Conf. univ. dr.

Norel NEAGU

Drept penal. Partea generală

Ediţia a il-a, revăzută şi adăugită

Universul Juridic
Bucure
şti
-2021-
 Capitolul II
INFRACŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE ACESTEIA
42.Infracţiunea este reglementată în Titlul III din partea generală , în 6 capitole
(dispoziţii generale, cauze justificative, cauze de neimputabilitate, tentativa, unitatea şi
pluralitatea de infracţiuni, autorul şi participanţii). În cele ce urmează voi analiza noţiunea de
infracţiune şi trăsăturile esenţiale ale acesteia, urmând ca, din considerente didactice, fonnele
infracţiunii după fazele de desfăşurare, unitatea de infracţiune, pluralitatea de infracţiuni şi
participaţia penală să fie analizate în capitole distincte.
Sec
ţiunea I
Noţiunea de infracţiune
§ 1. Noţiune
43.Provenind din latinescul „intractio, -onis", care înseamnă a frânge, a sparge,
cuvântul are în limbajul comun sensul de abatere, încălcare a unor reguli, dar şi de faptă care
prezintă pericol social constând în încălcarea unei legi penalc, in săvârşirea, cu vinovăţie, a
unei abateri de la legea penală şi care este sancţionată de lege l.
În accepţiunea cea mai generală a tennenului, infracţiunca este o faptă a omului, un act
de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancţiune specifică, represivă, care
este pedeapsa2. La stabilirea faptelor care unnează să fie interzise, legiuitorul porneşte de la
constatarea că astfel de fapte au fost cândva săvârşite în realitate şi există temerea că ele ar
putea fi repetate3.
Fapta juridică generatoare de răspundere penală poartă numele de infracţiune. Deşi
caracterul material al acesteia nu poate fi negat, o astfel de faptă nu poate atrage răspunderea
persoanei care a săvârşit-o în dreptul penal modern dacă nu îrnbracă şi un caracter fonnal. O
faptă antisocială constituie temei legal al răspunderii juridice penale numai dacă dreptul
pozitiv îi conferă o asemenea calitate prin intermediul nonnei de ineriminare, deoarece
raportul juridic de răspundere nu se poate naşte altfel, adică în afara dreptului. Sfera faptelor
care sunt considerate de legiuitor infracţiuni depinde de conţinutul şi dinamica regle -
mentărilor juridice ale diferitelor momente, etape sau epoci din evoluţia societăţii umane 4.
Infracţiunea ca faptă socialmcnte periculoasă se deosebeşte de alte fon -ne de ilicit penal
prin intensitatea atingerii aduse valorii sociale ocrotite. Pentru sancţionarea punerii în pericol
sau lezării valorii sociale nu este suficientă intervenţia altor ramuri de drept şi aplicarea
sancţiunilor specifice acestora (spre exemplu, civile, administrative, disciplinare), ci este
nevoie de aplicarea unor sancţiuni penale pentru reprimarea comportamentului ilicit şi
prevenirea apariţiei unui astfel de comportament viitor Ia făptuitor sau la alte persoane.
' V. Paşca, Drept penal, partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 114.
C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. Universui Juridic, Bucureşti, 2007,
P 145.
V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, Ed. Socictăţii Tempus, Bucureşti (reeditarea cdiţiei din 1939),
pp. 160-161.
M. Hotca, Drept penal, partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 138. infracţiunea şi
4
trăsăturile esenţiale ale acesteia 69
t l penal trebuie să intervină în ultimă instanţă (ca o ultima ratio), astfel că legiuitorul trcbuie
Drep u
să cântărească foarte atent ce tip de comportament va incrimina ca inf•acţiune.
Infracţiunea este deci o faptă socialmente periculoasă care aduce o atingere irnportantă
une i valori sociale ocrotite, prin lezarea sau punerea în pericol a acesteia, necesitând
aplicarea unei sancţiuni penale pentru prevenirea şi reprimarea comportamentului interzis.
Deosebirea între infracţiune şi alte fonne ale ilicitului este calitativă, iar nu cantitativă.
§2. Definiţie
44.În literatura de specialitate se arată că de-a lungul timpului au fost elaborate
numeroase definiţii ale infracţiunii, care sunt susceptibile de a fi clasificate în două mari
categorii: definiţii fon -nale, respectiv definiţii materiale (substanţiale). Definiţiile formale
sunt cele care pun accentul nu pe natura faptelor care constituie infracţiuni, ci pe modul în
care ordinea juridică reacţionează la comiterea lor'. Definiţiile substanţiale sunt cele care
încearcă să surprindă caracteristăcile substanţiale ale infracţiunii, independent de modul
concret de formulare legislativă. Aceste definiţii sunt diverse, rnai ales în literatura juridică a
statelor care nu au ales să fon -nuleze o definiţie a infracţiunii în codul penal, în raport de
perspectiva filosofică, sociologică sau morală din care este analizată infracţiunea 2.
Există mai multe dAte noţiunii de infracţiune în doctrină, unele având caracter
formal, altele material, iar altele folosind sistemul mixt de definire, având atât elemente
fonnale cât şi elemente materiale în definiţie.
Infracţiunea reprezintă o faptă contrară regulii de conduită generatoare de conflict social,
care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de lege pentru săvarşirca ei 3. in această opinie,
infracţiunea este un fenomen material, social-politic şi juridic 4: reprezintă un act de conduită,
o manifestare de voinţă exteriorizată a persoanei fizice sau juridice, care determină o
schimbare în realitatea imediată (fenomen material); aduce atingere sau pune în pericol
valorile sociale, deten -ninând astfel apariţia relaţiilor sociale de conflict dintre făptuitor şi
victimă, pe de o parte şi dintre făptuitor şi stat, pe de altă parte (fenomen social); este o
manifestare a atitudinii subiectului faţă de anumite valori sociale, faţă de modul în care
societatea reglementează relaţiile sociale cărora li se aduce atingere prin fapta comisă
(fenomen moral-politic); reprezintă o încălcare a unei obligaţii juridice de confonnare
prevăzută în norma de incriminare şi deci produce consecinţe juridice (fenomen juridic) 5.
intr-o opinie concordantă, infracţiunea este o specie de faptă juridică ilicită care poate fi
privită sub trei accepţiuni. In abstracto, lato sensu, infracţiunea este o faptă prevăzută de
legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Tot in abstracto, stricto sensu, infracţiunea poate fi definită ca o faptă prevăzută de legea
penală într-o normă specială de incriminare. In concreto, infracţiunea este o faptă a unei
I
Definiţia clasică în materie este cea care arată că infracţiunca estc orice faptă umană căreia legea îi asociază
o sancţiune penală. Pentru mai multe detalii a se vedea F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal, partea generală,
vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 251.
2
Ihident.
3
L. Lefterache, Drept penal, partea generală , ed. a 2-a, Ed. Ilamangiu, Bucureşti, 2018, pp. 126-127.
4
V. Dongoroz, în V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu,
V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului pensl •oman. Partea generală, vol. 1, ed. a 2-a, Ed. Academici,
Bucureşti, 2003, p. 13.
5
L. Lefterache, op. cit., p. 127.
70 Drept penal. Partea generală
persoane prin care se nesocoteşte preceptul unei norme de incriminare şi pentnt care legea
prevede o pedeapsăl.
altă opinie, se afinnă că trăsătura definitorie care deosebeşte ilicitul penal de alte
forme ale ilicitului (civil, administrativ) cste una de ordin formal: prevederea faptei în legea
penală, condiţic în care efortul de a elabora o definitie legală a infracţiunii apare ca fiind
inutil. În acest sens, utilitatea practică a unci definiţii legale a infractiunii este greu de
motivat 2. S-a mai arătat că definiţia legală a infractiunii a avut un efect de stagnare a
studiului doctrinar asupra conceptului de infractiune. in timp ce în doctrina europeană se
elaborau noi concepte precum cel de tipicitate sau antijuridicitate, doctrina penală română se
epuizase în comentariile privitoare la cele trei trăsături esenţiale ale conceptului legal de
infracţiune din vechea regiementare: legalitatea ineriminării pericolul social şi vinovăţia 3.
,
Legiuitorul penal român a ales să definească în codul penal noţiunea de infracţiune.
Având în vedere tradiţia instaurată de codul penal anterior privind includerea unei definiţii a
infracţiunii într-un text al codului deşi în majoritatea legislaţiilor o astfel de definiţie nu
există, ea fiind considerată ca intrând în competenţa doctrinei — s-a decis menţinerea acestui
model de reglementare şi fon-nularea definiţiei infracţiunii în art. 15 C. pen.
Potrivit acestui text de lege, infractiunea este fapta prevăzută de Iegea penală,
săvârşită cu vinovătie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Este de observat că legiuitorul român a ales o definiţie materială a conceptului de
infracţiune, fără a face vreo referire la sancţiunea aplicabilă pentru a reglementa noţiunea de
infracţiune şi trăsăturilc esenţiale ale acesteia.
Secţiunea a II-a
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
§ 1. Trăsăturile esenţiale în concepţia redactorilor codului penal
45. lnfracţiunea este definită u1 art. 15 C. pen. ca fiind fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Pentru înţelegerea atât a necesităţii definirii infracţiunii în noua reglementare, cât şi a
evoluţiei conceptuale a acestei definiţii, voi reda în cele ce urmează precizările fonnulate în
expunerea de motive care a însoţit noul cod penal cu privire la definiţia infracţiunii.
Astfel, „având în vedere tradiţia instaurată de codul penal anterior privind includerea
unei definiţii a infracţiunii într-un text al codului — deşi în majoritatea legislaţiilor o astfel de
definiţie nu există, ea fiind considerată ca intrând în competenţa doctrinei — s-a decis
menţinerea acestui model de reglernentare şi formularea definiţiei infracţiunii în art. 15.
Definiţia propusă este însă substanţial modificată faţă de cea conţinută în art. 17 din
Codul penal anterior. Astfel, s-a renunţat la pericolul social ca trăsătură generală a
infracţiunii, trăsătură specifică legislaţiilor de inspiraţie sovietică, fără legătură cu tradiţiile
dreptului nostru penal 4 . Renunţarea la reglementarea pericolului social — şi implicit la
M. Hotca, op. cit., pp. 144-145.
V. Paşca, op. cit., p. 117.
3
Idem, p. 116.
4
in realitate, pericolul social al unei fapte incriminato ca infractiune rezultă din atingerea sau vătămarea
valorii sociale ocrotite şi din necesitatea incriminării, fiind o trăsătură intrinsecă a fiecărei infractiuni şi stabilind
dclimitarea calitativă între infractiuni şi alte forme ale ilicitului extrapenal, indiferent dacă este prevăzut expres în
definitia infractiunii sau nu.
Infracţfunea şi trăsăturile esenţiale afe acesteia 71
categoria faptelor care nu prezintă pericolul social al infracţiunn — nu atrage după sine
aducerea în sfera infracţiunii pedepsibile a unor fapte vădit lipsite de gravitate, căci situaţia
acestora se va rezolva, în contextul reglementărilor unui nou Cod de procedură penală, pe
baza principiului oportunităţii unnăririi penale, o asemenea soluţie fiind tradiţională în
legislaţiile europene occidentale.
Definiţia infracţiunii propusă în art. 15 a ţinut cont atât de tradiţia dreptului penal român
interbelic, cât şi de reglementări curopene care consacră o asemenea definiţie în codul penal.
În acest sens, este de subliniat că încă în 1923, profesorul Traian Pop definea infracţiunea ca
o faptă antijuridică, imputabilă şi sancţionată de legea penală. Textul propus de proiect
porneşte de la această definiţie doctrinară şi, având în vedere şi reglementarea din art. 14 al
Codului penal grec, reţine trei trăsături generale ale infracţiunii, acceptate de majoritatea
sistemelor penale europene: prevederea în legea penală, caracterul nejustificat (antijuridic) şi
carac legea penală presupune cerinţa ca fapta concret săvârşită, ce
pterervulimerpeuata f
ed bai
-
un nează a fi calificată ca infracţiune, să corespundă întrutotul descrierii pe care legiuttorul o
face în nonna de incriminare. Această corespondenţă se realizează atât în planul elementelor
de factură obiectivă (acţiune, unnare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) cât şi al
elernentelor de factură subiectivă (fonna de vinovăţie). Aşa de pildă, dacă se comite din
culpă luarea unui bun al aţtuia, se va decide, prin raportare la infracţiunea de furt, că fapta
comisă nu este prevăzută de legea penală, căci legiuitorul a incriminat luarea unui bun al
altuia numai atunci când este săvârşită cu intenţie.
Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este
permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, cste posibil ca o
faptă deşi prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârşirea ei este permisă de o
normă legală. Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întrutotul
descrierii realizate de legiuitor în textul care incriminează ornorul, dar fapta nu are caracter
ilicit pentru că legea autorizează săvârşirea ei în condiţiile date. imprejurările care înlătură
caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate — sub denumirea de cauze justificative —
într-un capitol distinct.
Ultima trăsătură generală a infracţiunii este caracterul imputabil. Pentru ca o faptă să
atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor
în norma de incriminare şi să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică
acestuia să îi poată fi reproşată săvârşirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă
în discuţie, sunt necesare anumite premise, şi anume: făptuitoml să fi avut
reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acţionat în
condiţiile iresponsabilităţii, intoxicaţiei sau minorităţii); făptuitorul să fi avut posibilitatea să
acţioneze în conformitate cu cerinţele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei
prevăzute de legea penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să
nu se fi aflat în eroare). Cauzele care înlătură premisele imputabilităţii sunt reglementate
distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate.
Faptul că vinovăţia nu mai apare menţionată explicit în cuprinsul definiţiei infracţiunii
nu înseamnă însă că aceasta şi-a pierdut în vreun fel din importanţă, ci doar că s-a dorit o
clarificare a funcţiilor pe care ea le îndeplineşte în cadrul infracţiunii. De altfel în prezent este
unanim admis că noţiunea de vinovăţie are o dublă accepţiune: ea reprezintă în primul rând
un sub-element al laturii subiective a infractiunii, context în care se infătişează sub
forma intentiei, a intentiej depăşite (p•aeterintenţlei) şi a culpei; a doua accepţiune,
 1
72 Drept penal. Partea generală
vinovăţia apare ca trăsătură generală a infracţiunii. in noua reglementare, vinovătia, în
prima sa accepţiune, joacă acelaşi rol, ca element in structura internă a faptei
prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează concordanta faptei concret
comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Cât priveşte a doua
accepţiune, s-a considerat preferabilă consacrarea unui terrnen distinct — imputabilitate —
pentru a o defini, din mai multe raţiuni:
a)evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăţia ca sub-clement al laturii subiective,
confuzie nefericită în condiţiile în care, vinovăţia privită ca trăsătură generală a infracţiunii,
fie există, fie nu există, astfel încât nu prezintă nicio importanţă delimitarea intre intenţie şi
culpă. Astfel, sub aspectul trăsăturii generale, o persoană, după cum este sau nu responsabilă
penal, va acţiona cu sau fără vinovăţie, nefiind posibilă o diferenţiere intre intenţie şi culpă
pe acest plan. Distincţia intenţie/culpă prezintă relevanţă doar în planul încadrării juridice,
adică doar sub aspectul de sub-element al laturii subiective.
b)deplasarea abordării vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii, dinspre teoria
psihologică înspre teoria nonnativă, imbrăţişată astăzi de majoritatea sistemelor penale
europene (dreptul german, austriac, elveţian, spaniol, portughez, olandez etc.). Aşa cum s-a
mai menţionat, potrivit tcoriei normative, vinovăţia ca trăsătură generală este privită ca un
reproş, ca o imputare făcută infractontlui pentru că a acţionat altfel decât îi cerea legea deşi a
avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate în manifestarea voinţei, ea
neconfundându-se cu sub-elementul laturii subiective"'
in dezbaterile parlamentare cu ocazia adoptării noului cod penal, această viziune a
redactorilor codului penal a fost modificată, în sensul că s-a considerat că ţine de tradiţia
dreptului românesc ca vinovăţia să se regăsească în definiţia infracţiunii, astfel că aceasta a
fost reintrodusă în prevederile art. 15 C. pen. fără a se preciza legătura acesteia cu trăsătura
esenţială a
§2. Trăsăturile esenţiale în conceptia doctrinei
46. Înainte de a discuta despre distincţiile privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în
doctrina străină, trebuie să incercăm să stabilim sistemul în care operează aceste distincţii.
in general, privit în ansamblu şi din afara acestuia, sistemul dreptului penal prezintă
trăsături universale cornune: o persoană săvârşeşte o faptă care este considerată de societate
periculoasă, este adusă în faţa justiţiei pentru a se stabili vinovăţia sau nevinovăţia sa, după
care, în caz de constatare a vinovăţiei persoanei, se stabileşte o pedeapsă şi se va indivi -
dualiza executarea acesteia. Vorbind metaforic, dacă asemănăm justiţia penală cu un măr,
acesta va arăta la fel privit din afară, iar după ce 1-am mâncat va rămâne doar un cotor. in
schimb, modul de a-1 mânca diferă de la persoană la persoană. O persoană preferă să muşte
din măr, alta să-1 taie felii pentru a-1 mânca, alta să-1 secţioneze în două bucăţi pe care să le
mănânce separat şi la intervale de timp diferite.
Din acest motiv, este foarte dificil de analizat trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în
sisteme de drept diferite, fără a înţelege aceste sisteme. incercând să grefăm noţiunea de
infracţiune dintr-un sistern de drept folosind noţiunile din sistemul nostru, este mai mult
decât probabil că vom ajunge la o înţelegere dacă nu greşită a acestei noţiuni, atunci cel puţin
imperfectă.
Expunerea de motive a noului Cod penal, www.just.ro.
Infracţiunea şi trăsăturile esenţiale ale acesteia 73
Există două sisteme majore de drept la ora actuală: sistemul anglo-saxon sau common
kny şi sistemul continental, influenţat major de doctrina germană. Din punct de vedere
procedural, cele două sisteme sunt cunoscute drept sistemul acuzatorial şi sistemul
Sistemul acuzatorial acordă instanţei un rol de arbitru pasiv, cu avocatul statului
(procurorul din sistemul inchizitorial) exercitând funcţia de acuzare, iar avocatul inculpatului
exercitând funcţia de apărare. incă din faza urmăririi penale există egalitate de anne, fiecare
parte putând să administreze probe, să folosească investigatori (poliţişti în cazul procurorului,
investigatori privaţi în cazul avocatului apărării), să caute martori şi să administreze probe.
Acestea vor fi prezentate în faza de judecată, în ordine, mai întâi de către acuzare, apoi de
către apărare, urmând ca în cazurile grave decizia asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei
persoanei să se ia de un sistem de juraţi, iar în cazurile mai puţin grave de către judecător.
Ulterior stabilirii vinovăţiei, altă fază procesuală, se stabileşte pedeapsa aplicabilă
pentru fapta săvârşită.
În acest sistem nu se face o distincţie clară între instituţii de drept substanţial, fie ele de
parte generală sau de parte specială şi instituţii de procedură penală. Gândirea juridică în
acest sistem s-a dezvoltat pe baza precedentului judiciar, adică a hotărârilor adoptate de către
instanţe de-a lungul timpului, care constituie izvor de drept. Fiind adevărat că în acest sistem
ştiinţa dreptului penal s-a dezvoltat oarecum empiric, aceasta are însă un pronunţat caracter
aplicat şi este foarte aproplată de ce se intâmplă în practica judiciară. Cu alte cuvinte,
realitatea practică reflectă propollie covârşitoare teoria juridică în sistemul
anglo-saxon.
A vorbi în acest sistem de teoria infracţiunii şi de aspectele teoretice şi practice ale
trăsăturilor esenţiale ale acesteia este foarte dificil fără înţelegerea sistemului şi fără a face
apel la noţiuni de procedură penală. incercând totuşi să adaptăm concepţia anglo-saxonă
asupra infracţiunii la conceptele din dreptul continental putem afinna că specific acestui
sistem este conceptul bipartit al infracţiunii, axat pe teoria psihologică a vinovăţiei.
Potrivit concepţiei bipartite, infracţiunea conţine două elemente: actus reus, care se
referă la acţiunea sau inacţiunea incriminată şi mens rea, care analizează atitudinea
făptuitorului în raport cu fapta săvârşită şi unnarea socialmente periculoasă. Avocatul
statului (procurorul) trebuie să dovedească cele două elemente ale infracţiunii dincolo de
orice îndoială rezonabilă (considerate în dreptul anglo-saxon drept „offences"). Avocatul
apărării are la dispoziţie „defences", cu alte standarde de probă în funcţie de apărarea
formulată. Ceea ce este esenţial este că printre apărările fonnulate se regăsesc invocarea
nevinovăţiei pe baza legitimei apărări, stării de necesitate, erorii sau constrângerii fizice
(cauze de excludere a infracţiunii în dreptul continental, caracterizate drept cauze justificative
sau de neimputabilitate) l . Dacă am caracteriza sistemul common law în raport cu cel
1
Ceea ce este interesant este faptul că, deşi pe hârtie noi suntem adepţh sistemului continental şi cel puţin la
nivel declarativ am adoptat sistcmul tripartit al infractiunii prevăzut în dreptul german şi cel spaniol (cu
diferentierea între cauze justificative şi cauze de neimputabilitate, cu mutarea accentului pc teoria normativă a
vinovăţiei), în practica judiciară se aplică un sistem pur anglo-saxon. Procurorul trebuie să dovedească două
elemente (actul material şi forma de vinovăţie, inţeleasă ca atitudine psihică), iar avocatul apărării, dacă invocă
vreuna din cauzele justificative sau de neimputabilitate, trebuie să probeze existenţa acestcia. Nu am văzut in
niciun proces vreun procuror care, în acuzare, să facă analiza existenţei trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii (sub
aspectul caracterului nejustificat sau imputabil), sau vreo hotărâre a instanţei care să facă referire la aceste aspecte.
Mai mult, chiar legiuitorul vine şi arată că atât cauzcle justificative, cât şi cele de neimputabilitate, deşi trăsături
esenţiale, nu se prezumă (sic!), cu excepţia legitimei apărări prezumate [art. 19 alin. (3) C. pcn.]. in mod nonnal,
stabilind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în codul pcnal, pentru dovedirea existenţei infracţiunii dincolo de
 74 Drept penal. Partea generală
continental, am vedca că în esentă institutiile folosite produc acelaşi rezultat, dar modalitatea
de sistematizare şi caracterizare a acestor institulsii, precum şi apartenenţa acestora la dreptul
penal substantial sau la institutiile de procedură penală, este diferită l.
Sistemul continental pleacă de la o altă paradigmă, aceea a definirii teoretice şi a
compartimentării şi analizei în detaliu a institutiilor, precum şi a clasificării acestora şi
stabilirii efectelor cu caracter general. Profund influenţat de şcoala germană, sistemul conti -
nental este un sistem în esentă inchizitorial, cu o fază preliminară judecătii (urmărirea
penală) care se exercită de procuror (sau judecător de instructie în unele sisteme),
administrându-se probe atât in apărare cât şi în acuzare. Rolul apărării în accastă fază este
pasiv şi limitat, putând asista la actcle de procedură şi propune probe, dar decizia apartinând
celui care conduce ancheta (procuror sau judecător de instructie). Nu se poate vorbi de
egalitatea de anne (şi aceea limitată) între apărare şi acuzare decât din momentul trimerii în
judecată a făptuitorului, moment în care procurorul exercită functia de acuzare, iar avocatul
inculpatului pe cea de apărare. Judecătorul are rol activ şi dcterminant atât în conducerea
procesului, inclusiv administrarea probelor, cât şi în stabilirea vinovătiei sau nevinovătiei
persoanei şi aplicarea sanctiunii penale, dacă este cazul, care se realizează de regulă în
aceeaşi fază sau etapă procesuală (nu în etape distincte ca în dreptul anglo-saxon) 2. Izvoarele
dreptului sunt scrise în dreptul continental, fiind un caracter al principiului legalitătii (lex
scripta), iar această desraşurare a procedurii a avut o influentă determinantă şi asupra teoriei
dreptului penal, care a fost obligată să se dezvolte şi să detennine pc cale de consecintă
schimbări legislative.
Sistemul continental, influen•at puternic de doctrina gennană, utilizează conceptia
tripartită a infractiunii, considerând că orice infractiune arc trei trăsături esentiale: tipicitatea
(prevederea faptei în legea penală), antijuridicitatea (caracterul nejustificat al acesteia) şi
vinovăţia sensul teoriei nonnative). Analiza fiecăreia dintre cele trei trăsături esentiale
este surprinsă destul de exact in expunerea de motive a redactorilor codului penal, drept
pentru care nu o sa mai revin asupra acesteia în cele ce urmează.
Dacă recalificarea trăsăturilor esentiale nu este disputată în doctrina majoritară, stabilirea
fiecărui element care apartine fiecărei categorii şi terminologia utilizată sunt uneori diferite,
astfel că sunt de natură să creezc confuzii atunci când sunt preluate în reglementarea internă.
Ceea ce se reproşează literaturii juridice româneşti este preluarea fără dezbatere a unor
orice îndoială rezonabilă, acuzarea ar trebui să dovedească toatc trăsăturile esenţialc, iar inexistenta acestora să se
prezume, până la dovada contrarie (aşa cum este cazul vinovăţiei). Prin simpla prevedere a legitimei apărări
prezumatc în codul penal, prin interpretarca per a contrario, rezultă că celelalte cauze justificative sau dc
ncimputabilitate nu se prezumă, ci trebuic dovedite. O astfcl de interpretare estc foarte aproape de cea din sistemul
common law privind definirea infracţiunii şi sarcinile acuzării, respectiv ale apărării. Fiind un caracter mai
pragmatic, niciodată nu mi-am ascuns admiraţia faţă de acest sistern profund orientat spre aspecte practice, în
opoziţie cu sistemul nostru de drept, unde există încă diferenţe între orientarca doctrinară şi soluţiile din practica
judiciară.
' Pentru mai multe detalii, a se vedea G. Fletcher, Rethinking Criminal Law, Oxford University Press, 2000,
J. Gardner, Fletcher on Offences and Defences, Tulsa Law Review, vol. 39/2003-2004, p. 818 şi unn.,
M. Dubber, The Promise of German Criminal Law: A Science of Crime and Punishment, German Law Journal
vol. 6, nr. 7/2005, p. 1049 şi unn.
2
Pe măsura evoluţiei ştiinţei dreptului penal şi a comparării diferitelor sisteme de drept, aspectele pozitivc
din fiecare sistem au fost preluate în celălalt, influentându-se reciproc, astfel că la acest moment putem vorbi
despre sisteme preponderent acuzatoriale sau inchizitorialc, nemaiputând vorbi despre sisteme pure. Sistemul
nostru cste preponderent inchizitorial, dar cu putemice accente acuzatoriale introduse odată cu modificarea
legislaţiei penale în anul 2014. Pentru o privire dc ansamblu, a se vedea M. Delmas-Marty, J. Spencer (ed.),
European Criminal P•ocedu•es, Cambridge University Press, 2002. infracţiunea şi trăsăturile esenţiale ale
acesteia 75
categorii şi a unui sistem de clasificare a infractiunii, fără analiza în detaliu a modului în care
functionează în tara de origine, precum şi încercarea de a grefa acest sistem pe ştiinta
dreptului penal bazată pe analiza trăsăturilor esentiale ale infractiunii din vechiul sistem l.
Voi da în cele ce unnează trei exemple privind intelegerea diferită a sistemului tripartit
continental fată de cel tripartit national anterior (în care trăsăturile esentiale erau prevederea
faptei in legea penală, vinovătia şi pericolul social). Sistemul tripartit anterior stabilea pentru
fiecare trăsătură esentială un plan distinct (juridic, moral, social), cele trei trăsături esentiale
fiind analizate impreună, iar lipsa uneia atrăgea, cel putin în acceptiunea promotorilor acestui
sistem, lipsa tuturor trăsăturilor esentiale 2. Dimpotrivă, sistemul tripartit german prevede
analiza trăsăturilor esentiale în trepte 3 (întâi se analizcază tipicitatea, iar dacă nu sunt
întrunite conditiile acesteia nu se trece mai departe; în caz contrar se purcede la analiza
antijuridicitătii, iar abia în final se pune problema analizei vinovătiei sub aspect normativ),
aspect care, deşi este analizat de mai multi autori în literatura noastră de specialitate 4, nu se
creează o dispută cu privirea la aplicabilitatea acestei reguli în dreptul penal român, în special
a oportunitătii acesteia.
O a doua problemă se referă la tennenii utilizati şi echivalentul lor în sistemele de drept
străine, dar şi la semnificatia acestora în sistemul de drept românesc. Astfel, având în vedere
intentia redactorilor codului, literatura de specialitate a deplâns introducerea vinovătiei
printre trăsăturile esentiale, considerând această introducere o bulversare a sistemului tripartit
considerat general admis în dreptul continental. Totuşi, deşi tennenii vinovătie (ca atitudine
psihică) şi imputabilitate (ca reproş adresat de societate făptuitorului) sunt definiti diferiti,
există autori care consideră prezenta celor două notiuni în definitia infractiunii o tautologie s.
Dincolo de acest aspect, trcbuie făcută corespondenta intre denumirile trăsăturilor csentiale
în dreptul român şi cele din doctrina străină, pentru a putea face referire la modele de
comparatie. Astfel, prevederea faptei în legea penală şi vinovătia corespund notiunii de
Tathestand (tipicitate) din dreptul german, caracterul nejustificat al faptei notiunii de
antijuridicitate (Rechtswidrigkeit), iar imputabilitatea faptei notiunii de vinovătie (Schu/ă) în
sens nonnativ6 .
' T. Avrigeanu, Pericol social, vinovatie personală şi imputare penala, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
2010, pp. 173-183.
V.Dongoroz, în V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 8.
W.Naucke, An Insider's Perspective on the Significance of the German Criminal Theoty's General
System fOr Analyzing Criminal Acts, BYU Law Review, 1984, pp. 305-308, citat în T. Avrigeanu, op. cit., p. 176.
4
F. Streteanu, D. Nitu, op. cit., pp. 256-257, M. Hotca, op. cit., p. 176, M. Udroiu, Drept penal, partea
generala, cd. a 3-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 66.
5
Din păcate, aceşti autori nu merg mai departe în analiza lor critică asupra teoriei infracţiunii, părând a
imbrăţişa opinia doctrinară germană cu privire la cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii.
Fără a discuta, că, în funcţie de diferiţi autori, aceste noţiuni includ altele care pot producc confuzic în
terminologia juridică românească. Spre exemplu, Roxin analizcază vinovăţia normativă în relaţie cu
responsabilitatea şi imputabilitatea, considerând vinovăţia normativă (reproşabilitate) o condiţic a responsabilităţii,
iar imputabilitatea o condiţie a vinovăţiei normative (C. Roxin, Straft•echt, Allgemeiner TeiL Band I: G•undlugen.
Der Aufbau der Verbrechenslehre, 4th edition. Verlag C.H. Beck, Mi'mchen 2006), iar clasificarea acestuia este
diferită de cea anterioară a lui Welzel sub aspectul exigibilităţii unei acţiuni conforme cu prevederilc normei
(H. Welzel, Um die finale Handlungslehre — eine Auseinandersetzung tnit ihren Kritikern, Mohr, 1949), care la
rândul său redefineşte infracţiunea în raport cu neokantienii, introducând aspectele subiective (vinovăţia în sens
psihologic) în tipicitate (pentru detalii a se vedea E. Richi, La culpabilidad en materia penal, Ad Hoc, Buenos
Aires, 2003, pp. 80-90). La autorii români care analizează condiţiile imputabilităţii (inţelcasă ca vinovăţie
normativă — Shuld), aceasta este condiţionată de existenţa responsabilităţii (cu o altă semnificaţie decât cea dată de
Roxin), alături de posibilitatea cunoaşterii ilicitului nonnei şi posibilitatea acţiunii libere (exigibilitatca unci acţiuni
confonne cu prevederile nonnei) (a se vedea în acest sens F. Streteanu, D. Nitu, op. cit., p. 411).
76 Drept penal. Partea generală
A treia problemă se referă la trecerea la teoria nonnativă a vinovăţiei, pe de o parte, dar
cantonarea în explicaţia naturalistă a legăturii de cauzalitate, pe de altă parte, cu ignorarea
faptului că în doctrina gennană, în dovedirea reproşabilităţii, se punc un accent important pe
teoria imputării obiective pentru stabilirea raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi
unnarea produsă şi pentru atribuirea acelei fapte unei anumite persoane, obiectiv şi subiectiv i.
§3. Trăsăturile esentiale în reglementarea codului penal
47. lnfracţiunca este definită în art. 15 C. pen. ca fiind fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Există două interpretări în doctrină cu privire la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. O
interpretare urmează accepţiunea expunerii de motive Şi consideră că există la acest moment
trei trăsături esenţiale ale infracţiunii: tipicitatea (prevederea faptei în legca penală),
antijuridicitatea (caracterul nejustificat al faptei) şi itnputabilitatea (vinovăţia nonnativă) 2.
O a doua interpretare consideră că, odată cu introducerea expresă a vinovăţiei în
definiţia infracţiunii, aceasta nu mai poate fi inclusă în noţiunea de faptă prevăzută de legea
penală, astfel că la acest moment tipicitatea a fost impărţită în două: tipicitatca obiectivă
(fapta prevăzută în legea penală) şi tipicitatea subiectivă (vinovăţia în sens psihologic). in
consecinţă, la acest moment există 4 trăsături esenţiale ale infracţiunii: prevederea faptei în
legea penală (tipicitatea obiectivă), vinovăţia (tipicitatea subiectivâ sau vinovăţia în sens
psihologic), caracterul nejustificat (antijuridicitatea) şi caracterul imputabil (vinovăţia în sens
normativ)3 . doctrină în stabilirea structurii obiective (tipice) a infracţiunii. Astfel, în literatura juridică s-a
Având în vedere dispoziţiile exprese ale codului penal, dar şi prevederile art. 16 alin. (1)
lit. b) C. pr. pen., care prevede două situaţii de îrnpiedicare a exercitării acţiunii penale (dacă
fapta nu este prevăzută de legea penală şi dacă fapta nu a fost săvârşită cu fonna de vinovăţie
prevăzută de lege), consider că la ora actuală legea penală română prevede formal 4 trăsături
esenţiale ale infracţiunii: prevederea faptei în legea penală, vinovăţia, caracterul nejustificat
şi caracterul imputabil al faptei săvârşite 4 .
Pentru dctalii, a se vedea F. Streteanu, D. Nitu, op. cit., pp. 304-314.
M. Udroiu, op. cit., p. 64, L. Lefterache, op. cit., pp. 128-129, M. Hotca, op. clt., p. 151,
M.11. Mărculescu-Michinici, M. Dunea, Drept penal, partea generală, curs teoretic in domeniul licentei
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 320.
F. Streteanu, D. Nitu, op. cit., pp. 254-255, V. Paşca, op. cit., p. 118.
3 şi analizată în doctrină, conţine de asemenea aspecte psihologice, dar şi aspecte normative. Din aceste motive, dar
4
Deşi, potrivit legii, există 4 trăsături esentiale ale infracţiunii, mă alătur autorilor (F. Streteanu, D. Nitu,
op. cit., p. 254) care deplâng accastă alegere a legiuitorului în raport de conceptia reclactorilor codului, dar şi
autorilor (T. Avrigeanu, op. cit., p. 183) carc consideră discutabilă adoptarea sistemului tripartit gerrnan în
legislatia noastră, fără o dezbatere profundă asupra acestuia, pentru a fi receptat corespunzător şi în practica
judiciară, nu numai în literatura de specialitate. Consider că doctrina gennană a făcut o eroare la momentul
scindării vinovăţiei, prin introducerea unor elcmente psihologice în tipicitate la mijlocul secolului trecut (prin
Welzel), ulterior nereuşind să mai repare această scindare, oricate incereări au fost făcute în perioada următoare.
Noi preluăm în actuala reglementare o teorie de care doctrinarii germani încearcă să scapc, incercând să arătăm,
chiar în expunerea dc motive, că există o diferentă între vinovăţia psihologică, aceasta aparţinând tipicitătii şi
vinovătia in sens normativ, care aparţine trăsăturilor esentiale. Din punctul meu de vedere, cum nimeni nu s-a
gândit să scpare unnarea imediată naturală de urmarea imediată juridică, cea de-a doua fiind expresia şi reflectarea
primei în plan juridic, tot astfel nirneni nu ar trebui să separe vinovătia în sens psihologic de vinovăţia în sens
normativ, cea de-a doua fiind conditionată de existenţa primci şi o reflectare normativă a acesteia. Nu sc poatc
explica strict psihologic definitia culpei simple (neglijenţa), care cuprinde aspecte strict normative în definiţie
(trebuia să prevadă), nu se pot explica psihologic regulile normative stabilite în art. 16, referitoare la detenninarea
formelor vinovăţiei (intentia sau culpa) în functie de prevederea acestora în norma de incriminare, după cum nu se
pot explica pur normativ cerinţele imputabilităţii referitoare la existenţa responsabilităţii sau discernământului, la
Infracţiunea şi trăsăturile esenţiale ale acesteia 77
Sec
ţiunea a III-a
Fapta prevăzută de legea penală
48. În concepţia codului penal actual, fapta prevăzută de legea penală (denumită în
doctrină şi tipicitatea obiectivă) reprezintă compararea modelului legal în ceea ce
priveşte condiţiile obiective de incriminare a infracţiunii cu fapta săvârşită în concret.
Aceasta inseamnă că orice faptă săvârşită trebuie să îndeplinească condiţiile de incriminare
ale unei anumite infracţiuni prevăzute în partea specială a codului penal sau lege
specială conţinând dispoziţii penale, cu alte cuvinte fapta trebuie să fie prevăzută de legea
penală.
Această primă trăsătură a infracţiunii se constituie garanţie a respectării unora
dintre principiile fundamentale ale dreptului penal, asigurând în primul rând respectarea
principiului incriminării, prin aceea că o faptă concretă poate fi sancţionată numai
dacă ea se regăseşte în descrierea realizată de o nonnă penală i, iar pe de altă parte a
principiului ultima ratio, incriminând numai categorii de fapte care nu pot fi prevenite
eficient prin mijloacele altor ramuri de drept.
Fapta tipică obiectiv nu constituie întotdeauna infracţiune, fiind necesară îndeplinirea şi
a celorlalte trăsături esepţiale, iar lipsa acestei t•ăsături face inutilă în principiu analiza
celorlalte2
.
De-a lungul timpului, condiţiile obiective de incriminare au fost clasificate diferit în
vorbit de verificarea unor condiţii preexistente săvârşirii infracţiunii, arătându-se că există
un obiect juridic (valoarea socială ocrotită) şi un subiect activ sau pasiv carc există înainte de
săvârşirea faptei. S-a făcut astfel distincţia între condiţii preexistente şi condiţii concomitente
de săvârşire a faptei, ultimele fiind calificate ca aparţinând conţinutului constitutiv al
infracţiunii şi mai precis laturii obiective a acestuia (alcătuită din element material, unnare
imediată şi legătură de cauzalitate între acestea).
posibilitatca de prevedere a rezultatului, respectiv la libertatea de voinţă şi acţiune a făptuitorului. Într-o analiză
simplă, observărn că vinovăţia, aşa cum este prevăzută în legislaţia noastră actuală, caracterizată, ca tipicitate
subiectivă şi reprezentând (cel puţin în intenţia legiuitorului) aspectele psihologice ale tipicităţii, conţine atât
aspecte psihologice, cât şi aspecte normative. Pe de altă parte, imputabilitatea, astfel cum este definită de legiuitor
şi din considerente didactice, voi analiza împreună vinovăţia în sens psihologic şi vinovăţia în sens normativ
(imputabilitatea), în opinia mea neputând fi scparate şi alcătuind (material) o singură trăsătură esenţială
(vinovăţia). De asemenea, consider că pericolul social este o trăsătură intrinsecă a tipicităiii obiective, iar lipsa
acestui pericol social în cazul unci faptc concrete face ca aceasta să fie permisă (justificată) de legea pcnală.
Astfel, din perspectivă materială, consider că există două trăsături esenţiale ale infracţiunii (prevcderea faptei în
legea penală şi vinovăţia), cauzele de excludere a infracţiunii fiind cele care exclud prevederea faptei în legea
penală (cele care exclud conditiile de tipicitate obiectivă, dar şi cele care exclud pericolul social al faptei, definite
în actuala reglementare drept cauze justificative), precum şi cele care exclud vinovăţia (cauzele de neimpu -
tabilitate). Sunt de asemenea partizanul conceptului că trăsăturile esenţiale trebuie analizate impreună, fiind
condiţionate una de cealaltă, iar nu în treptc, cca din unnă concepţie ducând la o compartimentare fornIală şi
nenaturală a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii.
Pentru a nu bulversa studentii, voi prezenta trăsăturile esenţiale în structura formală a definiţici infracţiunii,
pentru a permite acestora studierea dreptului penal într-o versiune cât mai apropiată de cea a majorităţii doctrinare,
dar şi a legiuitorului, cu gruparca acestora însă astfel încât să poată fi studiate din punct de vedere didactic mai
UşOr,
F. Streteanu, D. Nitu, op. cit., p. 264.
I 2
M. Udroiu, op. cit., p. 66.
78 Drept penal. Partea generala infracţiunea şi trăsăturile esenţiale ale acesteia
De altfel, majoritatea cursurilor şi tratatelor de drept penal, parte specială, analizează
structura tipicităţii pornind de la condiţii preexistente (obiect, subiect), vorbind de conţinut
constitutiv (latură obiectivă, conţinând element material al infracţiunii, urmare imediată Şi
legătură de cauzalitate, latură subiectivă a infracţiunii, unde se vorbeşte despre forma de
vinovăţie, existenţa mobilului sau scopului) şi terminând cu fonnele tipice sau atipice de
săvârşire (acte pregătitoare, tentativa, fonna consumată, fonna epuizată), variante atenuate
sau agravate şi sancţionarea acestora.
Există diferenţe între autori în introducerea condiţiilor de timp sau loc, ori a situaţiei
premise care există ca elemente constitutive la anumite infracţiuni în condiţii preexistente sau
în latura obiectivă a infracţiunii I.
Din acest motiv, nu voi realiza în analiza tipicităţii obiective o repartizare a condiţiilor în
cele două mari categorii (condiţii preexistente, respectiv condiţii aparţinând laturii obiective),
ci le voi trata impreună, considerându-le condiţii ale tipicităţii. Anurnite condiţii trebuie să
existe indiferent de natura infracţiunii (obiect, subiect, element material, unnare imediată,
legătură de cauzalitate), alte condiţii există numai în legătură cu anumite infracţiuni (situaţie
premisă, condiţii de loc sau timp, alte condiţii esenţiale pentru realizarea tipicităţii).
§ 1. Obiectul infractiunii
49. Obiectul infracţiunii este definit în literatura de specialitate ca fiind valoarea socială
ocrotită prin norma de incriminare şi relaţiile sociale care se nasc în jurul acestei valori.
Pornind de la dreptul anglo-saxon (teoria vătămării) şi continuând cu dreptul continental
(teoria bunurilor juridice), în literatura de specialitate s-a afinnat constant faptul că o faptă
poate fi incriminată numai dacă lezează sau pune în pericol de o manieră semnificativă o
valoare socială ocrotită (cum ar fi viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, patri-
moniul persoanei etc.).
O valoare socială nu poate exista însă şi nici nu poate fi ocrotită în abstract, ci numai în
legătură cu anumite relaţii, interacţiuni sociale care se nasc în jurul acestei valori. in legea
fundamentală se afirmă că restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi ale persoanei
trebuie să fie proporţională şi necesară într-o societate democratică (art. 53). Regula generală
este aceea a exercitării libere a propriilor drepturi pentru orice persoană, dar această exer -
citare liberă nu trebuie la rândul său să aducă atingere exercitării drepturilor altei persoane,
prin restrângerea sau afectarea acestora în alt mod. Cu alte cuvinte, atingerea adusă unei
valori sociale ocrotite de către legea penală, fie prin lezarea, fie prin punerea acesteia în
pericol, se poate realiza numai prin interacţiunea unor persoane în cadrul unei societăţi
detenninate, creând astfel anumite relaţii sociale în jurul unor valori sociale ocrotite. Relaţiile
sociale privind nonnala desfăşurare a activităţilor într-o societate în legătură cu o anumită
valoare socială considerată importantă de societate în ansamblu trebuie ocrotite, inclusiv prin
incriminarea faptelor care aduc atingere acestor relaţii sociale prin nonnele dreptului penal.
Obiectul infracţiunii a suscitat mai multe clasificări în literatura de specialitate, însă cu
relevanţă în studiul acestuia sunt două clasificări: în funcţie de analiza obiectului în plan
natural sau juridic, distingem între obiect juridic şi obiect material, iar în fiincţie de numărul
valorilor sociale ocrotite, distingem între obiect simplu şi obiect complex al infracţiunii.
I
A se vedea în acest sens M. Hotca, op. cit., pp. 151-185, F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., pp. 234-314,
1. Pascu, A. Uzlău, G. Muscalu, Drept penal, partea generală, Ed. Hamangiu, 2016, pp. 142-175, V. Paşca,
op. cit., pp. 137-163.
79
Cunoaşterea obiectului infracţiunii este importantă prin prisma încadrării juridice a
faptei, a diferenţierii între unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, în stabilirea existenţei
ori în stabilirea pericolului concret al faptei sau a întinderii pagubei suferite şi a
in f r a c ţ iu n i i' l
p r e i u d i ci u l u i produs prin săvârşirea faptei şi care trebuie reparat .
§1.1. Obiectul material şi obiectul juridic al infracţiunii
50. În funcţie de analiza obiectului în plan natural sau juridic, distingem între obiect
material şi obiect juridic al infracţiunii.
a. Obiectul juridic al infracţiunii
Obiectul juridic al infracţiunii constă în valoarea socială ocrotită de legea penală în
mod abstract, ce nu se identifică cu un bun determinat, corporal sau incorporal 2.
Din raţiuni de tehnică legislativă, de politică penală şi datorită asemănărilor dintre
anumite infracţiuni, legiuitorul, în funcţie de o anumită valoare socială importantă, a grupat
infracţiunile în titluri, capitole, secţiuni. Asocierea sau reunirea mai multor infracţiuni într-un
grup de infracţiuni se face în raport de valoarea socială mai irnportantă (ca regulă) şi serveşte
la clasificarea infracţiunilor în partea specială a codului penal sau în legile penale speciale 3.
În funcţie de gradul de abstractizare al valorii sociale ocrotite, se face distincţia intre
obiectul juridic gencric şi obiecistul juridic special al infracţiunii.
Obiectul juridic generic este alcătuit dintr-un grup de valori sociale de aceeaşi natură
care este comun unei categorii de infracţiuni 4, sau altfel spus, dintr-o valoare socială care
înglobează un fascicul de sociale reprezentând criteriul folosit de legiuitor pentru
asocierea mai multor infracţiuni într-un grup5.
Identificarea obiectului juridic generic sau a valorii sociale abstracte carc caracterizează
incriminarea unui grup de infracţiuni se face de regulă în funcţie de repartizarea infracţiunilor
pe titluri în partea specială a codului penal. Constituie obiect juridic generic persoana (privită
ca un ansamblu de drepturi), patrimoniul, înfăptuirea justiţiei, relaţiile de serviciu, autoritatca
statului, încrederea publică, convieţuirea socială, securitatea statului etc. Fiecare din aceste
valori sociale cuprinde la rândul său mai multe valori sociale cu un grad de abstractizare mai
scăzut (spre exemplu, persoana ca valoare socială include viaţa, ori integritatea corporală sau
sănătatea, ca atribut al persoanei, securitatea statului include unitatea, indivizibilitatea,
suveranitatea, independenţa statului etc.). Acestor valori sociale subsumate le corespunde
obiectul juridic special.
Obiectul juridic special este valoarea socială ocrotită de o anumită nonnă de incri -
minare. Obiectul juridic special se subsumează celui generic, relaţia între cele două categorii
fiind una specie-gen6.
Identificarea obiectului juridic special este importantă în primul rând pentru încadrarea
juridică a unei fapte concrete săvârşite, în vederea analizei tipicităţii acesteia. Spre exemplu,
dacă o faptă a avut ca unnare moartea unei persoane, această faptă se va încadra în titlul I din
partea specială a codului penal (infracţiuni contra persoanei), valoarea socială generic
afectată fiind persoana. in titlul I sunt prevăzute mai multe capitole, caracterizând mai multe
I
1. Pascu, op. cit., p. 152.
2
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 266.
cc.
4
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 266.
5
M. Hotca, op. cit., p. 155.
6
Ibidem.
80 Drept penal. Partea genera iă
atribute ale persoanei, ca valori sociale subsumate acesteia (viaţa, integritatea corporală şi
sănătatea, libertatea psihică, libertatea sexuală, viaţa privată etc.). Fapta în concret afectând
viaţa persoanei, pentni analiza acesteia se va analiza modelul de incriminare care se
regăseşte în infracţiunile din capitolul I al titlului 1 (infracţiuni contra vieţii) cu fapta în
concret săvârşită. Uneori identificarea obiectului juridic special este suficientă pentru inca -
drarea juridică a faptei într-un anumit text de incriminare (spre exemplu, dacă fapta aduce
atingere domiciliului persoanei, această va fi analizată în raport cu textul de lege prevăzut în
art. 224 C. pen. — violarea de domiciliu), alteori este necesară Şi analiza formei de vinovăţie
pentru a stabili încadrarea juridică în concret (spre exemplu, în cazul unei fapte care are ca
unnare moartea unei persoane, aceasta va putea constitui, în funcţie de forma de vinovăţie,
omor — art. 188 C. pen., ucidere din culpă art. 192 C. pen., loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte — art. 195 C. pen.).
b. Obiectul material aI infractiunii
Expresia valorii sociale ocrotite în mod abstract, juridic, în planul material,
concret, tangibil, poartă numele de obiect material al infracţiunii.
Obiectul material este reprezentat de bunul, lucrul sau corpul persoanei căreia i se aduce
atingere prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală l (spre exemplu, la infracţiunea de
omor obiectul material este reprezentat de corpul persoanei, la infracţiunea de furt este
reprezentat de bunul furat).
Dacă obiectul juridic trebuie să existe în cazul fiecărei infracţiuni, obiectul material nu
este necesar să existe pentru intninirea condiţiilor de incriminare. În funcţie de existenţa sau
Iipsa obiectului material se face distincţia între infracţiuni materiale şi infracţiuni fonnale.
Infracţiunile materiale sunt categoriile de infracţiuni care necesită pentru intrunirea
elementelor constitutive un anumit obiect material. Constituie infracţiuni materiale omorul,
vătămarea corporală, violul etc.
Infracţiunile fonnale sunt cele la care obiectul material Iipseşte 2. Constituic infracţiuni
fonnale, spre exemplu, ameninţarea, nedenunţarea, conducerea unui vehicul fără permis de
conducere etc.
in cazul infracţiunilor materiale, inexistenţa obiectului material, implicând lipsa
obiectului juridic, duce la inexistenţa infracţiunii (spre exemplu, putem fi în prezenţa unor
fapte putative, existente numai în mintea făptuitorului, ori a unei tentative absurde nepe -
depsibile)3. in schimb, lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se află duce la
reţinerea fonnei atipice a infracţiunii (tentativa) 4. in doctrină se afirmă că dacă legea cere ca
obiectul material să îndeplinească o anumită condiţie, lipsa acelei condiţii exclude, de
asemenea, existenţa tipicităţii obiective şi pe cale de consecinţă a infracţiunii (spre exemplu,
în caz de furt, să fie un bun mobil şi să aparţină altuia 5, în cazul infracţiunii de sustragere sau
distrugere de înscrisuri, să fie un înscris aflat în păstrarea sau deţinerea unei instituţii
publice6).
Obiectul material al infracţiunii nu trebuie confundat cu instrumentele sau mijloacele
materiale cu ajutorul cărora a fost comisă infracţiunea (de exemplu, o scrisoare folosită
1
I. Pascu, op. cit., p. 151, V. Paşca, op. cit., p. 139.
2
M. Hotca, op. cit., p. 156, F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., pp. 271-272.
3
M. Hotca, op. cit., p. 156.
M. Udroiu, op. cit., p. 69.
5
V. Paşca, op. cit., p. 139.
M. Udroiu, op. cit., p. 69. Infracţiunea şi trăsăturile esenţiale ale acesteia 81
a .şantaja, cuţitul cu care a fost ucisă o persoană), nici cu lucrurile produse prin infracţiune
Pentru
(spre exemplu, înscrisul contrafăcut în cazul infracţiunii de fals material în inscrisuri
oficiale nu este obiectul, ci produsul infracţiunii; tot astfel, în cazul infracţiunilor de luare sau
dare de mită, banii sau bunurile oferite ori primite nu constituie obiect material, ci produsul
infracţiunii), sau cu mijloacele materiale de probă (spre exemplu, unnele de sânge de pe
haina victimei unei infracţiuni de vătămare corporală)1.
§1.2. Obiectul simplu şi obiectul complex al infracţiunii
51. in funcţie de structura obiectului infracţiunii (după cum acesta este constituit, în
abstract sau în concret, din una sau mai multe valori sociale), distingem între obiect simplu şi
obiect complex al infracţiunii.
Obiectul simplu al infracţiunii există atunci când se aduce atingere unei singure valori
sociale ocrotite (spre exemplu, în cazul infracţiunii de furt, există un singur obiect, acesta
fiind patrimoniul persoanei). Infracţiunile cu obiect simplu sunt denumite în literatura de
specialitate infracţiuni monoofensive2.
Obiect complex există atunci când prin săvârşirea faptei se aduce atingere la două sau
mai multe valori sociale ocrotite. După ierarhia valorilor sociale în opinia legiuitorului şi în
funcţie de natura acestora, vom avea obiect principal şi secundar, obiect omogen sau obiect
eterogen. Există obiect principal şi secundar, spre exemplu, la infracţiunea de furt calificat
(săvârşit prin violare de domiciliu), unde în principal se protejează patrimoniul persoanei, iar
în secundar domiciliul acesteia, ori a infracţiunea de tâlhărie, unde în principal se protejează
patrimoniul, iar în secundar integritatea corporală, sănătatea sau libertatea psihică a per -
soanei. În acest caz obiectul juridic este eterogen, valorile sociale protejate fiind diverse.
Obiectul juridic este omogen atunci când valorile sociale multiple protejate (în abstract sau în
concret) sunt identice (spre exemplu, în cazul infracţiunii de omor calificat, săvârşită asupra a
două sau mai multe persoane, se protejează mai multe valori sociale identice — viaţa
persoanelor).
Infracţiunile cu obiect complex (în special cele cu obiect complex eterogen) sunt
denumite în doctrină infracţiuni pluriofensive3.
in general, atunci când vorbim de obiect complex, ne referim la obiectul juridic al
infracţiunii. În acest sens, complexitatea (pluralitatea) obiectului juridic nu determină în toate
cazurile şi o pluralitate de obiecte materiale (spre exemplu, infracţiunea de ultraj aduce
atingere atât autorităţii statului, cât şi libertăţii, integrităţii corporale, sănătăţii sau vieţii
persoanei, dar aceasta poate să nu aibă obiect material, ori acesta să constea în corpul
persoanei)4.
Stabilirea obiectului cornplex al infracţiunii este importantă pentru delimitarea unităţii
de infracţiune de o pluralitate de infracţiuni, având influenţă atât asupra stabilirii încadrării
juridice, cât şi a pedepsei aplicabile (mai mare "in cazul reţinerii unui concurs de infracţiuni).
1
M. Hotca, op. cit, p. 154, F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 271, V. Paşca, op. cit., pp. 139-140,
M. Udroiu, op. cit., pp. 68-69.
2
M. Hotca, op. cit., p. 157, F. Streteanu, D. Niţu, op. cit , p. 268.
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 268.
4
M. Hotca, op. cit., p. 157.
82 Drept penal. Partea generală
§2. Subiecţii infracţiunii
52.Constituie subiect al infracţiunii persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea
penală sau persoana asupra căreia se execută acţiunea sau inacţiunea incriminată şi se
produce urmarea imediată a infracţiunii.
Subiecţii infracţiunii sunt de două feluri: subiect activ şi subiect pasiv. Persoana care
săvârşeşte fapta prevăzută de legca penală poartă nutnele de subiect activ al acesteia.
Persoana asupra căreia se execută acţiunea sau inacţiunea incriminată şi se produce urmarea
infracţiunii poartă nutnele de subiect pasiv.
§2.1. Subiectul activ al infracţiunii
53.Subiectul activ este persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală ,
indiferent de modalitatea de săvârşire (direct sau indirect). Este subiect activ atât autorul
infracţiunii (persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală), cât
şi participantul la infracţiune, indiferent de fonna de participaţie (coautorat, instigare,
complicitate). intr-adevăr, potrivit art. 174 C. pen., prin săvârşirea unei infracţiuni sau
comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia din faptele pe care legea le
pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarca la comiterea
acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică, legea penală română prevă -
zând în general răspunderea penală a oricărei persoane (spre deosebire de anumite legislaţii
care nu prevăd răspunderea penală a persoanei juridice, ori dacă prevăd o astfel de răspun -
dere, aceasta este specială şi limitată la anumite infracţiuni).
in literatura de specialitate se analizează în cadrul subiectului activ a condiţiilor de
răspundere a persoanci fizice sau juridice (pentru persoana fizică, se analizează condiţia de
vârstă, responsabilitatea, libertatea de voinţă şi acţiune, iar pentru persoana juridică dacă
există o entitate cu personalitate juridică, dacă fapta a fost săvârşită în numele, în interesul
sau în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, persoanele juridice exceptate
de 1a răspundere penală). Fără a nega interesul pe care aceste condiţii generale de atragere a
răspunderii le prezintă pentru subicctul activ, din considerente de structură a cursului voi
analiza condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice separat, odată cu toate aspectele
care ţin de persoana juridică într-un capitol distinct. Condiţiile care ţin de răspunderea penală
a persoanei fizice vor fi analizate în cadrul condiţiilor imputabilităţii, pentru că lipsa
îndeplinirii condiţiilor respective va atrage nu lipsa tipicităţii faptei, ci lipsa imputabilităţii 1
(spre exemplu, dacă un minor de 13 ani ucide o persoană, fapta este tipică, fiind prevăzută de
legea penală, dar nu este imputabilă persoanei care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a
răspunde penal).
Majoritatea infracţiunilor nu necesită condiţii speciale ale subiectului activ, ceea ce
înseamnă că în mare măsură subiectul activ al infracţiunii este necalificat, putând fi orice
persoană fizică sau juridică.
Există însă şi infracţiuni care prevăd anumite condiţii referitoare la subiectul activ pentru
întrunirea tipicităţii obiective a infracţiunii. Aceste infracţiuni poartă numele de infracţiuni
calificate sau cu subiect activ calificat (sau propriu)2. in general, când discutăm de subiect
activ calificat, ne raportăm la subiectul activ nemijlocit (autorul faptei). Pentru întrunirea
in acelaşi sens, F. Streteanu, D. Niţu, op. cit, p. 273.
M. Udroiu, op. cit., p. 75.
infracţiunea şi trăsăturile esenţiale ale acesteia 83
acesta trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de nonna de incriminare, condiţii
carenutrebuie insă indeplinite de complici sau instigatori. Coautorul (persoana care
săv â r şeşte fapta nemijlocit alături de autor) care nu întruneşte condiţiile speciale de
incriminare va fi considerat complice la săvârşirea faptei, ori va săvârşi o faptă fâră relevanţă
perială, după caz. Constituie infracţiuni cu subiect activ calificat, spre exemplu, infracţiunea de
folosire a unui minor în scop de cerşetorie (art. 215 C. pen.), care trebuie săvârşită de un
rnajor, divulgarea secretului profesional (art. 227 C. pen.), care trebuie săvârşită de o
persoană care a luat cunoştinţă de infonnaţii privind viaţa privată a unei persoane în virtutea
funcţiei sau profesiei şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii, abuzul de încredere prin
fraudarea creditorilor (art. 239 C. pen.), care poate fi săvârşit în calitate de subiect activ
nernijlocit numai de către debitor, infracţiunea de cercetare abuzivă (art. 280 C. pen.), care
este săvârşită ca autor nemijlocit de un organ de cercetare penală, un procuror sau un
judecător, infracţiunea de delapidare (art. 295 C. pen.), care poate fi săvârşită numai de un
funcţionar public care are calitatea de gestionar sau administrator etc.
Uneori varianta de bază sau tip a infracţiunii este necalificată, fapta putând fi săvârşită
de orice persoană, în schimb variantele agravate sau atenuate ale infracţiunii prezintă caracter
calificatl [spre exemplu, infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. e)
trebuie săvârşită de o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o
tentativă la infracţiunea de omcir, traficul de persoane, prevăzut de art. 210 alin. (2) C. pen.
este mai grav dacă este săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
exploatarea cerşetoriei, prevăzută de art. 214 alin. (2) lit. a) este mai gravă dacă este săvârşită
de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerşeşte,
gestiunea frauduloasă, prevăzută de art. 242 alin. (2) C. pen. se pedepseşte mai grav dacă este
săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant
sau prepus al acestora, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (2)
C. pen. este mai gravă dacă se săvârşeşte de un funcţionar public etc.]. Uneori atât varianta
tip cât şi varianta agravată sau atenuată sunt calificate, dar circumstanţele de calificare sunt
diferite în funcţie de variantă. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de bigamie, varianta tip a
infracţiunii prevăzută de art. 376 alin. (1) C. pen., presupune săvârşirea faptei de către o
persoană căsătorită, în schimb, varianta atenuată prevăzută de art. 376 alin. (2) C. pen.
presupune săvârşirea faptei de către o persoană necăsătorită, care încheie o căsătorie cu o
persoană pe care o ştie căsătorită.
in funcţie de numărul persoanelor care pot săvârşi în calitate de autor o anurnită
infracţiune mai distingem între infracţiuni cu subiecţi activi unici (singulari) şi infracţiuni
cu subiecţi activi plurali. Subiect activ unic (singular) este persoana care săvârşeşte o
infracţiune care nu poate avea decât un singur autor (in persona propria) 2. Constituie astfel
de infracţiuni nedenunţarea (art. 266 C. pen.), omisiunea sesizării (art. 267 C. pen.),
dezertarea (art. 414 C. pen.). De regulă, la infracţiunile cu subiect activ unic (in persona
propria), este posibilă participaţia sub fonna instigării sau in schimb, există
infracţiuni cu subiect activ unic la care nu este posibilă participaţia (de exemplu, în cazul
infracţiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului de către mamă, prevăzută de art. 200
C. pen., subiect activ unic este maina aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, în
În doctrină s-a considerat că atunci când legea leagă de o anumite calitate a subiectului existenţa sau
inexistenţa unei variante agravate sau atenuate, vorbim de subiecţi activi speciali (calificaţi) improprii. A se vedea
in acest sens M. Hotca, op. cit., p. 161.
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 219.

84 Drept penal. Partea generală
schimb, ceicare detennină mama să săvârşească infractiunea sau o ajută în săvârşirea faptei
vor săvârşi infractiunea de complicitate sau instigare la omor, prevăzută de art. 188 C. pen.).
Subiect activ plural, alcătuit din doi sau mai multi subiecti, există la acele infractiuni
care nu pot fi săvârşite decât de două sau mai multe persoanc îrnpreună. Constituie astfel de
infractiuni încăierarea (art. 198 C. pen.), incestul (art. 377 C. pen.), bigamia (art. 376
C. pen.).
§2.2. Subiectul pasiv al infracţiunii
54. Subiectul pasiv al infractiunii este persoana fizică sau juridică titulară a valorii
sociale vătămate sau periclitate prin săvârşirea inf•actiunii, asupra căreia se execută actiunea
sau inactiunea incriminată şi asupra căreia se răsfrânge unnarea socialmente periculoasă.
Subiectul pasiv al infractiunii (persoana vătămată) nu se identifică întotdeauna cu
persoana prejudiciată (lezată) prin comiterea infractiunii, care este subiect de drept civil. În
timp ce subiectul pasiv al infractiunii suferă o vătămare prin atingerea adusă uneia din
valorile sociale al cărei titular este, persoana lezată suportă o pagubă de natură civilă ce-şi
află sursa în săvârşirea infractiunii. De cele mai multe ori, subiectul pasiv al infractiunii este
şi persoana lezată (de exemplu, în caz de furt, distrugere, înşelăciune etc.), dar există şi
situatii când aceste calităti nu se suprapun (de exemplu, în caz de omor, subiect al infractiunii
este persoana care şi-a pierdut viata, pe când persoane lezate pot fi sotia şi copiii victimei) l.
in general, subiect pasiv al infractiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică
(subiect pasiv necalificat). Există însă anumite infractiuni care cer o anumită calitate a
subiectului pasiv (subiect pasiv calificat). Spre exemplu, în cazul infractiunii de violentă în
familie, prevăzută de art. 199 C. pen., subiectul pasiv trebuie să fie membru de familie al
autorului faptei, în cazul infractiunii de întreruperea cursului sarcinii, prevăzută de art. 199
C. pen., subiectul pasiv trebuie s
ă fie o femeie însărcinată, în cazul infractiunii de ucidere ori
vătămare a nou-născutului de către mamă, prevăzută de art. 200 C. pen., subiectul pasiv
trebuie să fie copilul nou-născut, în cazul infractiunii de trafic de minori prevăzute de art. 211
C. pen., subiectul pasiv trebuie să fie un minor, în cazul infractiunii de exploatare a
cerşetoriei, fapta trebuie săvârşită asupra unui minor sau unei persoane cu dizabilităti fizice
sau psihice, în cazul infractiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 C. pen., subiect pasiv este un
functionar public ce îndeplineşte o functie ce implică exercitiul autoritătii de stat. Există
infractiuni cu subiect pasiv necalificat în varianta tip, dar calificat în varianta agravată [spre
exemplu, omorul calificat prevăzut de art. 189 alin. (1) lit. g) presupune ca victima să fie o
femeie gravidă].
Subiectii pasivi ai infractiunii pot fi clasificati şi în functie de importanta valorii sociale
ocrotite, în special la infractiunile complexe eterogene. in acest caz, distingem între subiecti
pasivi principali, titulari ai valorii sociale ocrotite în principal de legiuitor (nu neapărat a
valorii sociale mai importante) şi subjecti pasivi secundari, titulari ai valorii sociale ocrotite
în secundar de legiuitor (spre exemplu, în cazul infractiunii de tâlhărie, subiect pasiv
principal este proprietarul bunului sustras, iar subiect pasiv secundar este persona asupra
căreia s-au exercitat actele de violentă sau amenintare, în cazul infractiunii de ultraj, subiect
pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este persoana lovită sau amenintată,
functionar public ce îndeplineşte o functie ce implică exercitiul autoritătii de stat) 2.
V. Paşca, op. cit., p. 151. În acelaşi sens, Udroiu, op. cit., p. 76, I. Pascu, op. cit., p. 161.
2
acelaşi sens, M. Hotca, op. cit., p. 174. infracţiunea şi trăsăturile esenţiale ale acesteia
r
Diferenţierea între subiectul pasiv principal şi cel secundar este importantă prin prisma
stabilirii unitătii sau de infractiuni în cazul pluralitătii de subiecti pasivi. Astfel,
potrivit art. 238 lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a codului pcnal,
conditia unitătii subiectului pasiv se consideră îndeplinită atunci când infractiunea a adus
atingere unor subiecti pasivi secundari diferiti, dar subiectul pasiv principal este unic.
În literatura de specialitate se mai face distinctia între subiectul pasiv general (mediat),
care este statul, ca garant al valorilor sociale ocrotite şi subiectul pasiv special (imediat), care
este persoana vătămată direct prin infractittne l.
Importanta studiului subiectului pasiv al infractiunii se relevă în raport cu numeroase
institutii ale dreptului penal: pentru stabilirea încadrării juridice, atunci când subiectul pasiv
este calificat, pentru stabilirea persoanei indreptătite să depună plângere prealabilă sau să se
impace cu ineulpatul, accasta putând fi numai subiectul pasiv al infractiunii; pentru stabilirea
unitătii sau pluralitătii de infractiuni, în cazul unitătii sau pluralitătii de subiecti pasivi, pentru
stabilirea incidentei cauzei justificative a consimtământului persoanei vătămate; pentru
stabilirea retinerii variantei tip sau agravate a infractiunii în cazul erorii asupra
subiectului pasiv2.
§3. Situaţia premisă
55. Situatia premisă presupune preexistenta unei anumite realităti (situatie, stare, raport,
calitate) pe care trebuie să se grefeze săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără de care
săvârşirea faptei nu este posibilă şi nu poate exista infractiunea 3.
Situatia premisă nu se întâlneşte la orice infractiune, ci numai la anumite infractiuni, la
care devine element al tipicitătii obiective iar în cazul acestor infractiuni lipsa situatici
premisă determină inutilitatca analizei celorlalte conditii ale tipicitătii obiective, pentru că
orice detners în continuare este lipsit de interes, dacă situatia premisă nu este realizată 4.
Există situatie premisă, spre exemplu, în cazul săvârşirii infractiunii de abuz de
încredere (art. 238 C. pen.), care presupune preexistenta unui raport juridic în temeiul căruia
subiectul detinea bunul mobil al altuia, în cazul săvârşirii infractiunii de abandon de familie
(art. 378 C. pen.), care presupune preexistenta unei obligatii legale de intretinere sau a
obligatiei de plată a unei pensii (indemnizatii de intretinere) stabilite pe cale judecătorească,
în cazul infractiunii de evadare (art. 285 C. pen.), care presupune preexistenta stării legale de
retinere sau detinere în care se găseşte subiectul activ, in cazul infractiunii de nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti (art. 287 C. pen.), care presupune existenta anterioară a unei hotărâri
judecătoreşti definitive, în cazul infractiunii de tulburare de posesie (art. 256 C. pen.), care
presupune ca persoana vătămată să fi avut posesia de fapt a imobilului 5, în cazul infractiunii
de spălare a banilor (art. 29 din Legea nr. 656/2002 6), care presupune existenta anterioară a
unei infractiuni prin comiterea căreia s-au produs banii de spălat 7.
M. Udroiu, op. cit., p. 77.
2
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 280.
3
L. Lefterache, op. cit., p. 153.
4
M. Hotca, op. cit., p. 176.
5
L. Lefterache, op. cit., pp. 153-154.
6
Legea nr. 656/2002 pentnu prevenirca şi sanctionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirca unor
măsuri de prevenire şi combatere a flnantării terorismului, republicată în M. Of, nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu
modificările şi completările ulterioare.
7
M. Hotca, op. cit., p. 177.
85