Cursul 7

CONȚINUTUL INFRACȚIUNII

Continutul infractiunii poate imbraca doua aspecte :

- continutul legal - cel descris prin norma de
incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine
infracţiune (se identifica cu enuntul legal al unei infractiuni din partea speniala
a Codului Penal sau din alte legi speciale)
- continutul concret - cel al unei fapte
determinate, săvârşite în realitatea obiectivă de către o persoană şi care se
înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.
In doctrina penala se face deosebire intre continutul juridic si continutul
constitutiv al infractiunii care ar cuprinde numai conditiile cerute de lege, cu
privire la actul de conduita interzis, pe care le realizeaza infractorul prin
savarsirea faptei ori care devin relevante prin savarsirea faptei.
Continutul generic al infractiunii ar cuprinde un ansamblu de conditii
obiective si subiective, comune continuturilor infractiunilor.

Elemente ce privesc fapta faptuitorului, valoarea sociala careia i se

aduce atingere imprejurarile de timp si de loc in care se savarseste fapta.

Având în vedere că infracţiunea este o faptă, o manifestare în sfera relaţiilor

sociale a persoanei, s-a susţinut că în conţinutul acesteia nu poate intra cel ce
săvârşeşte fapta- subiectul infracţiunii, după cum nu poate fi cuprinsă nici
valoarea socială căreia i se aduce atingere – obiectul infracţiunii.

Conditiile prevazute in continutul diferitelor infractiuni, se pot clasifica dupa

mai multe criterii:
Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se refera si se deosebesc :
-conditii cu privire la fapta
- cu privire la faptuitor
- cu privire la obiectul infractiunii
- cu privire la locul si timpul savarsirii infractiunii.
1
 Condiţii:
a) condiţii preexistente se situează în timp, anterior actelor de executare a
faptei (starea de graviditate a victimei la infractiunea prev de art 189 lit g din
CP).
b) condiţiile concomitente sunt cele în care se săvârşeşte fapta şi pot privi:
locul şi timpul comiterii actului de conduită (in loc public, pe timpul noptii
art 229 din C.P.)
c) condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului
incriminator şi pot privi producerea unei anumite urmări(consecinte deosebit
de grave art 309 CP)

Condiţii : esenţiale – realizează însuși conţinutul infracţiunii

circumstanţiale – intră în conţinutul calificat ori atenuat al
infracţiunii.

CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII

1. Obiectul infractiunii ca fiind valoarea sociala si relatiile sociale create

in jurul acestei valori, care sunt periclitate prin fapta infractionala.
Obiectul juridic general este format din totalitatea relatiilor sociale ocrotite
prin normele dreptului penal.
Obiectul juridic generic este format din fascicolul, grupul de valori sociale
de aceaşi natură ocrotite prin normele penale.
Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se aduce
atingere prin infracţiune.
Obiectul direct nemijlocit (material) este acela supra căruia se răsfrânge
acțiunea infracțională, spre ex. obiectul material al infracțiunii de furt este bunul
sustras. Infracțiunile de pericol un însă un obiect material, cum sunt spre ex.
cele privitoare la siguranța circulației art. 334 – 341 C. pen..

2. Subiecţii infracţiunii

2
 Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii se desemnează în doctrină penală,
persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea
infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia.
Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi de
drept penal.
În funcţie de modul în care sunt implicaţi în săvârşirea infracţiunii, se face
distincţia între subiecţi activi şi subiecţi pasivi ai infracţiunii.
Subiecţii activi sau propriu-zişi ai infracţiunii sunt persoanele fizice sau
juridice ce au săvârşit infracţiunea
Subiecţi pasivi ai infracţiunii sunt persoanele vătămate care suferă răul
produs prin infracţiune.
Vârsta de la care poate o persoană să răspundă penal, să devină subiect al
infracţiunii este de 14 ani împliniţi.(art. 113 C.pen.). Până la acestă vârstă se
prezumă că minorul nu are discernământ.
Minorul între 14-16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a avut
discernământ în săvârşirea faptei.
Responsabilitatea este aptitudunea persoanei de a-şi da seama de faptele
sale.
In situatia in care legea impune in persoana subiectului activ sau a celui
pasiv o anumita calitate in functie de care se poate retine o anumita incdrare
juridica a faptei savarsite discutam despre subiect activ/pasiv calificat
(functionar public la art. 289 CP sau art 257 CP)

3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Locul şi timpul sunt elemente preexistente infracţiunii, faţă de care nu
poate fi concepută săvârşirea unei infracţiuni.
Dar locul şi timpul pot apărea în conţinutul unei infracţiuni infuenţând
existenţa acesteia ori realizând un conţinut calificat al infracţiunii.(furt calificat
savarsit in timpul noptii sau in loc public)
Locul de săvârşire al faptei -condiţie esenţială (art. 422 CP campul de lupta)
- element circumstanţial ( art. 228 rap la
art 229 lit. a CP)

3
CONTINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACTIUNII

A. Definiţie:
Este o componentă a conținutului juridic al infracțiunii și desemneaza
totalitatea conditiilor prevazute in norma de incriminare cu privire la actul de
conduita interzis pe care le indeplineste faptuitorul ori devin relevante prin
savarsirea actiunii sau inactiunii de catre acesta.
Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura
subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal, sunt aspecte sau laturi ale aceleiaşi
manifestări (acţiuni ori inacţiuni ) voluntar conştiente a făptuitorului în sfera
relaţiilor sociale.

B. Latura obiectivă :
Aspectul obiectiv sau latura obiectivă a conţinutului constitutiv al
infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare
privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.

1. Structura laturii obiective

Cercetarea laturii obiective a infracţiunii se face prin examinarea
elementelor sale componente, recunoscute în doctrina penală ca fiind:
a) elementul material
b) urmarea imediată
c) legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată

2. Elementul material
Elementul material al laturii obiective desemnează actul de conduită interzis
prin norma de incriminare. Este elementul esenţial al oricărei infracţiuni
dacă avem în vedere că infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt,
printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa-numitul
“verbum regens” .
a) Acţiunea – desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce
legea penală ordonă să nu se facă.
4
 Acţiunea se poate realiza -prin acte materiale ca: lovirea, luarea, distrugerea,
ucidere, etc.; ori
-prin cuvinte , proferare de cuvinte la propagandă
pentru război (art. 405 N.C. pen.)
sau - prin înscris la denunţare calomnioasă
falsificare, contrafacere, etc.
b) Inacţiunea- desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ceea ce
legea penală ordonă să facă.
Inacţiunea nu constituie element material al infracţiunii dacă nu există o
obligaţie legală ori convenţională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica
o altă energie să producă rezultatul periculos iar autorul omisiunii, printr-o acţiune
sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol
care a înlesnit producerea rezultatului (art.17 C.Pen).
Elementul material poate apare în conţinutul infracţiunii într-o variantă
unică, când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune, fie în mai multe variante
alternative când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni , ex.(infracţiunea de
luare de mită art. 289 C. p. )

3. Cerinţe esenţiale
Aceste cerinţe esenţiale se pot referi la locul săvârşirii faptei de exemplu: în
public… pentru infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice (art.371 C. p.) ;
pe drumul public pentru unele infracţiuni le regimul circulaţiei pe drumurile
publice etc. ; la timpul săvârşirii faptei etc.
Spre exemplu cerintele esentiale ale laturii obiective la infractiunea de furt
art 228 NCP sunt: - actiunea sa vizeze un bun mobil;
-bunul sa se afle in posesia sau detentia altuia;
-bunul sa fie luat fara drept sau fara consimtamantul persoanei
ce il detine;
-bunul sa fie luat cu scopul de a-l insusi pe nedrept (adica nu in
gluma).

4. Urmare imediată
Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se
produce o vătămare, o periclitare a acestuia.
5
 Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă reprezintă
urmarea socialmente periculoasă- element al laturii obiective a conţinutului
constitutiv al infracţiunii.
Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie
rezultatul nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit, îndepărtat.
Infracţiunile ce au în conţinut referiri la rezultatul produs sunt infracţiuni
materiale, de rezultat. Rezultatul este prescriptibil şi trebuie constatat pentru
calificare faptei ca infracţiune.
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, sau
pentru existente infractiunii nu este necesara producerea unui rezultat material,
astfel de infracţiuni se numesc infracţiuni de pericol, de atitudine, ori infracţiuni
formale ( cele reglementate de Codul Rutier).

5. Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.

Legatura de cauzalitate este liantul intre nelementul material si urmarea
imediata cerut de lege pentru existenta infractiunii.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată
caracterizează orice acţiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în
cazul infracţiunilor aşa zise “materiale ”, adică la infracţiunile în care urmarea
imediată se materializează printr-un rezultat , iar în cazul infracţiunilor aşa zise
“formale ”stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară, ea rezultând din
săvârşirea faptei.

6. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate

În doctrină, legătura de cauzalitate a fost definită ca un concept variabil care

constă în raportul cauză-efect ce este necesar să existe între acțiunea sau
inacțiunea prevăzută de norma de incriminare, care constituie elementul material
al infracțiunii, și urmarea imediată a acesteia 1. Astfel, s-a susținut că este necesar
1
*The article was prepared for the International Law Conference, "Current Issues within EU and EU Member States
Legal Framework", 3rd edition, held in Braşov (Romania) and organized by the Faculty of Law – Transilvania
6
să se determine, de la caz la caz, dacă o anumită acțiune sau inacțiune săvârșită de
o anumită persoană poate fi reținută drept cauză a urmării produse2.
Literatura de specialitate a relevat existența a două curente în ceea ce privește
teoriile elaborate referitor la legătura de cauzalitate: un curent susține teza
monistă, în timp ce celălalt susține teza pluralistă3.
Conform teoriilor care susțin teza monistă, urmarea imediată are o singură
cauză, astfel că, în situația existenței unei pluralități de contribuții umane, acestea
sunt considerate a fi simple condiții, fără semnificație penală4.
Cea mai cunoscută teorie monist este Teoria imputării
obiective a rezultatului, care presupune ca mai întâi să se
stabilească dacă acţiunea infractorului a creat un pericol
relevant din punct de vedere juridic pentru valoarea socială
ocrotită, iar apoi dacă rezultatul produs este o consecinţă a stării
de pericol creată prin acţiune. Astfel, într-o primă etapă,
urmează să se verifice dacă rezultatul produs este o consecinţă a
stării de pericol creată prin acţiune. În măsura în care rezultatul
tipic este o materializare a stării de pericol evidenţiate în primă
etapă, respectivul rezultat poate fi imputat autorului. Imputarea
va fi exclusă însă atunci când rezultantul a fost determinat în
mod nemijlocit de o cauză străină de acţiunea autorului. În mod
similar, imputarea va fi exclusă atunci când, desi autorul a creat
un pericol pentru valoarea ocrotită, rezultatul nu apare ca
materializare a acestui pericol, ci datorită unui factor extern
survenit întâmplător.
În general, teoriilor moniste li se reproșează faptul că restrânge antecedența
cauzală la o singură contribuție umană5.

University of Brașov on the 29th and 30th of November 2019.

**
Assistant Professor Ph.D – Faculty of Law, Transilvania University of Brașov, gliga.ioan@gmail.com.
M. Udroiu, Drept penal: partea generală, Ediția a 5-a, Bucharest: Editura C.H. Beck, 2018, p. 107
2
Ibidem; Pentru o prezentare exhaustivă a principalelor teorii privind raportul de cauzalitate, a se vedea M. Hotca,
Curs de drept penal. Partea generală, Bucharest: Editura Universul Juridic, 2017, p. 181 – 183;
3
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal roman: partea generală: conform Noului Cod penal: curs universitar,
Bucharest: Universul Juridic, 2014, p. 163.
4
Ibidem
5
Ibidem
7
 În schimb, potrivit teoriilor care susțin teza pluralistă, producerea rezultatului se
poate datora unui concurs de cauze6. Cele mai importante dintre acestea sunt
teoria echivalenței condițiilor și teoria condiției necesare.
Teoria echivalenței condițiilor, denumită și teoria condiției sine qua non, a fost
formulată în anul 1860 de autorul german Von Buri 7. Potrivit acestei teorii,
reprezintă cauze ale rezultatului produs toate condițiile care l-au precedat și fără
de care rezultatul nu s-ar fi produs. Cu alte cuvinte, se apreciază că orice condiție
care a precedat și are o legătură cu rezultatul reprezintă cauza acestuia, este
echivalentă cu cauza8.
În doctrină, acestei teorii i s-a reproșat că pune pe același plan toate condițiile,
fără a sublinia diferențele existente între contribuția acestora la producerea
rezultatului și fără a diferenția diversele condiții în ceea ce privește rolul acestora
în producerea rezultatului9.
Potrivit teoriei condiției necesare, orice condiție necesară pentru producerea
rezultatului este considerată cauza acestuia, fiind avută în vedere contribuția
concretă a fiecărei condiții10. În doctrină, s-a apreciat că această teorie oferă cele
mai mari posibilități pentru soluționarea legăturii de cauzalitate, întrucât
stabilește în mod corect sfera contribuțiilor cu legătură de cauzalitate11.
Totodată, în literatura de specialitate, s-a exprimat opinia că această teorie nu
ar aduce niciun element de noutate în ceea ce privește problematica referitoare la
legătura de cauzalitate, în contextul în care post factum toate condițiile par ca
necesare după ce rezultatul s-a produs12.
Toate aceste teorii prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje, astfel că doctrina și
practica judiciară nu au căzut de acord asupra curentului de gândire care ar fi
preferabil de urmat în ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței
legăturii de cauzalitate între acțiunile sau inacțiunile unei persoane și rezultatul
produs, într-o cauză dată.

6
Ibidem, p.164
7
Ibidem
8
Ibidem
9
Ibidem
10
G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, București: Editura Științifică, 1968, p. 138, 157;
11
C. Bulai, B. N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, București: Editura Universul Juridic, 2007, p.182;
12
C. Mitrache, C. Mitrache, op.cit., p.164;
8
 Practica judiciară a relevat faptul că majoritatea problemelor generate de
necesitatea stabilirii legăturii de cauzalitate au apărut în principal în materia
infracțiunilor contra vieții și integrității corporale 13. Astfel, au existat situații în care
a fost dificilă determinarea legăturii de cauzalitate datorită faptului că mai multe
persoane au contribuit la exercitarea actelor de violență, datorită contribuției
victimei la agravarea propriei stări de sănătate, a culpei medicale ulterioare, cu
ocazia acordării îngrijirilor și tratamentului medical victimei, precum și datorită
contribuției ulterioare a unui terț la agravarea stării de sănătate a victimei 14.

-a) Teza monistă

-b) Teza pluralistă
a) Teza monistă Curentul de idei ce susţine acestă teză susţine că urmarea
imediată are o singură cauză şi de aceea în situaţia unei pluralităţi de contribuţii
umane, acestea trebuie considerate ca simple condiţii, fără semnificatie penală.

b) Teza pluralistă Curentul de idei ce susţine teza pluralistă consideră că

producerea rezultatului se poate datora unui concurs de cauze.
Identificarea in antecedenta cauzala a tuturor contributiilor umane care ar
putea avea legatura cauzala cu acesta, retinand si eventualele imprejurari cu
legatura cauzalitate.
Stabilirea legăturii de cauzalitate pe plan psihic între fapta şi urmarea
socialmente periculoasă nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei ca element subiectiv al
infracţiunii, deoarece poate exista legătura psihică, deşi lipsesc elementul subiectiv
şi vinovăţia în producerea rezultatului.

C. . Latura subiectivă
Latura subiectivă ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii
cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi
voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei
ca infracţiune.

Vinovăţia ca element subiectiv

13
M. Udroiu, op.cit., p. 108;
14
Ibidem, p. 109;
9
 Elementul subiectiv reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit
o faptă, faţă de aceasta şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută
de lege pentru existenţa acelei infracţiuni
Vinovatia ca trasatura a infractiunii este exprimata in formele si modalitatile
prevazute de art. 16 C.p. si exista ori de cate ori se constata indeplinirea uneia
dintre aceste modalitati.

Formele vinovăţiei
Vinovăţia ca element subiectiv poate poate fi prevăzută sub forma intenţiei,
culpei sau praeterintenţiei.
Ca element al conţinutului infracţional vinovăţia trebuie prevăzută în
conţinutul juridic al fiecărei infracţiuni.
Legiuitorul penal român a stabilit în partea generală a codului penal român
reguli cu caracter de principiu după care se poate determina forma de vinovăţie
necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni.
Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru
existenţa unei anumite infracţiuni sunt stabilite în art. 16 alin. 6 C. p.
Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este
săvârşită cu intenţie.
Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în
mod expres.
Mobilul sau cauza interna a actului de conduita desemneaza acel sentiment
: - dorinta
- tendinta
- pasiune
ce a condus la nasterea in mintea faptuitorului a ideii savarsirii unei anumite fapte.
Mobilul faptei poate aparea ca element circumstantial in continutul calificat
al unei infractiuni.
Mobilul savarsirii faptei poate constitui circumstanta agravanta generala
prevaută la art.77 lit. h) N.C.Pen “săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de
rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori
apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA, ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel,
considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu
10
celelalte” si conduc la agravarea facultativa a a sanctiunilor penale fata de cei care
au savarsit fapta din astfel de motive.
Scopul sau ţelul urmărit pri săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv
al infracţiunii şi presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către
făptuitor.
Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importantă în individualizarea
sancţiunilor de drept penal.

11