Trăsăturile infracțiunii

Infracțiunea este o faptă umană determinată și interzisă prin lege sub sancțiunea aplicării unei pedepse. 1
Legat de existența infracțiunii trebuie avute în vedere două atribute și anume: un atribut social al faptei, care trebuie să
coexiste cu un atribut de ordin juridic (ilegalitatea faptei).
Aceste două atribute – periculozitatea socială a faptei și ilegalitatea ei- cu necesitate trebuie să se găsească împreună în orice
caz concret, în orice situație dată, pentru a decide că este vorba de o infracțiune.
O acțiune sau inacțiune de pericol social, care nu a fost interzisă de legea penală, nu devine o faptă ilegală și ca atare, nu este
infracțiune, ci un simplu fapt.
Dacă această acțiune sau inacțiune de pericol social, neinterzisă de legea penală, este totuși descoperită, constatată, ea ar
putea deveni infracțiune pe calea extinderii legii penale și faptul ar primi calificarea de infracțiune numai într-un mod singular
și în cazul dat.
O faptă interzisă de legea penală, care a dobândit atributul ilegalității, dar căreia îi lipsește situația concretă de pericol social,
ne va putea fi considerată infracțiune pentru că este lipsită de unul dintre cele două atribute esențiale și anume cel al
pericolului său social.
Potrivit art. 15 alin. (2) C. pen., infracțiunea constituie singurul temei al răspunderii penale.
Din punct de vedere material (obiectiv), infracțiunea este o activitate ilicită a omului, cu un grad de pericol social ridicat,
datorită urmărilor sale.
Caracterul material obiectiv al infracțiunii constă în actul uman săvârșit deși legea îl interzicea, sau în omisiunea de a realiza
un anumit act cerut de norma penală.
Legiuitorul a statuat că infracțiunea constă într-o faptă care prezintă pericol social, este săvârșită cu vinovăție și este
prevăzută de legea penală, art. 17 alin. (1) C. pen. anterior.2
În Codul în vigoare, potrivit art. 15 alin. (1), infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,
nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Potrivit vechii definiții, consacrată de art. 17 alin. (1) C. pen. anterior, infracțiunea era fapta care prezintă pericol social,
săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.
Pornind de la definiția legală, infracțiunea se caracteriza prin trei trăsături fundamentale: prevederea în legea penală,
pericolul social și vinovăția.
Prima constatare care se poate face este aceea că în Codul penal în vigoare se renunță la pericolul social ca trăsătură generală
a infracțiunii.
În concepția Codului penal, pericolul social nu mai apare ca o trăsătură a infracțiunii ca până acum, deoarece ea este
subînțeleasă în orice infracțiune, întrucât legiuitorul, nu incriminează în mod arbitrar, la întâmplare sau din intuiție o faptă, ci
doar dacă acea faptă aduce atingere sau pune în pericol valorile sociale ocrotite de legea penală și dacă acest pericol prezintă o
anumită gravitate pentru a justifica sancțiunea penală.
Rațiunile incriminării sunt date de gravitatea faptei, adică de atingerea adusă valorii sociale, precum și de oportunitatea
aplicării sancțiunii penale.
Prevederea faptei în legea penală presupune cerința ca fapta concret săvârșită, ce urmează a fi calificată ca infracțiune, să
corespundă întrutotul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare.
Această corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului
activ sau pasiv) cât și al elementelor de factură subiectivă ( forma de vinovăție).
Noțiunea de vinovăție care apare în definiția infracțiunii din art. 15 C. pen., se referă la vinovăția cerută de norma de
incriminare pentru existența infracțiunii, sub forma intenției, a intenției depășite sau a culpei.
Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte
cuvinte are un caracter ilicit.
Astfel, este posibil ca o faptă, deși prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este permisă de o normă
legală.
Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde descrierii realizate de legiuitor în textul care
incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru că legea autorizează săvârșirea ei în condițiile date.
Împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate sub denumirea de cauze justificative.
Ultima trăsătură generală a infracțiunii este caracterul imputabil.
Pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma
de incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputabilă făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi reproșată
săvârșirea ei.
Pentru ca această imputabilitate să poată fi analizată se pornește de la anumite premise și anume:
a) făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acționat în condițiile
iresponsabilității, intoxicației sau minorității).

1 C. Bulai, Manual de drept penal, op. cit., p. 111.

2 F. Streteanu, Noul Cod penal. Observații critice, în R.D.P. nr. 1/2005 p. 48; G. Antoniu, Examen critic al unor dispoziții din Codul penal.
Partea Generală, în G. Antoniu ș.a., Reforma legislației penale, op. cit., p. 95 și F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, op. cit., vol. I, p.
288. Autorul apreciază caracterul inoportun al inserării unei definiții legale a infracțiunii în Codul penal și caracterul incomplet al definiției
infracțiunii cuprins în art. 17 C. pen. anterior.

1
 b) făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea
faptei prevăzute de legea penală, să nu se fi confruntat cu o împrejurare imprevizibilă).
c) făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare).
Pe lângă sensul3 pe care îl acordă legea penală ca fiind o faptă ce intră sub incidența ilicitului penal, săvârșită cu vinovăție,
ea are un sens din punct de vedere social, deoarece este o faptă ce vatămă sau pune în pericol valorile sociale.
Tot legat de accepțiunea dată noțiunii de infracțiune trebuie făcută precizarea că în doctrina penală se face distincție între
fapta in abstracto și fapta in concreto, sau între ilicitul penal abstract (adică fapta incriminată de legea penală) și ilicitul penal
concret (adică fapta concretă săvârșită care corespunde ilicitului penal abstract, adică infracțiunea).
S-ar putea aprecia că actualul legiuitor dă prioritate aspectului formal privind definirea noțiunii de infracțiune 4.
Pornind de la definiția legală art. 15 alin. (1) C. pen, doctrina identifică patru trăsături fundamentale: prevederea faptei de
legea penală, vinovăția, caracterul nejustificat, caracterul imputabil.
1. Prevederea faptei de legea penală- tipicitatea
Prevederea faptei de legea penală, este prima trăsătură esențială a infracțiunii.
Ea este expresia firească a acțiunii principiului fundamental și constituțional al legalității incriminării, astfel că, dacă fapta nu
este prevăzută de legea penală, nu este infracțiune.
Ea nu se confundă cu infracțiunea, care presupune întrunirea cumulativă a tuturor trăsăturilor.
Infracțiunea trebuie să fie prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este infracțiune, aceasta fiind
doar o trăsătură.
În literatura juridică este consacrată această trăsătură a infracțiunii, prin aceea că fapta trebuie să fie incriminată prin lege.
La art. 1 din Codul penal se arată că legea prevede faptele care constituie infracțiuni și că nimeni nu poate fi sancționat
pentru o faptă care nu era prevăzută de lege ca infracțiune la data săvârșirii ei.
Incriminarea este stipulată întotdeauna într-un act normativ, reprezentând voința legiuitorului și descrie trăsăturile faptei care
înțelege să o interzică sau să o ordone sub amenințarea pedepsei.
În schimb, fapta prevăzută de legea penală reprezintă manifestarea exterioară concretă care prezintă aceleași trăsături
obiective care apar în descrierea modelului legal.
Prevederea- pentru fiecare infracțiune- mai înseamnă, în același timp, în mod implicit, că legea noastră nu admite așa- numita
incriminare prin analogie, respectiv considerarea unei fapte neprevăzute de lege ca infracțiune, prin simpla asemănare cu altă
faptă prevăzută de lege ca infracțiune.5
Această trăsătură, a prevederii de legea penală, implică trei condiții:
a) să existe o faptă concretă (acțiune, inacțiune).
b) să existe un model legal de incriminare.
c) trăsăturile faptei concrete să coincidă cu cele ale modelului legal de incriminare (tipicitate) 6.
Sub primul aspect, consemnăm cerința de a exista o faptă concretă, înțelegând prin aceasta că infracțiunea nu poate fi
concepută decât ca o manifestare exterioară a omului.
Gândurile, oricât de periculoase ar fi și chiar dovedite ( de exemplu, prin mărturisirea făptuitorului, iar, în vremurile moderne
și prin aplicarea acelor tratamente cum ar fi narcoanaliza, serul adevărului, care permit investigarea proceselor psihice), nu pot
fi incriminate și sancționate.7
Simpla exprimare în afară a unei intenții de a comite o infracțiune, dacă nu ia forma unei amenințări susceptibile să provoace
o anumită temere, sau dacă manifestarea exterioară nu exprimă preocuparea de a căuta aderenți pentru complot ori pentru altă
asociație criminală, nu poate fi incriminată.
Hotărârea de a săvârși o infracțiune este importantă, dar aceasta se traduce în viață și se execută numai printr-o activitate
materială, prin mijlocirea unei acțiuni. 8
Acțiunea, ca formă a elementului material, constituie o comportare pozitivă, activă, de natură să producă o schimbare în
sfera relațiilor sociale.
Acțiunea este legată de normele penale prohibitive, care interzic înfăptuirea unei anumite activități, prin acțiune încălcându-se
interdicția impusă prin norma penală prohibitivă.
Cele mai multe infracțiuni se săvârșesc prin acțiuni.9
Ele se realizează prin cuvinte (amenințarea), prin scris ( la infracțiunile de fals intelectual, material), prin acte fizice (lovirea,
omorul).
Acțiunea poate consta în unul sau mai multe acte materiale, săvârșite prin forța proprie (cuțit, cheie) sau printr-o energie
străină (un animal, energia electrică).
Unele acțiuni sunt susceptibile de desfășurare în timp, de o dezvoltare progresivă, până la atingerea rezultatului urmărit (
acțiunea de ucidere, acțiunea de sustragere din gestiune), în timp ce altele se consumă instantaneu, fiind vorba de așa-zisele
infracțiuni cu executare promptă.10

3 M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații, op. cit., p. 94.

4 Pentru detalieri, a se vedea G. Antoniu ș.a., Explicații preliminare ale noului Cod penal, op. cit., vol.I, p. 132-140.
5 I. Oancea, Drept Penal. Partea generală, op. cit., p. 152.
6 A se vedea G. Antoniu (coord.), Noul Cod Penal comentat, op. cit., vol. I, p. 159-160.
7 A se vedea G. Antoniu, Elementul material din norma de incriminare, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 9.
8 A se vedea I. Oancea, Tratat de drept penal, Partea generală, op. cit., p. 107.
9 A se vedea V. Pașca, Drept penal. Partea Generală, vol. I, Ed. Worldeteach, Timișoara, 2006, p. 236.
10 Idem, p. 237.

2
 Inacțiunea, ca formă a elementului material, înseamnă a nu face ceea ce impune, obligă, ordonă legea penală: inacțiunea este
legată de o normă onerativă, adică de o normă care impune o obligație de a face ceva ( de a denunța anumite fapte, de a da
ajutor în caz de primejdie).
Nu trebuie să confundăm comisiunea (acțiunea) și omisiunea (inacțiunea), ca modalități ale elementului material, cu
infracțiunile comisive și omisive.11
Atrag răspunderea penală și actele volitive potențiale, adică actele care deși nu sunt sub controlul voinței, cu un efort puteau
să înlăture inerția voinței și să conducă la evitarea urmării imediate.
Aceste cerințe se referă nu numai la manifestarea exterioară comisivă (acțiune) dar și la cea omisivă ( inacțiune). 12
Sub al doilea aspect, infracțiunea presupune existența unui model legal, adică a unei norme de incriminare în care să fie
descrisă fapta pe care legiuitorul înțelege să o interzică sau să o ordone.
Prevederea faptei de legea penală se referă nu numai la fapta consumată săvârșită de autor, dar și la tentativă, ca și la fapta
comisă în participație.
Ca urmare, în timp ce încadrarea juridică a faptei consumate săvârșite de autor are loc prin raportare la modelul simplu de
incriminare, în cazul formei imperfecte de infracțiune și al participației, încadrarea juridică are loc prin raportare atât la
modelul legal al faptei incriminate, cât și la modelul legal complementar din partea generală. 13
Prevederea faptei de legea penală trebuie să se verifice ca având o existență obiectivă, modelul legal trebuie să existe efectiv
în realitate și nu în închipuirea făptuitorului (faptă putativă).
Acesta ar putea crede, uneori că săvârșește o infracțiune și că actele sale au corespondent într-un model legal de incriminare,
deși în realitate, un asemenea model nu există, fapta comisă nefiind prevăzută de legea penală.14
O faptă poate fi descrisă într-o normă de incriminare specifică, dar și într-o normă de incriminare cu conținut mai general.
Asemenea situații (conflictul de legi penale dintr-o normă specială și o normă generală) se rezolvă prin acordarea priorității
normei speciale, norma generală de incriminare cedând locul celei speciale.15
Sub al treilea aspect, infracțiunea presupune o concordanță deplină a trăsăturilor concrete, obiective și subiective ale faptei cu
norma de incriminare. 16
Acțiunea concretă nu va constitui infracțiune decât dacă ea corespunde, se mulează perfect modelului legal de incriminare,
adică acțiunii (inacțiunii) descrise în normă.
Norma de incriminare cuprinde descrierea atât a elementelor (cerințelor) obiective ale faptei cât și a celor subiective,
conformitatea faptei concrete cu norma de incriminare este înțeleasă, prin tipicitate, numai ca o conformitate a trăsăturilor
obiective ale faptei concrete cu cerințele obiective din cuprinsul normei de incriminare.
În ceea ce privește trăsăturile subiective ale faptei concrete și concordanța lor cu cerințele subiective din norma de
incriminare, acestea sunt analizate în cadrul vinovăției, care constituie o trăsătură autonomă, distinctă a infracțiunii alături de
tipicitate.17
Tipicitatea nu se confundă cu norma de incriminare, deoarece tipicitatea este o însușire a faptei concrete (aceasta devine
tipică dacă trăsăturile sale corespund cu cele ale faptei descrise), în timp ce modelul legal servește numai ca termen de
comparație cu fapta concretă.
Unei fapte concrete îi lipsește tipicitatea dacă nu-și are corespondent într-un model de incriminare, prin urmare, fapta nu va
constitui infracțiune.18
Concordanța faptei concrete cu norma de incriminare trebuie să existe obiectiv, adică în realitate nu și în închipuirea
făptuitorului.
Eventuala reprezentare greșită de către făptuitor a faptei comise, crezând că ea constituie o infracțiune (fapta putativă) nu va
avea nicio relevanță penală, deoarece concordanța incriminării cu fapta concretă trebuie să existe efectiv, în realitate. 19
2. Vinovăția

Vinovăția presupune existența în mod obiectiv a unei fapte prevăzute de legea penală, în raport cu care urmează să se
analizeze poziția psihică a făptuitorului.20
Acest al doilea element al infracțiunii presupune ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, exprimând aspectul moral subiectiv.
Vinovăția reflectă aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită și de
urmările ei.
Ca atitudine psihică, vinovăția este rezultatul infracțiunii a doi factori- conștiința și voința.
Vinovăția presupune o atitudine conștientă, în sensul că făptuitorul are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, al
rezultatelor acestora, care sunt periculoase.
Vinovăția nu există dacă făptuitorul nu a voit să comită acea faptă sau a fost constrâns sau nu a avut reprezentarea
rezultatelor din motive neimputabile lui.

11 A se vedea V. Dongoroz, Drept penal 1939, op. cit., p. 178.

12 A se vedea G. Antoniu (coord.) Noul Cod penal comentat, op. cit., vol. I, p. 161.
13 Idem, p. 162.
14 G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal comentat, op. cit., vol. I, p. 163, apud C. Lică, Conceptele de tipicitate și antijuridicitate, loc. cit.,p.
85.
15 A se vedea G. Antoniu (coord.) Noul Cod penal comentat op. cit., vol. I, p. 162.
16 Idem, p. 164.
17 A se vedea G. Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 16.
18 G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal comentat, op. cit., vol. I, p. 164.
19 Idem, p. 164.
20 Idem, p. 146

3
 Vinovăția raportată la individ trebuie să fie analizată și din perspectiva scopurilor și a activităților desfășurate de individ
pentru atingerea acestor scopuri.
Răspunderea penală se justifică prin aceea că făptuitorul și-a folosit defectuos capacitatea psihică (de înțelegere, prevedere și
dirijare a voinței), cauzând un rezultat care aduce atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală.
Formele vinovăției

a) Intenția este definită de art. 16 alin. (3) C. pen și reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului, rezultând din prevederea
rezultatului faptei sale și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei, ori prevederea rezultatului faptei sale și deși nu-l
urmărește, îl acceptă.
Intenția este directă, în situația prevederii rezultatului faptei și urmăririi acelui rezultat prin faptă, ea rezultând din urmărirea
împrejurărilor sau a rezultatului, din motivația săvârșirii faptei.
Intenția este indirectă în situația prevederii rezultatului de către făptuitor, rezultat neurmărit, dar acceptat.
Aruncarea cu intensitate, de la mică distanță, a cuțitului în direcția unei persoane, cu urmarea producerii unei plăgi înțepate
toracice cu leziuni cardiace și primejduirea vieții victimei, constituie tentativă la infracțiunea de omor, existând intenția de a
ucide, având în vedere arma și modul de folosire a acesteia.
Ca formă a vinovăției, intenția indirectă se întâlnește la săvârșirea unei fapte ce poate produce cel puțin două rezultate, în
sensul că pe unul îl urmărește prin faptă, iar pe al doilea îl acceptă, motiv pentru care intenția indirectă se mai numește și
eventuală.
Legiuitorul la art. 16 alin. (5) C. pen., precizează că fapta care constă fie într-o acțiune, fie într0o inacțiune, constituie
infracțiune când este săvârșită cu intenție.
În schimb, la același art. 16 alin. (6) C. pen., se face precizarea că fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când în
lege se prevede aceasta în mod expres.
b) Culpa
Ceea ce caracterizează culpa este ’’neprevederea’’ rezultatului delictuos sau prevederea acestuia, dar fără să fie dorit sau
acceptat de infractor.
În art.16 alin. (4) C. pen., se arată că ea constă în atitudinea psihică a făptuitorului, care prevede rezultatul faptei sale și nu-l
acceptă, socotind fără temei, că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să-l prevadă.
Culpa este cu prevedere atunci când se prevede rezultatul faptei, pe care făptuitorul nu-l urmărește, nu-l acceptă și consideră
fără temei, că nu se va întâmpla.
Ea se mai numește și culpă cu previziune, sau ușurință, sau temeritate.
În cazul intenției indirecte, inculpatul are față de rezultatul pe care îl prevede, o atitudine indiferentă, de acceptare a acestuia
deoarece nu face nimic pentru preîntâmpinarea lui, este pasiv.
La culpa cu prevedere (previziune), rezultatul prevăzut nu este acceptat, făptuitorul sperând să-l preîntâmpine, bazându-se pe
elementele obiective ce țin de împrejurările în care are loc activitatea, de instrumentul folosit precum și de elementele
subiective.
Culpa simplă sau culpa fără prevedere, ori neglijență sau greșeala făptuitorului, este incidentă atunci când acesta nu prevede
rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Posibilitatea de prevedere este apreciată în funcție de împrejurările de săvârșire, precum și de personalitatea făptuitorului și de
abilitățile acestuia.
Culpa simplă este singura formă a vinovăției în care făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, iar pentru a fi vinovat de
producerea rezultatului s-a prevăzut obligația de a prevedea acest rezultat și posibilitatea prevederii acestuia.21
c) Intenția depășită- praeterintenția
Este o formă mixtă de vinovăție și se realizează prin săvârșirea unei fapte cu intenție și producerea unui rezultat mai grav
decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor, prin rezultatul pe care nu l-a prevăzut, deși putea să-l prevadă.
El a acționat cu intenția directă, pentru un rezultat, dar din culpă se produce un alt rezultat, mai grav, suntem în prezența unei
intenții depășite.
Legiuitorul face precizarea că există intenție depășită atunci când rezultatul mai grav produs printr-o acțiune ori inacțiune
intenționată se datorează culpei făptuitorului.
3. Caracterul (trăsătura) nejustificat al faptei- antijuridicitatea

A treia trăsătură esențială a infracțiunii este caracterul nejustificat al faptei.

Această trăsătură presupune că fapta nu este permisă de ordinea juridică, având caracter ilicit.
Ori de câte ori se săvârșește o faptă cu una din formele vinovăției prevăzute de lege, aceasta are caracter ilicit.
Există situații când o faptă în aparență pare să fie ilicită, dar care să fie îngăduită de lege în anumite condiții special prevăzute.
De pildă, în cazul omorului, aceasta este o faptă care este incriminată de legiuitor în textul de la art. 188 C. pen.
Dacă această faptă este săvârșită în condiții de legitimă apărare, ea este autorizată de către legiuitor și nu se sancționează.
Antijuridicitatea exclude existența unor cauze justificative, adică a anumitor împrejurări prevăzute de lege, în prezența
cărora fapta descrisă de legea penală nu poate fi considerată infracțiune, deoarece interesele legitime exclud acest lucru.
Trebuie ca fapta tipică să nu fie acoperită de vreo cauză justificativă.
Prezența unei astfel de cauze anulează antijuridicitatea unui comportament, indicată de simpla conformitate a faptei concrete
cu conținutul incriminării.

21 C. Mitrache, C. Mitrache, Drept Penal român, op. cit., p. 91

4
 Antijuridicitatea evidențiază poziția faptei concrete în raport cu cerințele odinii juridice în ansamblul ei.
Caracterul antijuridic, nejustificat sau antijuridicitatea faptei prevăzute de legea penală în vigoare, exclude existența unor
cauze justificative, adică a unor împrejurări prevăzute de lege, în prezența cărora fapta descrisă de legea penală nu poate fi
apreciată ca infracțiune, deoarece cauze legitime exclud acest lucru.
4. Imputabilitatea faptei

Caracterul imputabil al faptei prevăzute de legea penală este realizat în toate situațiile în care nu suntem în prezența unei
cauze de neimputabilitate.
Cauzele de neimputabilitate sunt reglementate de art. 23-31 C. pen. (constrângerea fizică și morală, excesul neimputabil,
minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit care se extinde și asupra participanților).
O faptă concret săvârșită devine totdeauna imputabilă persoanei care a comis-o dacă se constată că sunt întrunite cumulativ
celelalte trei trăsături esențiale.22
Doctrina penală română apreciază că imputabilitatea exprimă ideea că o faptă a fost atribuită obiectiv și subiectiv autorului
ei, adică fapta comisă îi aparține, fiind comisă cu voință.
Aceasta înseamnă că se constată că factorul conștiință s-a răsfrânt asupra voinței și prin intermediul acesteia, asupra faptei,
adică s-a săvârșit cu vinovăție. 23
Codul penal a păstrat redactarea alin. (2) al art. 17 C. pen. anterior, în sensul că ’’infracțiunea este singurul temei al
răspunderii penale ’’.
Aceasta înseamnă că dacă o faptă nu întrunește cumulativ cele patru trăsături, nu putem să ne punem problema existenței unei
infracțiuni, iar lipsa acesteia nu va atrage răspunderea juridică penală pentru acel făptuitor.
Infracțiunea este cauza răspunderii penale, iar răspunderea penală este efectul infracțiunii și cauza pedepsei, iar pedeapsa
este efectul răspunderii penale. 24
Legiuitorul a exclus posibilitatea înlocuirii răspunderii penale cu o altă formă de răspundere (extrapenală) și posibilitatea ca,
în situații speciale, o faptă să fie sancționată cu o sancțiune administrativă.
Înlăturând posibilitatea aplicării sancțiunilor cu caracter administrativ, legiuitorul a reglementat posibilitatea înlăturării
(parțial sau integral) executării pedepsei, deși s-a stabilit că suntem în prezența unei infracțiuni.
Există situații similare reglementate de Codul penal, când suntem în prezența unei infracțiuni, dar nu intervine răspunderea
penală prin executarea unei sancțiuni penale, ca urmare a intervenției unor cauze legale cum ar fi amnistia, prescripția
răspunderii penale, lipsa plângerii penale prealabile sau grațierea sau prescripția executării pedepsei.

Bibliografie:
Rusu, Marcel Ioan, Drept penal. Partea generală, București Editura Hamangiu, 2014.

22 I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod penal. Partea generală și Codul penal. Partea generală în vigoare- Prezentare comparativă, Ed. Universul
Juridic, București, 2011, p. 28; G. Antoniu ș.a, Explicații preliminare ale noului Cod penal, op. cit., vol. I, p. 146 și urm.
23 V. Dongoroz ș.a, Explicații teoretice, op. cit., vol. I, p. 104.
24 V. Dongoroz ș.a, Explicații teoretice, op. cit., vol. I, p. 7.