prin moralitatea promovată de marele ierarh antiohian.
Înoire morală cât şi reîntoarcere tinerilor dezorientaţi ai zilelor noastre spre credinţa
autentică, lipsiţi de ceea ce înseamnă un reper moral, atât de necesar pentru formarea lor, este
o preocupare a misionarului creştin ortodox care poate avea un model în învăţătura Sfântului
Ioan Gură de Aur.
În acest sens, raportarea laviaţa şi opera Sfântului constituie o sursă inepuizabilă de
bogăţie spirituală şi de învăţătură morală. Învăţăturile morale în opera Sfântului Ioan Gură de
Aur sunt extraordinar de vaste şi adânci ca şi conţinut, însă în lucrarea de faţă, structurată în
patru mari părţi, sunt prezentate o parte din acestea, insistând asupra virtuţilor care ofereau un
remediu societăţii secolului IV.
Iubirea, înşuşirea adevăratului creştineste prezentată din perspectiva Sfântului
Ioan,fiind tratată din ambele direcţii de manifestare, traiectoria verticală care se îndreaptă spre
Dumnezeu şi cea orizontală, care se îndreaptă spre semeni, şi prin ei tot spre Creatorul lor.
Interesant este faptul că ierarhul arată deosebit de clar că iubirea faţă de Dumnezeu
trece şi prin oameni, prin semeni.
Iubirea faţă de Dumnezeu este utopie dacă nu există dragoste faţă de aproape.
Adâncind cu măiestrie cuvintele Scripturii, Sfântul Ierarh insistă în cuvintele sale
asupra poruncii iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui, porunci definitorii pentru
creştinism, deoarece porunca dragostei este aceasta-i temelia tuturor poruncilor lui
Dumnezeu, iar dragostea de Dumnezeu merge mână-n mână cu dragostea de aproapele.
Dragostea pentru aproapele este strâns legată de iubirea faţă de Dumnezeu pentru că, arată
marele predicator, Hristos adeseori arăta că dacă cineva arată dragoste faţă de semenul său, de
fapt i-o dăruieşte lui Dumnezeu, astfel dragostea îndreptată către cei slabi şi neputincioşi este
o dragoste adresată indirect lui Dumnezeu. Referindu-se la iubirea aproapelui, sfântul Ioan
arată că Hristos mai aduce nou în porunca iubirii şi îndreptarea sentimentelor noastre către
vrăjmaşi, pe care trebuie să-i iubim atât în virtutea faptului că şi ei poartă chipul lui

4
Dumnezeu înlăuntrul lor, dar şi pentru a pune stavile răului din lume. Efectiv în momentul în
care o persoană iubeşte pe cel care nu îi răspunde în acest dialog al iubirii, îl imită pe Hristos
care s-a jertfit pentru cei care s-au lepădat de El, deci acela se jertfeşte şi este capabil să rabdă
„răstignirea” sa de către aceştia. Iubirea vrăjmaşilor aduce deci, asemănarea cu Dumnezeu,
pentru că omul imită pe Domnul, câştigând daruri mântuitoare.

Lucrarea este structurată în trei părți.

În prima parte, sunt evidenţiate importanța studiului principiilor omiletice dezvoltate

de cei mai de seamă predicatori, între care, la loc de cinste, este, fără îndoială, Sfântul Ioan
Gură de Aur.

În cea de-a doua parte a lucrării, autorul realizează o prezentare a omiliei despre
predică, transpunând principiile omiletice ale Sfântului Ioan Gură de Aur în cadrul omileticii
cintemporane.

În cea de-a treia parte, autorul face o comparație între predica ortodoxă și predica
celorlalte confesiuni, evidențiind importanța activității omiletice pentru misiunea Bisericii, se
arată în nota editorială.

5
CAPITOLUL I

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Conținutul scrierilor Sfântului Ioan

Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere probleme morale, sociale, dogmatice
şi interpretative, comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile Vechiului şi
Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor, şi a
contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi
apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de numeroase în acea perioadă.

Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice, memoria sa

fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea bogăţiilor
de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului, figurile retorice, jocul de
cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin
duhovnicesc pentru acesta.

Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare
idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii,
din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi
obiceiurile oamenilor de atunci.

Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi revelă imediat dacă scrierea aparţine
Sfântului sau nu, chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se voieşte a se
dovedi din lectura scrierii. Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan, fie ele dogmatice,
fie morale, fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici
scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de
partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat
hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică,
hermeneutică şi morală.

6
Corespondența Sfântului Ioan

În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă
de o inteligenţă ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi cititorilor pentru care
oratorul are o afecţiune aparte. A fost bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Hrisostom
reuşeşte să întărească voinţa. Scrisorile, care sunt circa 240 la număr, foarte scurte, aproape
toate scrise în exil şi pe tema Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru a mângâia
sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică, tulburări care îl întristau foarte mult,
mai mult decât propriile lui suferinţe. În această privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori
închinate văduvei Olimpiada; de mare interes istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori
dedicate Papei Inocenţiu în care Hrisostom formulează o adresare elocventă. Epistolele sunt
adresate vechilor prieteni din Antiohia şi Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări,
funcţionari, care îi luaseră partea şi care din pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră
închişi, torturaţi sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul său, să fi fost supus
cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură.
Învăţase să trateze corespondenţa ca pe un gen literar, deţinând legi şi reguli proprii, la care,
ca un om cultivat, ţinuse. Această consideraţie ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom,
care de altfel face dovada unei veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.

Sf. Ioan – remarcabil teolog

În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage din învăţătura
curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi, în anumite
discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea
însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori, că Sfântul Ioan Gură de
Aur a fost mai puţin preocupat de problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel
de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în
structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui
preocupare faţă de morală, dacă avem în vedere faptul că el s-a considerat înainte de toate
păstor de suflete şi abia apoi învăţător. Ca păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria
sfântă de a-i învăţa pe credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă
în viaţă, asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului evanghelic. Putem spune că
Sfântul Ioan a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele lui
Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le
trăiască şi să le facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul

7
în care, în Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a
insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.

Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau erezii îngrijorătoare de combătut, aşa
cum fuseseră înainte şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut mult de lucru şi nici
nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme teologice, aşa cum li s-a întâmplat
Sfântului Atanasie, Sfântului Vasile, Fericitului Augustin. A luptat mai ales împotriva
ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra anomeilor.

Neegalat în exegeza Sfintei Scripturi

În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme să facă, atunci când se impune,
consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu
semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura morală a textului.

Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în literatura noastră bisericească, mai ales
ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei
ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literale. Totuşi, temperează
rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism,
mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor
practice. Hrisostom era omul unei singure Cărţi. Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe
de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta
Scriptură este, pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta
o lege pentru orice orator creştin. Biblia este pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin
excelenţă, care reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru instruirea
credincioşilor. Din textele sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga
profunzime. Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără

8
greutate în interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi le transmite cu o
vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.

Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea mai mare parte a cărţilor Vechiului
şi Noului Testament, de la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel este pentru
dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială, cele mai numeroase şi cele mai vii
cuvântări de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape la fiecare pas
pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.

Neîntrecut predicator

Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. Făcând o paralelă între
Hrisostom şi Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera
silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore fără să producă oboseală
ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului întreg,
pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă,
logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan însă vorbea cald, cursiv, figurat,
se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ţinea continuu încordată atenţia
ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care
niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări
de o rară frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic,
era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos;
prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni
(Geschihte der Altkirchlichen Literatur, 1923, p. 355).

Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie. Contemporanilor săi le
plăcea deja să spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea. Toate secolele

9
creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit Homer al oratorilor. El cunoştea regulile artei
oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica
cu cea mai mare libertate. Cu toate aceste elogii, este prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă prea
puţin cercetat, chiar şi de cei care consideră numele său un simbol.

Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli
oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.

Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel
mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti. Papa Pius X l-a decretat patron al predicatorilor
creştini (Berthold Altaner, Patrologia, ed. Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi
pe buzele tuturor.

Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al vieţii sale; în
fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al celor 12 ani de
misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până la exilarea sa) în Constantinopol.

Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă,
lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă
inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri la sfinţenie.

Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt
însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi
concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor
argumente de mare interes.

1.1. Scurt istoric

Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Chrysostom (în greacă Ἰωάννης ὁ

Χρυσόστομος, n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele
mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica
Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii.

A adoptat o poziție împotriva creștinilor iudaizați cu opt predici în acest sens, având
astfel un rol în dezvoltarea antisemitismului creștin.

10
 Sf. Ioan Gură de Aur, Constantinopol, începutul secolului al XI-lea; Steatit, reliefurile
acoperite cu aur (înălțime: 9,2 cm, lățime: 6,2 cm). Păstrat la Muzeul Louvre din Paris,
Departamentul Artelor Decorative, aripa Richelieu, etajul I, camera 1.

Sf. Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354, din părinții Secundus,
mare dregător militar care a murit la scurt timp după nașterea sa, și Antusa, descendentă dintr-
o bogată familie creștină. Rămasă văduvă la numai 20 ani, ea s-a dedicat cu râvnă și
perseverență educației fiului ei, renunțând la recăsătorire.

Primele elemente ale educației creștine, Ioan le-a primit de la mama sa Antusa.
Educația clasică a primit-o de la retorul Libaniu și de la filosoful Andragatiu, primind valorile
retoricii ale clasicilor greci. Se pare că a studiat și dreptul, întrucât ar fi pledat câtva timp.

S-a călugărit în anul 368. A trăit într-o peșteră lângă Antiohia. A fost botezat târziu,
probabil în jurul anului 372, de Meletie, episcop de Antiohia. În scurtă vreme, a fost făcut
citet. Sf. Ioan Gură de Aur a început să practice ascetismul acasă.

În 374, după moartea mamei sale Antusia, Ioan a putut să dea curs dorinței sale
arzătoare pentru asceză. El s-a retras în munții Antiohiei, unde a dus patru ani o viață severă
sub conducerea unui ascet, iar după aceea, s-a retras doi ani într-o peșteră.

11
 În 380 s-a înapoiat la Antiohia, iar în 381, Meletie l-a făcut diacon. Timp de 10 ani,
înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului și a fecioriei, cărora le-a
consacrat mici tratate. Tratatul său „Despre preoție”, scris în cei șase ani de diaconat, este o
capodoperă a literaturii patristice în care Sfântul Ioan Chrysostom om scoate în evidență
sublimitatea Tainei Preoției.

Sf. Ioan a fost preoțit de episcopul Flavian în 386 și a primit misiunea de predicator.
Geniul și arta sa oratorică îi creează renumele. El predică nu numai în biserica mare și
frumoasă, zidită de Constantin, sau în biserica cea veche, ci în toate bisericile din Antiohia și
din împrejurimi.

În timpul celor 12 ani de preoție la Antiohia, Sf. Ioan i-a combătut pe eretici, îndeosebi
pe anomei și pe iudeo-creștin și s-a străduit pentru formarea morală a credincioșilor săi.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a fost numit

patriarh al Capitalei prin influența lui Eutropiu, ministru atotputernic pe lângă slabul împărat
Arcadie.

Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios și neiertător al predicilor sale, care

criticau aspru toate păcatele și pogorămintele [5], de jos și până sus, la Eutropiu și Eudoxia,
dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr și pentru dreptate, i-au făcut mulți dușmani.

12
 Legăturile Sf. Ioan Gură de Aur cu curtea imperială au fost reci. Dușmanii Sf. Ioan
începuseră să murmure. Venirea fraților Lungi la Constantinopol, izgoniți de Teofil din Egipt
ca origeniști, avea să provoace actul final al vieții patriarhului atât de frământat. Sf. Ioan i-a
primit pe frații Lungi, i-a găzduit, dar nu a intrat în relații prea apropiate cu ei și a refuzat să
primească o plângere împotriva lui Teofil.

Aceștia s-au adresat împăratului, care a dispus convocarea lui Teofil în fața
episcopului Capitalei.

Teofil a luat măsuri, trimițând înainte pe Sf. Epifaniu, spre a-l descalifica pe Sf. Ioan
ca origenist, dar bătrânul episcop de Salamina și-a dat seama, până la urmă, de cursa în care a
fost atras și a plecat grăbit în țara lui. Teofil însă, venit cu cei 26 episcopi ai săi, a raliat 10
episcopi nemulțumiți de Ioan, 3 văduve care se socoteau insultate de patriarh și pe
împărăteasa Eudoxia.

Sinodul, prezidat de Teofil, l-a convocat pe Ioan să se prezinte la Stejar, aproape de

Calcedon, spre a se desculpa de calomnii și de lucruri ridicole. Ioan nu s-a prezentat și de
aceea a fost destituit.

Patriarhul a fost rechemat din cauza răscoalei poporului care-și revendica pastorul și
din cauza unui cutremur de pământ. Patriarhul a fost primit în triumf, dar împăcarea n-a durat
decât două luni. Spre sfârșitul anului 403, Sf.Ioan critica aspru neorânduielile care s-au produs
cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei aproape de Biserica unde slujea el.

În Postul Paștelui din 404, Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un sinod în care
a Sf. Ioan a fost demis a doua oară pe motivul că nu a fost reintegrat de un sinod după prima
demitere. Sf. Ioan a fost arestat în palat aproape de Paște și exilat după Rusalii, la 20 iunie
404.

După o oprire scurtă la Niceea, Sf.Ioan a ajuns, după 77 de zile, la Cucuz sau
Arabissos, în Armenia Mică.

Din cauza legăturilor sale frecvente cu prietenii de la Constantinopol și Antiohia,

autoritățile au primit ordin să-l deporteze la Pityus, un mic oraș pe malul de est al Mării
Negre. El a murit pe drum spre această localitate, la Comana, în Pont, în ziua de 14
septembrie 407 cu aceste cuvinte pe buze: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

13
 Osemintele sale au fost aduse la biserica Sf Apostoli din Constantinopol în anul 438 de
către împăratul Teodosie II.

1.2. Învățătura Stantului Ioan

Pe parcursul activității sale pastorale, Sfântul Ioan Chrysostom a fost preocupat de

teme cum ar fi: cunoașterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Biserica, iubirea creștină.

Referindu-se la cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Hrisostom îi combate pe

anomei, susținând că ființa lui Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă.

Sfintele Taine pe care le dezbate Sfântul Ioan sunt: Sfântul Botez, Pocăința, Căsătoria,
Sfânta Euharistie și Preoția.

În concepția Sfântului Ioan Chrysostom, Biserica este Trupul lui Hristos, credincioșii
sunt mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „ El i-a pus totul supt picioare,
și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile,Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce
plinește totul în toți.” (Ef. 1, 22-23).

În dobândirea mântuirii, iubirea este esențială, ea fiind virtutea care îl face pe om

asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu trebuie completată și cu
iubire față de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie.

Sfântul Ioan susține că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că
este sărac, ci trebuie să fim conștienți că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi
ne va răsplăti: „34. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: "Veniți, binecuvântații
Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. 35. Căci
am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut să beau; am fost
străin și M-ați primit.”(Mt. 25, 34-35).

Sfântul Ioan Gură de Aur este acuzat că în predicile sale (Omiliile) ar instiga și cita pe
cei care instigau la ură religioasă contra evreilor. Patrologii consideră aceste argumente
nedrepte și anacronice, pe motiv că în Antichitate nu puteau exista antisemiți, termenul
denotând un concept rasist modern, fără analog în Antichitate.

14
 Dar ei nu pot nega că Gură de Aur a făcut o teologie a înlocuirii de factură anti-
iudaică și a folosit o retorică anti-iudaică.

Într-o serie de opt omilii, în timpul primilor doi ani ca preot în Antiohia (386-387),
Sfântul Ioan Gură de Aur îi insultă și denigrează pe evrei, îi incită pe creștinii să-i urască și
disprețuiască pe evrei , cu scopul de a face religia acestora mai puțin atractivă pentru
„creștinii iudaizanți” din parohia lui, care luau parte la sărbătorile evreiești și care urmau
regulile religioase iudaice.

Predicile sale sunt formulate convențional, folosind o formă retorică intransigentă

cunoscută sub denumirea grecească de „psogos”, insultându-l și urâțindu-l pe adversar.

Un scop al acestor omilii era de a-i împiedica pe creștini să participe la obiceiurile

evreiești, evitând astfel erodarea perceptibilă a numărului credincioșilor păstoriți de Sf. Ioan
Gură de Aur.

În omiliile sale, Chrysostomul îi critică pe „creștinii iudaizanți”, care participau la

sărbătorile evreiești și respectau celelalte obiceiuri evreiești precum sabatul, recurgeau la
circumciziunea fiilor lor și efectuau pelerinaje la locurile sfinte evreiești[16]. În greaca
medievală, aceste predici sunt denumite Kata Ioudaiōn (Κατά Ιουδαίων), titlu care se traduce
în latină prin Adversus Judaeos, iar în limba română Contra evreilor.

Traducerile mai recente, bazându-se pe faptul că Sf. Ioan Gură de Aur își adresează
predicile membrilor propriei sale parohii, care continuau să urmeze obiceiurile evreiești,
preferă un titlu mai puțin controversabil: Contra creștinilor iudaizanți.

Potrivit unor erudiți patristici, în secolul al IV-lea, opunerea unui punct de vedere
deosebit era exprimat într-un mod retoric, denumit „psogos” (insultă), ale căror convenții
literare constituiau în defăimarea adversarului într-un mod înverșunat; astfel, acești erudiți
consideră că a-l trata pe Sf. Ioan Gură de Aur drept „antisemit”, este echivalent cu a folosi o
terminologie anacronică, într-un context istoric necuviincios[19], această opinie părând a juca
pe diferența puțin relevantă dintre antisemitismul rasial (încarnat cel mai bine de “limpieza de
sangre” spaniolă și “legile rasiale” naziste) și antisemitismul religios tradițional (pe care l-a
promovat atât Gură-de-Aur cât și înaintașii și succesorii lui).

15
 Deosebirea este următoarea: anti-iudaismul este ură religioasă, în timp ce
antisemitismul este rezultatul „rasismului științific” al secolului XIX; un anti-iudaist nu ar mai
fi avut nimic contra unui evreu care se boteza (deci trecea de la iudaism la creștinism), în
schimb pentru naziști nu conta deloc dacă un evreu era botezat sau nu.

Dar că preferăm să numim predicile lui Gură-de-Aur “anti-iudaism”, “ură religioasă

contra evreilor” sau de-a dreptul “antisemitism” (religios, firește), fapt rămâne că ele au fost o
sursă importantă de legitimare a antisemitismului de-a lungul secolelor care au urmat, și asta
n-o poate nega și n-o neagă din fericire, nici un erudit, oricât de apologetic ar fi el, căci a
explica un context istoric nu poate înseamna și a scuza incitarea la ură și insultă, astfel ca asta
nu-l scuză pe Gură-de-Aur de anti-iudaismul lui extrem, cu atât mai mult cu cât astfel de
încercări de a-l descărca pe Chrysostom de responsabilitatea istorică se face apelând la ideea
că generațiile de antisemiți care s-au inspirat din scrierile lui pline de ură, n-au ținut cont de
contextul istoric (fragila poziție a creștinismului în secolul al IV-lea) și de sensul dorit de
autor (păstrarea fidelilor creștini tentați de riturile iudaismului), nu de alta, dar Gură-de-Aur
însuși se face vinovat de o astfel de eroare, când din sensul original de lecție istorică pentru un
popor nărăvit la idolatrie de sclavia egipteană, care rătăcește dar este iertat, el face din
povestea Ieșirii (cap. 32) despre vițelul de aur, o explicație “anacronică” a reticenței evreilor
de a-l accepta pe Iisus ca Mesia, “într-un context istoric necuviincios”.

16
CAPITOLUL II

OMILIILE SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Dupa randuiala Vechiului Testament, pentru a implini Legea, credinciosul trebuia sa

asculte de cele 10 porunci. Potrivit cuvintelor Mantuitorului: "Sa nu socotiti ca am venit sa
stric Legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa implinesc" (Matei 5, 17), cele 10 porunci
trebuie pazite si de crestini, intocmai.

Pe langa aceste zece porunci, Mantuitorul a mai dat crestinilor alte noua indemnuri,
prin care se implineste Legea, in scopul desavarsirii morale. Pe acestea nu le-a dat insa in chip
de opriri sau porunci, ci in chip de "fericiri", fiindca ele se potrivesc deplin cu smerenia si
blandetea Mantuitorului Hristos.

Pe de alta parte, cele noua Fericiri sunt atat de potrivite cu nazuintele sufletului
crestinului, incat, numai auzindu-le, suntem indemnati singuri sa le indeplinim. In acest
inteles Sfantul Apostol Iacov numeste legea Noului Testament "Legea cea desavarsita a
libertatii" (Iacov 1, 25). Faptul ca Mantuitorul infatiseaza laolalta fericirea si desavarsirea

17
arata ca acestea sunt strans legate. Intr-adevar, nimeni nu poate fi fericit fara a fi desavarsit,
iar cel ce cucereste desavarsirea morala dobandeste prin aceasta si fericirea.

De aceea, in fiecare fericire trebuie sa deosebim mai intai invatatura sau indemnul si
apoi fericirea sau fagaduinta rasplatirii. Pe scurt, prin "Fericiri" se inteleg cele noua cai pe
care crestinul trebuie sa mearga pentru a ajunge la fericirea vesnica, sau cele noua virtuti prin
care putem dobandi fericirea.

Fata in fata cu Muntele Fericirilor sta Golgota sau Dealul „Capatanii” (Ioan 19;17),
pentru ca geografia adevaratei fericiri trece inevitabil pe la Cruce. Adunand „Ferice..” dupa
„Ferice..” sufletul se imparte intre suferinta si speranta, iar mintea se umple de intelepciunea
tainei lui Hristos Cel rastignit, care nu poate fi aflata decat „la locul zis al ‚capatanii’, care in
evreieste se cheama ‚Golgota’.”

Fericirile (Matei 5:1-12) sunt atat de diferite de idealurile indragite ale lumii, incat
aceasta este gata sa rastigneasca pe oricine incearca sa atinga piscurile indicate de Iisus.
Pentru ca a predicat valorile adevaratei fericiri, Iisus a fost condamnat sa moara. Golgota este
pretul platit de El pentru proclamatia de pe Muntele Fericirilor. Compromisul, mediocritatea
si culoarea gri au sanse sa supravietuiasca. Cei care spun negrului negru si albului alb sunt
condamnati pentru intoleranta.

El, care a spus: „Ferice de cei saraci in duh …” sa vina in lumea care crede in
importanta vitala a profitului economic; sa stea drept in piata de valori a lumii noastre, acolo
unde unii alearga dupa profitul companiei lor, iar altii traiesc pentru castigul personal, si sa
vada ce se intampla.

Va fi atat de sarac, incat nu va avea unde sa-si plece capul (Matei 8:20). intr-o zi, va
ajunge sa moara fara a lasa in urma nimic care sa insemne vreo valoare economica. in
ultimele clipe ale vietii Sale va fi atat de dispretuit, incat pana si hainele de pe El ii vor fi
smulse, iar locul oferit pentru inmormantare va fi mormantul unui strain, asa cum la nasterea
Sa a avut parte de ieslea unui strain.

Sa vina Iisus in lumea care proclama evanghelia celor puternici, care invata ura fata de
vrajmasi, care batjocoreste virtutile crestine ca fiind utopice si neputincioase, sa vina si sa
spuna; „Ferice de cei blanzi …” si intr-o zi va resimti loviturile biciului roman nemilos,
napustit asupra trupului Sau. Pumni batjocoritori il vor lovi in fata si va fi anchetat cu duritate.

18
 Apoi, va vedea agitatia pregatirilor pe dealul Golgotei, iar ciocanul si piroanele il vor
tintui pe Cruce, pentru a testa blandetea Celui care suporta tot ce aveau mai rau pacatosii sa
ofere. in final, tot ce a ramas din El, Iisus ne-a daruit cu generozitate – iubire.

Ce s-ar intampla daca Iisus ar pasi in lumea noastra, care ridiculizeaza ideea fatalitatii
pacatului, care considera corectarea greselilor trecutului ca sindrom al complexului vinovatiei
– si ar spune: „Ferice de cei ce plang” pentru pacatele si nevrednicia lor? Pe loc ar fi catalogat
si huiduit ca anormal. Trupul Sau va fi sfartecat, pana ce oasele ii vor putea fi numarate.

Capul ii va fi incoronat cu spini, iar El va plange cu lacrimi de sange, in timp ce gloata

acuzatorilor va rade de slabiciunea Celui care nu Se poate da jos de pe Cruce.

intr-o lume care respinge ideea adevarului absolut, care afirma ca bun si rau, corect si gresit
sunt doar puncte de vedere, iar orizontul mintii noastre ar trebui sa fie mult mai larg cu privire
la ceea ce este virtute si viciu – in aceasta lume sa-L auzim pe Isus rostind:

„Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire”, adica dupa absolut, dupa Cel
care este Calea, Adevarul si Viata (Ioan 14:6).

Atunci ei, cu mintea lor deschisa larg vor pune in fata multimii dubla optiune – Isus
sau Baraba. Tot ei il vor rastigni intre talhari, incercand sa demonstreze ca Dumnezeu nu este
diferit de o banda de talhari, caci toti sfarsesc la fel.

In lumea noastra, care vede in cel de alaturi un dusman, care sustine ca tot ce este
diferit de mine trebuie sa dispara, iar ego-ul este tot ceea ce conteaza, vointa mea este legea
suprema, deciziile mele sunt intotdeauna bune, in lumea care-ti cere sa uiti de vecinul tau si sa
gandesti doar la tine insuti – sa vina Iisus spunand: „Ferice de cei milostivi …” Va constata
ca nu va primi pic de mila.

Izvoare de sange vor porni din trupul Sau strapuns, otet va fi turnat pe buzele Sale arse
de sete si chiar dupa moartea Sa, sulita va fi infipta fara mila in inima Sa sfanta.

Sa vina Iisus in lumea nebuna de senzualitate, care confunda castitatea cu frigiditatea,

puritatea cu frustrarea, abtinerea cu anormalitatea si unirea dintre barbat si femeie pana la
moarte cu cea mai insuportabila plictiseala. in lumea care crede in casatoria care dureaza atat
timp cat glandele functioneaza, care afirma ca poate fi desfacut ceea ce Dumnezeu a unit si

19
rupt ceea ce Dumnezeu a pecetluit – sa vina Isus sa ne spuna; „Ferice de cei cu inima
curata!”

Va ajunge sa atarne dezbracat pe o Cruce, ca o priveliste pentru oameni si ingeri, in

urletul salbatic al nebuniei care spune ca fericirea este nevroza, carnalitatea este buna, iar
sfintenia este absurda.

Sa vina Isus pe planeta care crede ca este normal sa recurgi la orice duplicitate si
necinste pentru a castiga lumea, care inalta porumbeii pacii cu pantece pline de bombe. Aici
sa rosteasca Iisus; „Ferice de cei impaciuitori”, adica „Ferice de cei care indeparteaza
pacatul, ca sa poate fi pace.” Dintr-odata Se va gasi inconjurat de fiinte umane angajate in cel
mai nebunesc razboi din cate exista; razboiul contra Fiului lui Dumnezeu. Violenta lor este
nestavilita. Fierul si lemnul, piroanele si ciocanul se unesc in a imobiliza pe Creatorul lumii.

O garda este ordonata pentru mormantul Sau, in incercarea de a opri pe Cel care a fost
supus intunericului mortii sa nu vada dimineata invierii.

Inca odata, sa vina Iisus intr-o lume care crede ca viata trebuie petrecuta in flatarea si
manipularea oamenilor, de dragul castigului si popularitatii.

Aici sa spuna; „Ferice de voi cand din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor
prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra” – si va vedea
ca nu mai are nici un prieten pe lume. Va ajunge abandonat pe un deal, in timp ce gloata va
cere moartea Sa iar carnea va atarna din trupul Sau, intr-o insangerata zdrentuire.

Fericirile nu au viata fara Cruce. Ele nu sunt idealuri, ci realitati dure, inseparabile de
Cruce si Calvar. Iisus a vorbit despre auto-rastignire. Lepadarea de sine este inima invataturii
Sale.

Sa iubesti pe cel ce te uraste, sa-si scoti ochiul, sa-ti tai mana ca sa nu pacatuiesti; sa
fii curat in interior, cand pasiunile striga dupa satisfacere in exterior, sa ierti pe cei care sunt
gata sa te omoare; sa biruiesti raul prin bine; sa binecuvantezi pe cei ce te blastama; sa traiesti
in lume si sa ramai neintinat; a renunta la orice, a-ti rastigni egoismul – toate acestea sunt
sentinte care condamna omul vechi la moarte. Numai dupa aceea, cuvintele lui Isus pot fi
adevarate. Atunci, mintea si inima se umplu de intelepciune si fericire. Si crede-ma, ca merita

20
 Dreptul la fericire

“Eu am venit ca oile sa aiba viata, si s-o aiba din belsug.” Ioan 10:10

Extraordinara putere a lui Isus ne asteapta sa o exploram. Este vreo legatura intre viata
Sa si viitorul nostru?

Uneori este greu sa deslusesti viitorul, din cauza prezentului. Totusi, unii din semenii
nostri reusesc. Pentru ca au ajuns sa-L cunoasca pe Iisus ca niciodata mai inainte.
Nerecunoasterea profesionala sau nereusitele personale sunt un teren fertil pentru amaraciune
si resentimente.

Nu este ceva obisnuit sa auzi declatatii ca aceasta: “Ne-am rugat pentru vindecare.
Dumnezeu nu ne-a dat sanatate, dar ne-a binecuvantat”.

Te-ai intrebat cum ar fi sa inchei viata la 45 de ani? Cum ai putea sa-ti iei ramas bun
dela copii si sotie sau sot si sa te gandesti la propria ta inmormantare? Putem folosi tragediile
ca pe niste obstacole, sau ca pe niste trepte de urcare. Dumnezeu doreste sa ne incredem in El
in zilele bune, ca si in zilele rele. Pentru ca, daca nu ne incredem in El permanent, nu ne
incredem deloc.

Poate l-ati intalnit sau nu. Este un handicapat, paralizat, cu camasa adunata pe el cu
benzi de scai si care marturiseste: “Am tot ce-mi trebuie pentru a fi fericit!”. Camasa ii este
sustinuta prin benzi de scai, dar viata ii este sustinuta de fericire.

Secretul puterii de a strapunge norii viitorului spre seninul unei vieti pline de satisfactii
nelimitate ramane Iisus. Merita sa ne apropiem de El, acum ca niciodata mai inainte.
Ascultati-L cum proclama de la inaltimea Muntelui Fericirilor, marea carta a fericirii viitoare,
dar si prezente (Matei 5:3-12):

21
“Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este imparatia cerurilor!
Ferice de ceice plang, caci ei vor fi mingaiati!
Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul!
Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati!
Ferice de cei milostivi, caci ei vor avea parte de mila!
Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este imparatia cerurilor!
Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune
tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!
Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in ceruri; caci tot asa au
prigonit pe proorocii, cari au fost inainte de voi.”

Multumim lui Iisus, care ne-a recastigat dreptul la vesnicie. A strabatut cosmosul
pentru a ne imnana personal fericirea. Nu o iluzie indepartata, ci realitatea care incepe chiar
aici, in lumea aceasta.

Urmariti aceasta prezentare biografica: “Nimeni nu a avut mai multe motive sa se

simta mizerabil, totusi, nimeni nu a fost mai fericit decat El. Primul Sau camin a fost un palat.

Slujitorii erau inaintea Lui permanent. Cu un simplu gest schimba cursul istoriei.

Numele Lui era cunoscut si iubit. El avea totul: bogatie, putere si respect.

Apoi, El nu a mai avut nimic. Cei care studiaza evenimentul, inca sunt uimiti. Istoricii
se poticnesc, atunci cand incearca sa-l explice. Cum poate un rege sa piarda totul dintr-o data?

La un moment era rege; in momentul urmator ajunge un sarac.

Patul Sau era, in cel mai bun caz, o perna de pescar, dar de obicei dormea direct pe
pamant. Nu a avut niciodata un mijloc propriu de deplasare si depindea de mila altora pentru
traiul zilnic. Era uneori atat de flamand, incat manca grau direct din spic sau fructe din copac.

Stia ce inseamna sa fii plouat si sa induri frigul. Stia ce inseamna sa nu ai un camin.

Locul de unde venea era fara pata; acum era expus mizeriei. Nu a cunoscut niciodata
boala; acum era inconjurat de boala. In imparatia sa era respectat; acum era ridiculizat.

22
 Vecinii Sai au incercat sa-L linseze; unii il numeau lunatic; familia Sa cauta sa-L
retina acasa.

Cei care nu-L ridiculizau, cautau sa-L foloseasca. Ei cautau favoruri, tricuri si noutati.

Ei doreau sa fie vazuti cu El, pana ce a umbla cu El s-a demodat. Apoi au dorit sa-L
ucida. A fost acuzat de crime pe care nu le-a faptuit. Martorii au fost platiti sa minta, juratii
erau corupti, nimeni nu L-a aparat, iar un procuror manjit de politica a rostit condamnarea la
moarte.

Apoi L-au ucis. El a plecat, asa cum a venit: fara niciun ban. A fost ingropat intr-un
mormant imprumutat, iar un prieten milos a suportat cheltuiala. Desi odata avea totul, a murit
fara nimic.

Ar fi putut fi nefericit si amarat. Avea toate motivele sa fie un cazan fierband de

manie. Dar nu a fost. El era fericit. Ursuzii nu atrag urmasi. Oamenii il urmau oriunde
mergea. Copiii evita oamenii acri. Copiii se inghesuiau dupa El. Multimile nu se aduna pentru
a asculta pe plangareti. Multimile tanjeau sa-L asculte.”

De ce? El era vesel. El era vesel cand era sarac. El era vesel cand era abandonat. El era
vesel cand era tradat. El era fericit chiar si atunci cand atarna pe unealta de tortura, iar palmele
sale erau strapunse de piroanele romane. Iisus a intruchipat o bucurie neabatuta. O bucurie
care a refuzat sa se incline in timpurile grele. O bucurie care a rezistat durerii. O bucurie
inradacinata adanc in solul vesniciei.

Acesta este locul unde putem invata fericirea. Acolo au invatat bucuria toti fericitii
napastuiti. Ce fel de fericire este aceasta, care sfideaza adversitatile? Ce pasare este aceasta
care canta si cand este intuneric? Care este sursa pacii care ignora durerea?

Eu raspund cu expresia: “dreptul la vesnicie”. Pentru ca este un drept, este de la

Dumnezeu, pentru ca numai El ne stabileste hotarele existentei. Iar fericirea este de la
Dumnezeu. Vesnicia este taramul altei lumi; ceea ce este vesnic, poate sa ne implineasca
nevoile profunde si sa ne incante.

Vesnicie este atunci cand pastorii din Betleem sar de bucurie in jurul staulului.
Vesnicie este atunci cand Maria tine in brate pe Dumnezeul intrupat.

23
Vesnicie este atunci cand batranul Simeon lauda pe Dumnezeu, care vine la Templu adus in
brate, ca prunc.
Vesnicie este atunci cand Iosif invata pe Creatorul universului cum sa manuie ferastraul.
Vesnicie este atunci cand Andrei vede ca navodul este tras mereu plin.
Vesnicie este atunci cand invitatii la nunta din Cana beau apa transformata in vin.
Vesnicie este atunci cand Isus merge pe ape, asa cum ai calca pe un covor.
Vesnicie este atunci cand leprosul vede un deget, acolo unde nu era decat un ciot.
Vesnicie este atunci cand vaduva da o petrecere, cu masa pregatita pentru inmormantare.
Vesnicie este atunci cand un paralitic face tumbe.
Vesnicie este atunci cand Isus face lucruri imposibile pe cai ciudate: vindecand un orb cu tina,
sau platind taxele cu o moneda scoasa din gura pestelui.

Ce este dreptul la vesnicie? Este Dumnezeu care face lucruri pe care ceilalti zei nu le
fac nici in cele mai dezlantuite imaginatii – purtand scutece, calarind pe magari, spaland
picioarele si atipind in mijlocul furtunii. Vesnicie a fost ziua cand L-au acuzat ca se distreaza
excesiv, participand la prea multe petreceri si consumand prea mult timp cu gloata de rand.

Vesnicie a fost cand cei care au lucrat o singura ora au primit plata pe o zi intreaga,
cand tatal adulmeca mirosul de porci al fiului reintors acasa, cand pastorul face sarbatoare
pentru ca si-a gasit oaia pierduta. Vesnicie este gasirea margaritarului de mare pret, inmultirea
talantilor, un cersetor orientat spre cer, un talhar primit in imparatie.

Vesnicie este surpriza de pe fetele oamenilor strazii care au fost invitati la ospatul
Regelui.

Vesnicie este cand Samariteanca sta cu ochii mari si fara grai in fata lui Iisus, cand
femeia pacatoasa pleaca neatinsa din locul plin de pietre, cand impetuosul Petru se arunca in
apa rece pentru a fi mai aproape de Cel de care s-a lepadat.

Vesnicia este ceea intotdeauna ai visat, dar niciodata nu ai asteptat sa se intample. Este
atunci cand ceea ce este prea frumos sa fie adevarat devine adevarat. Vesnicia este sa ai pe
Dumnezeu avocatul tau, tatal tau, cea mai mare bucurie si cel mai bun prieten. Dumnezeu de
partea ta, in inima ta, mergand inaintea ta si protejandu-ti spatele. Este speranta acolo unde ai
asteptat-o cel mai putin: ca o floare pe margine drumului.

24
 Fericirea este un drept, pentru ca numai Dumnezeu o poate oferi. Este vesnica, pentru
ca te inspira. Fiind un drept, nu poate fi confiscata. Fiind vesnica, nu poate fi epuizata.

Aceasta fericire a trecut victorioasa prin Marea Rosie, a suflat din trambita la Ierihon.
Acest secret a facut-o pe Maria sa cante. Este bucuria cerului. Este dreptul la vesnicie.

Ce ar putea umbri bucuria lui Dumnezeu? Este ea influentata de vremea proasta? Ea

nu se tulbura nici cand sta la cozi lungi, nici cand se blocheaza circulatia. Refuza Dumnezeu
vreodata sa mai roteasca pamantul, pentru ca simtamintele Sale au fost ranite? Nu. Bucuria
Lui nu poate fi stinsa sau furata de circumstante. Este o fericire care vine de la Dumnezeu.
Este dreptul tau la vesnicie.

Esti doar la distanta de o decizie de aceasta fericire. “Eu sunt Pastorul cel bun. Eu
imi cunosc oile Mele, si ele Ma cunosc pe Mine,asa cum Ma cunoaste pe Mine Tatal, si
cum cunosc Eu pe Tatal; si Eu imi dau viata pentru oile Mele. Mai am si alte oi, cari nu
sunt din staulul acesta; si pe acelea trebuie sa le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu si va fi
o turma si un Pastor.” Ioan 10:14-16.

  Care fericire ?

“Cind a vazut Isus noroadele, S-a suit pe munte; si dupace a sezut jos, ucenicii Lui
s-au apropiat de El. Apoi a inceput sa vorbeasca si sa-i invete astfel:
·         Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor!
·         Ferice de ceice pling, caci ei vor fi mingiiati!

25
·         Ferice de cei blinzi, caci ei vor mosteni pamintul!
·         Ferice de cei flaminzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati!
·         Ferice de cei milostivi, caci ei vor avea parte de mila!
·         Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu!
·         Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu!
·         Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor!
·         Ferice va fi de voi cind, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni, si vor
spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra! Bucurati-va si veseliti-va,
pentruca rasplata voastra este mare in ceruri; caci tot asa au prigonit pe proorocii, cari au
fost inainte de voi.” Matei 5:1-1.

Priviti-L pe Invatatorul divin. “Cand a vazut Iisus noroadele, S-a suit pe munte”.
Observati surpriza: El nu Se duce in mijlocul multimii, nici nu incepe sa-i invete. Altadata a
facut-o, insa nu acum. Inainte de a merge la norod, Iisus a mers pe munte. Inainte ca ucenicii
sa intalneasca oamenii, ei L-au intalnit pe Hristos.

Veniti la Mine! Las in urma socoteli si taxe si program, pentru a urca cararea spre
muntele intalnirii cu El. Piscul sacru, locul stabilitatii, intr-o lume aflata in marea trecere.Am
citit despre un om care respira aerul piscurilor. Umblarea pe cararea spre munte a inceput-o in
tinerete si tocmai aceasta l-a sustinut pana la sfarsitul vietii. Cu cateva zile inainte de moarte,
duhovnicul care l-a vizitat a observat un scaun gol langa patul in care zacea acest vultur.

Intrebat daca a fost un vizitator la el, omul a raspuns ca pe acel scaun sta Iisus, cu care
discuta indelung. Uimirea preotului a fost intampinata de explicatia ca un prieten de demult ii
spusese ca rugaciunea este ca si deschiderea inimii catre un prieten. De aceea, zilnic tragea
scaunul langa pat si invita pe Iisus sa ia loc pentru discutie. Dupa citeva zile omul a murit,
insa capul nu era pe perna, ci pe scaunul gol.

Daca sunt adolescent si citesc Predica de pe Munte (Mat. 5-7), sa presupun ca vreu sa
actionez ca si Iisus. Ce sa fac cu asemenea sfaturi? Sa ma mutilez pentru ca imaginatia mea a
luat-o razna? Sa-mi ofer trupul sa fie luat la pumni de tipii duri ai strazii? Sa-mi smulg limba
dupa ce am rostit un cuvant aspru catre fratele meu?

Nici pentru adulti, crizele provocate de Predica de pe Munte nu sunt indepartate. Chiar
daca unii le-ar putea considera niste excese retorice, rostirile lui Iisus sunt inima mesajului

26
Sau catre lume. Daca nu reusesc sa inteleg invatatura Sa, nu voi reusi sa-L inteleg pe El, nici
misiunea Sa unica.

Iisus tine discursul de pe munte la un moment cand popularitatea Sa era in crestere.

Multimile Il urmau peste tot, obsedati de intrebarea: A venit, in sfarsit, Mesia? Cu

aceasta ocazie, Isus renunta la folosirea parabolelor si prezinta ascultatorilor Sai ca un dus
rece, o socanta filozofie de viata. Asemenea candidatilor la alegeri, Iisus Isi dezvaluie
platforma electorala. Si ce platforma!

Iisus – lider mondial: este exact ceea ce avem nevoie? Dupa Furtuna Desertului si
Kosovo, Iisus nu pare prea potrivit pentru situatiile prin care trecem. Va amintiti de generalul
Schwarzkopf. Doar 100 de ore si victoria era castigata! Forta multinationala si un general
iscusit au realizat o performanta formidabila. Nu poti sa nu recunosti: exact aceasta este
persoana de care ai nevoie pentru a conduce un razboi!

Exact Fericirile inversate: ferice de cei puternici, este mesajul generalului

Schwarzkopf. Ferice de biruitori. Ferice de armatele bogate, care isi permit sa foloseasca
bombe inteligente si rachete Patriot. Ferice de soldatii cuceritori.

Fericirile au fost un soc real pentru ascultatorii din primul secol. Pentru o Palestina
ingenunchiata de romani si clocotind de zelul eliberarii, Iisus a aparut total diferit de generalul
Schwarzkopf, iar discursul Sau a fost considerat deranjant si neavenit: daca un soldat inamic
te loveste peste un obraz, intoarce-l si pe celalal; bucura-te cand esti persecuta; fii fericit de
saracia ta!…

Irakienii, batuti pe campul de lupta, au incasat o razbunare indesata, pentru incendierea

campurilor petroliere kuwaitiene. Insa Iisus promoveaza nu razbunarea, ci iubirea vrajmasilor.

Cat ar putea supravietui in fata Romei, o imparatie intemeiata pe asemenea principii?

„Ferice de cei bombardati si de cei ramasi fara adapost”, ar putea sa insemne discursul
lui Iisus. „Ferice de cei infrinti si de cei care pland pe camarazii cazuti in lupta. Ferice de
kurzii care indura opresiunea iraqiana.” Cuvantul „ferice” pare prea sedat si beatific, pentru a
avea forta percutoare, intentionta de Iisus. In greaca, cuvantul „ferice” seamana cu un scurt
strigat de bucurie: „O, norocosilor!” In fond, Iisus spune: „Cat de fericiti sunt cei nefericiti!”

27
 Esti preocupat de bunastarea noastra generala, ca cetateni ai Romaniei? Probabil ar fi o
idee interesanta sa transpunem fericirile intr-un context contemporan.

Mai intai v-as sugera sa incetati a va mai ingrijora de starea economica si locurile de
munca. Un venit national scazut este in realitate benefic pentru tara. Nu intelegeti ca fericiti si
norocosi sunt saracii?

Cu cat avem mai multi saraci in Romania, cu atat suntem mai binecuvantati. A lor
este imparatia cerurilor.

Apoi, nu alocati prea multa atentie asistentei medicale. Vedeti, cei care plang sunt si ei
fericiti, pentru ca vor fi mangaiati. Proteste, greve, arestari? Relaxati-va! Crestinii au o mare
ocazie de a fi persecutati, deci – de a fi fericiti. Bucurati-va de ocaziile extraordinare care se
deschid.

Ce semnificatie pot avea Fericirile, pentru o societate care onoreaza pe cei care se
impun, pe cei aroganti si pe cei bogati? Noi credem ca fericiti sunt cei veseli si puternici.
Ferice de cei flamanzi si insetati dupa ocazii profitabile, care cauta prilejul sa ajunga in capul
listei..

Unii psihologi si psihiatri, urmandu-l pe Freud, sustin ca Fericirile sunt dovada

dezechilibrului lui Iisus. Spiritul de sacrificiu de sine, atat de puternic imbibat in crestinism si
foarte apreciat in viata practica a crestinului, este considerat un masochism acceptat cu
moderatie. Fericirile – anuntand fericire pentru saraci si persecutati, pentru cei care intorc si
celalalt obraz celui care ii loveste, pentru cei care fac bine celor ce le fac rau, pentru cei care
iubesc pe cei care-i urasc – „promoveza masochismul”!

Ce este, masochism sau intelepciune profunda? Cei care se grabesc sa dea un raspuns
superficial, dovedesc ca nu au luat inca Fericirile in serios. Punand intrebarea mai brutal, sunt
adevarate Fericirile? Daca este asa, de ce bisericile nu incurajeaza saracia si plansul si
bladetea si persecutia, straduindu-se in fapt impotriva acestora? Care este semnificatia reala a
Fericirilor, esenta etica criptica a invataturii lui Isus?

Daca as fi fost in mijlocul ascultatorilor initiali ai lui Iisus, in timpul rostirii Fericirilor,
cred ca as fi parasit evenimentul simtindu-ma confuz sau ofensat, si nu mangaiat. Astazi, dupa
doua milenii, inca ne luptam sa le prindem intelesul.

28
 Poate nu vom fi niciodata in stare sa declaram decisiv: aceasta este semnificatia
Fericirilor! Insa este util sa abservam ca intelegerea lor urmeaza fazele dzvoltarii experientei
noastre individuale. Treptat, aproape osmotic, ajungem sa le recunoastem ca fiind niste
adevaruri importante.

Intorcandu-ne la existenta noastra cotidiana, este evident ca lumea nostra se grabeste.

Timpul a crescut astronomic in valoare. Valoarea fiecarui produs depinde de raritatea lui. Iar
timpul, care altadata era din belsug, atinge acum cele mai inalte preturi. Moda instant se
extide in toate domniile vietii (pana si felicitarile sunt gata scrise!). Preferam scurtaturile si
benzile rapide.

Avem cu adevarat mai putin timp, sau este doar imaginatia noastra? Un raport
prezentat Senatului american in 1965 pronostica mai mult timp liber in viitor. Pentru 1985 se
prezicea o saptamana de lucru de 22 de ore si pensionare la 38 de ani. Motivul? Computerele
vor face totul.

Acum, avem computere si faxuri, etc., insa ceasul bate mai departe si lumea este tot
mai grabita. Ce a fost trecut cu vederea in pronosticuri? Apetitul consumatorului. In timp ce
individualismul anilor 60 a dus la materialismul anilor 80, timpul liber castigat prin
tehnologie nu ne-a facut sa ne relaxam, ci sa alergam si mai insistent. Tehnologia ne-a dat mai
mult timp, iar mai mult timp inseamna mai multi bani; mai multi bani cer mai mult timp, si
cercul continua ametitor la nesfarsit.

Este greu sa ne oprim. Este asemenea elevului de la clasa de pian, care nu reusea sa
respecte pauzele din partitura. De ce sa nu faca nimic? Chiar daca profesorul i-a spus ca
muzica este mai dulce dupa o pauza, dificultatea de a nu face nimic a ramas.

Avem dreptul sa avem timp. Acest drept la vesnicie a fost proclamat de Iisus in
Fericiri. El il promite de noua ori, iar promisiunea este facuta unor beneficiari unici:

“Cei saraci in duh”. Cersetorii in bucataria lui Dumnezeu.

“Cei ce plang”. Pacatosii anonimi, legati prin salutul lor: “Sunt eu, pacatosul.”
“Cei blanzi”. Binevoitorii piosi care nu observa lipsurile maestrilor.
“Cei flamanti si insetati”. Orfanii infometati, care cunosc diferenta dintre un dineu TV si o
masa calda la cantina bisericii.
“Cei milostivi”. Castigatorii concursului miliardelor, care impart premiul cu vrajmasii lor.

29
“Cei cu inima curata”. Medicii care iubesc leprosii si scapa de infectie.
“Cei impaciuitori”. Arhitectii care construiesc poduri, cu lemn dintr-o cruce romana.
“Cei prigoniti”. Cei care au grija sa tina un ochi indreptat spre cer, in timp ce merg prin
iadul de pe pamant.

Acestei cete de nefericiti ii este promisa acesta binecuvantare speciala, dreptul la

vesnicie. Aceasta fericire nu este ieftina. Matei 5 descrie o reconstructie radicala a inimii. Mai
intai recunoastem ca suntem in nevoie, apoi ne pocaim de multumirea de sine.

Ne predam conducerii lui Dumnezeu si tanjim dupa prezenta Sa. Iertam pe altii, ne
schimbam infatisarea, iubim pe altii si suportam nedreptatea.

Nu este o modificare ocazionala de atitudine, ci demolarea totala a vechii structuri si

crearea uneia noi. Cu cat mai radicala este schimbarea, cu atat mai mare este fericirea. Si
merita, pentru ca este de la Dumnezeu. Ferice de cei care cred!

Om sarac, om bogat

“Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor!”  Matei 5:3

Promisiunile facute pentru viitor nu satisfac nevoile imediate. Insa  Fericirile nu

descriu doar viitorul, ci si prezentul. Ele prezinta in contrast, metoda succesului in lumea
aceasta si in lumea care va veni.

Fericirile, formulate din perspectiva lumii noastre, ne anunta triumfator:

·         Ferice de cei care dau din coate: ei isi fac loc in lume.
·         Ferice de cei duri: ei nu permit niciodata ca viata sa-i raneasca.
·         Ferice de cei ce se plang: ei obtin in cele din urma ceea ce doresc.
·         Ferice de cei abrutizati: ei nu se ingrijoreaza niciodata de pacatele lor.
·         Ferice de conducatorii de sclavi: ei obtin rezultate.
·         Ferice de inteleptii lumii: ei isi cunosc drumul in viata.
·         Ferice de tulburatori: ei fac pe oameni sa le acorde atentie.

Societatea noastra traieste dupa regula: „Supravietuiste cel mai tare!” sau „Cel care
moare cu cele mai multe jucarii, castiga!” Iata visul prosperitatii pamantene: sa jungi in viata

30
ta la punctul in care sa poti sa nu faci ceea ce nu vrei sa faci si sa poti sa faci ceea ce vrei sa
faci. Poate fi visul nostru, dar nu acesta era si visul lui Iisus.

Fericirile ne arata clar ca Dumnezeu vede aceasta viata prin alte lentile. Dumnezeu
prefera saracii si pe cei care plang, in locul miliardarilor si fotomodelelor. Ciudat, Rwanda
este mai de dorit decat Monte-Carlo. Fericirile pot fi subintitulate nu „Supravietuirea celor
mai tari”, ci „Triumful victimelor”.

Evangheliile ne ajuta sa observam ce fel de persoane au impresionat pe Iisus. Vaduva

care da ultimii doi banuti. Un vames corupt, care cauta sa scape de neliniste, catarandu-se
intr-un copac, pentru a a-L vedea mai bine pe Isus. Un copil anonim. O femeie cu stigmatul a
cinci casatorii nereusite. Un cersetor orb. O prostiuata. Un lepros. Tarie, infatisare
prezentabila, relatii si un instinct competitiv pot aduce succes intr-o societate ca a noastra,
insa tocmai aceste „avantaje” pot bloca intrarea noastra in Imparatia lui Dumnezeu.

Sa ne indreptam acum spre tanarul negociator din Noul Testament – Matei 19:16-26.
El este bogat. Poarta pantofi italienesti. Are costum de comanda. Cont in banca. El traieste asa
cum calatoreste – numai la clasa I!

Este tanar. Isi alunga oboseala la sala de gimnastica si trece tantos pe langa cei in
varsta. Este siluet si are privire ascutita. Energia este cartea sa de vizita, iar moartea este la
departare de… o vesnicie.

El este puternic. Nu crezi? Intreaba-l. Ai dileme? El are raspunsuri. Ai neczuri? El are

solutii. Ai framantari? El are opinii. El stie incotro merge si maine va fi exact acolo. El este
noua generatie, generatia X. Asa ca batranii ar trebui sa mareasca pasul, sau sa-si faca
bagajele.

El a obtinut toate licentele superioritatii: prosperitate, posteritate si putere. El este

bogat… tanar… conducator. Pana azi, viata i-a fost o plimbare lina, pe o alee luminata cu
neoanele reusitei. Insa, astazi are o intrebare. Este o preocupare trecatoare, sau o temere
adevarata? Nu stim. Stim doar ca a venit sa ceara sfat.

Pentru cineva obisnuit sa dea mereu replici, este foarte greu sa ceara sfat de la Fiul
tamplarului. Pentru o persoana de rangul sau, a cauta sfat la un dascal de provincie, nu este o
procedura conform conventiilor. Insa el nu are o intrebare conventionala.

31
 “Invatatorule, ce bine sa fac, ca sa am viata vesnica?” Formularea intrebarii tradeaza
gresita lui intelegere. Crede ca poti obtine viata vesnica, asa cum obtii orice altceva – prin
stradanii proprii. “Ce trebuie sa fac?”

“Care sunt cerintele, Iisuse?… Te rog, fara menajamente: care este baremul? Cat de
mult ar trebui sa investesc, pentru a fi sigur de castig?”

Raspunsul lui Iisus cauta sa-l infioreze: “Daca vrei sa intri in viata, pazeste
poruncile”. Un om cu jumatate de constiinta, ar fi inceput sa-si frece mainile la acest raspuns.
“Sa pazesc poruncile? Stii cat de multe porunci sunt? Ai verificat legislatia de ultima ora? Am
incercat, cinstit, dar nu pot!”

Aceasta ar fi trebuit sa spuna tanarul bogat, insa marturisirea este departe de mintea
lui. In loc de a cere ajutor, el cere creion si hartie pentru a face o lista. “Care?” Cu sprinceana
arcuita, este gata sa scrie. Iisus este intelegator cu el. “Sa nu ucizi; sa nu preacurvesti; sa nu
furi; sa nu faci o marturisire mincinoasa; sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta; si sa
iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”.

“Foarte bine…; sa vedem daca am trecut testul” – se arunca victorios tanarul teribil.
“Crima? Desigur, nu. Adulter? Nimeni cu sange nobil nu si-ar permite. Furt? Putina
exploatare, insa justificabila. Minciuna? Hmmm… sa trecem mai departe. Sa cinstesti pe tata
si mama? Ii vad de sarbatori. Sa iubesc pe aproapele meu ca pe mine insumi…?!
Perfec! Am facut toate acestea. De fapt, asa fac de cand eram copil. Ai alta porunca sa-mi
prezinti?”

Cum poate Iisus sa nu rada, sau sa nu planga? Intrebarea care trebuia sa-l faca sa
roseasca, il face sa fie si mai semet. El este baiatul ud leoarca, din care siroieste apa pe podea,
dar spune mamei ca nu a fost in ploaie.

Acum, Iisus trage direct la tinta: “Daca vrei sa fii desavirsit”, i-a zis Isus, „du-te de
vinde ce ai, da la saraci si vei avea o comoara in cer! Apoi vino si urmeaza-Ma”. Aceasta
declaratie il lasa pe tanarul bogat pe ganduri, iar pe ucenici buimaciti. Intrebarea lor poate fi si
a noastra: “Atunci, cine poate fi mantuit?”

Raspunsul lui Iisus vine ca un soc: „La oameni lucrul acesta este cu neputinta…”.
Imposibil. El nu spune: nesigur. El nici macar nu spune ca este foarte greu. El spune doar atat:

32
imposibil. Fara sansa. Fara iesire. Fara speranta. Imposibil. Este imposibil sa treci Pacificul
innotand. Este imposibil sa ajungi la luna pe coada unei pisici. Nu poti urca Everestul cu cosul
de piata si un baston in mana. Si daca altcineva nu intervine, nu ai nici o sansa sa mergi la cer.

Pare ciudat? Toata viata ai fost recompensat dupa realizari. Ai luat note dupa cat ai
invatat. Ai promovat dupa succesele obtinute. Ai luat bani pentru ca ai muncit.

De aceea tanarul bogat gandea ca cerul este ceva platit. Lucrezi din greu, platesti
taxele si contul tau creste, apoi vine ziua cand primesti totul inapoi. Iisus spune ca nu-i asa.

Ceea ce vrei sa obtii este cu mult mai scump decat poti plati. Nu ai nevoie de un
sistem, ci de un Salvator. Nu ai nevoie de un certificat, ci de un Mantuitor. Pentru ca “ ce este
cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu”.

Sa nu uitam solia acestui text: nu te poti mantui singur. Nici prin ritualuri corecte, nici
prin doctrina corecta. Nici prin evlavie corecta. Iisus este clar: nici o fiinta omeneasca nu se
poate salva prin eforturi proprii.

Vedeti, nu banii l-au tinut pe loc pe tanarul bogat, ci multumirea de sine. Nu averile, ci
pompa, fala. Nu magaziile mari, ci capul mare. “Adevarat va spun, ca greu va intra un bogat
in Imparatia cerurilor”. Nu doar bogatii au dificultati cu intrarea in Imparatie. La fel este si
cu cei educati, cu cei puternici, cu cei prezentabili, populari sau religiosi. La fel este si pentru
tine daca crezi ca evlavia sau puterea ta iti dau dreptul de admis in Imparatia cerurilor.

Daca este greu sa intelegem ce a spus Iisus tanarului bogat, atunci descrierea zilei
judecatii ni se va opri in gat! Iisus continua: “Doamne, Doamne! N-am proorocit noi in
Numele Tau? N-am scos noi draci in Numele Tau? si n-am facut noi multe minuni in
Numele Tau?“. Mat. 7:21

Uimitor! Acesti oameni stau inaintea tronului lui Dumnezeu si fac parada de faptele
lor. Ultima trambita a sunat si ei inca isi mangaie coarnele. In loc sa-L laude pe Dumnezeu, ei
se lauda pe ei insisi. In loc sa se inchine Creatorului, ei isi citesc biografia. Cand ar trebui sa
fie fara grai, ei vorbesc. Chiar in prezenta slavei Regelui, ei se lauda pe ei insisi. Ce este mai
grav – aroganta lor sau orbirea lor?

33
 Nu poti impresiona pe expertii de la NASA cu avioane de hartie. Nu te poti lauda cu
schitele tale creionate in fata lui Picasso. Nu poti pretinde egalitate cu Einstein, pentru ca poti
scrie H2O. Nu te poti lauda cu bunatatea ta in prezenta Celui Desavarsit.

“Atunci le voi spune curat: “Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine,

voi toti care lucrati faradelegea.” Dumnezeu nu ne salveaza pentru ce am facut noi. Numai
un zeu egocentric ar pute fi imptresionat de suferinta noastra. Numai un zeu temperamental ar
pute fi multumit cu sacrificiile noastre. Numai un zeu fara inima ar putea vinde mantuirea
celor care dau mai mult.

Numai un Dumnezeu plin de iubire poate face pentru copiii Sai ceea ce ei nu pot face
pentri ei insisi. “Ferice de cei saraci in duh…”. Data viitoare cand cineva va zice – “saracul
de el!”, voi fi mai fericit ca pana acum. Ce zici: iti place sa auzi spunandu-ti-se “saracul de
tine!”?…Acum suna altfel. Si numai datorita lui Iisus.

Drumul aurului
„Arunca dar aurul in tarana, arunca aurul din Ofir in prundul paraielor! Si atunci
Cel Atotputernic va fi aurul tau, argintul tau, bogatia ta.”Iov 22:24,25
Cu aproximativ 400 de ani in urma, Galileo argumenta ca Aristotel nu a avut dreptate
in afirmatiile facute despre gravitate. Daca ai doua obiecte, unul de 1 Kg si altul de 10 ori mai
greu – sustinea Aristotel – obiectul de 10 Kg va cadea de 10 ori mai repede. Insa Galileo
spune “NU. Ele vor cadea cu aceeasi viteza.” Chiar daca este vorba de Galileo, nimeni nu a
acordat atentie sustinerii sale.
Contemporanii sai credeau ca el este putin cam excentric.Ei au respins afirmatia sa,
pentru ca era asa de evident ca el este gresit. Apoi, Galileo s-a urcat in turnul inclinat din Pisa.
A luat cu el doua obiecte, unul mai greu decat celalalt si le-a dat drumul jos din varful
turnului. Spre uimirea multimii adunate, obiectul mai greu nu a cazut mai repede decat cel
mai usor .
Desigur, nu vom face o lectie de fizica. Probabil ca uneori ai auzit si tu pe cineva
afirmand ceva ce ai considerat a fi total eronat, naiv, ireal sau chiar stupid si ai refuzat sa crezi
acea afirmatie. Dupa un oarecare timp, ai ajuns insa sa constati ca ceea ce s-a spus era perfect
adevarat. In Fericiri, Iisus spune ceva care pare sa nu fie adevarat. De fapt, multe alte rostiri
ale Mantuitorului sunt privite in acelasi fel.
De fapt, daca altcineva in afara de Iisus ar fi rostit Fericirile, am fi fost ispititi sa le
respingem, ca fiind niste exagerari ale unui extremist. Insa ele sunt stzudiate si apreciate,

34
expuse in birouri sau in biserici. Si inima noastra este in disperata nevoie de a gazdui
permanent aceasta expozitie a fericirii adevarate.

“Ferice de cei saraci…”Piatra scumpa a fericirii este oferita, in primul rand, celor cu
spiritul umil, nu celor infatuati. Bunavointa lui Dumnezeu ajunge la cel care se preda, nu la
cel care se crede cuceritor. Primul pas spre fericire este strigatul dupa ajutor, recunoasterea
saraciei interioare.
Cei care simt prezenta lui Dumnezeu, isi declara propriul faliment si sunt constienti de
criza spirituala in care se afla. Buzunarele lor sunt goale, optiunile s-au dus. Ei nu cer
dreptate, ci striga dupa mila. Ei nu se falesc: ei implora mila. Ei cer lui Dumnezeu sa faca
ceea ce nu pot face singuri. Ei au vazut cat de sfant este Dumnezeu si cat de pacatosi sunt ei si
sunt de acord cu spusele lui Iisus: “La oameni… aceasta este cu neputinta!”
Paradoxul fericirii crestine: avantajati sunt cei neajutorati si nu cei realizati. Este o cale
neobisnuita pe care trebuie sa mergem. Nu ne declaram prea des neputinta. Recunoasterea
esecurilor nu face parte in mod obisnuit din capitolul “fericirire”.
„Ferice de cei saraci cu duhul”, a spus Iisus. Ei sunt disperati: fara nici o posibilitate
de ajutor din alta parte, ei se indreapta spre Iisus, singurul care poate oferi eliberarea dupa
care ei tanjesc. Iisus considera ca o persoana care este saraca in duh, sau care plange, sau este
persecutata, sau flamanzeste si inseteaza dupa neprihanire, are un avantaj special fata de toti
ceilalti.
Am putea fi de acord cu teza formulata de unii teologi – „optiunea preferentiala a lui
Dumnezeu pentru saraci”- pentru a descrie fenomenul permanent prezent in Vechiul si Noul
Testament: „partinirea” manifestata de Dumnezeu fata de cei saraci si dezavantajati.
De ce saracii ne sunt prezentati ca fiind demni de o fericire speciala, inaintea oricarui
alt grup? Iata cateva avantaje ale statutului de sarac:
1.                  Saracii stiu ca sunt in urgenta nevoie de salvare.
2.                  Saracii cunosc nu doar dependenta de Dumnezeu si de oamenii puternici, dar si
interdependenta dintre ei.
3.                  Saracii isi bazeaza siguranta lor, nu pe lucruri, ci pe oameni.
4.                  Saracii nu au un sentiment exagerat al importantei lor si nici o nevoie exagerata
de individualizare.
5.                  Saracii asteapta putin din competitie si mult din cooperare.
6.                  Saracii pot face distinctie intre necesitate si lux.
7.                  Saracii pot astepta, pentru ca si-au dezvoltat rabdarea, nascuta din

35
recunoasterea dependentei.
8.                  Temerile saracilor sunt sunt mai realiste si mai putin exagerate, deoarece ei stiu
ca se poate supravietui marilor suferinte si pierderi.
9.                  Cand Evanghelia este predicata saracilor, ea suna ca o veste buna pentru ei si
nu ca o amenintare sau batjocora.
10.               Saracii pot raspunde la chemarea Evangheliei cu o abandonare imediata si
deplinatate necomplicata, pentru ca ei au atat de putin de pierdut si sunt gata pentru orice.
Fara voia lor, desi pot alege oricand altfel, saracii se afla intr-o postura care
beneficiaza cu prisosinta de harul lui Dumnezeu. In starea lor de nevoie, dependenta si
insatisfactie in viata, ei sunt dispusi sa spuna bun venit darului gratuit al iubirii lui Dumnezeu.
Un exercitiu interesant ar fi sa substituim in lista anterioara, cuvantul „sarac” cu
„bogat” si sa schimbam fiecare propozitie cu opusul ei. „Bogatii nu stiu ca sunt in urgenta
nevoie de salvare… Bogatii isi bazeaza siguranta lor, nu pe oameni, ci pe lucruri…” In
Fericirile din Evanghelia dupa Luca (6:20-26), Iisus face ceva similar, insa acest
aspect nu este la fel de accentuat: „Vai de voi care sunteti bogati, pentru ca voi v-ati luat
rasplata.”
Mai interesant, chiar amenintator, este sa inlocuim cuvantul „sarac” cu „eu”.
Revizuind fiecare din cele zece declaratii, m-am intrebat daca atitudinea mea se aseamana mai
mult cu cea a saracilor sau a bogatilor.
Imi recunosc usor nevoile? Sunt gata sa depind de Dumnezeu si de semeni? Pe ce se
bazeaza siguranta mea? Sunt inclinat spre competitie sau spre cooperare? Pot face distinctie
intre necesitate si lux? Sunt rabdator? Fericirile suna pentru mine ca o veste buna sau ca o
batjocora?
Disciplina lipsurilor este mult mai favorabila sfintilor. Dependenta, umilinta,
simplitatea, cooperarea si abandonarea de sine sunt calitati foarte apreciate in domeniul
spiritual, insa total neatractive pentru oamenii care traiesc mai mult pe taramul material. Pot fi
si alte cai spre Dumnezeu, insa ele sunt foarte dificile, ca si trecerea camilei prin urechile
acului. In marea inversare produsa in Imparatia lui Dumnezeu, sfintii cu multe averi sunt o
raritate.
Saracii nu sunt mai virtuosi decat ceilalti oameni (desi ei se remarca a fi mult mai plini
de compasiune si mai generosi), insa ei sunt ultimii care sa pretinda ca sunt virtuosi. Ei nu
manifesta aroganta clasei de mijloc, care isi mascheaza usor neajunsurile sub fatada
neprihanirii de sine.

36
 Ei sunt dependenti in mod natural, pentru ca nu au de ales: ei trebuie sa depinda pur si
simplu de altii pentru ca sa supravietuiasca.

„Despartiti de Mine nu puteti face nimic”. Ioan 15:5 De aceea, „Pot totul in
Hristos…!” Filipeni 4:13. La urma urmei, Fericirile nu sunt chiar asa de excentrice cum ar
parea. Chiar ele ne ne aduc pe drumul cel bun. Dumul fericirii. Calatorie placuta!

Temnita mandriei

“Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati!”

La prima vedere, Fericirile (Matei 5:1-12) pot parea doar o compensatie, oferita de
Mantuitorul Iisus, celor nefericiti. „Pentru ca nu sunteti bogati, iar sanatatea voastra se
degradeaza vizibil si fata va este brazdata de lacrimi, voi formula cateva fraze frumoase, ca sa
va fac sa va simtiti mai bine!” Insa, pe masura ce ne eliberam de cinismul scepticismului, iar
credinta prinde vigoare, ajungem sa privim Fericirile ca fiind promisiuni autentice, vitale
pentru mesajul adus de Iisus

Spre deosebire de regii medievali, care aruncau monezi multimilor (sau politicienii
moderni, care fac promisiuni saracilor, mai ales inainte de alegeri), Iisus era capabil sa ofere
urmasilor Sai rasplatiri durabile, chiar vesnice.

Dintre toti pamantenii, Isus este singurul care a trait „de partea cealalta”, deaceea, El
– care S-a coborat din cer – stie foarte bine ca licaririle Imparatiei Cerurilor pot contrabalansa
cu usurinta orice stare de mizerie pe care am putea-o intalni in viata aceasta. Cei care plang
vor fi mangaiati, cei blanzi vor mosteni pamantul, cei flamanzi vor fi saturati, iar cei curati
vor vedea pe Dumnezeu. Iisus putea rosti aceste promisiuni cu autoritate, pentru ca El venise
sa intemeieze Imparatia lui Dumnezeu, care va dainui vesnic.

Crestinii dispusi sa urmeze pe Iisus in conditii de renuntare la confort si plata si

infruntand dificultati severe, fac lucrul acesta cantand „Simt un dor nespus Iisuse, pe-a Ta
cale sa urmez…” Este gresit a concluziona ca ei sacrifica fara nici o finalitate: rasplata este
sigura; daca nu acum si aici, atunci sigur in Imparatia care vine.

37
 O vizita la o clinica de tulburari de alimentatie din desertul Arizona, SUA, va va oferi
imaginea unui rai in pustie: bazine olimpice de innot, sali de gimnastica aerobica, terenuri de
sport, gradini exotice… Aici sunt tratati atletii si star-urile de la Holywood.

Tot personalul are pregatire academica, detinand cele mai inalte titluri profesionale.
Nu departe, este o baza misionara – baraci modeste, contrastand dur cu arhitectura grandioasa
a clinicii.

Aceasta institutie se straduie sa salveze suflete, sa pregateasca oameni pentru a sta

alaturi de Dumnezeu aici si in vesnicie, iar cealalta se straduie sa salveze trupul, sa
pregateasca pe oameni sa se bucure de viata aceasta. Este evident, care din cele doua institutii
este cea mai pretuita in lumea noatra.

In Fericiri, Iisus onoreaza oamenii care nu au acces la multe privilegii in viata aceasta.

Celor saraci, celor care plang, celor blanzi, celor flamanzi, celor persecutati, celor
curati cu inima, El le-a dat asigurarea ca experienta lor nu va ramane nerecunoscuta si
neresplatita. Rasplata lor va fi mare. Mai mult, cand incercam sa cuprindem dimensiunea
uimitoare a rasplatirilor promise, ne dam seama ca Iisus ne surprinde cu dorinta mult prea
slaba, nicidecum prea puternica. Suntem fiinte de pamant, innebunite dupa alcool, violenta,
sex si ambitii, in timp ce ne sunt oferite bucurii vesnice. Suntem asemenea unui copil
nestiutor, care continua sa se joace in noroiul unei baltoace, pentru ca nu-si poate imagina ce
inseamna darul unei vacante la mare.

Desigur, este posibil ca pentru unii crestini ai zilelor noastre, insistenta asupra
rasplatirii viitoare sa para demodata. Pe masura ce ei devin tot mai bogati si plini de succes,
ajung la o bunastare care nu le mai permite sa se identifice cu starea umila, careia i se adresa
Iisus in Fericiri – de aceea acestea suna ciudat pentru urechile lor.

„Nu doresc bogatie”, „Dor de tara”- sunt catecele care pot fi cantate doar de robi si
saraci; in gura stapanilor si bogatilor, ele suna fals si ipocrit. Fericirile sunt pentru cei care isi
pun putina speranta in lumea acesta, toata nadejdea lor fiind centrata in Iisus si in lumea care
va veni.

Ce folos sa crezi in rasplata viitoare? Aceasta credinta il ajuta pe cel luat ostatec sa
reziste inca putin, pentru ca stie ca este asteptat de familie, de locul de munca, de prieteni. Ii

38
ajuta pe nedreptatitii vietii sa stie ca Dumnezeu nu este satisfacut cu regula ca unii sa lucreze
neplatiti, iar altii sa profite.

Ne ajuta sa credem ca mana lui Dumnezeu este destul de lunga ca sa faca dreptate in
cele din urma. Speranta rasplatirii viitoare te tine viu in necaz si este ca un clopot care bate
din alta lume, proclamand adevarul ca, indiferent de felul cum arata lucrurile acum, nu exista
viitor pentru rau, ci numai pentru bine.

Cum mor cei mandri si cum mor cei umili? La fel! Insa unii nu au speranta, sunt
nelinistiti, pe cand altii au linistea credintei in rasplatirile viitoare. Daca vreti sa auziti imagini
contemporane ale cerului, participati la funeraliile crestinilor asteptatori ai Imparatiei lui
Dumnezeu.

Cu convingere, predicatorul va va descrie un cer linistit si plin de rasplatiri.Veti dori sa

ajungeti cat mai repede acolo. Indoliatii simt durerea despartirii de cei dragi si plang, dar totul
este doar o intrerupere, o umbra trecatoare, catre biruinta care a fost deja castigata.

Pentru totii sfintii neinsemnati, care – in ciuda dificultatilor – au invatat sa se bucure

de relatia personala cu Dumnezeu, cerul va fi mai degraba ca un mult asteptat „Bun venit
acasa!” si nu asemenea vizitarii unor locuri noi.

Oamenilor prinsi de valul suferintei, care cunosc durerea, care vin din familii distruse,
care au trecut prin haos economic si au simtit frica, ura si violenta – tuturor acestora, Iisus le
ofera promisiunea unui timp incomparabil mai indelungat si mai bun decat timpul trait pe
acest pamant, in care sa se bucure de sanatate, fericire, armonie si puritate. Un timp al
rasplatirii.

„Ferice de cei ce plang”. Cei care plang, pot sa ne intimideze cu intrebarile lor
dureroase si greu de raspuns. Cei care plang se concentreaza asupra aspectelor fundamentale
ale vietii. Pentru ei – moda, casa, masina, titlurile sau banii nu sunt prioritati. Desi nu toate
„De ce ? –urile” lor primesc raspuns, durerea le intareste credinta ca cei ce plang vor fi
mangaiati.

O mama, care isi avea unicul ei fiu bolnav de SIDA si nebenefiiciind de simpatia
altora, pentru ca radacina bolii era infipta in viata imorala a acestui fiu, a initiat o actiune

39
modesta de incurajare a parintilor aflati in situatii similare. Rezultatul a fost o adevarata
binefacere pentru multe familii indurerate din aceleasi aceleasi motive penibile. „Societatea
celor suferinzi” nu ofera redobandirea pierderii suferite, insa da o semnificatie durerii si nu ne
mai simtim neajutorati in fata adversitatilor. Cel mai eficient vindecator este vindecatorul
ranit.

Hanibal era intemnitat de doua ori. Odata din cauza crimei comise, iar a doua oara din
cauza incapatanarii lui. Desi omorase un om si pastorul care il vizita in inchisoare ii aducea
iertarea Evangheliei, el o refuza insistent. “De ce sa recunosc ca am gresit?

De ce sa plang pentru pacatele mele? Fara lacrimi nu se poate?” O intemnitare era

infaptuita de justitia tarii, celalalta de el insusi. Temnita lui nu era zidita din caramizi si
mortar, ci din mandrie. El nu putea sa planga.

Nu conteaza ce se intampla: vreau sa fac ca mine, in felul meu! Nu vreau sa recunosc

ca am
necazuri cu alcoolul, cu afacerile materiale sau sentimentale. Sa marturisesc ca am gresit? Da,
nu sunt perfect, dar sunt mai bun decat Hitler sau Sadam Husein! Justificare, scuzare,
rationalizare, comparatie – acestea sunt gratiile coliviei mandriei. Suna contemporan, este la
moda, insa in Imparatia cerurilor suna sinistru.

Iisus spune ca adevarata fericire incepe cu profunda suferinta. Ferice de cei care stiu ca
au dat de necaz si au destula putere sa recunoasca aceasta.

Apostolul Petru vrea o clarificare: daca Iisus este ceea ce pretinde, sa-l invite si pe el
sa mearga pe apa, asa cum face Iisus. Cand incepe insa sa se duca la fund, mandria dispare si
Petru incearca sa-si salveze capul. Acum este brusc constient de doua lucruri: el se duce la
fund, iar Iisus ramane deasupra! Si nu are nevoie de mult timp pentru a se decide unde vrea sa
fie: Iisuuuuuse!… Daca Tu esti aici, scapa-ma! Si Iisus il scapa.

Petru nu ezita. Optiunile sunt clare. Nu mergi pe apa in fiecare zi. Insa cand nu ai de
ales decat intre moarte sigura si viata, stii foarte bine ce vrei.

Esti mai interesat de imaginea ta, decat de viata ta? Esti dispus sa te duci mai degraba
la fund, decat sa ceri ajutor de la cei apropiati? Petru stie ca trebuie sa faca ceva mai bun decat
sa numere dintii calului primit in dar. Petru stie ca trebuie sa faca ceva mai bun decat sa muste

40
mana care-l salveaza. Strigatul lui Petru este lipsit de eticheta, insa Petru mai bine isi inghite
mandria decat sa inghita apa!

Atat timp cat Iisus este “o posibilitate”, El nu este “posibilitatea”. Atat timp cat poti
sa-ti duci si singur povara, nu ai nevoie de Cel care ridica pacatul lumii. Atat timp cat poti sa-
L alegi pe El sau sa renunti la El, ai inima impartita, iar El nu accepta decat totul.

Cand un copil mic este speriat, parintele face orice ca sa-l linisteaca. Nu esti erou,
superstar sau nemaipomenit, daca intervii in favoarea copilului tau. Pentru aceasta nu se
percep taxe sau recompense. Nu esti geniu daca recunosti ca un copil nu este un adult. Nu esti
psiholog daca stii ca cei mici sunt in crestere. Nu trebuie sa fii Solomon, ca sa stii ca laptele
varsat se sterge, iar farfuriile sparte se inlocuiesc.

“Deci, daca voi, care sunteti rai, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu cat mai
mult Tatal vostru, care este in ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7:11).

Cu atat mai mult, Tatal nostru ceresc este dipus sa ne ajute!

De ce sa gandesc ca nu ma va asculta? Necazurile mele pot parea nimicuri, fata de cele ale
infometatilor din India, insa El simte deopotriva cu fiecare.
De ce sa gandesc ca este prea ocupat sa mai aiba timp si pentru mine? Are un univers de
tinut pe orbita, insa fara El, nici eu nu pot ramane pe orbita salvarii.
De ce sa gandesc ca S-a plictisit sa asculte aceleasi plangeri vechi?
De ce sa gandesc ca ofteaza, cand iar ma vede venind la El?
De ce sa gandesc ca-mi va atrage atentia ca merg cam des la izvor cu aceleasi pete?
De ce sa gandesc ca trebuie sa folosec un limbaj bisericesc si ca nu pot vorbi cu El in mod
direct si natural?

“Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati!” Esti unul din ei, dar inca
nemangaiat? Ai gustat deja mangaierea lui Iisus si doresti mai mult? Nu zabovi: Iisus te
asteapta, acum ca niciodata!

  Talharul bucuriei

“Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul!” (Matei 5:5)

41
 Cuvantul “bland” nu este unul din cuvintele onorabile ale zilelor noastre. Pentru
generatia contemporana el are o semnificatie mai putin apreciata: docilitate, supusenie si
ineficienta. Aristotel explica senmnificatia blandetei astfel: manie echilibrata – adica, nici
prea multa, nici prea putina.

Intr-o varianta aristoteliana, a treia fericire ar putea fi formulata astfel: “Ferice de cel
care se manie intotdeauna la timpul potrivit si niciodata cand nu este potrivit”. Dar, cand este
timpul potrivit? Tot Aristotel, ne explica: niciodata pentru motive personale, dar intotdeauna
justificat pentru nedreptatea comisa fata de altii.

Mania egoista este un viciu; mania altruista este o virtute. Asa sugereaza ganditorul
antic.

In limba greaca, “bland” este folosit pentru a caracteriza un animal care a fost
domesticit, care accepta sa se supuna autoritatii stapanului si executa comenzile date; este
atitudinea cainelui bine dresat.

De aceea, ferice de omul care isi stapaneste orice impuls, pasiune si instinct; ferice de
omul care are un control de sine total. Dar asa ceva este imposibil. Deaceea, cuvantul “bland”,
folosit in fericirea rostita de Iisus, se refera la o persoana puternica, stapana pe sine, pentru ca
este stapanita de Dumnezeu.

Ferice de omul care este stapanit de Dumnezeu! In slujba Sa avem deplina libertate;
implinind vointa Sa avem adevarata pace. Este umilinta care alunga orice urma de mandrie.
Blandetea sta in contrast cu semetia sau ingamfarea. Fara umilinta nu invatam (“Ei ar fi fara
indoiala niste studenti excelenti, daca n-ar fi atat de convinsi de stiinta lor” – Quintilian), nu
putem iubi – iubirea incepe cu sentimentul nevredniciei – si nu putem avea o adevarata
legatura cu Dumnezeu, care incepe cu recunoasterea disperatei nostre nevoi dupa El.
Adevarata demnitate se atinge prin blandete – recunoscand ca suntem creaturi, care nu putem
realiza nimic fara interventia Creatorului nostru.

Ferice de cei blanzi! Pastorii Betleemului nu L-au intrebat pe Dumnezeu daca stie bine
ce are de gand sa faca. Daca ingerii ar fi venit la teologi, acestia ar fi alergat mai intai sa
consulte comentariile. Daca ar fi venit la elita, ei s-ar fi uitat in jur sa se asigure ca nu-i vede
cineva. Daca ar fi venit la cei prosperi, ei s-ar fi uitat mai intai in calendar. Insa pastorii nu

42
aveau reputatie de protejat sau scara de urcat. Ei nici macar nu stiau sa-I spuna lui Dumnezeu
ca ingerii nu canta la oi, iar Mesia nu era de asteptat sa vina in scutece, intr-o iesle.

Biserica staulului iti cere sa intri in genunchi. Lumea poate sta semeata, insa inaintea
Mantuitorului trebuie sa se plece. In timp ce teologii dormeau, iar elita visa si prosperii
sforaiau, pastorii ingenunchiau. Cei blanzi au fost gata sa ureze Bun venit” lui Mesia.

Paul Johnson, in cartea sa Intelectualii,  ne ofera detalii despre ceea ce stim cu totii ca
este adevarat: oamenii pe care-i aclamam, pe care-i incurajam, care apar pe copertile marilor
reviste, nu sunt asa de impliniti, fericiti si echilibrati cum ne imaginam. Personajele lui
Johnson (Ernest Hemingway, Bertrand Russell, Jean-Paul Sartre, Edmund Wilson, Bertolt
Brecht, etc.) pot fi considerate ca avand succes, dupa standardele moderne, insa autorul cauta
sa ne convinga despre o realitate incredibila: cu greu ar reusi cineva sa adune o companie mai
mizerabila, mai egomaniaca, mai abuziva.

Personajele care domina mass-media – mari fotbalisti, actori de film, cantareti, autori
renumiti, politicieni si personalitati populare, ne captiveaza atentia, iar noi ne focalizam spre
amanuntele vietii lor: hainele pe care le poarta, felurile de mancare favorite, exercitiile
aerobice practicate, oamenii pe care ii prefera, pasta de dinti folosita – pentru a redescoperi
principiul lui Johnson, ca idolii nostri sunt grupul de oameni cel mai mizerabil cu putinta. Cei
mai multi au probleme cu casatoria, familiile lor sunt distruse, aproape toti sunt incurabil
dependenti de psihoterapie, iar acesti eroi mai mari decat normalul, ca o ironie a soartei, sunt
chinuiti de indoieli.

Puterea, popularitatea sau averea ne elibereaza de frica? Stalin ar fi trebuit sa fie fara
frica. Insa avea frica sa mearga la culcare. Avea sapte dormitoare diferite, toate dotate cu
siteme de blocare asemenea seifurilor. In fiecare noapte isi insela potentialul asasin, dormind
in alt dormitor. Cinci limuzine il transportau in acelasi timp, cu perdelele trase, pentru a nu se
sti in care este Stalin. Avea un servitor special angajat sa-i pazeasca ceasca de ceai sau vodca.

Ucenicii – cei blanzi- au infrant teama prin cuvintele lui Iisus. Inainte de a ajunge
sfinti pictati pe biserici, ei au foast oameni simpli, vecinii de alaturi, luptand pentru existenta
si intretinind o familie.

Ei nu au fost taiati dintr-o tesatura teologica speciala, nici nu au fost hraniti cu lapte
supranatural. Ei au fost trimisi de Iisus fara bani, ca niste oi intre lupi. Va fi un timp mai rau,

43
inainte de a fi mai bine! Sa ne gandim la categoria de persoane pe care am putea sa o numim
„slujitorii”. Medici, asistenti medicali, lucratori sociali, misionari si multi alti profesionisti cu
cele mai inalte diplome si grade, slujesc omenirea in locurile defavorizate ale planetei, lasand
in urma cariera, bani si pozitie.

Acestia sunt oamenii pe care nu pot sa nu-i admir, pe care nu pot sa nu-i urmez ca
exemple si pe care nu pot sa-i invidiez.

Asezand alaturi „star-urile” si „slujitorii”, nu pot sa nu constat ca slujitorii sunt cei

privilegiati, cei fericiti. Fara indoiala, as petrece timpul cu slujitorii si nu cu star-urile.
Slujitorii lucreaza pentru salarii mici, ore lungi, fara aplauze, risipind talentele si deprinderile
lor printre saraci si needucati. Totusi, in mod miraculos, in procesul pierderii vietilor lor, ei
tocmai le castiga.

Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul! Siguranta lumii noastre se bazeaza
pe bogatie si putere. Insa bogatiile nu exista in cantitati nelimitate. Prin urmare, barbatii si
femeile de pretutindeni se lupta pentru a pune mana pe ceea ce este „partea” lor, sau chiar mai
mult decat atat. Deaceea, urmarile egoismului si lacomiei omenesti se vad la tot pasul.

Este greu de crezut ca cei blanzi vor mosteni ceea ce pe drept li se cuvine. Rasplata
oferita Mantuitorului pentru munca Sa a fost o cruce, iar multi dintre urmasii Sai au fost
batjocoriti, persecutati sau omorati. Stirile de ultima ora par sa contrazica indiscutabil
afirmatia lui Iisus, ca cei blanzi vor mosteni pamantul. Perspectiva pamanteana cu privire la
succes pare sa se reduca la legea junglei, confirmand spusele lui Darwin, ca supravietuirea
apartine celui mai tare.

Realitatile materiale si vizibile nu sunt insa adevaratele realitati. Promisiunea din cea
de-a treia fericire este o fagaduinta pentru viitor. Cei blanzi vor mosteni pamantul, insa nu in
starea lui prezenta de degradare.

Va fi un pamant readus la starea edenica. Un pamant pe care nu vor mai fi inimi frante,
inmormantari sau spitale. Va fi un pamant pe care merita sa-l dobandesti. Nu doar aspectele
fizice ale noului pamant vor fi diferite, ci si locuitorii lui vor fi oameni deosebiti. Blandetea va
fi caracteristica tuturor. Doar cei plini de blandete vor mosteni pamantul.

44
 Ferice de cei blanzi! Ai dori sa verifici cum stai la acest capitol? Care este atitudinea ta
fata de mandrie, orgoliu, agresivitate, manipulare, pozitie, putere si privilegii? Aceste pretinse
rute spre fericire nu-ti pot garanta decat nefericirea. Iti mai amintesti conturul fericirii, desenat
de Iisus pe oglinda blindetii? Ferice de persoana stapana pe sine, pentru ca este stapanita de
Dumnezeu! La Cruce, Il privim pe Iisus suferind fara sa murmure, fara sa ameninte, fara sa
poarte resentimente. El Si-a incredintat intreaga viata in mana Tatalui.

El putea sa cheme din cer zeci de mii de ingeri, insa ales sa Se roage: “Tata, iarta-i,
caci nu stiu ce fac!” Aceasta este blandetea: puterea infinita tinuta sub control.

Iata cateva intrebari, care te poate ajuta sa compari blandetea ta cu cea propusa de
Iisus in Fericiri. Nu uita ca este de vorba chiar de fericirea ta.
·         Care este atitudinea mea in fata circumstantelor care se intersecteaza cu viata mea?
·         Cum actionez atunci cand am puterea sa tin sub control o persoana sau o situatie?
·         Care este convingerea mea fata de legea fericirii exprimata de Iisus?
·         Ce atitudine am fata de cei care nu sunt deacord cu mine?
·         Cum reactionez atunci cand sunt respins?
·         Cum imi construiesc relatiile cu cei din jur?
·         Cum intervin intr-un conflict?
·         Cum folosesc puterea mea emotionala sau personala?

Cautatori in desert

  ” Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati! “ Matei
5:6

Intr-un anumit sens, toti cei nominalizati in Fericiri flamanzesc si inseteaza dupa
neprihanire. „Slujitorii” care-si investesc viata in cei neajutorati, cei care se lupta sa se
pastreze curati, toti adeptii nonviolentei, cei care reusesc sa treaca dincolo de durerea prezenta
– toti acestia tanjesc dupa neprihanire. Toti primesc o rasplata, nu doar in viata viitoare, dar si
in viata aceasta.

O maicuta albaneza a petrecut 16 ani predand geografie fiicelor celor mai bogate
familii bengaleze si engleze din Calcutta. Intr-o zi, calatorind in tren spre Himalaya, a auzit o

45
voce chemand-o sa slujeasca celor mai saraci dintre saraci. Se indoieste cineva, ca Maica
Tereza a gasit mai multa implinire personala in ultima ei ocupatie, decat in prima?

Acum intelegem mai bine de ce Evangheliile repeta preferential: „Oricine isi va

pastra viata o va pierde si oricine isi va pierde viata pentru Mine, o va castiga” (Matei
10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 17:33; Ioan 12:25).

Iisus a venit ca noi sa avem viata din belsug (Ioan 10:10). Paradoxal, aceasta viata
ajunge la noi pe cai inimaginabile.

O obtinem investind-o in altii. In Fericiri, care pot parea absurde la prima vedere, Iisus
ne-a oferit o cheie paradoxala catre viata din belsug. Ea este o comoara demna de cele mai
intense eforturi ale noastre, deoarece ne aduce beneficii si aici, si in viata viitoare. Accentul
lui Iisus nu cade pe ceea ce dam, ci pe ceea ce primim.

Fericirile nu sunt idealuri imposibile, generate de o mistica visatoare. Ele sunt realiste
si pragmatice, ca si strategiile tactice ale generalului Schwarzkopf, evidentiate in Razboiul din
Golf. Iisus cunoaste cum se deruleaza viata atat in Imparatia Cerurilor, cat si aici pe pamant.
Intr-o viata plina de saracie, lacrimi, blandete, foame dupa neprihanire, mila, puritate,
impaciuire si indurare a persecutiilor, Iisus a intruchipat Fericirile.

Cautatorul. Parabola urmatoare ni-l prezinta pe Cautator intr-o modalitate

semnificativa. El iese din oras si mege in pustiu pentru a descoperi o alta viata si a gasi o
fiinta care sa-i semene si sa-i ofere nemurirea. Rataceste zadarnic printre dunele de nisip, apoi
este gasit de un strain, dus intr-o groapa foarte adanca, unde coboara pe o scara de funii, iar
jos este o casa; o femeie ii da de mancare si-i arata un loc de culcare. Dimineata, scara nu mai
este.

A fost prins in cursa. Funia care coboara mancarea nu-l ajuta sa scape. Vantul aduce
continu nisip in groapa. Regula este aceasta: scoti nisip cu galetile trase de funie – primesti
mancare; nu iese nisip, nu vine mancare. Cautatorul este incurcat. Nu este un nonsens? Intorc
nispul ca sa traiesc, traiesc ca sa intorc nisipul?!…

Intr-o noapte, Cautatorul scapa cu o funie facuta de el insusi. Insa curand cade din nou
in nisipul miscator, striga dupa ajutor si este adus iarasi in groapa. Incet, isi pierde speranta.

46
 Apoi descopera in fundul gropii un izvor; apa din nisip, racoare din dogoare. A
descoperit sensul vietii in soarta sa? In apa se reflecta chipul sau: este ceea ce cauta, sau
speranta este dincolo de capatul funiei de la gura gropii? Interesanr: scara de funie este la
locul ei din nou. Sa iasa? Trebuie?

Groapa este pamantul nostru. Dilema cautatorului este cea a umanitatii: care este sensul
vietii? Trebuie sa-l cautam in noi sau dincolo de capatul scarii? Suntem hazard, sau Cineva
ne-a creat si merita sa-I aducem inchinare?

Cautatorul poate avea multe fete. Ateul, credinciosul de forma, savantul, omul secular,
eu si tu. Oricum, el se afla in desert si este in disperata nevoie de apa.

Desertul este aici – datoriile se aduna, inflatia diminueaza putinul agonisit, familia
merge in deriva, societatea devine jungla. Nu poti zidi casa fericirii pe nisip. Nu mai avem
fundamente morale durabile.

Inainte de Hegel (1770-1831), universitatile europene predau logica clasica: opusul

lui A este non-A; opusul adevarului este eroarea, etc. Marx (1818-1883) si Lenin (1870-1924)
au dat impuls tezelor, antitezelor si sintezelor lui Hegel, instaurand materialismul dialectic,
care desfiinta orice idee de absolut.

Spune astazi unui student sa fie baiat bun, sau unei studente sa fie fata cuminte: ce
inseamna aceasta? Ce inseamna sa fii bun cetatean? Care este baza pentru bun si rau? Pentru
adevar si fals?

“Socul constatarii ca intreaga civilizatie nu se bazeaza pe nimic solid din punct de

vedere moral, ca viata este urzita cu ipocrizie, ca nu are nimic care sa-i confere sens – a fost
atat de coplesitor, incat l-a lasat pe omul zilelor noastre mut, indecis, confuz, incapabil de a
supravietui. Literal, el nu poate fi sigur de nimic.” (David Klein)

Acest declin moral nu ocoleste insula crestinilor sau oamenilor religiosi. TV, radio,
ziare, Internet – sunt conductele prin care desertul se scurge in sufletele, familiile, scolile si
bisericile noastre. Ne trezim in groapa cu nisip, departe de fericirea lumii stelelor, separati de
Prietenul care a coborat sa ne familiarizeze din nou cu realitatea.

47
 Ne rugam – “Amin, vino Domne Iisuse!” (Apocalipsa 22:19) – nu inainte insa de a ne
mai bucura de cativa ani de bunastare aici, la… intors nisip!

Scara. Un fugutiv, incercand sa scape din groapa facuta de el insusi, a avut un vis intr-
o noapte, in mijlocul desertului – “Iacov a plecat din Beer-Seba … A ajuns intr-un loc unde
a ramas peste noapte, caci asfintise soarele. A luat o piatra de acolo, a pus-o capatai si s-a
culcat in locul acela. Si a visat o scara rezemata de pamant, al carei varf ajungea pana la
cer. Ingerii lui Dumnezeu se suiau si se pogorau pe scara aceea.” (Geneza 28:12-16).

Stapanul vesniciei a coborat sa locuiasca cu creatura Sa. A fost ca noi – flamand,

insetat, indurerat – a calcat nisipul alaturi de noi. A pasit in desert pentru a gasi fiinta care
poarta chipul si asemanarea Sa. Iisus este scara vie.

Atatia oameni prinsi sub nisip vor sa afle cine este Dumnezeu. Ei te intreaba ce a facut
Dumnezeu pentru tine – prietenul Lui – si ce poate face pentru ei – care au familia in deriva,
copii care se drogheaza… Acolo unde nici nu ne-am imaginat, se rosteste: Domnul este aici si
n-am stiut!

Cautatorul se apleaca si isi vede fata: aceasta este ceea ce cauta? “Este tot mai evident
ca nu foametea, nici microbii, nici cancerul, ci omul insusi este cel mai mare pericol pentru
omenire.” (Karl Jung). Narcisismul, titanismul iluminismului ametit de reteta Homo per se, nu
sunt iesiri, ci infundaturi in labirintul existential.

Cautatorul priveste apa si secolele devin fluide si curg: izvorul devine poarta de la
intrarea in vechiul Sihem din Samaria. Langa fantana sta un Strain. Discutia care urmeaza,
raspunde la obsesiile Cautatorului.

“Fiindca trebuia sa treaca prin Samaria, a ajuns langa o cetate din tinutul
Samariei, numita Sihar, aproape de ogorul, pe care-l daduse Iacov fiului sau Iosif. Acolo se
afla fantana lui Iacov.

Isus, ostenit de calatorie, sedea langa fantana. Era cam pe la ceasul al saselea. A
venit o femeie din Samaria sa scoata apa. „Da-Mi sa beau”, i-a zis Isus. Femeia
Samariteanca I-a zis: „Cum Tu, Iudeu, ceri sa bei de la mine, femeie Samariteanca?” –
Iudeii, in adevar, n-au legaturi cu Samaritenii.

48
 Drept raspuns, Isus i-a zis: „Daca ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, si Cine
este Cel ce-ti zice: «Da-Mi sa beau!» tu singura ai fi cerut sa bei, si El ti-ar fi dat apa vie”.
„Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce sa scoti apa, si fantana aste adanca; de unde ai putea
sa ai dar aceasta apa vie?

Esti Tu oare mai mare decat parintele nostru Iacov, care ne-a dat fantana aceasta,
si a baut din ea el insusi si feciorii lui si vitele lui?” Isus i-a raspuns: „Oricui bea din apa
aceasta, ii va fi iarasi sete.

Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, in veac nu-i va fi sete; ba inca apa,
pe care i-o voi da Eu, se va preface in el intr-un izvor de apa, care va tasni in viata
vecinica.” „Doamne”, I-a zis femeia, „da-mi aceasta apa, ca sa nu-mi mai fie sete, si sa nu
mai vin pana aici sa scot.” „Du-te”, i-a zis Isus, „de cheama pe barbatul tau, si vino aici.”

Femeia I-a raspuns: „N-am barbat”. Isus i-a zis: „Bine ai zis ca n-ai barbat.
Pentruca cinci barbati ai avut; si acela, pe care-l ai acum, nu-ti este barbat. Aici ai spus
adevarul. „Doamne”, I-a zis femeia, „vad ca esti prooroc.

Parintii nostri s-au inchinat pe muntele acesta; si voi ziceti ca in Ierusalim este locul
unde trebuie sa se inchine oamenii”. „Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Ma ca vine ceasul cand
nu va veti inchina Tatalui, nici pe muntele acesta, nici in Ierusalim. Voi va inchinati la ce
nu cunoasteti; noi ne inchinam la ce cunoastem, caci mantuirea vine dela Iudei. Dar vine
ceasul, si acum a si venit, cind inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si in
adevar; fiindca astfel de inchinatori doreste si Tatal…” „Stiu”, i-a zis femeia, „ca are sa
vina Mesia, (caruia I se zise Hristos); cand va veni El, are sa ne spuna toate lucrurile.”
Isus i-a zis: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” (Ioan 4:4-26).

Apa vie si inchinarea in duh si adevar este nastere din nou si nu narcisism. Salvarea nu
este in noi insine, nici in sisteme pamantesti, ci in Iisus. Umanismul, oricat de iluminat ar fi,
te lasa ca si pe Aldous Huxley – “nascut ratacitor intre doua lumi, una moarta si cealalta
neinstare a se naste si obtinand in mod curios, ce-i mai rau din ambele.”

Urca scara salvarii si du vestea buna a fericirii, familiei si prietenilor tai. Unde se
potoleste setea? In pustie, Iisus a venit sa Se roage pentru creaturile chemate sa poarte
Numele Sau (Matei 4:4-11).

49
 Din iad I se promite toata lumea, in schimbul deturnarii inchinarii catre Satan. Ceea ce
nu a reusit cu Iisus, Satan a incercat cu crestinii. (Ioan 14:21; Marcu. 7:7,9.) Le-a oferit
nisipul miscator al traditiei si teologiei speculative. Iisus a venit sa ne recreeze dupa chipul
Sau, iar noi incercam sa-L facem dupa chipul nostru.

Dumnezeu nu ne cere sa fim religiosi, ci sa ne luam crucea si sa-L urmam. Ferice de

cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati! Asa vom recastiga puritatea
absoluta a Mielului, spulberand dialectica nefericirii. „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt
Acela!”

Radacini
“Ferice de cei milostivi, caci ei vor avea parte de mila!” Matei 5:7

Ai o rana in inima? Poate este vorba de un parinte care s-a purtat rau cu tine, un
profesor care te-a nedreptatit, un partener care te-a tradat, un asociat care te-a lasat cu datorii
si falimentar. Poate, prietenul care iti datoreaza bani, conduce o masina noua; seful care ti-a
promis avansarea, a uitat sa-ti pronunte numele; prietenii tai au organizat o intalnire si tu ai
fost omis; copiii pe care i-ai crescut, par sa fi uitat ca inca existi.

Inima ta este in parte ranita, in parte amara. Cu o parte plangi, cu alta cauti razbunare.

Resentimentul este transformarea ranirii in ura. Urmariti confesiunea unei persoane

care a parcurs acest traseu nefericit.      “L-am surprins pe sotul meu cu o alta femeie. El a
jurat ca nu se va mai intampla niciodata.

M-a implorat sa-l iert, dar nu am putut si nu am vrut. Eram atat de amarata si atat de
incapabila sa-mi infrang mandria, incat nu puteam sa gandesc la altceva, decat la razbunare.

Am deschis divortul, desi copii au insistat sa nu o fac. Chiar dupa divort, timp de doi
ani, sotul meu a incercat sa ma recastige. Am refuzat sa mai am ceva de-a face cu el. El a lovit
prima data; acum eu loveam inapoi. Tot ce doream era sa-l fac sa plateaca.

In cele din urma, el a renuntat si s-a casatorit cu o vaduva foarte placuta, care avea doi
copii. El a inceput sa-si refaca viata fara mine. Ocazional ii intalnesc si arata foarte fericiti. Cu
totii. Iar eu sunt aici – o femeie insingurata, batrana si nenorocita, care a lasat ca propria-i
mandrie egoista si incapatanarea nebuneasca, sa-i ruineze viata.”

50
 Infidelitatea este ceva regretabil. Insa fara iertare, doar amaraciunea ne-a mai ramas.

Resentimentul este cocaina emotiilor: sangele se agita si tensiunea creste. Ca si

cocaina, cere mereu doze mai mari si mai dese. In cele din urma ea poate ucide, atat fizic, cat
si emotional sau spiritual.

Ferice de cei milostivi! Cand iertam, incepem sa simtim ceea ce simte Dumnezeu.
“Milos” inseamna sa te asezi in locul altuia si sa-l intelegi; sa vezi viata cu ochii lui; inseamna
a experimenta impreuna, a merge in pantofii altuia. Crestinism si fericire reprezinta un proces
in trei faze, si nu in doua faze, asa cum il percem noi adesea; nu “greseala-iertare, greseala-
iertare”, s.a.m.d, ci “greseala-ieratre-uitare”.

Ferice de cei milosi. Sa uiti raul care ti s-a facut, sa uiti binele care l-ai facut, este
fericire; sa tii minte raul ce ti s-a facut si binele ce l-ai facut altora, este egoism, iar egoismul
este nemilos: in cele din urma, ucide si ne transmite chipul primului ucigas – Satana.

Ferice de cei milostivi. Un profesor universitar crestin, paraseste academia pentru a

ingriji de un handicapat, bolnav de epilepsie si paralizat. Intrebat de ce renunta la cariera si nu
lasa ca alcineva sa ingrijeasca de aceasta persoana, el a replicat ca a fost total gresit inteles:
„Nu am renuntat la nimic; eu – si nu pacientul meu, este cel care este castigat din aceasta
prietenie”. Lista sa cuprinde: pacea sufleteasca si constientizarea modelului propriu al
succesului – bazat pe rivalitate, competitie si obsesie.

Ceea ce ne face umani, nu este capul, ci inima; nu abilitatea de a gandi, ci capacitatea

de a iubi. Mila este indicatorul prezentei divine in viata si lumea noastra.

Iata intrebarea centrala a erei moderne: unde este acum Dumnezeu? Nietzsche, Marx,
Freud, Camus si Beckett ne spun ca El ne-a abandonat, lasandu-ne sa ne facem singuri legile
existentei. Dumnezeu este Deus absconditus – Dumnezeul care Se ascunde. Auschwitz si
Rwanda sunt date ca exemple vii ale renuntarii la credinta in suveranitatea lui Dumnezeu. Iar
daca nu exista Dumnezeu, totul este permis. Putem sa ne permitem sa fim chiar si nemilosi!

Parabola oilor si caprelor (Matei 25:31-46) este puternica, dar si tulburatoare. Ea se

adreseaza intrebarii legate de absenta Stapanului, de lipsa lui Dumnezeu de pe scena vietii
noastre.

51
 Dintr-o data, se deschide scena zilei judecatii, cand se fac ultimile socoteli. Dumnezeu
– “Cel izolat si indepartat de noi” – revine in slava pentru a face dreptate, revizuind toate
evenimentele derulate pe pamant.

Parabola raspunde intr-un mod socant si profund la problema absentei lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu S-a ascuns total de noi.

Mai degraba, El S-a travestit in cea mai neasteptata ipostaza – strain, sarac, flamand,
intemnitat, bolnav si zdrentaros. “Atunci Imparatul va zice celor dela dreapta Lui:

«Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia, care v-a fost pregatita
dela intemeierea lumii. Caci am fost flamand si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete si Mi-
ati dat de baut; am fost strain si M-ati primit; am fost gol si M-ati imbracat; am fost bolnav
si ati venit sa Ma vedeti; am fost in temnita si ati venit pe la Mine.» (…) «Adevarat va spun
ca, oridecateori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei,
Mie Mi le-ati facut.» (Matei 25:34-40).

Daca nu putem detecta prezenta lui Dumnezeu in lume, inseamna ca am privit intr-o
directie gresita. Dumnezeu a desemnat pe cei saraci sa fie reprezentantii Sai. Deoarece noi nu
putem sa ne exprimam iubirea noastra catre Dumnezeu, aducandu-I un profit direct,

Dumnezeu doreste sa facem ceva profitabil pentru cei saraci, care au misiunea de a fi
primitorii iubirii crestine.

De ce permite Dumnezeu sa se nasca copii langa raul mortii in Rwanda, sau aiurea?
De sunt inchisori si azile si spitale? De ce nu a curatat Dumnezeu lumea noastra de suferinta,
cand a fost pe pamant? Iisus stia ca lumea care ramanea in urma Sa va include saraci,
flamanzi, detinuti si bolnavi.

El nu este surprins de imaginea lumii noastre. El a facut planuri sa intervina: planuri

immediate si planuri pe termen lung. Planurile de lunga durata includ revenirea Sa in putere si
slava pentru indreptarea definitiva a situatiei lumii noastre.

Oridecateori rostim “ Si iarasi va sa vie, cu marire si slava…” ne referim la finalul

Planului Salvarii omenirii. Planurile immediate prevad repetarea anticipativa a revenirii lui

52
Iisus, fata de cei chemati sa beneficieze de eliberarea finala. El S-a inaltat tocmai pentru ca
aceasta repetitie a adventului sa poata avea loc.

Unde este Dumnezeu cand viata te loveste? Viziunea noastra despre Dumnezeu a fost
acoperita de praful materialismului, insa si aurul poate sa o acopere, adica, tocmai
religiozitatea eronata ne poate intuneca chipul lui Iisus.

“Ce pacat, ca pe calcaiele lui Iisus merg crestinii!” si “Doresc un cer imbunatatit –
adica fara crestini!” sunt expeimari amare ale acelora care se simt impiedicati tocmai de
practica crestinilor, in acceptarea adevarului crestin.

De ce biserica se aseamana tot mai putin lui Iisus? Cum putem atribui chipului lui
Iisus cruciadele, inchizitia, comertul cu sclavi, aparthaid-ul… ? Desigur, eu insumi sunt o
parte a acestei probleme: de ce ma aseman Lui dupa un model atat de deformat? Cum poate o
companie extrem de diversa si nesfanta sa devina trupul – biserica – lui Hristos? Raspunsul
este o alta intrebare: cum pot eu, o fiinta pacatoasa, sa fiu acceptat ca fiu sau fiica a lui
Dumnezeu? O minune face posibila cealalta minune. Pavel vorbea despre “trupul” lui Hristos,
despre “mireasa” lui Hristos, avand in fata o audienta formata din indivizi extrem de degradati
moral. “Purtam o comoara inestimabila in vase de lut…”.

“Voi erati morti in greselile si in pacatele voastre, in care traiati odinioara, dupa
mersul lumii acesteia, dupa domnul puterii vazduhului, a duhului care lucreaza acum in
fiii neascultarii. Intre ei eram si noi toti odinioara, cand traiam in poftele firii noastre
pamantesti, cand faceam voile firii pamantesti si ale gandurilor noastre si eram din fire
copii ai maniei, ca si ceilalti. Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, pentru dragostea
cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata
impreuna cu Hristos (prin har sunteti mantuiti). El ne-a inviat impreuna si ne-a pus sa
sedem impreuna in locurile ceresti, in Hristos Isus, ca sa arate in veacurile viitoare
nemarginita bogatie a harului Sau, in bunatatea Lui fata de noi in Hristos Isus. Caci prin
har ati fost mintuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu.”
(Efeseni 2:1-8).

Intreaga noastra natura se opune harului, pentru ca el ne schimba, iar schimbarea este
dureroasa. Ferice de cei milostivi, care sunt gata sa primeasca darul divin de a simti cu altii,
de a simti dumnezeieste. Cum pot primi acest dar? Cersetorii care cer sunt de fapt niste

53
neajutorati, care pot doar sa ridice mainile. Nu putem castiga fericirea prin eforturile noastre.
Putem doar sa ne ridicam mainile si sa incredintam nevoile noastre lui Iisus. Este atat de
linistitor sa te sprijini pe El. Vrei sa faci acest lucru chiar acum? El este milostiv. Si tu poti fi
milostiv. Poti primi mila chiar acum. Ferice de cei milostivi!

Uralele cerului

“Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in ceruri!”

Nu exista nici o usa ca usa casei tale. Nu este un loc mai bun unde sa-ti intinzi
picioarele, decat sub masa de acasa. Nici o mancare nu-i mai buna ca cea de acasa. Nu este
nici o imbratisare ca a celor dragi. Cea mai lunga parte a drumului spre casa este ultima parte.
Odata ajuns, fiecare chip drag este o rasplata.

De aceea Iisus a lasat pentru finalul Fericirilor aceasta irezistibila promisiune:

“Bucurati-va si veseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in ceruri.”

Cartea Apocalipsei poate fi numita “Cartea intoarcerii acasa”, pentru ca ea ne ofera o

imagine a caminului ceresc. Descrierea viitorului, prezentata de apostolul Ioan in viziunile
Apocalipsei, iti taie respiratia. Binele se infrunta cu raul; sfintii cu pacatosii.

Peisajul este plin de strigatele balaurului si fumul adancului cel mare. Insa, in mijlocul
conflagratiei cosmice apare o floare:

“Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou; pentru ca cerul dintai si pamantul
dintai pierisera, si marea nu mai era. Si eu am vazut coborandu-se din cer dela Dumnezeu,
cetatea sfanta, noul Ierusalim, gatita ca o mireasa impodobita pentru barbatul ei. Si am
auzit un glas tare, care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu
oamenii! El va locui cu ei si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu Insusi va fi cu ei. El va fi
Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai
fi nici tinguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut. Cel ce sedea pe
scaunul de domnie a zis: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:1-5).

54
 Ioan este batran cand scrie aceste cuvinte. Trupul sau este epuizat. Prietenii sai s-au
dus: Petru este mort; Pavel a fost martirizat; Andrei, Iacov, Natanael … sunt figuri
indepartate, dintr-o era timpurie.

Cand aude vocea din tron, Ioan si-a amintit ziua cand a auzit aceeasi voce pe munte.
Este acelasi Ioan si acelasi Iisus. Aceleasi picioare care L-au urmat pe munte, sunt gata sa-L
urmeze din nou. Aceiasi ochi care L-au privit pe Nazarinean predicand, Il urmaresc din nou.
Aceleasi urechi care au auzit pentru prima data proclamarea dreptului la vesnicie pe Muntele
Fericirilor, aud din nou chemare vesniciei.

Aruncandu-si privirea catre Tara sfanta, Ioan ne spune ca este “ca o mireasa
impodobita pentru barbatul ei.” Ce poate fi mai minunat decat o mireasa? Nu am vazut
mireasa urata. Albul se agata de ea ca roua de trandafiri. Ochii ii sclipesc ca diamantele.
Iubirea ii imbujoreaza obrajii si buchetul multicolor al sperantelor ii lumineaza calea. Mireasa
este cea mai pura frumusete cu care lumea se poate mandri.

Profetul Ioan ne spune ca atunci cand vom merge acasa, Insusi Dumnezeu ne va sterge
lacrimile. Am avut in viata multe persoane care sa ne sterga lacrimile: mama, matusile,
doicile, fratii si surorile; dar cand tata sterge lacrimile cu mainile lui aspre, pare ca
indeparteaza nu numai durerea, dar si teama.

Aceleasi maini care au intins cerul, ne vor atinge obrajii. Aceleasi maini care au facut
muntii, ne vor mangaia fata. Aceleasi maini care s-au framantat de durere, cand sulita a
strapuns coasta, vor indeparta lacrimile pentru totdeauna.

O lume in care nu mai ai motive sa plangi: nu vrei sa mergi acasa? Nu va mai fi

moarte. O lume fara cimitire, morgi, sicrie si cruci? Fara gropi, doliu, nume sapate in
marmora si servicii funebre? Daca cel mai minunat lucru este o mireasa in fata altarului, cel
mai tragic este un sicriu in fata gropii, cand trebuie sa spui “La revedere!” sau “Adio.

“Iata, Eu fac toate lucrurile noi.” Este greu sa vezi cum totul imbatraneste: parintii,
casa, cunoscutii. Multi dintre cei dragi sunt morti; unii au disparut prematur. Cat as da sa fac
din nou toate lucrurile noi, sa suflu praful vremii, sa vad fetele si locurile de odinioara. Sa
arunc carjele unora, ochelarii altora, sa reunesc familiile despartite, sa fie ca la inceput –
familii fericite, parinti si copii. Sa alung ridurile de pe chipul mamei. Sa-i redau primavara din
mersul ei sprinten de altadata.

55
 Nu-i asa ca vreti sa mergeti acasa? Sa tinem mai mult la cateva vechituri de pe pamant,
decat la aceste comori vesnice? Putem alege o viata de robie fata de placeri, in locul libertatii
vesnice? Vom renunta la casa din cer pentru o camera soioasa de motel de categoria a doua,
aici pe pamint?

Vei intalni pe cei dragi. Vei vedea pe Cel care a ales mai degraba sa moara, decat sa
stea in cer fara tine. Isi va intinde mainile Sale strapunse si te va imbratisa; va flutura steagul
mantuirii peste tine. Inchide ochii si asculta uralele cerului: Bun venit acasa! – pentru ca
niciodata sa nu mai pleci.

Renunta, ca sa castigi!
Fericirile nu stralucesc ca niste stele tacute pe firmamentul cernit al vietii de crestin.
Ele sunt asemeni unor explozii de lumina cereasca, urmate de tunetele exclamatiilor nostre de
surpriza si uimire. Ele prind standardele considerate normale de lumea noastra si le rastoarna
definitiv. Oamenii numiti fericiti de Iisus, sunt numiti de lume ratati. Iar cei despre care Iisus
zice “Vai!”, lumea ii numeste fericiti.
Daca te straduiesti sa castigi lucrurile pe care lumea le considera valoroase, le vei
castiga. Insa aceasta va fi tot ce ai obtinut. Daca te vei stradui sa ramai loial lui Iisus, vei intra
in tot felul de necazuri. Dupa aprecierea lumii, vei fi nefericit, insa rasplata ta nu a venit inca:
bucuria vesnica te asteapta. Stai alaturi de proorocii credinciosi de alta data.
Fericirile ne aseaza la rascrucea destinului: vom alege calea usoara, drumul cel mai
scurt catre placere si profit, sau vom pasi pe calea ingusta a suferintei si incercarilor? Ne vom
indrepta spre rasplatirile lumii, sau spre rasplatirile lui Hristos? Valorile lumii si valorile lui
Hristos nu pot calatori pe acelasi drum.
Iisus stie fara gres spre fericire. Cu toata onestitatea, El ne-a anuntat de la inceput ca
ne vom afla in mod constant in necazuri si vom fi absurd de fericiti. Insa, ceea ce aparent este
absurd, este in realitate glorios: crestinii nu ocolesc apa fierbinte; aceasta ii mentine curati.
Iisus a repetat asigurarea ca bucuria cerului va rasplati cu prisosinta necazurile
indurate pentru El pe pamant. “Caci intristarile noastre usoare de o clipa lucreaza pentru noi
tot mai mult o greutate vesnica de slava” (2 Corinteni 4:17). Somatia fericirilor este aceasta:
alegi sa fii fericit in felul lumii, sau in felul lui Iisus?
Festivitatea rasplatirii vine dupa focul incercarii. Va fi stramtorare pe pamant, insa in
vremea aceasta Se va scula marele Voievod Mihail. Priviti spre Cel care vine pe nor si
departati-va de ceata lumeasca. Ceasul bucuriei si veseliei mantuirii este chiar in fata noastra.

56
 Tatal a facut o evidenta greseala, lasand scara rezemata de peretele casei. Fetita de
cinci ani face un lucru curajos si incepe sa urce scara, insa cand ajunge in varf face si ea o
greseala teribila: priveste in jos. Inlemneste de groaza. Incepe sa planga.
Tata si mama se grabesc s-o ajute, insa cand tata incearca sa urce treptele scarii,
aceasta se misca si fetita este gata sa-si piarda echilibrul si sa cada. Mama ii striga: “Nu mai
privi in jos; priveste in sus!” Tata ia o scara de la un vecin, o aseza de partea cealalta a casei si
ajunge in virful acoprisului. Fetita, privind in sus si vazand pe tatal venind spre ea, ii dispare
frica si se linisteste. Fetita este salvata.
Timpul sta inca inaintea noastra. Ce ne rezerva viitorul? Nu priviti in jos, la lucrurile
care va pot ingrozi. Nu priviti in jos, priviti in sus: Iisus vine! Sa fim asteptatori. Sa asteptam
invierea mortilor si viata veacului care va veni. Sa asteptam fericita noastra nadejde.
Apartinem Regelui. Sa prindem Fericirea – chiar in eXtremis! Ocazia aceasta are un singur
nume – IISUS. Merita sa nu treci pe alaturi! Nu crezi ca ar fi bine sa-I scrii cateva randuri? El
intelege orice grai, mai ales al celor de pe Planeta suferintei, deaceea, vorbeste-I de la inima,
iar El iti va raspunde din inima Sa, care a fost strapunsa pentru tine si care continua sa bata
pentru tine.

“Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu.”

Vrei sa vezi o minune? Ia o samanta cat un pistrui. Ascunde-o sub cativa centrimetri
de tarana, ud-o si ofera-i caldura si lumina. Apoi fii gata. Chiar si un munte va fi mutat din
loc. Nu conteaza ca pamantul este de milioane de ori mai greu decat samanta. Ea il va da
laoparte.

In fiecare primavara, saditorii de visuri din jurul lumii seamana firave seminte de
speranta in pamantul rascolit. Si de fiecare data, sperantele lor infrang obstacole imposibil de
depasit si infloresc. Nu subestima niciodata puterea unei seminte.

“Si roada neprihanirii este semanata in pace pentru cei ce fac pace” (Iacov 3:18).

Apostolul Iacov cunostea puterea semintei semanata in sol bun. Principiul pacii este
identic cu principiul rodirii. Deaceea, niciodata nu subestima puterea semintei.

57
 Iisus a adus principiul pacii in inima. El nu a fost implicat in negocieri si medieri de
conflicte sociale. El cultiva armonia prin tot ce facea. El a spalat picioarele celui pe care il
cunostea deja ca va fi vanzatorul Sau; a stat la masa cu un vames corupt; a apreciat pe femeia
pacatoasa, pe care societatea o dispretuia. El a intins poduri, vindecand ranile. El a prevenit
conflictele, atingand inima.

Vrei o minune? Seamana cuvinte de iubire in inima cuiva. Uda-le cu zambete si

rugaciuni. Apoi, vezi ce se intampla. Iisus este samanta. El a crescut intr-un pamant uscat. O
piatra a fost pravalita asupra mormantului Lui, insa, „a treia zi, dupa Scripturi”, aceasta a fost
data laoparte. Pamantul s-a cutremurat si… Hristos a inviat.

“Ferice de cei impaciuitori” ne vorbeste despre facatorii de pace, nu despre iubitorii

de pace. Impaciuitorii de dragul pacii pot evita rezolvarea tensiunilor, acumuland motive de
necaz pentru viitor. A nu interveni in cusul unei actiuni gresite, nu inseamna a iubi pacea, ci a
garanta necazuri pentru viitor. Pacea nu vine din evitarea tensiunilor, ci din rezolvarea lor.

Fericirea aceasta nu promoveaza acceptarea pasiva a necazurilor, gandind ca abordarea

lor ne arunca in necaz, ci interventia hotarata, actionand pentru pace, chiar si atunci cand
drumul pacii trece prin durere.

Sensul fericirii este de a face ca existenta noastra sa devina mai buna. Ferice de cei
care fac din lumea noastra un loc mai bun de trait. Lincoln obisnuia sa spuna: “As dori sa se
spuna dupa ce voi muri, ca intotdeauna am smuls o buruiana si am plantat o floare, acolo unde
am crezut ca floarea va putea creste.”

Ferice de cei care fac pace in inima lor. Noi suntem mereu trasi in doua directii.
Fiecare din noi este un razboi civil umblator. Ferice de cel care a pus capat razboiului
launtric!

Facatorii de pace stabilesc relatii bune si trainice: cu ei insisi, cu semenii si cu

Dumnezeu. Cei care aduc lupta in suflete, fac lucrarea vrajmasului. Cei care unesc sufletele,
fac lucrarea lui Dumnezeu. Cei care promoveaza pacea, actioneza asemenea lui Dumnezeu.

Iisus este pacea noastra. Prin trupul Sau a inlaturat vrajmasia. Crucea este locul pacii.
Pacea Imparatiei Sale se obtine prin necaz. Ferice de facatorii de pace! Ei sunt pontonierii
cerului si cetatenii lumii fara haturi si prapastii de netrecut.

58
 ” … caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu!”

“Manierele te vor duce acolo unde banii nu pot”, afirma “Regina Curtuoaziei”” –
Marjabelle Stewart. Sase mii de dolari este plata participarii la seminarul care te invata cum
sa-ti croiesti drum cu … dintii, adica cum sa te comporti la o masa, ca sa atingi succesul. Iata
cateva reguli:

Niciodata nu va prindeti servetelul la guler

Niciodata nu lasati amprenta buzelor pe marginea paharului
Niciodata nu terciuiti mancarea
Niciodata nu va tocmiti cu privire la nota de plata
Niciodata, niciodata nu oferiti va farfuria celui care urmeaza la rand
Niciodata nu cititi meniul ca pe Biblie. Afacerile, nu mancarea sunt importante
Niciodata nu va aplecati sa ridicati tacamurile cazute

De fapt, prima regula in lupta pentru putere este sa nu te apleci niciodata pentru nimic.

Nu te apleca, pentru a nu parea ca esti slab. Niciodata nu te pleca pentru a-ti

recunoaste greselile. Niciodata nu te pleca pentru a ajuta pe cineva, care nu te poate ajuta pe
tine. Niciodata nu te pleca peste nicio treapta care ar putea sa-ti afecteze urcusul catre varful
scarii. Dai din coate, impingi ca sa ajungi sus, iar cand ai reusit, nu te relaxezi, ci lupti sa te
mentii. O clipa de neatentie… si ajungi la picioarele scarii; apoi trebuie sa o parcurgi iar de la
capat.

Prima lupta pentru putere a vut loc intr-o gradina. Satan a stiut ce sa ofere Evei pentru
a manca din fruct: vei fi ca Dumnezeu! Sarpele a dat la o parte perdeaua salii tronului si Eva
se aseaza pe tron, ia sceptrul in mana si isi pune coroana. Simte ca are putere, faima si
renume. Asa a inghitit carligul si iluzia puterii i-a intunecat imaginea despre Dumnezeu. Apoi,
ecoul muscaturii din fruct a facut ocolul Universului.

Iluzia puterii apare in multe feluri. Este seful care nu spune complimente angajatilor:
ei trebuie sa stea la locul lor si sa-si vada de treaba. Este sotul care refuza sa fie amabil cu
sotia sa: astfel si-ar pierde arma cea mai eficace – frica ei de fi respinsa. Este angajatul care
pune ambitia personala mai pe sus de integritatea personala. Este atunci cand iei viata cuiva,
sau locul altuia. Este manipularea cu pistolul sau cu bosumflarea.

59
 Este dominarea unei natiuni de un politician, sau a unei biserici de un cleric. Toate
poarta numele de PUTERE. Tinta este mereu aceeasi: voi obtine ce doresc pe cheltuiala ta.
Strategia este aceeasi: impinge, ia, minte. Finalul? Desertaciune! Piscul puterii este alunecos.

Regele ceresc ne considera fratii Sai. “Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi
chemati fii ai lui Dumnezeu”. Lupta-te pentru putere si vei fi ca Dumnezeu – spune sarpele.
Ce alegi? Sa fii regele desertaciunii pentru o zi, sau sa fii un copil al lui Dumnezeu pentru
vesnicie? Gandeste-te: peste o mie de ani nu va conta ce titlu ti-a oferit acum lumea, dar va
conta al cui fiu esti. Nu titlul, ci apartenenta este esentiala. “Dar tuturor celor ce L-au primit,
adica celorce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu” (Ioan
1:12).

Unde ne regasim puterea pierduta? Istoria omenirii incepe si se termina cu o gradina.

Crucea este atat pomul cunostintei binelui si raului, cat si pomul vietii. Pomul Golgotei ne
asteapta sa revenim acasa. In Eden s-a spus “sa nu mananci!”; la Cruce s-a spus: “luati,
mincati!” Prima data ne-am pierdut dreptul de a fi copii ai lui Dumnezeu. A doua oara ni-l
recastigam, pentru ca sa avem realitatea puterii lui Iisus, traind o viata noua si cu adevarat
fericita. Prima data, un pacatos – Adam -   fost izgonit din rai; la Cruce, talharul este primul
care intra in Imparatie. Acum, pentru mine si pentru tine, puterea nu mai este o iluzie!

“Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor!
Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune
tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!” Matei 5:10,11

Daca Dumnezeu este bun, de ce eu sufar atat de rau? Daca El este acolo, sus, de ce eu
sunt aici, jos?… Indoiala apare cand asteptarile noastre sunt intampinate de tacerea lui
Dumnezeu.

Oricine poate recunoaste ca Ioan Botezatorul – ruda lui Iisus, inainte mergatorul lui
Mesia, glasul curajos al pocaintei – merita ceva mai bun. Divortul si recasatorirea lui Irod cu
cumnata sa erau mana pentru ziaristi, insa Ioan era furios. Irodiada reuseste sa-l vada pe Ioan
inchis si apoi decapitat. Imaginea personala era mai importanta decat capul profetului. Ioan
moare pentru ca Irod pofteste.

Asa rasplateste Dumnezeu pe cel uns cu Duhul Sfant inainte de a se naste? Asa
onoreaza El pe cei credinciosi? Asa ii incoroneaza pe cei alesi: cu temnita si sabie?

60
 Ioan se apropia de final si indoiala il macina: “El este, sau sa asteptam pe altul?” De ce
ajunge Ioan la indoiala? Nu din cauza inchisorii sau a mortii, ci din cauza asteptarilor
neimplinite. Ioan era in necaz, iar Iisus Isi vede de treaba, ca de obicei.

Cand Dumnezeu spune “Nu!”

Este greu sa iubesti pe cineva care te tranteste la pamant. Asa procedam si cu

Dumnezeu, care ne-a raspuns “Nu!” la rugaciunile noastre, cel putin odata. Te-ai rugat pentru
sanatate si… nimic; ai fost concediat, desi ai sperat sa se intample o minune; ai cerut ajutor,
dar ai avut parte de cancer, infarct si pierderi.

Este greu sa iubesti pe cineva care te tranteste. Chiar si atunci cand este vorba despre
Dumnezeu. Ce faci cand Dumnezeu spune “Nu”?

Multe din rugaciunile noastre au ideea ca Dumnezeu poate fi manipulat. “Doamne,

daca esti de acord cu targul acesta, Te voi sluji! Daca ma ocrotesti, daca esti cu mine pe sosea,
daca imi pazesti casa si copii si nu mi se intampla nimic rau…” Apoi vine dezastrul si
devenim deziluzionati. Urmarea este ca voi renunta la credinta in Dumnezeu, sau nu ma voi
mai increde in El cu toata imina, asa cum am facut-o mai inainte.

Este incorect sa acuzam pe Dumnezeu ca nu-Si respecta promisiunile pe care niciodata

nu le-a facut. Dumnezeu nu trebuie manipulat, nici dirijat. El nu raspunde la ceea ce crezi ca
ai nevoie, ci la ceea ce ai cu adevarat nevoie.

Ce a promis si ce nu a promis Dumnezeu? Dumnezeu nu a promis scutire de necazuri.

El fagaduieste ajutor in necazuri si crestere prin suferinta. Este incorect sa acuzam pe
Dumnezeu de nerespectarea a ceea ce nu a promis. El nu promis scutire permanenta de
necazuri. “De multe ori vine nenorocirea peste cel fara prihana, dar Domnul il scapa
totdeauna din ea” (Psalmii 34:19). Fagaduinta nu este de scutire, ci de eliberare. Mai multe
necazuri, mai multa eliberare!

Cand suntem in necaz, suntem inclinati sa reactionam in trei moduri:

Eu nu sunt bun; Dumnezeu ma trece prin suferinta pentru rautatea mea. Ideea nu este
total adevarata. Iisus a fost perfect, dar a avut necazuri. In copilarie a fost ridiculizat pentru
nasterea Sa, apoi a fost tradat de un ucenic, a fost rastignit, insa El nu a esuat in misiunea Sa

61
din cauza necazurilor, ci a reusit, in ciuda necazurilor. Data viitoare, cand diavolul vine si iti
spune ca ai necazuri pentru ca nu esti bun, spune-i ca Iisus a avut necazuri, desi a fost
desavarsit de bun.

Dumnezeu nu ma iubeste! Iubirea nu elimina disciplina. Cat de mult ar trebui parintii

sa-si iubeasca copiii, incat sa nu-i disciplineze niciodata? Nu ne pedepsim copiii din
razbunare sau manie, ci pentru ca ii iubim si vrem sa obtinem ceva bun din ei. Dumnezeu nu
ne pedepseste pentru ca nu ne mai iubeste, ci pentru ca vrea sa faca ceva minunat din noi.

Dumnezeu nu a promis scutire de necazuri, ci ajutor in necazuri. In capitolul 3 din

Daniel aflam despre statornicia celor trei prieteni ai lui Daniel, care au refuzat sa se inchine
chipului de aur al imparatului Nebucadnetar. Aruncati in cuptorul incins de sapte ori mai
mult, ei nu sfarsesc prin a fi arsi, ci au o intalnire de neuitat cu Iisus. Domnul focului stinge
puterea focului. Dumnezeu nu i-a scutit de foc, dar a intrat cu ei in foc. La fel se poate
intampla si cu tine.

Dumnezeu ingaduie necazurile ca sa ne debarasam de pacat. Instinctiv, firea noastra

alege placerile de scurta durata. Este in firea noastra sa traim mai degraba pentru acum, decat
pentru vesnicie. Ce Dumnezeu iubitor avem, care vrea sa ne desparta de pacat! Pentru ca daca
nu am avea necazuri cu pacatul, atunci nu ne mai dezlipim de el. De aceea, El ingaduie uneori
sa vedem ca pacatul este un lucru serios, care raneste si ucide. Si Dumnezeu sufera cand
suferim noi. Sa nu ne mai suparam pe Dumnezeu cand El ne ajuta sa divortam de pacat.

Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii! Necazurile ne pot invata sa iubim pe
Iisus. “Este spre binele meu ca m-ai smerit, ca sa invat oranduirile Tale” (Psalmii 119:71).

Lumina este mai apreciata atunci cand este intuneric. In mijlocul luminii este greu sa
apreciezi ceea ce te va ajuta in intuneric. Doar in intuneric invatam sa apreciem total lumina.

Ne-am invatat sa avem camara plina, sa nu ne culcam flamamzi, sa avem iarna caldura
si vara racoare, iar cand suferinta vine, ne agitam. Nu suntem bucurosi de necazuri, insa
intotdeauna, marile treziri spirituale nu au venit in timp de prosperitate, ci de lipsa. Traiesc o
reinviere spirituala oridecate ori am gripa; sunt mai religios la spital decat la biserica.

“Doamne, daca ma ajuti sa trec cu bine prin noapte, te voi iubi in veci!” Doar in
intuneric ne indreptam instictiv catre lumina. Necazurile ne ajuta sa crestem.

62
 Nu intotdeauna crestem in necazuri, insa atunci cand acceptam schimbarea, ea se
produce cel mai repede in mijlocul necazurilor. Dupa un necaz, suntem mai mari sau mai
mici, dar nu mai ramanem aceiasi. Necazurile ne ajuta sau ne ranesc: depinde de reactia
noastra fata de ele. Acelasi foc, poate produce efecte diferite – ceara si lutul ne confirma acest
adevar.

I-am cerut lui Dumnezeu sa ma scuteasca de necazuri, dar El a spus: nu! Suferinta de
departeaza de grijile lumii si te atrage mai mult spre Mine.

I-am cerut lui Dumnezeu sa ma scape de mandrie si El a spus: nu! Mandria nu este
ceva ce El sa-mi ia, ci ceva la care eu trebuie sa renunt! Mama s-a rugat pentru vindecarea
copilului ei handicapat si Dumnezeu a spus: nu! – Spiritul lui este sanatos, iar trupul este doar
temporar!… Am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea rabdare. Nu! Rabdarea este rezultatul
necazurilor; nu se ofera, ci se castiga! Am cerut fericire. Nu! Mi-a dat binecuvintari – fericirea
depinde de mine. Am cerut sa ma ajute sa cresc. Nu! Trebuie sa cresc singur, iar El ma va
curata sa fiu roditor. L-am intrebat pe Dumnezeu daca ma iubeste.

El a raspuns: Da! A dat pe Fiul Sau sa moara pentru mine ca sa ajung intr-o zi in cer,
daca ma incred in El. I-am cerut lui Dumnezeu sa ma ajute sa iubesc pe altii ca pe mine
insumi. Dumnezeu a raspuns: “ In sfarsit! Acum ai inteles!”

Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor!
Dumnezeu nu promite scutire de necazuri, ci ajutor, ca sa crestem. Cand Dumnezeu va
ingadui diavolului sa te necajeasca data viitoare, nu uita sa urasti mai mult pacatul, sa iubesti
mai mult pe Dumnezeu si sa tanjesti dupa cer.

Cand nu obtii ceea ce vrei, este pentru ca Dumnezeu vrea sa-ti dea ceva mai bun decat
ai dorit tu. Cand pare ca Dumnezeu iti intoarce spatele, si esti ranit, el igaduie o mica
intepatura ca sa te fereasca de moarte, de viata fara sens si fara speranta.

Iata raspunsul lui Iisus la framantarea lui Ioan: „Duceti-va de spuneti lui Ioan ce
auziti si ce vedeti: Orbii isi capata vederea, schiopii umbla, leprosii sunt curatiti, surzii aud,
mortii inviaza si saracilor li se propovaduieste Evanghelia.” Matei 11:5,6

Desi Iisus nu l-a salvat pe Ioan de moarte, El nu a tratat cu nepasare intrebarea

cautatorului sincer. “Spune-ti lui Ioan ca totul se deruleaza conform planului. Imparatia este

63
inaugurata”. Aceasta Imparatie are trei caracteristici distincte: cele mai dispretuite, fara nume
sau valoare. Cei numiti “gunoi” de lume, erau insa valorosi pentru Iisus. Mai aveti vreo haina
facuta de mama?

Probabil nu mai este buna de purtat, dar nu este fara valoare, pentru ca valoarea ei nu
este data de utilitatea ei, ci de persoana care a facut-o. Noi nu suntem un accident, ci rezultatul
interventiei unice a lui Dumnezeu. Iisus ii raspunde lui Ioan ca in Imparatia care vine, oamenii
au valoare nu pentru ceea ce fac, ci datorita Celui caruia Ii apartin. Esentialul nu este “ce ai
facut?”, ci “al cui esti?”

Mortii au viata. Mormantul nu mai are putere. El este Invierea si viata. Iisus a privit in
ochii trimisilor lui Ioan: “Spuneti-i ca… mortii inviaza”. Iisus nu era nepasator fata de
suferinta lui Ioan. Insa El se ocupa de eliberarea dintr-o temnita mai mare decat cea a lui Irod:
El Se ocupa de temnita mortii.

Evanghelia se predica saracilor. Cu exceptia crestinismului autentic, toate religiile se

bazeaza pe fapte, ritualuri sau experiente meritorii – tu faci aceasta si Dumnezeu va face
aceasta. Rezultatul: aroganta sau teama. Imparatia lui Iisus este total diferita. Cetatenia este
oferita, nu cumparata. Adoptia ca fiu sau fiica a lui Dumnezeu se realizeaza nu cand ai facut
destul, ci cand recunosti ca nu poti face nimic. Nu se castiga, ci se accepta. Astfel, slujesti lui
Iisus, nu din aroganta sau frica, ci din iubire.

Ioan a inteles. Asa va fi Imparatia pe care Iisus o intemeiaza. Asa ceva are Iisus de
gand sa faca. Iisus nu tacea; insa Ioan cauta un raspuns gresit. El astepta raspuns la
problemele sale pamantesti, iar Iisus era ocupat cu rezolvarea celor vesnice.

Daca te-ai rugat pentru un partener de viata si esti tot singur, daca astepti un copil si
nu vine inca, daca ceri sanatate si esti tot bolnav…, nu considera ca Dumnezeu nu asculta. El
raspunde chiar la rugaciuni pe care nu le-am facut.

Ioan nu cerea prea mult; el cerea prea putin. El cerea lui Dumnezeu sa-i rezolve
situatia temporara, in timp ce Dumnezeu ii rezolva situatia vesnica. Ioan cerea o solutie
imediata. Iisus orchestra o solutie vesnica.

Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii! Aceasta nu inseamna ca Iisus nu este
sensibil la nedreptate si persecutie. El cunoaste cel mai bine continutul expresiei “Nu este

64
drept”. Pentru ca nu a fost drept ca oameii sa scuipe in ochii care au plans pentru ei, sa
sfartece spatele Facatorului lor, sa strapunga cu piroane palmele Celui care a facut pamantul.

Dumnezeu a tacut, cand pacatele lumii erau asezate asupra Fiului Sau. Si nu a
intervenit de loc la strigatul de un milion de ori mai dureros decat cel al lui Ioan: “Dumenzeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” Nu a fost drept, dar s-a intamplat. Din iubire
pentru om. Pentru o lume a nedreptatii, exista speranta.

Speranta unei lumi ideale, in care toti traiesc in armonie perfecta. Cetatenia viitorului
te asteapta. Granitele mai sunt deschise pentru putina vreme. Grabeste-te!

“Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Matei 5:8
Inima este mai mult decat locul emotiilor. Cand Iisus a spus “Ferice de cei cu inima
curata”, El a vorbit intr-un context mai amplu. Pentru ascultatorii lui Iisus, inima era
totalitatea persoanei launtrice – turnul de control, statul major, locul caracterului si izvorul
dorintelor, emotiilor, rationamentelor, imaginatiei, constiintei, vointei si credintei.
Pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea ies izvoarele vietii. (Prov.4:23).
Inima este o intersectie, in care starile sufletesti, ideile, convingerile si aspiratiile se intalnesc.
Este asemenea unui triaj, in care vagoanele afectivitatii si intelepciunii sunt dirijate pe liniile
corecte.
Faptele rele si gandurile necurate ne obliga sa ne gandim la starea inimii noastre.
“Dar, ce iese din gura, vine din inima si aceea spurca pe om. Caci din inima ies
gandurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtisagurile, marturiile mincinoase,
hulele” (Mat. 15:18,19). “Omul bun scoate lucruri bune din vistieria buna a inimii lui, iar
omul rau scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; caci din prisosul inimii vorbeste
gura” (Luca 6:45).
Inima este centrul vietii spirituale. Daca fructele sunt rele, nu tratam fructele. Pomul
cu fructe rele este tratat la radacina. Daca actiunile sunt rele, nu este deajuns sa schimbi
obiceiurile. Trebuie sa mergi mai profund. Inima problemei este o problema de inima!
Starea inimii dicteaza reactia: cand cineva te musca, musti inapoi, sau iti musti limba?
Depinde de starea inimii. Cand programul este prea incarcat, iar lista “de facut” este
prea lunga, iti pierzi cumpatul, sau ti-l pastrezi? Depinde de starea inimii tale. Cand ti se ofera
un cotor de barfa, marinat in rautate, il arunci la gunoi, sau il dai mai departe? Depinde de
starea inimii tale. Ea decide daca cersetorii sunt o plaga sociala, sau o ocazie oferita de
Dumnezeu.

65
 Nu circumstantele, ci starea inimii te face nemultumit sau plin de har, cautand
compatimirea altora, sau cautand pe Hristos. Ea decide daca alegi sa sorbi nenorocire umana,
sau sa te adapi din fericirea divina, atat de disponibila pentru oricine.
Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu. Mai intai curatim inima
si apoi vedem pe Dumnezeu. Curatirea deplina se face din interior spre exterior. De obicei,
inversam ordinea. Vrem sa schimbam interiorul, modificand exteriorul. Insa schimbarile
cosmetice nu sunt mai adanci decat pielea. Viata se schimba schimband inima. Isus este
specialist in inima si te invita: “Fiule, da-mi inima ta si sa gaseasca placere ochii tai in caile
Mele” (Proverbe 23:26). El stie sa o trateze corect: din interior spre exterior!
In final, exista un singur argument in favoarea puritatii si acesta este prezentat in
Fericiri: „Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu”. Impuritatea ne
separa de Dumnezeu. Viata spirituala se supune unor legi verificabile, intocmai ca si lumea
fizica. Puritatea este conditia pentru o iubire mai inalta – iubirea lui Dumnezeu, mai valoroasa
decat toate valorile. Iubirea pe care Dumnezeu ne-o rezerva, cere ca facultatile noastre sa fie
curatite si innobilate, inainte de a primi aceasta iubire mai inalta, pe care nu o putem atinge in
nici un alt mod. Dand frau liber poftei, imi limitez propria mea intimitate cu Dumnezeu.
Una din legendele Taj Mahal este foarte semnificativa. Sotia iubita a sahului mongol
Jahan moare si doliul sotului se transforma in dorinta contruirii unui templu ca mormant.
Sicriul a fost asezat in mijlocul unei parcele intinse de pamant, iar contructia a inceput in jurul
lui.
Nici o cheltuiala nu fost crutata, pentru ca templul sa fie cat mai maret. Cu timpul,
doliul a fost inlocuit cu pasiunea pentru proiect. Intr-o zi, printul care tocmai mergea pe
santierul templului, se impiedica, lovindu-se cu piciorul de o cutie veche de lemn. Deranjat,
isi scutura praful de pe piciooare si porunceste lucratorilor sa indeparteze cutia. Nu stia ca
indepartase chiar sicriul, uitat sub straturi de moloz si timp. Printesa, in onoarea carei se
ridicase templul, fusese uitata, insa templul a fost ridicat oricum.
Greu de crezut? Sa cladesti un templu si sa nu stii de ce? Sa inalti un palat si sa uiti de
rege? Sa sculptezi o statuie si sa uiti eroul? Ce raspundem noi?
Mergeti in biserica, priviti oamenii si decideti: puteti spune care din ei isi amintesc de
Cel pironit si ucis pentru pacatele noastre? Acestia privesc atenti, ca niste copii care asteapta
despachetarea unui dar; sunt ca slujitorii care stau linistiti, in timp ce Regele trece: nu te
framanti, nici nu casti, cand esti in prezenta Regelui, care iti ofera un dar.
Apoi puteti spune, care dintre inchinatori, vad doar templul: ochii lor alearga, mainile
si picioarele nu stau linistite, iar gura si-o deschid nu pentru a lauda, ci pentru a casca! Ei

66
incearca sa ramana extaziati, insa elanul scade, pentru ca orice templu, chiar si Taj Mahal, isi
pierde stralucirea dupa un timp.
Adoratorii templului sunt seriosi cu programul religios, se imbraca frumos si vin
regulat la biserica, insa ceva lipseste: Cel pe care si-au pus in gand sa-L cinsteasca, nu a fost
vazut de multa vreme.
Cei care L-au vazut, nu-L pot uita usor. EiIl gasesc mai degraba in ciuda templului,
decat datorita templului. Ei isi scutura praful si stau mereu patrunsi de adorare in fata
mormantului Sau – in fata mormantului gol!

Ziditori de templesau cautatori dupa Mantuitorul! Stau in aceeasi biserica, pe aceleasi

locuri, in aceleasi haine: unii vad templul si exclama “ce ziduri!”, iar ceilalti Il vad pe Iisus si
striga “ce Mantuitor iubitor!”

Stam incaodata in fata mormantului gol: Hristos a inviat! Viitorul, speranta, credinta,
fericirea ta a inviat. El, Cel mort, este viu si are cheile pentru orice. Atingeti-I mainile
strapunse si credeti ca El este Domnul vostru si Dumnezeul vostru.

Esti curat cu inima?Am aflat ca doar cei cu inima curata vor vedea pe Dumnezeu, iar a
vedea pe Dumnezeu este culmea fericirii. Este potrivit sa ne consultam din cand in cand
inima, pentru a afla starea adevarata a fericirii noastre. Iata cateva sugestii utile in acest sens:
Tanjesti dupa curatia inimii? Probabil, te rogi lui Dumnezeu pentru multe lucruri – note bune,
slujba buna, un partener de viata bun, etc. Insa, te-ai rugat vreadata ca David, pentru o inima
curata? El o facea in felul urmator: “Zideste in mine o inima curata, Dumnezeule, pune in
mine un duh nou si statornic!” (Psalmii 51:10).

Iti examinezi viata, pentru a-ti identifica greselile? Tot David, se exprima astfel:
“Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! Incearca-ma, si cunoaste-mi
gandurile! Vezi daca sunt pe o cale rea si du-ma pe calea vesniciei!” (Psalmii 139:23,24).

Cauti compania persoanelor curate? Inteleptul Solomon face aceasta remarca plina de
sens: “Cine umbla cu inteleptii se face intelept, dar cui ii place sa se insoteasca cu nebunii
o duce rau” (Proverbele 13:20).

Inima curata nu este o iluzie. Daca ai avut aceasta convingere, a sosit timpul sa renunti
la ea si sa primesti cheia fericirii: curatirea propriei tale inimi, prin sangele lui Iisus.

67
68