CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I
CONVORBIRI CU PĂRINTELE STĂNILOAE
1.1. Știință și credință
1.2. Credința - știință adevărată
1.3. Monahismul - tendințe spre sfințenie
CAPITOLUL II
PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE: TAINA SFINTEI TREIMI ÎN
GENERAL

2.1.Implicarea Sfintei Treimi în iubirea divină

2.2. Sfânta Treime - baza mântuirii noastre
2.3. Reflexe ale Sfintei Treimi în creație
2.4. Treimea Persoanelor divine , condiția unei depline bucurii
2.5. Sfântul Ioan Gură de Aur: Cuvânt la Sfânta Treime
CAPITULUL III
SFÂNTA TREIME - STRUCTURA SUPREMEI IUBIRI
3.1. Sfânta Treime - structura supremei iubiri
3.2. Relevarea Treimii
3.3. Iubirea - act divin sfințial
3.4. Omousianitatea noastră
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

1
INTRODUCERE

2
3
 CAPITOLUL I

CONVORBIRE CU PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE

1.1. Știință și credință

În descrierea legilor existente, știința nu ne lasă închiși, atunci când vorbim despre
aceasta și despre credință, dar nici nu își dorește să știe că aceste legi provin de la cineva care
este cu mult mai presus de lege. Ea niciodată nu explică, ci doar descrie, și anume: descrie de
cele mai multe ori legile lucrurilor materiale, nu și spirituale. În secolul al XIX-lea se
considera că poate să descrie și lucrurile spirituale, dar fără să le poată cunoaște. Omul este
cea mai mare taină, deși psihologia, cea mai slabă dintre științe, vrea să reducă viața spirituală
a omului doar la căteva legi.
Fiecare om este o taină greu de definit, în raport cu ceilalți din jur. Oamenii se
deosebesc unii de ceilalți fiecare fiind o taină, fiecare este mereu ceva nou, fiecare este altfel
decât cei din jur, de aceea nu putem să reducem viața unei persoane la știință, așa cum
pretinde aceasta. La fel ca și omul, toate lucrurile sunt considerate taine.
Cine poate să ne spună ce înseamnă ‟a fiˮ, ‟esteˮ? Deși e lăudat, Cioran nu își pune
nicio astfel de problemă. La el totul este neprețuit, totul este nimic. Această problematică nu o
poate rezolva nici paleontologia, nici antropologia; cu cât privesc spre trecut, cu atât observ
un om mai superior, mult mai superior decât omul de astăzi, de aceea nu cred faptul că omul a
ieșit din maimuță.

4
 Cred acest lucru, deoarece omul de dinainte avea o înțelegere a tainei, a tuturor
lucrurilor tainice. Față de oamenii din ziua de astăzi, cei care au scris Biblia sunt mult mai
înțelepți. Cu cât privim mai în trecut, cu atât dăm de oameni mai înțelepți. Cine în ziua de
astăzi poate să întreacă pe cei care au scris Biblia? Cine poate să fie capabil să scrie așa ceva?
Răspunsul este unul foarte simplu, nimeni.
Știința Occidentului a ajuns o simplă practică a civilizației care a dezvoltat mai mult
lucrurile materiale, nu și cele spirituale, devenind o simplă tehnică a civilizației. Astăzi am
fost la Mănăstirea Cernica și am trecut pe la marginea orașului. Acolo am văzut niște blocuri
total lipsite de viață, de estetic, de simțul spiritual. Le priveam și îmi păreau niște grămezi,
niște mormane în care omul lipsea cu desăvârșire. Stau și reflectez, oare ce gândire are
Occidentul, față de cea pe care o avea poporul nostru de la sate? Oare ce gândesc occidentalii?
Nimeni nu știe ce înseamnă să te plimbi în natură, ce anume simți și ce gândire se dezvoltă în
tine.
Omenirea nu știe că aceste taine sunt cele care ne unesc, ne face să devenim o unitate,
tocmai pentru faptul că avem aceste taine și pentru că le cunoaștem: poporul cunoaște toate
tainele, însă intelectualii nu recunosc nicio taină, ei consideră că știu tot, dar de fapt nu știu
nimic, nu cunosc esența vieții. Taina trebuie recunoscută, în fiecare lucru, chiar și material,
dar și în fiecare persoană.
Tocmai din acest motiv, Ortodoxia a păstrat creștinismul de la început, care este mult
mai vechi decât catolicismul, reușind să păstreze acest sentiment al tainei. Atunci când merg
prin orașe și văd blocurile cu tehnica lor, pur și simplu simt că trăiesc o superficialitate și mă
gândesc ce sentimente avea țăranul când făcea o fântână, deoarece el știa că dincolo de toate
aceste lucruri, toate sunt o taină mare, în timp ce ăștia care trăiesc în acele blocuri, cred că nu
mai există așa ceva, doar tehnica și cât de rău te simți, cât de strâmtorat, atunci când ești în
mijlocul lor.
Ei nici nu se gândesc la sensul lucrurilor, deoarece ei trăiesc într-o lume fără sens, cu
legile ei și cu dependențele ei. Ce sens să mai vadă ei dacă oamenii mor rând pe rând și apar
alte generații care mor definitiv? Nu există un alt plan care să fie superior acestuia. Cine poate
să pătrundă lumea asta atât de complexă? Și dacă cineva reușește să pătrundă, nu o să fie pe
deplin mulțumit dacă nu reușește să găsească ceva mai presus de aceasta. Lumea aceasta nu
mă mântuiește.
Gândindu-mă la om, el este o mare taină, o taină care îmi oferă o mare bucurie, care
reușește să mă înalțe. Dacă aș avea toată lumea și nu ar exista o persoană care să fie atentă cu
mine, m-aș considera cel mai nenorocit om de pe acest pământ.

5
 Mă simt cu adevărat fericit, numai dacă am o persoană care să fie atentă cu mine.
Deci, cine poate defini o persoană, ce așa mare lucru este o persoană? Știința nu cred că ar
putea să definească persoana. Dacă stau să mă gandesc, unde a ajuns lumea asta de fapt? Față
de cei de dinainte, care aveau o altă înțelegere și înțelepciune, cei de astăzi, nu au nici cea mai
mică înțelegere a tainei.
Sunt de părere că omenirea este veche, foarte veche, dar în niciun caz descendentă din
maimuță. Dar oare cum a apărut omul? Cu siguranță nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu cum a
făcut omul, cum a adunat pământ și îi sufla suflare de viață. De aceea apariția omului este o
mare taină, pentru că omul nu avea cum să apară dintr-o dată din maimuță, dintr-un animal.
Lucrurile stau cu totul diferit, este rațiunea prin care este conștient de toate și le judecă pe
toate. Este adevărat faptul că și animalele au rațiune, dar această rațiune la ele este un fel de
rațiune obiect, în timp ce la om, rațiunea este una subiect. De exemplu, câinii, pisicile, chiar și
plantele, florile au parcă o anumită afecțiune, este un fel de simțire, dar este o simțire
inconștientă, acest lucru este cu totul altceva. Luând ca exemplu câinele care are întotdeauna
o afecțiune față de stăpân, acesta nu gândesște în viitor, nu există totuși acea rațiune care le
vede pe toate în armonia lor.
Eu sunt de părere că apariția omului este o mare taină și că în această taină se află o
taină supremă. Sfântul Grigore de Nyssa spunea: ‟ Când nu a fost nimic, nu se poate spune că
a fost cândvaˮ. Nu are cum. Oamenii de știință consideră că, deși nu a fost nimic, a apărut din
nimic. Totul are în primul rând o cauză, trebuie să fie conștient, deasupra legilor, trebuie să fie
perfect, absolut și, nu în ultimul rând, de nesupus legilor.
Acesta este Dumnezeu, cel care are puterea să facă ceva din nimic, nu din sine, pentru
că dacă ar fi așa, toate ar fi perfecte, și nu pot fi din el, cum nu pot fi nici dintr-o materie
preexistentă, pentru că astfel, El nu ar fi perfect. Datorită complexității Lui, El trebuie să aibă
caracter de persoană, deoarece trebuie să fie cineva din veci absolut, desăvârșit și perfect. Este
imposibil să gândești persoană fără persoană, deci aceasta este Treimea. Trebuie să existe o
persoană care iubește, pentru că nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubești sau de
care să nu vrei să fii iubit, nu există așa ceva, nu se poate. Cu toții vrem să avem o persoană
care să ne iubească și pe care să o iubim la rândul nostru, și care iubire poate să fie mai curată
și mai înălțătoare decât cea între Tată și Fiu? Atunci când în veci numai doi se iubesc, iubirea
lor este atât de perfectă atunci când împreună iubesc pe al treilea. Astfel, fiecare dintre ei are o
bucurie și mai mare când are și pe altul care se bucură de celălalt. Astfel, Tatăl îl are pe
Duhul, care se bucură împreună cu El de Fiul și acesta din urmă are pe Duhul care se bucură
împreună cu El de Tatăl. În acest fel, învățătura despre Treime apare în mod inevitabil.

6
 Cu privire la originea lumii, știința nu spune nimic, ea este foarte mărginită, însă
credința vede, vede realitatea, vede faptul că lumea aceasta nu poate să fie de la ea. Cea mai
sigură știință este următoarea:‟cineva trebuie să fie perfect și fără începutˮ. Adevărata știință
este credința. Îmi amintesc faptul că la un moment dat un doctor mi-a spus un lucru, și anume
faptul că: ‟Eu știu de Dumnezeu, eu nu cred în Dumnezeu ˮ. Aici este vorba de știință, de o
știință adevărată, nu de o credință în Dumnezeu. Sunt de părere că dacă nu se oprește,
Occidentul nu va ajunge la un mare fisco. Dacă nu își pune problema tainei, el poate să ducă
până la sfărșitul lumii cu această civilizație tehnică, fără sens.
Această știință atee nu-mi inspiră nimic, nu-mi explică și nu-mi dă absolut nimic
fără Dumnezeu, pentru că nu vrea să recunoască faptul că totul este o taină. Aceasta este
știința adevărată, să recunoști că există o taină care stă la baza tuturor lucrurilor. Taina
supremă este chiar Dumnezeu, fiind o taină pe care o cunoști și de care ești sigur. Dacă
întreaga omenire s-ar maturiza, ar fi necesar să revină la această înțelegere a tainei, a
imposibilității științei de a explica ceva. Stiința nu face decât să ne scrie legile ei, niște legi
practice, pe care doar să le aplici, de exemplu, cum să faci diferite lucruri, dar ce poate să
creeze ea? Răspunsul este unul simplu, doar lucruri fără viață și fără sens, această tehnică nu
este altceva decât moarte. Acest lucru se potrivește cu ceea ce se spunea la Apocalipsă, și
anume că se vor înmulți Gog și Magog, mulțimi străine de Dumnezeu și astfel, puțini vor
rămâne cei care vor trăi cu adevărat credința, cei care vor fi cu adevărat numiți credincioși.
Este cert faptul că lucrurile cu adevărat minunate le-am moștenit din trecut, de la generațiile
trecute, la fel ca și spiritualitatea. De aici, respectul nostru pentru cei care au fost.

1.2. Credința - știință adevărată

Credința poate fi definită ca fiind știința adevărată, știința tainei care răspunde într-un
fel sau altul aspirației omului de a cunoaște la infinit. Este imposibil să cunoști complet ceea
ce este în taină, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoștintă, ceea ce corespunde
aspirației omului. Față de Occident, Ortodoxia este mult mai înaltă, deoarece Occidentul nu
cunoaște taina, reducând creștinismul la ceva apropiat de știința aceasta mărginită.
Odată cu intrarea lui în Occident, creștinismul a intrat parcă într-o lume barbară. În
partea de Rasarit acesta a pătruns într-o lume care a depășit toate posibilitățile filosofiei. Cea
care a venit cu Taina Persoanei a fost Evanghelia, deoarece pentru filosofie, aceasta este o

7
esență și dacă este așa, totul trebuie să fie impersonal și supus unor legi. De unde sunt
persoanele care sunt așa de variate? Fiecare persoană este diferită și e taina libertății în
persoane.Creștinismul a venit într-o lume care a depășit de mult toate aceste faze, în timp ce
în Occident, aceasta a ajuns la niște barbari. La un moment dat un protestant spunea: ‟
Singurele lucruri creștine pe care le-am întâlnit au fost să nu furi și să nu ucizi, pentru că
înainte furau și ucideau. Doar atât știu ei din creștinism, și cât de înalt este acesta. Există
posibilitatea să-l depășească vreo gândire sau vreo doctrină? Dacă mă ajută Dumnezeu aș vrea
să scriu o carte despre Hristos. Nu pot descrie în cuvinte, atâta profunzime, atâta bogăție este
pus și simplu extraordinar, totul este inepuizabil.ˮ
Așa cum este specificat în Evanghelie, creștinismul adevărat este cel care hrănește de
generații întregi și cel care va hrăni până la sfârșitul lumii. Tocmai aici este credința, deoarece
aceasta reprezintă taina lucrurilor și taina supremă este reprezentată de persoana care iubește.
Adevărata știință este credința, nimic altceva. Adică știința nu poate să fie despărțită de
credința adevărată, deoarece știința care nu are credință, nu este considerată știință, chiar dacă
la cei vechi găsim mai multă înțelepciune.
Arsenie Boca mi-a fost un student foarte apropiat la Sibiu, afirm acest lucru, deoarece
venea pe la mine și stătea uneori chiar și luni de zile. După ce s-a făcut călugăr, în jurul anului
1920, a stat în București la un frate al meu, până în momentul când a cunoscut-o pe Zamfira.
Din acel moment el nu a mai intrat la mine în casa și tot de atunci nu mai pot spune nimic
despre el. În acest om era o adevărată taină, era un om foarte hotărât pe el, nu avea niciodată
ezitări, ci spunea totul cu hotărâre. De fiecare dată când vorbea, oferea o siguranță omului
care știa să îl asculte. Acest om avea ceva special, propriu. Niciodată nu a pus poblemele într-
un mod complicat, deoarece dacă avea ceva de spus le spunea într-un mod hotărât, fără nicio
ezitare, având un fel de a fi care se impunea, fiind foarte hotărât. Dar nici acum nu știu de ce
oare nu a mai venit la mine din acel moment în care a cunoscut-o pe Zamfira.
O altă figură interesantă, care atrăgea la fel ca și cea a lui Arsenie Boca, a fost cea a lui
Corneliu Codreanu. Și acesta avea același spirit sigur și hotărât pe el, avea ceva atractiv, ceva
puternic, spun acest lucru, deoarece atunci când el alegea o cale, aceea rămânea, nu exista o
alta. Ceea ce este de remarcat la aceștia, ceea ce este impresionant, este forma lor de a fi,
hotarâtă. Acesta era darul și menirea lor. Există o foarte mare asemănare între cei doi,
deoarece amândoi erau parcă o stâncă, o piatră de neclintit. Eu, spre deosebire de ei, în ceea
ce privește cunoașterea adevărului, m-am clătinat mereu, nu am putut să am o asemenea
exactitate în a defini lucrurile. Întotdeauna am pus cel mai mare preț pe bunătate, iubire,
blândețe, pe valorile Treimii. Mă bucur de faptul că scrisul meu a reușit să atragă, dar ca

8
persoană, nu am reușit acest lucru, așa cum au reușit Arsenie Boca și Corneliu Codreanu și
nici la acest moment nu știu care din aceste căi este mai bună, mai benefică.
În jurul anilor '90 am fost solicitat de câțiva tineri să scriu ceva cu privire la Ion Mota.
Consider că Mota era o persoană foarte creștină, fiind cel care s-a dus și a avut curajul să
apere Occidentul de regimul comunist.
O legătură foarte strânsă am avut-o cu Nichifor Crainic. În timp ce eu redactam ziarul
‟Telegraful Românˮ, care ajungea la el, acesta redacta ‟ Calendarul‟ și ‟Gândireaˮ. A fost
invitat la Sibiu să țină niște conferințe și l-a vizitat și pe mitropolitul Varlaam fiind si eu
prezent, stând la masă cu el. Am fost foarte apropiați unul de celălalt, deoarece era un om
foarte deschis și comunicativ, în schimb Nae Ionescu era o fire mai închisă, nu am reușit să
mă apropii de el, dar nici el de mine. Nichifor Crainic era mai cald în credință, mai teolog. Era
genul de persoană care unea moralul cu naționalul, la fel ca și mine. Întotdeauna creștinismul
adevărat este și moral, la fel și naționalismul adevărat, nu poate să fie decât o idee morală.
Un foarte bun credincios a fost și Mircea Vulcănescu, un foarte bun prieten cu Nae
Ionescu. În tinerețe am citit și eu ceva despre el, depre antinomiile lui Kant care au fost
aplicate creștinismului. Mi-a plăcut mult, avea o gândire originală și era în același timp și
ortodox desăvârșit. Am auzit despre el, un lucru foarte interesant, și anume faptul că, a murit
în închisoare și a cerut să nu fie răzbunat. La fel de credincios a mai fost și Vasile Băncilă.
Aceștia patru pot fi numiți cu adevărat credincioși.
Despre Noica pot spune că la început a fost credincios, însă spre sfârșit nu mi s-a mai
părut atât de hotărât în credință, la fel și Pleșu și Liiceanu, mi s-au părut total străini față de
credință. Apropo de Liiceanu, îmi amintesc faptul că a venit odată la mine, crezând că dorește
să intre într-o oarecare legătură spirituală, dar când l-am întrebat ce anume vrea să publice,
mi-a spus: ‟ Vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof în parteˮ.
De multe ori am remarcat faptul că intelectualitatea română de azi s-a îndepărtat mult
de ortodoxie, fiind parcă cea mai îndepărtată intelectualitate de credința poporului nostru,
poate din cauza prezenței Occidentului.Acest lucru poate se datoreză și legăturii cu fanarioții
de la mijlocul secolului al XIX-lea, deoarce după ce s-au debarasat de ei, s-au îndreptat către
Franța care era atee. Sunt de părere că trebuie să rămânem în creștinism de la început și până
la sfârșit, deoarece poporul nostru s-a afrmat ca fiind un popor român prin creștinism. Noi
suntem cei care avem creștinismul înainte de Roma. Pavel a mers la Roma abia după ce a fost
legat și închis, deoarece are Epistola către romani scrisă mai târziu, la Roma aproximativ 200
de ani vorbindu-se limba greacă, nu latină. Noi avem termeni latini nu preluați de la Roma, ci
termeni proprii. Eu zic că suntem protolatini, deoarece nicio limbă nu este atât de latină ca a

9
noastră, fiind foarte apropiată de latina scrisă. Noi suntem cei care avem cuvintele cele mai
semnificative, de exemplu noi spunem Tată, în schimb ei zic Pater, noi spunem Fecioară, ei
zic Virgo, ei spun regnum care înseamnă stăpânire, noi spunem împărăție, parcă un cuvânt
mai plin de taină, de blândețe. În toate cuvintele noastre parcă se vede ceva din duhul acesta
răsăritean, deoarece noi avem o limbă a noastră, o limbă proprie, latină dar proprie, nu am luat
nimic de la Roma, aici s-a format latinitatea limbii noastre, prima și cea mai curată, dar e a
noastră.
Sfântul Apostol Pavel a tradus în limba care se vorbea aici. După ce am avut
stăpânirea armatei otomane vreo sută și ceva de ani, de ce am rămas latini? Atât de repede își
pierde un popor limba? De ce am devenit numai noi latini? De ce nu au devenit latini grecii
sau ce din Egipt, Asia Mică? Nicolae Bălcescu afirmă faptul că în momentul în care a ajuns
pe un vârf de munte în Bulgaria, a observat că de jur împrejurul său erau numai romani. Poate
împrejurările au fost cele care au determinat să ne micșorăm teritoriul, poate chiar și felul
nostru de a fi, nu știu.
Ceea ce este important este faptul că, față de francezi, spanioli și italieni, noi avem
ceva mult mai de preț, și anume luciditatea aceasta latină, pe care slavii nu o au și un puternic
sentiment al tainei, limba liturgică înființând limba vorbită. În secolele XVI-XVII, când au
fost traduse textele, poporul a fost cel care și-a menținut limba lui vorbită. Cred că poporul a
avut dintotdeauna Tatăl Nostru, Crezul, fiind foarte puține cuvinte slave, deoarece nu am fost
influențați de slavi.
Era normal ca aici să fie un popor unic, un popor care să facă legătura între Orient și
Occident, deoarece noi suntem cei care unim luciditatea latină cu sentimentul de taină din
Răsărit. Probabil că spiritualitatea poporului român este imprimată în ortodoxie, nu s-ar putea
înțelege altfel. Creștinismului i-am dat o pecete proprie, o pecete românească, o amprentă
majoră asupra acestuia și-a pus-o prolatinitatea noastră, iar creștinismul și-a pus amprenta
asupra romanismului nostru. Nici slavii și nici grecii nu au luciditatea latină pe care o avem
noi în ortodoxie.
Noi suntem un popor deosebit, spun acest lucru pentru că la noi este o luminozitate în
poporul nostru, e blândețe, generozitate, cuviință, curăție, într-un cuvânt virtuți. Poporul
nostru vorbește foarte mult despre lumină, căldură, noi avem niște percepții foarte clare, niște
adâncimi luminoase, aceste lucruri ne definesc pe noi. La noi e atât de multă bunătate, atâta
lumină în toate lucrurile pe care le facem sau dorim să le facem, lumina fiind adâncimea
noastră, a întregului popor. Creștinismul nu a reușit să prefacă atât de mult pe slavi și nici pe
nemți, deoarece aceștia au niște adâncimi funebre, întunecate, neclare și chiar, haotice,

10
rămânând în propriile lor mituri, în cele ale folclorului de dinainte de creștinism, la fel ca și
rușii, care nu au un folclor la fel de frumos și variat ca al nostru.
În timp ce scriam în "Reflexii despre spiritualitatea poporului român", mi-a venit în
minte cât de minunat era portul fetelor de la sate și cât de serios, dar și cât de cuvioase erau
jocurile de perechi, câtă grație în ele și cât de sprinteni erau românii.
Portul românesc și doina românească trebuie să le recultivăm, deoarece acestea
reprezintă valoarea poporului nostru, valoarea autentică și de o semnificativă însemnătate.
Lucian Blaga nu a reușit să vadă în profunzime această valoare, dar totul pare a fi o reflexie a
poporului nostru în doină, o reflexie cum nu se găsește în nici o cântare din Occident. Astfel,
intelectualitatea aceasta, cu individualismul ei, a reușit să ne conducă prin spiritul ei
occidental și superficial.
Cea mai indiferentă intelectualitate care a întors spatele credinței poporului, este
intelectualitatea noastră. Noi trebuie să sfârșim cu aceasta, trebuie să fim apropiați de
spiritualitatea neamului nostru. Din păcate unele sate sunt distruse, iar în cele mai multe din
ele mai găsim doar niște bătrâni, pe care peste vreo câțiva ani, nu-i vom mai găsi. Îmbucurător
este faptul că în unele sate mai găsim anumite părți unde se poate observa blândețe, bunătate,
căldură, delicatețe. Este foarte important dacă fiecare reușim să schimbăm ceva, să facem
ceva în jurul nostru pentru a crea o solidaritate creștină ortodoxă solidă, cu o bază puernică,
de neclintit.
Din păcate nici intelectualitatea noastră din trecut nu a reușit să analizeze și să trăiască
cu adevărat în spiritul poporului nostru. Atât Nae Ionescu, cât și Nichifor Crainic au rămas
doar la cărți, la ceea ce înseamnă o teologie a cărților, nimic mai mult. Deși, eu nu am avut o
parohie, am slujit în fiecare duminică, am predicat Sfânta Liturghie. Atunci când ești preot
parcă simți o altă responsabilitate, însă nu este exclus să fii un bun și adevărat teolog în altă
parte, fără să fii neapărat preot. Este foarte important ca în ceea ce spui și ce simți să existe și
o oarecare notă de sfințenie. Atunci când vorbești despre Dumnezeu este imposibil să nu
reflectezi și sfințenia Lui în ceea ce spui. Dintre toți ucenicii lui Nae Ionescu, un adevărat și
desăvârșit creștin a fost doar Mircea Vulcănescu. Niciunul nu a reușit să creeze o școală
creștină. Cioran a fost la școala lui, dar eu nu o văd a fi o școală creștină. Mircea Vulcănescu
este singurul dintre toți care a avut o personalitate a lui și care ar trebui studiat, a fost un
adevărat teolog laic, nu preot. Ca să fii preot trebuie în primul rând să fii printre credincioși,
să știi să le dai povețe, să îi sfătuiești, să le mângâi sufletele atunci când au nevoie.
Sfântul Apostol Pavel spunea cu privire la momentul venirii Domnului nostru Iisus
Hristos și a întâlnirii noastre cu El: ‟ vă rog fraților să nu vă clintiți cu mintea și nici să vă

11
spăimântați de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare trimisă de noi, în care
să spunem că ziua Domnului a sosit. Nimeni să nu vă amăgească, căci această zi nu va sosi
până nu va veni lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzaniei,
care se înalță mai presus de tot ceea ce numim Dumnezeu, fie se cinstește cu închinare, astfel
încât să se așeze în templul lui Dumnezeu, dându-se chiar el drept Dumnezeu. Doar atunci se
va arăta cel fără de lege, pe care Domnul îl va ucide cu suflarea gurii Sale și-l va nimici cu
strălucirea venirii Sale.ˮ
Cel mai important este ca noi să ne păstrăm credința adevărată, deoarece cei care își
iau măști de creștini și par a fi atei, sub diferite forme, au început să se înmulțească. Trebuie
să păstrăm credința dreaptă ortodoxă și nu trebuie să uităm lucrul cel mai important, acela că
Fiul lui Dumnezeu este Cel care s-a răstignit pentru noi și a înviat a treia zi dupa Scripturi,
pentru a ne ierta toate păcatele cele de voie și cele fără de voie.
Este necesară o mai mare îndrumare către creștinism. Sfinții Părinți Atanasie, Chiril,
Vasile cel Mare sunt mari îndrumători, deoarece ei sunt cei care au o credință și o viață curată,
fiind cei care reușesc să arate toată partea rea din filosofiile marilor doctrine. Iisus Hristos nu
poate fi depășit niciodată de nimeni. El este fără de început și fără de sfârșit.Omenirea este
foarte departe de a fi precum Hristos, deoarece El este mereu plin de bunătate, dar din păcate
pentru omenire, acest mereu nu mai reprezintă nici o noutate, ci doar o decădere, însă
Occidentul este dornic de nou, fiind capabil să calce totul în picioare, toate legile și
rânduielile.
Menirea noastră este aceea de a arăta profunzimea și înălțimea lui Hristos. Trebuie să
facem eforturi pentru a-l descoperi pe Hristos. Rușii au încercat să facă ceva în Occident, însă
nu a ieșit așa cum ar fi trebuit. Cioran și-a permis să afirme la un moment dat că îi admiră pe
evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos și că au dat dovadă de o inteligență aprigă.
La un moment dat, un scriitor și poet francez spunea: ‟Rugăciunea este superioară
oricărei forme de poezie.ˮ De aceea creștinismul este o noutate continuă, pentru că, oricât ne
străduim noi, nu reușim să ajungem la înălțimea la care se află Hristos, nu putem ajunge la
desăvârșirea lui perfectă, chiar dacă încercăm să urcăm treaptă cu treaptă și tindem căre o
asemănare, acest lucru este imposibil. El ne cheamă către această dumnezeire, de aceea a și
spus: ‟ Fiți precum Tatăl vostru Cel care este în ceruriˮ.

1.3. Monahismul – tendințe spre sfințenie

12
 Monahismul este o tradiție a noastră, dar și o tendință spre sfințenie. În Occident el
reprezintă o luptă, iat catolicismul a avut întotdeauna dorința și tendința de a lupta să
cucerească. Ortodoxia este cea care s-a impus prin jertfă și niciodată prin forță sau luptă.
Ortodoxia noastră românească este reprezentată de marii voievozi care au luptat pentru a-și
apăra țările, precum Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân care au dat dovadă de multă jertfă,
reprezentând un model de viață generoasă, curată și mai ales jertfelnică.
Sunt de părere că familia este sfântă. Sfinții Părinți au lăudat la fel de mult căsătoria ca
și monahismul. Este cunoscut faptul că Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, un întreg fiind
reprezentat de un bărbat și o femeie. Cred că se poate scrie o carte despre ceea ce înseamnă
sfințenia în căsătorie, legătura aceasta completă și puternică. În Occident familiile se
destramă, nu mai există căsătorie.Omenirea nu mai înaintează.
Un bărbat singur nu este un om întreg, la fel și femeia singură. Numai împreună ei
formează întregul. Cine poate să te iubească mai mult decât soția sau bărbatul tau? Nu există
nimeni altcineva care să te iubească atât de mult. Atunci toate lucrurile sunt comune, chiar și
numele. Nu te mai gândești nicio clipă că un anumit lucru este al tău, totul este comun. Este
un fel de imitație a Sfintei Treimi, într-un fel e o ființă în două persoane.
În tinerețe am scris un articol în "Gândirea" care se intitula "Cele două împărății":
era un rus care spunea că în stat se unește ceea ce e dumnezeiesc cu ceea ce e
diavolesc, adică statul e menit să mențină o unitate în popor, iar pe de altă parte se
folosește de forme aspre. Și eu spun că nu, că trebuie să milităm pentru un stat creștin
și să se folosească cât mai puțin aceste metode aspre.
Cred că se merge prea departe când se spune că într-un stat se unește divinul cu
diabolicul. Statul trebuie să înainteze spre această stare, dar nu poate ajunge acolo,
deoarece noi înșine nu suntem la măsura aceasta. De aceea Pavel spune: "supuneți-vă
stăpânirilor", fără asta nu putem, căci suntem într-o fază imperfectă și atunci ne
trebuie și statul, un stat care să folosească și forța, dar numai cât e strict necesar.
Dar trebuie să încercăm să avem statul cât mai creștin; și statul românesc a fost înainte
destul de creștin, dar acum sunt interese individuale, masonerie, ateism. Trebuie să
milităm pentru un stat creștin, cât mai creștin.

13
 CAPITOLUL II

PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE: TAINA SFINTEI

TREIMI ÎN GENERAL.

III Sfânta Treime, structura supremei iubiri

A. Taina Sfintei Treimi în general

2.1. Implicarea Sfintei Treimi în iubirea divină

Iubirea este cea care presupune întotdeauna ca două eu-ri să se iubească sau ca un eu
să iubească și celălalt eu să primească această iubire, cel care iubește fiind conștient de iubirea
pe care o simte față de celălalt eu, totul fiind o reciprocitate. Astfel, iubirea este cea care
reușește să unească cele două eu-ri în raport cu iubirea dintre ele, căci astfel, s-ar pune capăt
iubirii. Deci, iubirea este cea care unește în mod paradoxal aceste două lucruri care rămân
neconfundate, existând între ele o unitate maximă. Iubirea din această lume nu se poate
explica fără existența unei iubiri veșnice și desăvârșite, la fel cum nu se poate observa nici
scopul acestei lumi.
Iubirea existentă în întreaga lume are la bază iubirea desăvârșită și eternă între mai
multe Persoane divine. Această iubire, în teologia catolică, presupune Persoanele divine, nu le
produce. Persoanele divine Se mențin desăvârșite din eternitate, căci iubirea Lor e
iubirea desăvârșită, care nu poate spori comuniunea dintre Ele. În acest caz, s-ar fi

14
pornit de la extrema despărțire, de la neiubire. Iubirea presupune o ființă comună în
trei Persoane, cum spune învățătura creștină.

În baza unei ființe a lor în oarecare măsură comună, iubirea reciprocă implică
și ea mai multe persoane capabile de iubire. Această iubire presupune iubirea
desăvârșită între Persoanele divine cu o ființă comună. Originea iubirii noastre este creată
după chipul Sfintei Treimi. Noi știm că Dumnezeu este esență și că el subzistă în trei
Persoane.
Dacă aceasta ar exista în ordinea creată, ar fi cu totul deosebită de subzistență
tripersonală a esenței infinite și nedeslușite, de aceea ea rămâne în continuare un mister. În
acest caz, realitatea Treimii ne devine un idol, care oprește mișcarea spiritului nostru spre
misterul plenitudinii vieții care este cu mult mai presus de înțelegere. De aceea, trebuie să ne
închipuim că am înțeles complet această realitate și că nu trebuie să renunțăm sub nicio formă
la această exprimare, deoarece ea face referire la lucruri reale cu privire la divinitate. Astfel,
fie ne-am îneca în infinitul care nu ne dă certitudine despre abolut nimic, fie rămânem
cu formula unui dumnezeu impersonal care nu are în sine duhul comuniunii și n-ar fi
apt și dispus nici la o comuniune cu persoanele create.
Dionisie Areopagitul, dezvoltând o afirmație a Sfântului Pavel afirma faptul că
toată paternitatea și filiația pământească poate fi explicată numai de un Dumnezeu Care
este Tată și Fiu. Numai din existența unui Dumnezeu Care nu e străin de afecțiunea
unor astfel de relații poate să provină căldura relațiilor umane. Doar prin Duhul Sfânt,
aceste relații se înduhovnicesc de la Dumnezeu. La fel ca și Duhul Care le desăvârșește,
relațiile Persoanelor divine sunt cu mult mai presus de relațiile paterne și filiale umane.
Dionisie Areopagitul spunea: „Puterea lucrării noastre înțelegătoare merge până la
înțelegerea faptului că toată paternitatea și filiația ni s-au dăruit din originea
paternității și a filiației și că aceastea se înfăptuiesc în mod duhovnicesc, adică
netrupește, nematerial, spiritual. Ca sursă dumnezeiască, Duhul se află mai presus de orice
nematerialitate și îndumnezeire inteligibilă, la fel cum sunt și Tatăl și Fiul, mai presus de
toată filiația și paternitatea.”
Ca orice formulă dogmatică, formula Dumnezeirii unice în ființă și întreite în
Persoane este mărturisirea credinței într-o realitate care ne mântuiește și ne dă un
minimum pentru înțelegere, dat fiind abisalul infinit al Dumnezeirii. Ca bază a
comuniunii iubitoare în eternitate, față de alte învățături, aceasta delimitează învățătura
creștină despre Dumnezeu, în sensul că este singura mântuitoare. Atât cât privește cadrul

15
adevăratei infinități, aceasta ne oferă și ne deschide, în același timp, perspectiva participării
personale la ea în veci. Într-o astfel de comunitate veșnică și perfectă, în care subzistă atât
esența unică a Dumnezeirii, cât și a celor trei Persoane, apare desăvârșirea și infinitatea vieții
iubitoarea Treimii și a fiecărei Persoane.
Numai prin această cale ne este asigurată comuniunea noastră eternă cu viața
infinită a lui Dumnezeu, dar și comuniunea neconfundată între noi, care suntem părtași
ai acestei infinități. Prin aceasta, ne este asigurată persistența și desăvârșirea noastră ca
persoane în veci.
Fiindu-ne revelată și aflându-se mai presus de orice înțelegere, ea reprezintă
baza, rezerva infinită, puterea și modelul pentru comuniunea noastră eternă dar,
totodată ea este cea care ne îndeamnă la o continuă gândire și creștere spirituală,
ajutându-ne să depășim orice treaptă atinsă a comuniunii noastre personale cu
Dumnezeu și între noi și să facem eforturi pentru o înțelegere mai aprofundată a
misterului comuniunii supreme.
Astfel, Dionisie Areopagitul afirmă, la fel de puternic, certitudinea deosebirii
ireductibile a celor trei Persoane divine în unitatea ființei, precum și caracterul acesteia
de mister inaccesibil înțelegerii noastre: „Cele comune ale întregii Dumnezeiri sunt
suprabunătatea, supraesența, supraviața, supraînțelepciunea... Iar cele distincte sunt
numele și calitatea mai presus de esență ale Tatălui, ale Fiului și ale Sfântului Duh,
care nu admit nici o confuzie și nici o schimbare.”
În expunerea ce urmează, aflându-ne în continuare în cadrul acestor două indicații
esențiale, vom scoate în relief numai unitatea de ființă și de iubire a celor trei Persoane și
ne vom abține de la oricare explicație cu privire la nașterea Fiului și a purcederii Duhului
Sfânt, mai exact la felul cum există cele trei Persoane. Dorim să evităm explicațiile
psihologice ale teologiei catolice care a recurs la ele din dorința de a căuta argumente
omenești pentru doctrina purcederii Sfântului Duh și a Fiului.
Emilianos Timiades, cunoscut mitropolit grec spunea în general faptul că: „ întruparea
Cuvântului în viață și în acțiunile lui Hristos reprezintă o coborâre a Dumnezeirii la
obscuritatea umană, prin care sunt revelate taine ascunse de la facerea lumiiˮ. Acestea
pe de-o parte prezintă un aspect afirmativ care servește credinciosului atât ca suporturi în
realizarea lui spirituală, cât și ca apărări împotriva concepțiilor greșite pe care e ispitit
să le adopte, iar pe de altă parte, ele nu reprezintă Adevărul, ci doar expresia Lui în
termeni umani, ele având un aspect negativ.”

16
 2.2. Sfânta Treime, baza mântuirii noastre

Ca operă de ridicare a oamenilor care cred în comuniunea intimă cu

Dumnezeu, mântuirea și îndumnezeirea nu reprezintă decât extinderea relațiilor apropiate
sau afectuoase dintre Persoanele divine. Din acest punct de vedere, Treimea reprezintă baza
mântuirii, deoarece Ea se revelează în mod esențial în întreaga operă a mântuirii. Numai prin
existența unui Dumnezeu întreit, Una din Persoanele dumnezeiești, poate rămâne în
această relație afectuoasă de fiu și Se întrupează, punând pe toți frații Săi întru
umanitate în această relație de fii față de Tatăl ceresc. Sfântul Ioan Damaschin spunea:
„Întruparea e modul unei a doua subzistențe, acomodată numai Fiului cel Unul
Născut și Cuvântului, ca să rămână ca om în relația de Fiu cu Tatăl. Sfântul
Grigorie de Nazianz zicea: „Împăcați-vă cu Dumnezeu și Duhul nu-L stingeți, mai bine
spus, Hristos să Se împace cu voi și Duhul să vă lumineze. Iar dacă voi persistați în
vrajbă, noi ne păstrăm Treimea și vom fi mântuiți în Treime.”
Prin Duhul Sfânt, ne rugăm Tatălui sau vorbim cu El ca niște fii, iar prin
Fiul întrupat, intrăm în comuniune filială cu Tatăl. Duhul este cel care se unește cu noi
atunci când ne rugăm: ‟ Duhul este Cel în Care și prin Care ne rugăm, acest lucru
însemnând faptul că Același își aduce Lui Însuși închinarea și rugăciunea”. Dar această
rugăciune ce o aduce Duhul, în noi, o aduce în numele nostru, iar în ea suntem
antrenați și noi. El Se identifică prin har cu noi și noi la rândul nostru ne identificăm
prin har cu El. Duhul elimină distanța între eu-ul nostru și Eu-ul Lui, creând prin har,
între noi și Tatăl, aceeași relație pe care El o are după ființă cu Tatăl și cu Fiul.
Dacă în Fiul întrupat am devenit fii prin har, în Duhul dobândim conștiința și
îndrăznirea de fii.
Întrupându-se, Fiul Își mărturisește și ca om dragostea față de Tatăl, fiind o
dragoste ascultătoare sau Îl revelează oamenilor, ca aceștia să-L iubească întocmai ca
și El. În calitatea Acestuia de Fiu întrupat, Tatăl mărturisește Fiului și prin El iubirea Sa
de Tată, iar Duhul Sfânt spiritualizează umanitatea asumată de Fiul, îndumnezeind-o
sau făcând-o aptă de participarea la iubirea Ipostasului divin al Fiului față de Tatăl
Lui. Prilejuită de întruparea și activitatea pe pământ a Fiului, revelarea Treimii nu este
decât o atragere a noastră după har sau prin Sfântul Duh. De aceea, actele de revelare

17
ale Treimii sunt acte mântuitoare și îndumnezeitoare, sunt acele acte de ridicare a
noastră în comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi.
Un dumnezeu monopersonal nu ar avea în El iubirea sau comuniunea eternă în
care să își dorească să ne introducă și pe noi. El nu s-ar întrupa, ci ne-ar trimite o
învățătură cum să trăim în mod drept sau, dacă s-ar întrupa, nu s-ar așeza ca om
într-o relație cu Dumnezeu ca și cu o Persoană deosebită, ci și-ar da și ca om
conștiința că e suprema realitate. Această conștiința ar da-o tuturor oamenilor și în
calitate de om lipsit de smerenia omului în relația cu Dumnezeu, ca și cu unul care
nu e ipostasul propriu, ci un ipostas deosebit. Dar în Hristos suntem mântuiți întrucât
în El avem relația dreaptă și intimă cu Dumnezeu, avem toată înălțimea și toată
smerenia, toată căldura comuniunii și păstrarea veșnică a fiecărei persoane. Umanitatea
asumată de el s-ar scufunda în el ca într-un abis impersonal, neparticipând la iubirea
Fiului față de Tatăl.

2.3. Reflexe ale Sfintei Treimi în creație

A existat o vreme când coincidența celor opuse era socotită incompatibilă cu

rațiunea. Oriunde se întâlnea o sinteză de acest fel, rațiunea o fărâmița în noțiuni
contradictorii, ridicând pe unele împotriva altora sau căutând să le contopească în mod
forțat.
Rațiunea s-a obișnuit să unească principiul distincției cu cel al unității în
înțelegerea realității, astfel încât să nu-i mai fie deloc greu să vadă modul antinomic de
a fi al întregii realități. Pentru ea, pluralitatea nu sfâșie unitatea și nici unitatea nu
anulează pluralitatea. De aceea, pluralitatea este în mod necesar interioară unității,
unitatea manifestându-se în pluralitate. Slăbirea uneia din acestea reprezintă dispariția
vieții sau chiar a existenței unei entități oarecare. Acest mod al realității este recunoscut
azi ca fiind superior noțiunii de odinioară a raționalului, iar noțiunea raționalului a
devenit complexă și antinomică.
Afirmații care se considerau odinioară ca fiind iraționale, datorită caracterului lor
aparent contradictoriu, se recunosc ca fiind astăzi o treaptă firească spre care trebuie să
se îndrepte rațiunea, o treaptă a cărei înțelegere reprezintă destinul firesc al rațiunii și
al unității perfecte din Sfânta Treime.

18
 2.4. Treimea Persoanelor divine, condiția unei depline bucurii a Fiecăreia
de Celelalte

După analogia funcțiilor psihice, fără încercarea de a explica originea

celor trei Persoane dumnezeiești și fără slăbirea distincției Lor personale, admiterea
simplă a Acestora ne permite să înțelegem a treia semnificație principală a
treimii Persoanelor. Această semnificație asigură deplinătatea comuniunii Lor
și în faptul că face această comuniune plină de bucuria unei Persoane
de Cealaltă.
Între două Persoane, bucuria nu poate să fie deplină dacă aceasta nu este
transmisă de fiecare în parte și unei a treia Persoane. Ca bucuria să fie deplină, Tatăl
care Se bucură de Fiul vrea să comunice această bucurie unui al treilea. Asta nu
înseamnă că și Fiul trebuie să dea o existență unei alte persoane deosebite
de Tatăl, căreia să-i comunice bucuria Sa. În acest scop, tatăl puecede
pe al treilea Subiect, Care e îndreptat împreună cu Tatăl în întregime
spre Fiul. Bucuria împărtășită a Tatălui umple pe Fiul de o sporită
bucurie.
Fiul Însuși apare mai strălucitor Tatălui, întrucât Se bucură de
Tatăl nu numai El, ca imagine consistentă a Lui, ci și cu Duhul.
Sfântul Grigorie Palama zicea: „Pe Acesta (pe Duhul), Fiul Îl cere de
la Tatăl ca Duh al Adevărului și al Înțelepciunii, și al Cuvântului…Se
bucură împreună cu Tatăl, Care Se bucură de El (de Fiul)… Căci
Duhul Sfânt este această bucurie dinainte de veci a Tatălui și a Fiului,
fiind comun Lor, dar e numai al Tatălui în ce privește existența, de
aceea numai din El purcede.”
Duhul Sfânt este cel care face legătura între Tatăl și Fiul, fără să
înceteze să fie Persoană distinctă și fără să purceadă și de la Fiul. În
acest sens, Duhul e și „Duhul Fiului”, dar Fiul rămâne „Fiu” în această
strălucire a Duhului din El, nu devine Tată al Duhului. Duhul nu e El
Însuși bucuria ci, Cel Care arată în plinătatea ei bucuria Unuia de
Celălalt sau bucuria Tuturor Celor Trei de Toți Trei. De aceea, spune

19
Sfântul Atanasie: „Iar Domnul a spus că Duhul este Duh al Adevărului
și Mângâietor și că aceasta este Treimea desăvârșită.”
Învățătura ortodoxă cu privire la purcederea Duhului Sfânt din Tatăl
spre Fiul și despre strălucirea Lui din Fiul spre Tatăl, implică în sine
faptul că Fiul și Tatăl nici nu Se confundă, nici nu Se separă. Acest
rol îl are oriunde Persoana a treia în raport cu Celelalte două Persoane:
datorită Ei, Cele două nu Se confundă într-o iubire fără orizont și nici
nu Se separă în sens individualist, ci Se păstrează în comuniune.
De la nivelul existenței personale, cu adevărat spirituale, atât panteismul căt și
individualismul reprezintă o cădere în natură. Din acest motiv, din individualism se trece
ușor în panteism, deoarece individul are tendința să topească în sine pe celălalt.Dar prin ele
însele, persoanele nu pot scăpa de căderea în natură, ci doar prin ajutorul modului personal de
existență al realității transcendente sau al lui Dumnezeu. Cea are asigură existența noastră
ca persoane este numai Sfânta Treime.
Într-un sens rigid al cuvântului, Duhul nu e al treilea, întrucât nu e numai Cel ce
participă la bucuria Tatălui de Fiul și a Fiului de Tatăl, ci și Cel de Care Se bucură
și Tatăl, și Fiul. Datorită faptului că Fiul are poziția deosebită de chip al Tatălui, iar
Duhul e purces în scopul participării la bucuria Tatălui de Fiul ca imagine, El are în
relația Celorlalte două Persoane rolul deosebit al Celui purces în scopul de a face ca
bucuria Fiecărei Persoane de Alta să fie o bucurie participată de Cealaltă. Numai în
acest sens e numărat ca al treilea. Căci altfel, El poate fi numit tot așa de bine al
doilea ca și Fiul. ”Cei Trei în Treime transcend orice număr matematic.”
Pentru faptul că e purces spre a da bucurie Fiecărei Persoane, un vechi ecfonis
al Bisericii pune înaintea Lui particula „cu”. Sfântul Vasile cel Mare spune că această
particulă exprimă „demnitatea” Duhului. Adică înseamnă egalitatea în mărire cu Tatăl
și cu Fiul, dar și rolul deosebit de a face ca Fiecare Persoană să fie în relația cu
Cealaltă nu singură, ci împreună „cu” Cealaltă.
În acest sens, Duhul Sfânt prilejuiește în mod special „comuniunea”. El ne
ferește de singurătatea ucigătoare, de aceea e Mângâietorul. Totdeauna El îți oferă o
comuniune și în El oricine găsește o mângăiere, ne asistă totdeauna, ne înviorează
bucuria noastră de Dumnezeu și în El cunoaștem și mărim pe Dumnezeu.
Sfântul Atanasie zice: „Noi fără Duhul suntem străini și depărtați de
Dumnezeu. Iar prin împărtășirea de Duhul, ne unim cu Dumnezeirea. Deci, a fi în
Dumnezeu nu e un lucru al nostru, ci al Duhului Care este în noi și rămâne în noi

20
atâta timp cât Îl păstrăm în noi prin mărturisire. Duhul e Sfântul și Sfințitorul, prin
fidelitatea cu care asistă pe ceilalți, prin fidelitatea pe care o întreține în ceilalți față
de Dumnezeu. ˮ

2.5. Sfântul Ioan Gură de Aur: Cuvânt la Sfânta Treime

Deseori, ne punem întrebarea de ce anume Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl și de

aceeași slavă și putere ca și El? De fapt, numai prin harul lui Dumnezeu putem afla ceea ce
căutăm cu atâta dorință, ceea ce vrem să dovedim potrivnicilor noștri și de aceea ținem cu
atâta ardoare de aceasta.
De fiecare dată când trebuie să vorbesc despre aceasta, mă rușinez, deoarece mi se
pare absurd să vrem să dovedim un lucru care este atât de clar. Nu este un lucru foarte ciudat
să întrebi de ce anume Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl? Pentru a cunoaște acest răspuns,
este suficient să privim numai natura pentru a ne da seama de aceasta. Cu toții, atât cei
născuţi, cât şi cei născători sunt de aceeași ființă, acest lucru privind nu doar oamenii, ci și
plantele și dobitoacele. Ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc
a o dovedi numai din cele pământeşti, voi întemeia acum acest lucru şi cu dovezi din
Biblie.
Necredincioșii, nu noi, sunt cei care se împotrivesc adevărului unui lucru atât de
important de dovedit, acest lucru pare a fi de râs. Aceștia afirmă: „Ce este oare așa de
important de dovedit? Dacă Hristos trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu,
atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Acesta, căci şi noi ne numim fii ai
lui Dumnezeuˮ. Când vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la
propria lor înjosire şi spun faptul că: „Încă ne numim fii ai lui Dumnezeu”. Noi
suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit fiu, dar nu
Unul-Născut, așa cum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti
strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui.
Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a
arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut
pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”. Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl
una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă
viaţă celor ce voieşte”. Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să
cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl”. Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte
prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”. Dar necredincioşii nu

21
socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles
subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos
la propria lor înjosire.
Dacă din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt”, nu
crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu, pentru ce nu spui că şi tu eşti asemenea
cu Acesta?
Într-adevăr: „Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul îi înviază” şi
celelalte graiuri pe care le-aţi auzit par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe
Tatăl.
Care sunt temeiurile pentru care Hristos a rostit despre Sine cu înjosire şi, de
asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi pricină este că ei voiau
a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El
cu adevărat S-a făcut om şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci și
adevărul naturii omeneşti.
Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire şi Apostolii despre Dânsul,
totuşi satana afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi
lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?
A doua pricină o reprezintă slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru
început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi
aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.
Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa,
ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi
lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.
Vedem aceasta în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele
vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”, atunci ei s-au
împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” . Ei îl socoteau
un simplu om, însă Iisus le-a zis: ‟Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Şi ei au
luat pietre ca să arunce asupra Lui”. Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre
Taina Împărtăşirii şi le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este
Trupul Meu” atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l
asculte?”. Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul şi nu au mai
venit la El”.
De aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om,
adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui

22
cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta
îngrijindu-se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru
ca să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi
El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre
Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu
înjosire şi omeneşte. Astfel, când îl auzi că vorbește despre Sine cu înjosire, să nu
gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru
slăbiciunea şi socotinţa celor care Îl ascultă.
Hristos a vorbit despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie, nu numai
pentru că El a luat trup omenesc şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi, ci şi
pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la aceasta. Cine voieşte să înveţe pe alţii
smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că
sunt blând şi smerit cu inima”, şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci
ca să slujească El”.
Așadar, El, este cel care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile
cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici și, care cu cuvântul şi cu
fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv pentru a vorbi despre Sine cu
înjosire. El a voit să ajungem la socotinţa că, în Dumnezeire, ar fi numai o faţă. Într-
adevăr, Sabelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta printr-o înţelegere nedreaptă a
cuvintelor: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”.
Hristos a vrut ca noi să nu socotim că El este faţa cea întâi şi cea nenăscută a
Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire şi Pavel s-a temut, de aceea la
cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), acesta a adăugat: „afară de Cel (Tatăl)
Care I-a supus Lui toate”. Pavel, negreşit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi
temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.
Spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, Hristos a părăsit graiurile cele înalte şi a
ţinut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De exemplu, atunci
când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este
adevărată”, El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să
însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată. El voia numai a zice: „Precum socotiţi şi
bănuiţi voi când nu primiţi cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.
Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire pentru că prin aceasta a voit să arate
adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi
lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, acesta fiind semnul smereniei, iar dacă cineva

23
care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă,
vrednică de osândit.
Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El
să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El
este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de
osândit, ci vrednică de mirare.
Să cercetăm mai de aproape pricina cum că El pentru firea Sa cea omenească
a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care
El a adresat-o Tatălui. Încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, în care Iisus
a fost vândut și a avut loc şi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci
mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum a
început.
Atunci Iisus a zis către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde”. Şi când
Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus,
Domnul a zis: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”, iar când Petru grăia împotrivă,
El a adăugat: „Adevăr zic ţie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul, de trei
ori te vei lepăda de Mine”.
Aşadar, El a prevăzut pe vânzător şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând:
„Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”. El a spus înainte cine se va lepăda de
Dânsul, şi toate s-au desăvârşit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre
prevederea Sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi S-a rugat.
Potrivnicii noştri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieşti,
dar noi o prescriem firii omeneşti. Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca
El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se
potriveşte tocmai firii Sale omeneşti. El zice: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de
la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” . Mă întreb:
Cum putea El să Se îndoiască, de este aceasta, care cu puţin mai înainte spusese:
„Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul şi se vor
risipi oile”. El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Cine ar
putea afirma acestea?
Aceasta o ştiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii.
Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele”. Ceea ce avea să
fie, El vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum
este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aşa este cu neputinţă ca acestea să

24
nu se întâmple. Încă şi Isaia a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie
fără de glas înaintea celui ce o tunde” .
La fel şi Ioan Botezătorul a afirmat : „Iată Mielul lui Dumnezeu,
Cel ce ridică păcatele lumii”, adică acel Miel vestit mai înainte. Şi el
nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un
miel evreiesc, şi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc
se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea;
acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar Sângele acestui
Miel a adus curăţirea a toată lumea.
Dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi
contrazis El Însuşi şi S-ar fi certat cu Sine. Acelaşi, care prin cuvintele:
„Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat
a Se feri de patimă şi de moarte. Acelaşi, altădată, când Petru îl
sfătuia să Se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi
înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ce sunt ale
lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor”. El numeşte pe Apostol
satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu
au venit din sufletul lui Petru.
Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur
principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor și nemuritor, veșnic,
infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus,
necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul
bunătății și al dreptății, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se
poate cunoaște cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei
voință.
Creează toate făpturile, văzute și nevăzute, le ține și le conservă
pe toate, poartă grijă de toate, le stăpânește pe toate, le conduce și
împărățește peste ele în o împărăție fără de sfârșit și nemuritoare fără să
aibă potrivnic, pe toate le umple și nu este cuprins de nimic, ba mai
mult, ea cuprinde universul, îl ține și îl domină. Străbate toate ființele
fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice
ființă, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai
presus de bine, mai presus de desăvârșire.

25
 Este însăși lumina, însăși bunătatea, viața, ființa, pentru că nu are
existență sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul
existenței pentru cele care există, al vieții pentru cei vii, al rațiunii
pentru cei care participă la rațiune și pentru toți cauza bunătăților.
Cunoaște toate înainte de facerea lor.

26
 CAPITOLUL III

SFÂNTA TREIME

STRUCTURA SUPREMEI IUBIRI

3.1. Sfanta Treime, structura supremei iubiri

indefinit al oceanului. Ele sunt finitul deschis spre infinit, stravezii pentru infinit.
Prin aceasta pot intretine in noi o viata spirituala.

27
Dumnezeu s-a revelat in mod clar ca Treime in opera mantuirii. De aceea s-a revelat
in mod clar numai in Hristos in care Dumnezeu a coborat intre oameni pentru a-i
mantui. Un Dumnezeu monopersonal ramane un Dumnezeu exclusiv transcendent, care
nu lucreaza El insusi mantuirea credinciosilor, ci se poate comunica acestora o
invatatura despre felul cum se pot mantui ei insisi. Iar un Dumnezeu exclusiv
imanent, care se identifica intreg cu lumea, nu mai este un Dumnezeu personal, sau
daca este, nu mai sunt oamenii persoane reale, ci persoane aparente, manifestand o
unica esenta, insasi esenta lor. Un Dumnezeu personal si mantuitor este un Dumnezeu
in acelasi timp transcendent si revelat in imanenta. In Vechiul Testament, unde
Dumnezeu ramane inca numai transcendent, chiar daca actioneaza de la distanta asupra
istoriei, nu se reveleaza ca Treime.

3.2. Relevarea Treimii în Vechiul Tstamen și Noul Testament

Revelarea Treimii s-a realizat in Hristos prin faptul ca o persoana divina ,s-a
facut om ca sa mantuiasca pe oameni, iar alta persoana divina a ramas deasupra
oamenilor, ca persoana divina devenita om sa poata ridica pe oameni la persoana
divina neintrupata, transcendenta. Fiul se face om, dar Tatal ramane tinta de referire a
Fiului devenit om si a oamenilor pe care ii uneste cu sine. Fiul intrupat nu putea
ramane fara aceasta tinta de referinta, caci in acest caz n-ar fi putut imprima tuturor
credinciosilor tensiunea spre ea.

28
 Fiul se face om pentru ca sa fie modelul si centrul din care trebuie sa iradieze
o forta prin care credinciosii sa se faca asemenea Lui, tinzand spre Dumnezeu-Tatal.
Aceasta forta, care devine principiul intim in interiorul fiecarui om care crede, dar
ramane superioara lor, este o a treia persoana divina. Este Duhul Sfant in care
Dumnezeu se face deplin imanent, dar imprimandu-le tensiunea spre Dumnezeu cel
transcendent, Duhul Sfant trebuie sa fie persoana pentru a ne dezvolta si pe noi
crestinii ca persoane. Dar trebuie sa fie egal cu Dumnezeu cel transcendent ca sa ne
poata duce pana la El, sa ne poata aseza, indumnezeindu-ne, intr-o relatie de adevarati
parteneri cu Dumnezeu.
Dumnezeul in Treime, revelandu-ni-se, ni se reveleaza ca Dumnezeu-mantuitor
si ca Dumnezeu-trait de noi in actiunea mantuitoare exercitata de el asupra noastra si
in noi; ni se reveleaza ca Treime iconomica.
Dar in aceasta revelare a sa, Treimea ne indica si anumite premise despre
raporturile intrinsece ale persoanelor divine. Invatatura teologica despre Sfanta Treime
in sine se bazeaza pe aceste indicii si pe legatura dintre relatiile vesnice dintre
persoanele divine si opera lor mintuitoare.
Dumnezeu unul si intreit in acelasi timp este un mister dincolo de intelegerea
logica a noastra, e suprema realitate apofatica. Dar acest mod de a fi al lui
Dumnezeu e suprema treapta a adevaratei vieti spirituale si o tinta spre care nazuieste
continuu crestinul ca fiinta spirituala. Noi crestinii ne voim una si necofundati intre
noi, ca sa realizam o viata spirituala bogata; voim sa realizam un echilibru desavarsit
intre unitatea noastra si neconfundarea noastra ca persoane in aceasta unitate. Noi ne
dam seama ca cea mai perfecta si mai plina de sens unitate este unitatea in iubire,
adica unitatea intre persoanele necofundate. Orice alta unitate e lipsita de semnificatie
si de viata spirituala. De aceea expresiile Unul in fiinta si Intreit in persoane nu
trebuie sa ne faca sa contemplam fiinta divina in sine deosebita de persoane si de
iubirea intre ele, ci ca iubire existenta in persoane si intre persoane.
Teologul rus Boris Bobrinskoy zice : "Unitatea divina nu e simplu "unul din
atributele" lui Dumnezeu ; ea e mai degraba viata lui profunda si fructul iubirii care
exista intre persoanele divine. Unitatea nu e nici o confuzie depersonalizanta, nici o
structura a monadelor, nici suma partilor unui intreg. Numai in Dumnezeu unitatea
asigura o completa uniune care salveaza calitatile distinctive si absolute ale
persoanelor".

29
 Dumnezeu este subiect pur. Dar caracterul de subiect pur se traieste numai de
cel ce nu se traieste pe sine in nici un fel ca obiect al altuia, sau nu traieste pe altul
de acelasi fel cu sine, ca obiect al sau. Aceasta ar crea o anumita opunere intre ei.
In acest caz fiecare eu s-ar trai si pe sine ca obiect al celuilalt. Eul divin ca subiect
pur trebuie trait ca atare de alt eu divin si trebuie sa traiasca ca atare pe alt eu
divin. Subiectivitatea divina pura se traieste in comuniunea perfecta a unor euri unite
intr-o unica subiectivitate. De aceea vorbim de un Dumnezeu (un unic subiect) si de
trei euri (trei -subiecte).
Invatatura crestina afirma, pe baza Revelatiei, ca Tatal naste etern pe Fiul.
Aceasta nastere nu e actiunea unui subiect asupra altuia, pe care l-ar face prin aceasta
in oarecare privinta obiect al sau. De aceea se spune despre Fiul ca este nascut de
Tatal, dar si ca se naste din Tatal. Iar nasterea este eterna, ceea ce indica acelasi
caracter de subiect pur si pe seama Fiului. Nasterea Fiului din Tatal exprima numai
pozitia neschimbata a celor doua persoane si unitatea intre ele prin termenul de
nastere. Fiul este etern in miscarea nasterii din Tatal.
Termenul purcede nu indica nici el o pasivitate a Duhului Sfant, care l-ar face
in oarecare privinta obiect al Tatalui. Mantuitorul a spus ca Duhul "de la Tatal
purcede" (Ioan XV, 26). Duhul este intr-o miscare eterna de purcedere de la Tatal.
Dar nici Tatal nu e pus prin aceasta intr-o pasivitate. Duhul purcede, dar si Tatal il
purcede. Actul nasterii Fiului si actul purcederii Duhului Sfant sunt acte de pura
subiectivitate comuna, primul al Tatalui si al Fiului, al doilea al Tatalui si al Sfantului
Duh. Dar in aceste acte comune fiecare isi are pozitia proprie. Tatal si Fiul sunt uniti,
dar si distincti in actul nasterii ca un act de pura subiectivitate, Ei traiesc impreuna
acest act, fara sa se contopeasca intre ei. De asemenea sunt uniti si distincti, Tatal si
Sfantul Duh, in actul purcederii Sfantului Duh.
Subiectivitatea divina nu poate fi subiectivitatea unui singur eu. Un eu fara alt
eu si fara obiect, un subiect scufundat in sine, este gol de realitate. Continutul eului
divin trebuie sa constea nu in subiecte sau obiecte opuse, ci in alte subiecte interioare
lui, intr-o intersubiectivitate interna. Neavand naturi posedate separat, eurile divine isi
pot fi perfect interioare. O persoana divina neposedandu-le pe celelalte persoane ca
continuturi propriu-zise, relatia eurilor divine trebuie conceputa ca o comuniune atat de
perfecta, incat fiecare subiect trebuie sa se traiasca pe sine ca subiect intreit, ca
subiect triform, dar fara sa-si schimbe pozitia proprie. Tatal se traieste ca Tata, dar in
acelas timp traieste toata subiectivitatea Fiului ca Tata ; subiectivitatea Fiului ii este

30
interioara, dar ca unui Tata. Ii este nesfarsit mai interioara de cum ii este interioara
unui tata pamantesc subiectivitatea filiala a fiului sau.
E o potentare la gradul suprem a trairii unei mame care se poate substitui
fiului ei traindu-i bucuriile si durerile. Dar precum Tatal traieste subiectivitatea Fiului
ca subiectivitatea sa, dar ca Tata, asa si Fiul traieste subiectivitatea paterna a Tatalui,
dar ca Fiu.
Totul e comun in Treime, fara sa se confunde in acest comun modurile
distincte ale trairii comunului.
Raspunderea ce o traieste un credincios pentru altul, rugaciunea ce o face
pentru altul, reprezinta grade imperfecte ale substituirii reciproce si permanente a
persoanelor divine, grade imperfecte ale unei identificari permanente fara contopire.
Plenitudinea existentei, de care tine si bucuria si fericirea deplina, plenitudine
care nu poate avea decat forme de subiectivitate pura, nu poate fi traita de un singur
eu. Bucuria de unul singur nu e bucurie deplina, deci nici o plenitudine de existenta.
Iar bucuria de existenta comunicata de un eu altui eu trebuie sa fie in cel ce o
comunica tot asa de deplina ca si in cel ce o primeste. Deci si plenitudinea de
existenta. Dar aceasta inseamna daruirea deplina a unui eu altui eu, nu numai o
daruire a ceva din sine sau din bunurile sale. Ea trebuie sa fie o daruire si o primire
totala a unui eu de catre alt eu pentru a realiza un fel de cuprindere reciproca a
eurilor care pe de alta parte ramin distincte in aceasta cuprindere.
Dar aceasta inseamna ca Dumnezeu este din veci un act comun de iubire pe
masura caracterului Sau absolut si a subiectivitatii Sale pure. In iubirea deplina
persoanele nu se daruiesc numai reciproc si nu se accepta numai, ci se si afirma, se
pun in existenta prin daruire reciproca. Iubirea divina este atoteficienta. Tatal pune pe
Fiul din veci in existenta, prin daruirea integrala a Sa, iar Fiul afirma pe Tatal
continuu ca Tata, prin faptul ca se accepta pus in existenta prin Tatal, prin faptul ca
se daruieste Tatalui ca Fiu. Iar Dumnezeu nu poate fi lipsit de o iubire perfecta si
vesnica. Punandu-se reciproc in existenta prin iubirea perfecta, actele prin care se
savarseste aceasta sunt acte din veci si au un caracter de acte cu totul personale, desi
sunt acte in care persoanele divine sunt impreuna active.
Iubirea lui Dumnezeu numai fata de fiinte conditionate care au inceput sa fie,
ar fi si ea o iubire care a inceput si care este conditionata. Ar insemna ca in
Dumnezeu iubirea incepe sa fie, provocand o schimbare importanta in El, sau ca
iubirea nu este esentiala Lui. Aceasta ar face inexplicabila aparitia si existenta iubirii

31
si i-ar acorda un rol lipsit de importanta in existenta peste tot. Pe de alta parte, ca sa
iubeasca o lume conditionata, Dumnezeu trebuie sa o aduca la existenta, adica sa aiba
o iubire fata de ea, inainte ca ea sa fie. Numai din actul infinit si vesnic de iubire se
poate explica crearea altor existente si toate actele iubirii lui Dumnezeu fata de ele.
Iubirea trebuie sa preexiste in Dumnezeu tuturor actelor indreptate spre exterior,
trebuie sa fie legata de existenta Lui eterna. Iubirea este "fiinta lui Dumnezeu", este
"actul lui substantial".
Desigur insa ca iubirea, ca si bunatatea, nu trebuie inteleasa intr-un mod care
exclude tot oceanul de insusiri si posibilitati ale fiintei divine, ca iubire in sensul
special al cuvantului. Actul de vesnica iubire care este in Dumnezeu inseamna
daruirea reciproca si comuniunea perfecta intre eu si eu cu tot ce inseamna ele.
Aceasta comuniune inseamna si adevar si existenta perfecta si caracter absolut. In
fiecare insusire sau act divin se implica toate celelalte. In iubire este totul.
La Dumnezeu iubirea intre euri este perfecta ; de aceea si unitatea lor este
superlativa. Totusi eurile nu sunt anulate in aceasta unitate, caci altfel n-ar fi posibila
relatia vie intre ele.
Daca iubirea tine fiintial de Dumnezeu, atunci si raportarea reciproca in care se
manifesta iubirea este fiintiala. in Dumnezeu trebuie sa fie o raportare, dar o raportare
ca de la egal la egal, nu ca la ceva superior sau inferior, cum se intampla la oameni.
Pe de alta parte, raportarea nu trebuie sa se refere ca la ceva strain. Aceasta ar
insemna ca Dumnezeu are lipsa de ceva deosebit de sine. Raportarea lui Dumnezeu
trebuie sa aiba loc in El insusi. Dumnezeu trebuie sa se raporteze la sine, dar acest
sine la care se raporteaza trebuie sa fie in acelasi timp un altul, ca raportarea si prin
urmare iubirea sa fie reala. Imbinarii paradoxale a acestora ii raspunde structura
treimica a lui Dumnezeu.

2.3. Dumnezeu în iubire

Ca sa mentinem definitia iubirii ca act divin sfintial, dar in acelasi timp

definitia acestui act ca relatie, iar fiinta divina ca una, e necesar sa vedem fiinta
divina simultan ca relatie-unitate, sau viceversa. Nici unitatea nu trebuie sfaramata in
favoarea relatiei, nici relatia anulata in favoarea unitatii. Relatia sau raportarea
reciproca este act, iar actul acesta este fiintial lui Dumnezeu. Raportarea este comuna
in Dumnezeu, desi fiecare persoana are alta pozitie in acest act comun al raportarii.

32
Un teolog ortodox a spus : "Subiectul adevarului este o raportare a celor trei, dar o
raportare care apare ca substanta, o raportare substantiala".
Ca sa reluam ideea daruirii, orice iubire intre persoana si persoana se manifesta
in daruire. A tine un lucru pentru tine, sau a-l avea pentru tine, inseamna a nu te
bucura de el cu adevarat. Bucuria ta vine din capacitatea altuia de a renunta la el
pentru tine, dar si din capacitatea ta de a-l putea da altuia. Lucrurile au rostul
demonstrarii iubirii intre persoane.
Cu cat e mai mare iubirea, cu atat volumul si calitatea celor daruite e mai
mare, ajungandu-se pana la daruirea a tot ce are cineva. Orice daruire transforma pe
cel care daruieste, dar si pe cel caruia i se daruieste, nu prin bunurile daruite, ci prin
dovedirea iubirii manifestata in daruire. Mai mult, in iubire e tendinta daruirii propriei
persoane, a jertfirii proprii pentru a spori existenta celuilalt si a-l transforma intr-un
grad maxim. Dar intre oameni nicicand nu se poate darui cineva in intregime, in
sensul ca existenta proprie sa se adauge existentei celuilalt.
Un om isi poate pierde existenta sa in pornirea lui de jertfa, dar nu o poate
adauga existentei celuilalt. Aceasta se poate realiza numai la Dumnezeu. O persoana
divina se daruieste in iubirea sa suprema alteia, fara sa se poata pierde. Dar ea nici
nu se adauga numai alteia, caci aceasta ar insemna ca ea nu este atoteficienta.
Daruirea unei persoane divine pune chiar prin actul acesta in existenta persoana careia
intentioneaza sa i se daruiasca, facand-o intru totul dupa chipul sau. Persoana pusa in
existenta are totul din daruirea celeilalte, e existenta celeilalte insasi traita de o alta
persoana ca dar. Dar daruirea e reciproca intre persoanele ce se iubesc, prin urmare si
intre persoanele divine.
Astfel bucuria persoanei divine care are etern initiativa daruirii este indoita :
aceea de a se darui, punand in existenta pe alta care sa poata primi darul, care sa se
poata impreuna-bucura cu ea de plenitudinea fiintei, si aceea de a primi iarasi fiinta
daruita, dar ca semn al iubirii celeilalte. Un tata omenesc care da totul copilului sau
are o bucurie mare cand face el aceasta ; dar bucuria lui e completa numai cand
copilul ii intoarce din ceea ce a primit de la el. Fiecare se bucura de ceva numai in
masura in care o primeste de la altul ca semn al iubirii aceluia. Ceea ce hraneste
existenta fiecaruia este in fond iubirea altuia. Existenta fara iubire nu constituie in ea
insasi o bucurie.

33
 Tatal si Fiul isi pastreaza insa in aceasta reciproca daruire pozitia proprie. Fiul
se bucura de darul existentei primite de la Tatal, iar Tatal se bucura de darul darului
sau primit de la Fiul.
Crestinii au constiinta ca toti oamenii sunt frati. Dar fratii se nasc dintr-un tata
comun si dintr-o mama comuna, ceea ce inseamna ca oamenii sunt frati pentru ca
sunt dintr-o sursa fiintiala comuna, pentru ca isi trag existenta din aceasta sursa
comuna. In fiecare om, fratele meu, eu trebuie sa vad manifestata in alt fel, intr-un
fel care ma completeaza, aceeasi sursa care se manifesta si in mine. De aceea trebuie
sa ma bucur de toate darurile lui, pe care eu nu le am, de toate succesele lui si el
sa intinda aceasta binefacere a darurilor si succeselor sale si asupra mea, pentru ca eu
sunt intr-un fel in el, si el este in mine, sau aceeasi sursa manifestata in el imi este
proprie si mie.
Aceasta este omousianitatea noastra umana. Dar in aceasta omousianitate noi
suntem diferiti, cum nu sunt persoanele divine, si ne completam reciproc. Aceasta
provine dintr-o anumita separatie a noastra, pe care o putem face mai mare sau mai
mica; provine din faptul ca natura umana se repeta distinct cu fiecare eu. Totusi
separatia nu e totala. Nu e ontologica, nu e ca de la natura la natura.

3.4. Omousianitatea noastră

Omousianitatea noastra, dar si imperfecta ei realizare se arata in faptul ca desi

eu pot zice eu, sunt constient ca sunt eu numai cand zic sau cand sunt constient de
un tu, iar pe tu il caut, sau il pot schimba, nu-l produc din mine. De aici provine
faptul unei reciproce nasteri spirituale, sau a unei nasteri la constiinta apartenentei
noastre complentare, care este nasterea la constiinta deplina.
Tu apartii existentei mele, caci fara tine eu n-as fi iesit din starea de
inconstienta, sau m-as prabusi in disperare. Dar tu apartii exisei mele ca tu neprodus
de mine. Cand zic noi, accentuez mai mult unitatea noastra, neconfundata totusi intr-
un eu. Cand zic tu, sau eu-tu, scot in relief mai mult deosebirea noastra si totodata
caracterul complementar al eurilor noastre.
Eu nu pot zice el decat dupa ce am constiinta despre tine. El este pronumele
celui ce-mi poate deveni tu, sau a incetat pentru o vreme sa-mi fie tu. Este
manifestarea faptului ca nu fiecare persoana imi poate fi in mod simultan cu alta, tu.

34
Dar este si manifestarea faptului, ca despre el nu prea vorbesc singur, ci impreuna cu
tine.
Deci si el imi apartine mie, sau apartine unitatii eu-tu, fiind un complement al ei. Eu
nu sunt complet nici in relatia cu tu, ci mai am lipsa si de relatia cu el. Fiecare ne
implinim printr-un numar indefinit al celor numiti pe rand tu sau el.
Omousianitatea acestor trei persoane este la Dumnezeu perfecta. Dumnezeu este
modelul perfect al formei tripersonale omousianice a existentei umane, al interioritatii
reciproce perfecte a celor trei persoane.
Omousianitatea perfecta nu poate exista decat intre subiectele care nu treneaza
dupa ele nici o povara de caracterul lucrului sau obiectului si intre care iubirea este
perfecta. Pe cand lucrurile se compun din parti, subiectul este un intreg necompus si
nedecompozabil. Un subiect nu poate cuprinde alt subiect decat intreg, fie intr-un grad
mai mic, fie intr-unul mai mare. Dar obiectele nu pot fi cuprinse intregi de un
subiect, desi exista intre subiect si lucrurile din cosmos, sau intre toate lucrurile din
cosmos, o legatura care le face un intreg compus. Persoanele umane nu se pot
cuprinde nici ele in intregime pentru ca au si corpuri. Ele se cuprind ca subiecte mai
mult sau mai putin pentru ca corpurile lor, desi intra si ele intr-o legatura, nu-si pot
deveni intru totul interioare si de aceea nici persoanele umane nu-si pot deveni total
interioare. Crestinul priveste si la trupul sau care-i apartine in gradul cel mai mare
numai lui, ca la o parte a sa, intr-un fel exterioara a lui. O iubire deplina intre
oameni ar face ca toti sa se ingrijeasca de toti si in ce priveste trebuintele lor
trupesti, iar transfigurarea trupurilor prin inviere introduce pe credinciosi intr-o
existenta cu adevarat omousianica. Hristos fiind perfect de o fiinta cu noi si
transfigurat cu trupul si intru totul curat, ne da prin Sfanta Impartasanie trupul Sau.
Fiecare om se traieste, pe sine in relatie cu celelalte persoane, ca eu Si le
traieste pe acelea ca tu si el. Dar fiecare e trait la rindul sau t ue acele persoane ca
tu si el. Fiecare are simultan acest intreit aspect, sau aceasta intreita pozitie, tocmai
pentru ca pe de o parte se priveste pe sine din interiorul sau in raport cu ceilalti
asezati in alte doua pozitii, pe alta e privit din acele doua pozitii in care sunt asezati
ceilalti. Dar pentru ca insul nu se poate privi pe sine din acele doua pozitii care sunt
ale altora, el nu-si poate inchipui exact cum e trait ca tu si ca el, nu se poate
experia ca tu si ca el. Cunoaste insa in experienta sa ca eu repercursiunile faptului ca
e privit ca tu si ca el de ceilalti. Aceia il pot trata mai mult sau mai putin ca
subiect si in proportie cu aceasta mai mult sau mai putin ca obiect, ceea ce poate

35
face si el in raport cu aceia. Cu cat e tratat mai mult ca obiect, cu atat se simte mai
strain de aceia, si cu cat trateaza pe ceilalti mai mult ca obiecte, cu atat mai mult ii
simte pe aceia ca se instraineaza de sine, ca i se inchid si se inchid in ei insisi.
Transformarea altora in obiecte de catre mine si a mea in obiect de catre
ceilalti e o slabire a omousianitatii, o coborare intr-o oarecare omiusianitate, coborarea
iubirii prin comuniune intr-o asemanare mai mult sau mai putin redusa.
Cel ce se simte tratat ca obiect, se simte nu numai instrument, ci si umilit si
revoltat. Umilinta aceasta e deosebita de smerenia sau de modestia, care e benevola si
care provine din renuntarea de a trata pe altii ca obiecte. Smerenia se traieste in
comuniune, spre deosebire de umilinta care e un semn al necomuniunii.
Dimpotriva, cel privit ca subiect se simte in acelasi timp atras in interiorul
celorlalti si sporit in subiectivitatea sa, facand la randul sau loc acelora in interiorul
sau. La fel, daca ii priveste pe ceilalti ca subiecte, le face loc in sine si aceia isi
deschid interiorul lor pentru el. Subiectivitatea fiecaruia sporeste in masura in care se
deschide altora ca subiecte si altii se deschid lui. Numai in aceasta reciproca
inferioritate, care e o traire a subiectivitatii celorlati, se intareste subiectivitatea proprie
si se inainteaza in omousianitate.
Dumnezeu este din veci si pana in veci o astfel de omousianitate perfecta, din care ia
putere si spre care inainteaza omousianitatea subiectelor create.
A fost o vreme cand coincidenta celor opuse era socotita incompatibila cu
ratiunea. Oriunde intalnea o sinteza de felul acesta — si toata realitatea este asa —
ratiunea o faramita in notiuni ireconciliabile, contradictorii.
Dar cunoasterea stiintifica mai noua a constitutiei unitar-pluraliste a atomului si
a intregii realitati materiale a obisnuit ratiunea sa uneasca principiul distinctiei si al
unitatii in intelegerea realitatii in asa masura incat nu-i mai este de loc greu sa vada
modul antinomic de a fi al intregii realitati. Pentru ea este azi un fapt general ca
pluralitatea nu sfasie unitatea si unitatea nu anuleaza pluralitatea. Este un fapt ca
pluralitatea este in mod necesar interioara unitatii sau ca unitatea se manifesta in
pluralitate. Este un fapt ca pluralitatea mentine unitatea si unitatea pluralitatea si ca
slabirea sau disparitia uneia din acestea inseamna slabirea sau disparitia celeilalte,
inseamna disparitia vietii unei entitati oarecare. Acest mod de a fi al realitatii e
recunoscut azi ca superior notiunii de odinioara a rationalului, iar notiunea rationalului
a devenit, sub forta realitatii, mai complexa si antinomica. Afirmatii care se considerau
odinioara ca irationale din pricina caracterului lor aparent contradictoriu, s-au

36
recunoscut acum ca indicmd o treapta fireasca spre care trebuie sa se intinda ratiunea,
ca un suprarational care constituie destinul firesc al ratiunii, fara ca acest destin sa se
instaleze de la sine in modul de functionare cotidian al ratiunii, solicitand un continuu
efort.
Acest efort spre suprarational ca destin firesc al ratiunii in nazuinta ei de a se
nuanta si inalta este solicitata si de invatatura crestina despre Sfinta Treime. Desigur,
efortul ei nu ajunge ca sa se ridice, urcand pe linia posibilitatilor ei naturale, la un
rezultat intru totul corespunzator credintei revelate, ci e necesar ca el sa fie si un
efort de depasire a posibilitatilor ei actuale, prin smerenie si respect in fata datului
Revelatiei, pentru ca, acceptand invatatura despre Treime prin harul credintei, sa se
faca partasa, ca de o binecuvantare, de harul intelegerii mai presus de ratiunea ca act,
ca efort propriu.
Caci in general unitatea si distinctia in ordinea spirituala sunt de un alt ordin
decat in planul lucrurilor naturale. Lucrurile nu au o unitate interioara indestructibila.
De aceea ele stau in unitatea lor numai prin elementele componente, sau se contopesc
in mod indistinct. Persoanele sunt insa in primul rand euri interioare, necompuse si
nedecompozabile. Ele se pot uni ca unitati interioare in intregime, fara sa se piarda ca
unitati. Pe culmile unei desavarsiri spirituale putem cugeta la o omousianitate a lor, la
o identitate a continutului lor trait in comun si totusi pastrandu-se distincte. Aceasta se
intampla in mod eminent in Sfanta Treime.
"Ridicandu-se peste marginea naturii sale, eul iese din limitarea sa tempo-
spatiala in vesnicie. Acolo intregul proces al raportarii reciproce a celor ce se iubesc
este unul si acelasi act, in care se sintetizeaza sirul nesfarsit al momentelor singulare
ale iubirii. Acest act unic, etern si infinit, este unitatea de esenta a celor ce se iubesc
in Dumnezeu, in care eul apare ca unul si acelasi cu celalalt eu si totodata ca
deosebit de acela. Fiecare eu este un non-eu, adica un tu, in baza renuntarii la sine in
favorul celuilalt, si un eu, an baza renuntarii celuilalt eu la sine in favoarea primului,
iin locul eurilor insingurate, sfarimate, persistente in ele, rezulta o dualitate, o fiinta
uniduala, care are principiul ei in Dumnezeu". "Aceasta dualitate are ca esenta ei
iubirea".
Dar faptul ca lucrurile, chiar daca nu sunt deplin interioare ca eurile, stau
intr-o continuitate, se arata in aceea ca eul le cuprinde cu memoria si gandirea, nu
numai in imagini si idei, ci chiar dispune de mari ansambluri ale lor. Eul poate
cuprinde virtual si poate dispune intr-un grad tot mai mare si mai actual de universul

37
lucrurilor tocmai din cauza legaturii dintre ele, nu numai din cauza unei mai mari sau
mai mici asemanari.
Eul este un intreg concentrat care cuprinde in felul lui totul, in care se cuprinde
universul vazut dintr-o anumita perspectiva intr-un anumit fel, daca nu in mod actual,
macar in mod virtual. De aceea un eu cuprinzand un alt eu il cuprinde ca pe un
univers mai mult sau mai putin actualizat, cu un univers al lui.
Aspiratia si in parte capacitatea realizata a eului uman, de a fi un intreg
nestirbit, dar in acelas timp de a cuprinde totul si mai ales de a cuprinde celelalte
euri ca intreguri intr-un intreg, este o realitate desavarsita in Dumnezeu, caci altfel nu
s-ar explica modul amintit de a fi al eului uman.
Dumnezeu este prin fire totul si cuprinde toate radacinile lucrurilor in gandirea
sa, inainte de a fi, intr-o unitate perfecta, iar dupa ce sunt in realitatea lor. Dar
iubirea divina si fericirea lui Dumnezeu consta in faptul ca in Dumnezeu un eu care
e totul cuprinde alte euri care sunt si ele totul si fiecare din aceste euri cuprinde pe
celalalt. Aceste euri nu se intampina din exterior, cum se intampina eurile omenesti.
Ele isi sunt din veci desavarsit interioare, cum aspira sa-si devina eurile omenesti.
Totul divin nu e multiplicat exterior ca la oameni, caci in acest caz divinitatea
n-ar mai fi absoluta. El ramane desavarsit unul si totusi sunt trei moduri de a fi,
fiecare mod cuprinzand perfect in sine si celelalte moduri. Fiecare este, ca sa zicem
asa, "universul" divin infinit in unire interioara cu celelalte euri divine. Nici un eu
divin nu-si poate separa "universul" sau divin de celelalte euri. "Universul" divin este
propriu fiecarui eu divin in comuniune reciproca interioara cu fiecare eu divin.
Tatal, fiind "universul" divin intr-un mod, cuprinde celelalte doua moduri de a
fi ale aceluiasi "univers", nu in sens de perfecta egalitate, ci de identitate. E ca si
cum un alt eu launtric eului meu ar fi titularul a tot ce sunt eu, fara sa incetez a fi
si eu titularul a ceea ce sunt. Greutatea intelegerii pentru noi sta in faptul ca la
Dumnezeu un eu nu e titularul a ceea ce are alt eu, ca deosebit de al eului propriu,
ci al aceluiasi continut. De aceea la Dumnezeu nu e posibil ca un eu sa se afirme in
fata celuilalt eu, ci il socoteste continuu pe celalalt ca inlocuitor al sau.
Fiecare eu divin pune in locul sau pe tu. Fiecare se vede numai in relatie cu
celalalt. Tatal nu se vede, decat ca subiect al iubirii Fiului, uitandu-se pe Sine in
orice alta privinta. Nu se vede decat in relatie cu Fiul. Dar eul Tatalui nu se pierde
prin aceasta, caci e afirmat de Fiul, care la randul sau nu stie de Sine decat ca

38
iubitor al Tatalui, uitand de Sine. El se afirma pe Sine numai implicit, intrucat afirma
pe Tatal.
Aceasta este circularea fiecarui eu divin in jurul altuia ca centru. Ele sunt trei,
dar fiecare priveste numai spre celalalt, le traieste numai pe acelea. Tatal priveste
numai pe Fiul, Fiul numai pe Tatal, reducandu-se prin iubire in mod reciproc la eul
celalalt, la un singur eu. Iar doua cate doua persoane din Treime, reduse la una, vad
numai pe a treia, reducandu-se toate trei numai la una. Fiecare persoana descopera nu
eul sau, si doua cate doua nu eul lor, ci pune sau pun in fata pe celalalt eu,
ascuzandu-se asa-zicand sub acela.
De aceea in fiecare ipostas se pot vedea celalte. "Vezi, prin urmare, zice
Sfantul Vasile cel Mare, ca uneori Tatal descopera pe Fiul, alteori Fiul pe Tatal. Deci
toata Dumnezeirea ti se arata uneori in Tatal, alteori in Fiul si in Duhul". "Caracterul
ipostasului Sfantului Duh este de a iubi stergandu-se, cum Tatal iubeste, uitandu-se, pe
Fiul in care el a pus toata bucuria sa, si cum Fiul este iubit pentru ca se dezbraca de
eul sau, ca Tatal sa se manifeste si Duhul sa straluceasca".

3.5. Treimea – culminația smereniei și jertfa iubirii

Treimea este culminatia smereniei si a jertfei iubirii. Ea reprezinta mortificarea

continua a fiecarui eu, a carui afirmare face imposibila unitatea desavarsita a iubirii,
dand nastere individualismului. Pacatul individualismului ne impiedica sa intelegem
deplin Sfanta Treime, ca desavarsita identificare a eurilor, fara pierderea de fapt a lor.
Afirmarea eului filial prin eul patern si viceversa se manifesta concret in
faptul ca toate lucrarile Tatalui sunt savarsite de Fiul si viceversa. Asa trebuie
inteleasa ideea ca toate lucrarile divine sunt comune celor Trei persoane. In actul
etern de reciproca punere a altui eu in locul eului propriu, initiativa o are continuu
Tatal. El face pe Fiul titularul real sau purtatorul actului de intelepciune care rasare in
fond din Tatal. Sfantul Atanasie spune : "Apoi Tatal, cum a spus Pavel, fiind singur
intelept, Fiul este intelepciunea Lui".
Initiativa Tatalui de a se socoti reprezentat prin alt eu este implicata in actul
care se numeste in sens apofatic "nasterea" Fiului din Tatal; Fiul e atat de mult
inlocuitor si revelator al Tatalui, dar prin voia Tatalui, incat Sfantul Grigore de Nisa
il numeste pe Fiul o alta "Sine" a Tatalui. "Dar cel ce vede pe Fiul, vede pe Tatal;
Tatal a nascut un alt Sine al Sau, neiesind din sine, dar aratandu-se in acela intreg".

39
Mantuitorul a spus : "Cine M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal" (Ioan XIV, 9).
Reprezentarea Tatalui prin eul filial si viceversa e atat de perfecta pentru ca eul filial,
acest alt mod de a fi al universului divin, e nascut de Tatal.
Sensul nasterii divine depaseste orice putinta de intelegere umana. Dar desi
nasterea Fiului e conforma voii Tatalui, ea e legata necesar de existenta Lui divina,
pentru ca numai impartasind-o altui eu Dumnezeu-Tatal poate avea bucuria deplina de
plenitudinea existentei divine. Dumnezeu nu poate fi fericit decat ca Tata si Fiu.
Sfantul Vasile cel Mare spune ca e un bine pentru Tatal sa aiba un Fiu si nu poate
fi lipsit ca Dumnezeu de un astfel de bine.
Totusi Fiul nu se naste din Tatal fara voia Lui, ci conform cu ea. Caci Tatal
nu poate sa nu voiasca ceea ce e un bine atat de esential pentru el. Conform
corespondentei eterne a acestui bine cu existenta divina si cu voia eterna a eului
patern, corespunzatoare dumnezeirii sale, Fiul se naste din veci.
Sfantul Vasile cel Mare spune : "Binele este pururea in Dumnezeu cel peste
toate; dar e un bine ca sa fie Tata al unui astfel de Fiu; deci niciodata nu lipseste
binele din El, nici nu vrea sa fie Tatal fara Fiul, iar voind, nu e fara putere, iar
voind si putand, e firesc sa aiba vesnic pe Fiul, pentru ca vesnic El voieste binele".
Fiul provine din "fiinta Tatalui", nu din voia Lui ca creaturile.
Dar El e nascut in acelasi timp de Tatal, conform voii Lui.
Fiinta divina e existenta absolut libera.
Iubirea intre persoanele divine nu poate fi conceputa nici ea "decat in
contextul libertatii".
Desigur, aceasta libertate e in armonie cu binele care e existenta sau "fiinta"
divina.
Plenitudinea existentei divine e legata in mod necesar de impartasirea de ea a
unor euri in comuniune interpersonala, de bucuria de ea, pe care nu o poate avea un
singur eu.
Numai asa e cunoscuta si traita deplin aceasta plenitudine, pentru ca numai
prin aceasta ea e o realitate deplin actuala. De aceea Fiul e pentru Tatal si cel prin
care el se cunoaste, caci Fiul e chipul si stralucirea eterna a Tatalui. Fiul e
intelepciunea Tatalui, e Cuvantul revelator al plenitudinii Lui, precum Tatal este
izvorul acestei intelepciuni si al Cuvantului revelator.
De aceea se obisnuieste sa se considere nasterea Fiului din Tatal ca gandirea
pe care o are Tatal despre sine insusi, iar Fiul ca un "chip" gandit al Tatalui, cum

40
spun unii Parinti orientali, sau ca Logosul iesit din Mintea (vous) paterna, desigur, in
"existenta cu adevarat existenta" divina, orice act e substantial, e partas de existenta.
La Dumnezeu gandirea nu e una si existenta alta. Gandindu-se pe sine, Tatal
se reduplica ipostatic, fara sa se dubleze ca fiinta. Gandindu-se pe sine, El se
cunoaste pe sine si ca cel ce gandeste si ca cel gandit, cunoscut de sine. El priveste
pe Fiul, "Adevarul" ipostatic, adica pe sine insusi ca alt eu, stiindu-se in acelasi timp
ca izvorul acestui "chip" perfect al Sau.
Scriitorul elvetian Ramuz a spus "exprimer c'est agrandir". Dar exprimarea este
o gandire comunicata. De aceea chiar gandirea "mareste" realitatea gandita. Pe de alta
parte cel ce mareste lucrurile prin gandire, se mareste si pe sine insusi.
Dumnezeu insa nu numai mareste realitatile existente prin gandire, ci le si
creeaza. De altfel insasi marirea unei realitati prin gandire este o oarecare creare prin
ceea ce da cel ce gandeste lucrului gandit din sine, fara a-l priva de o originalitate a
lui si fara a se imputina pe sine.
Tatal gandind creeaza lucrurile, daca o si vrea aceasta, dandu-le din puterea Sa,
mai bine-zis facandu-le sa existe prin puterea Sa, fara sa le faca identice cu Sine. Dar
in mod principal Tatal gandind naste pe Fiul din fiinta Sa.
Aceasta e o gandire comunicanta in cel mai inalt grad, o gandire in care o
persoana se daruieste din iubirea suprema, in mod integral.
Noi simtim cat de mult un altul ne sporeste prin gandirea lui comunicanta, cat
de mult ne modifica in bine, ne "renaste" prin imaginatia lui binevoitoare fata de noi.
Eu "renasc" si confirm pe celalalt intr-o existenta tot mai sporita si mai inalta prin
imaginatia gandirii iubitoare despre El, pe care i-o comunic.
In acelasi timp ma sporesc si pe mine.
Constiinta mea, deci si existenta mea in gradul superior de fiinta constienta,
este conditionata de continutul gandit al altuia.
Se poate spune ca si Dumnezeu este fiinta suprema, deci si constienta prin
faptul ca se gandeste, adica e un eu care gandeste un alt eu, un eu a carui constiinta
e plina vesnic de alt eu. Fara sa fi devenit candva prin aceasta Tata si Fiu, este
vesnic Tata si Fiu prin aceasta gandire iubitoare comunicata.

41
CONCLUZII

42
43