NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE ȘI TRĂSĂTURILE EI ESENȚIALE

Cursul nr. 7

O faptă antisocială, oricât de neconvenabilă ar fi, nu poate constitui infracțiune decât

dacă un text de lege preexistent o califică drept faptă penală prin intermediul unei norme de
incriminare sub amenințarea unei pedepse. Pentru a intra însă sub incidența legii penale, o
faptă concretă mai trebuie săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală, să fie
nejustificată și imputabilă. De asemenea, pentru a se putea aplica o pedeapsă celui care a
comis o faptă penală, este necesar să existe o concordanță deplină (tipicitate) între trăsăturile
faptei concrete și modelul legal de infracțiune (norma de incriminare încălcată), sub aspect
obiectiv și subiectiv, elementul moral fiind analizat în principiu prin raportare la prevederile
relative la vinovăție din partea generală a Codului penal.
În cadrul dispozițiilor din partea generală a Codului penal infracțiunea este privită, în
general, ca o categorie juridică, ca o instituție de drept penal. Normele din partea generală
nu au ca obiect de reglementare infracțiunile în particular, ci oricare conduită din ansamblul
faptelor care constituie infracțiuni, motiv pentru care aceste dispoziții relative la infracțiune
în general sunt aplicabile tuturor infracțiunilor prevăzute în partea specială a Codului penal
ori în legi speciale (penale sau extrapenale).
Codul penal în vigoare a rămas consecvent celui anterior, dar s-a îndepărtat de concepția
substanțială (materială) asupra infracțiunii adoptată de legea penală anterioară și a îmbrățișat
teoria formală cu privire la definiția infracțiunii prin art. 15 alin. (1) menținând trăsăturile
relative la prevederea faptei în legea penală (tipicitatea) și vinovăție, renunțând la trăsătura
esențială a pericolului social în acord cu propunerile formulate doctrină, dar adăugând însă
două trăsături negative relative la lipsa unei cauze justificative și a unei cauze de
neimputabilitate. Chiar dacă pericolul social nu mai figurează printre trăsăturile esențiale ale
infracțiunii, el se regăsește implicit în conținutul incriminării, se reflectă în natura și limitele
pedepsei stabilite de legiuitor pentru fiecare faptă în parte (pericolul social abstract) și
reprezintă un criteriu general de individualizare a pedepsei (pericolul social concret).
Doctrina română majoritară abordează infracțiunea, alături de răspunderea penală și
pedeapsă, ca o instituție fundamentală (de bază) a dreptului penal, deoarece în jurul celor
trei entități juridice gravitează toate normele penale care se bazează pe cei trei piloni ai
oricărui sistem de drept penal.
Cele trei categorii juridice au o serie de aspecte comune care sunt susceptibile și au
nevoie de o reglementare generală aplicabilă tuturor cazurilor particulare în cadrul fiecărei
categorii. Codul penal conține în partea sa generală tot ceea ce este esențial și comun acestor
categorii juridice.
Totodată, între cele trei instituții există o strânsă legătură, răspunderea juridică fiind
consecința imediată a săvârșirii unei infracțiuni: infracțiunea este cauza răspunderii penale,
iar răspunderea penală este cauza pedepsei; răspunderea penală este efectul infracțiunii, iar
pedeapsa efectul răspunderii penale. Efectul nu poate avea la bază alte procese decât cele care
se află în fenomenul cauză, el nu poate fi altceva decât ceea ce se află în cauză. Strânsa
1
legătură dintre acestea exclude posibilitatea unei tratări autonome a fiecăreia dintre cele trei
realități.
Dintre acestea, instituția infracțiunii este socotită „piatra de temelie” a oricărui sistem de
drept penal, deoarece trăsăturile sale caracteristice se răsfrâng și se regăsesc în toate normele
de incriminare a faptelor antisociale cu privire la care legiuitorul a considerat că trebuie să
fie sancționate penal dacă se vor mai comite în viitor.
Art. 15 – Trăsăturile esențiale ale infracțiunii – „(1) Infracțiunea este fapta prevăzută
de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o.
(2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Prevederea faptei în legea penală presupune, în opinia comisiei, cerința ca fapta
concret săvârșită, ce urmează a fi calificată ca infracțiune, să corespundă întru totul descrierii
pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondență se realizează atât
în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau
pasiv etc.), cât și a elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăție). Așa de pildă, dacă
se comite din culpă luarea unui bun al altuia, se va decide, prin raportare la infracțiunea de
furt, că fapta comisă nu este prevăzută de legea penală, căci legiuitorul a incriminat luarea
unui bun al altuia numai atunci când este săvârșită cu intenție.
Sub influența acestor explicații din Expunerea de motive, în doctrină s-a susținut că o
faptă concretă este tipică dacă corespunde modelului abstract prevăzut în norma de
incriminare de legiuitor, sub aspect obiectiv și subiectiv, includerea în această trăsătură a
tipicității și a elementelor de natură subiectivă rezultând cu claritate din dispozițiile art. 16
alin. (1), potrivit cărora „fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de
vinovăție cerută de legea penală”.
Cum ulterior adoptării proiectului de Cod penal legiuitorul din 2009 a introdus în cadrul
trăsăturilor esențiale ale infracțiunii vinovăția distinct de trăsătura referitoare la prevederea
faptei în legea penală este în afara oricărei îndoieli că în acest mod Parlamentul și-a însușit
concepția tradițională cu privire la semnificația expresiei „fapta prevăzută de legea penală”,
prin aceasta înțelegându-se numai fapta concretă ale cărei trăsături coincid cu latura
obiectivă a faptei incriminate (tipicitate obiectivă).
Mai mult, reglementările subsecvente procesual-penale tratează în mod distinct, în art.
16 lit. b) C. proc. pen., prevederea faptei în legea penală și vinovăția ca impedimente de
punere în mișcare sau de exercitare a acțiunii penale, în timp ce potrivit art. 25 C. proc. pen.,
instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă atunci când fapta nu este prevăzută de legea
penală, dar o soluționează atunci când lipsește forma de vinovăție cerută de lege.
Această primă trăsătură esențială a infracțiunii decurge din principiul legalității
incriminării.
Prin faptă denumim, așa cum am arătat, atât acțiunea sau inacțiunea (elementul material),
cât și toate cerințele esențiale (referitoare la mijloacele de realizare a acțiunii, la locul sau
timpul realizării, la anumite particularități ale obiectului material) de natură să imprime o
notă specifică acțiunii sau inacțiunii. De asemenea, în noțiunea de faptă cuprindem și
rezultatul acțiunii sau inacțiunii (stare de pericol sau vătămare), precum și legătura de
2
cauzalitate dintre acțiune (inacțiune) și rezultat. Noțiunea de faptă se identifică, așadar, cu
latura obiectivă a infracțiunii care cuprinde atât acțiunea-inacțiunea, cât și rezultatul
acesteia.
Fapta este mai mult decât acțiunea sau inacțiunea incriminată și mai puțin decât
infracțiunea (fapta penală). Fapta nu se confundă cu infracțiunea, aceasta din urmă
presupunând pe lângă cele arătate mai sus și vinovăția, precum și o condiție negativă, aceea
de a nu fi intervenit vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Prevederea faptei în legea penală presupune îndeplinirea mai multor cerințe, respectiv:
existența aspectului obiectiv concret, existența unei norme de incriminare, identitatea între
trăsăturile faptei concrete și cele ale normei de incriminare aplicabile.
Aspectul obiectiv presupune săvârșirea unei fapte care să cuprindă: elementul material,
urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre acestea.
Preexistența unei norme de incriminare presupune existența la data comiterii faptei
concrete a unei norme penale care să o califice infracțiune.
Tipicitatea presupune o concordanță deplină între trăsăturile faptei concrete cu condițiile
normei de incriminare, cu care nu se confundă, deoarece ea se prezintă ca un rezultat al
comparării modelului legal cu fapta concretă. Această comparație se realizează prin
încadrarea juridică a faptei concrete într-un tipar legal de către organul judiciar învestit cu
soluționarea acelei fapte. Încadrarea juridică se realizează în faza de urmărire penală prin
ordonanță [de începere a urmăririi penale in rem, de efectuare în continuare a urmăririi
penale (in personam), de inculpare, de extindere a cercetărilor ori de schimbare a încadrării
juridice, de clasare ori de renunțare la urmărirea penală] sau prin acordul de recunoaștere a
vinovăției ori prin rechizitoriu, iar în faza judecății prin încheiere, sentință penală și decizie
penală.
Dacă fapta concretă nu se suprapune integral peste un model legal de infracțiune, se va
dispune clasarea sau achitarea persoanei acuzate în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.,
fapta nefiind prevăzută de legea penală (în sens obiectiv, în materialitatea sa), constatare
care face inutilă verificarea existenței celorlalte trăsături esențiale ale infracțiunii.
Soluția aleasă de comisie în privința inacțiunii (unificarea regimului sancționator
prevăzut pentru acțiunea și inacțiunea comisă cu aceeași formă de vinovăție), anticipată prin
anteproiectul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române și prin art. 20 alin. (2)
al Legii nr. 301/2004, a fost primită pozitiv în doctrina română, socotind-o și noi ca fiind
corectă și superioară celei prevăzute în art. 19 alin. (3) din legea penală anterioară, întrucât
nu s-ar putea pune pe același plan din perspectiva periculozității abstracte o faptă omisivă
intenționată cu una din culpă, chiar dacă judecătorul învestit cu soluționarea unei cauze
având ca obiect o astfel de faptă în procesul de individualizare judiciară a pedepsei aplicabile
ar face o anumită diferență între acestea din perspectiva cuantumului și a modalității de
executare a respectivei sancțiuni penale.
Conform art. 17 – Săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune – „Infracțiunea
comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune,
când:
a) există o obligație legală sau contractuală de a acționa;
3
 b) autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului”.
Infracțiunea comisivă prin omisiune (art. 17) a fost recunoscută ca atare de doctrina și
practica judiciară română, dar nu a fost consacrată legislativ până la 1 februarie 2014.
Potrivit autorilor codului, asimilarea inacțiunii cu acțiunea în absența unui text de lege
constituie o analogie în defavoarea inculpatului, acesta fiind motivul pentru care unele
sisteme juridice, cum este cazul dreptului francez și belgian, resping de principiu admiterea
acestor infracțiuni. De altfel, majoritatea legislațiilor europene recunosc infracțiunile
comisive prin omisiune, dar includ în partea generală un text care precizează în ce condiții
inacțiunea poate fi asimilată acțiunii, așa cum se prevede, de pildă, în dreptul penal german
(§ 13 C. pen.), spaniol (art. 11 C. pen.), portughez (art. 10 C. pen.), italian [art. 40 alin. (2)]
etc. Chiar și dreptul penal elvețian, aflat printre foarte puținele sisteme în aceeași situație cu
dreptul penal român – în sensul că practica judiciară recunoștea existența infracțiunii
comisive prin omisiune în absența unui text legal – a consacrat de dată recentă o
reglementare legală acestei instituții (art. 11 C. pen., în vigoare de la 1 ianuarie 2007).
Unii autori au contestat existența acestui text, propunând eliminarea sa deoarece
reprezintă o chestiune de doctrină, unde se face deosebirea între infracțiunea comisivă prin
omisiune și infracțiunea omisivă comisă prin acțiune, ca modalități secundare sub care se
poate înfățișa elementul material al laturii obiective a infracțiunii. Un alt argument adus în
sprijinul ideii inutilității dispoziției din art. 17 a fost acela că în practică ipotezele de
comisiune prin omisiune, cât și cele de omisiune prin comisiune sunt extrem de rare încât
nu merită să li se consacre un text anume.
Reglementarea propusă de membrii comisiei de cod a fost inspirată de art. 11 C. pen.
spaniol și are în vedere cele două principale ipoteze în care inacțiunea poate fi asimilată
acțiunii: a) existența unei obligații legale sau contractuale de a acționa (spre exemplu, mama
care refuză să îl mai alăpteze pe noul-născut în scopul de a-l ucide, iar victima decedează,
sau funcționarul dintr-un penitenciar care refuză să ia măsurile necesare pentru a asigura
tratamentul medical unui deținut ce suferă de o afecțiune gravă, iar deținutul decedează, vor
răspunde pentru o infracțiune de omor sau omor calificat, după caz; la fel și persoana care
are în întreținere contractuală o persoană imobilizată la pat și îi suprimă viața prin neacordare
de hrană); b) o acțiune anterioară a autorului, care a creat o stare de pericol pentru valoarea
ocrotită și lezată ulterior ca efect al inacțiunii (proprietarul care lasă liber un animal periculos
într-un parc, comite o acțiune prin care este pusă în pericol integritatea persoanelor aflate în
acel spațiu public; dacă ulterior animalul rănește o persoană, proprietarul acestuia va
răspunde pentru o infracțiune de vătămare corporală, în forma faptei comisive prin
omisiune).
Într-o anumită opinie, s-a susținut că textul art. 17, fără precedent în legislația penală
română anterioară, folosește o expresie care ar trebui explicată la rândul ei, aceea de
„infracțiune comisivă” (a face ceea ce legea interzice). În această situație subiectul activ
realizează o comisiune prin acte concrete omisive, adică prin neîndeplinirea unor obligații
care își pot avea izvorul în lege, într-un contract sau într-o împrejurare de fapt, însă explicând
aceste elemente legea s-ar transforma în doctrină.
4
 Actuala reglementare consacră o accepțiune restrictivă asupra surselor poziției de garant
(obligație legală, obligație contractuală sau acțiune anterioară) și lasă în afara disciplinării
juridice alte ipoteze acceptate de legislația penală a altor state, obligațiile garantului putând
fi subsumate unei funcții de protecție a unei valori sociale determinate (aceasta poate
decurge dintr-o legătură naturală sau din asumarea voluntară a obligației de protecție) sau
legate de supravegherea unei surse de pericol (poziția de garant poate privi: o acțiune
precedentă periculoasă a autorului, obligația de control asupra unei surse de pericol,
răspunderea pentru acțiunile unor terți).
Ipotezele descrise în art. 17 sunt aplicabile numai în cazul infracțiunilor comisive cu un
conținut deschis de incriminare, teză sub influența căreia s-a spus, de pildă, că înșelăciunea,
incriminare cu un conținut închis, nu poate fi săvârșită prin omisiune.
Vinovăția (adăugată, așa cum am arătat, de către legiuitorul din 2009 în definiția
infracțiunii) reprezintă a doua trăsătură esențială a infracțiunii care are în vedere elementul
subiectiv al normei de incriminare ce poate fi însoțit uneori de cerințe esențiale relative la
mobil sau scop.
În opinia membrilor comisiei de redactare a Codului, înlăturarea vinovăției din cuprinsul
definiției infracțiunii nu ar fi însemnat că aceasta și-a pierdut în vreun fel din importanță, ci
doar că s-a dorit o clarificare a funcțiilor pe care ea le îndeplinește în cadrul infracțiunii,
fiind unanim admis că noțiunea de vinovăție are o dublă accepțiune: ea reprezintă în primul
rând un sub-element al laturii subiective a infracțiunii, context în care se înfățișează sub
forma intenției, a intenției depășite (praeterintenției) și a culpei; într-o a doua accepțiune,
vinovăția apare ca trăsătură generală a infracțiunii.
În această viziune, vinovăția, în prima sa accepțiune, joacă același rol, ca element în
structura internă a faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează
concordanța faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare.
Cât privește a doua accepțiune, s-a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct
– imputabilitate – pentru a o defini, din mai multe rațiuni:
a) evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăția ca sub-element al laturii subiective,
confuzie nefericită în condițiile în care, vinovăția privită ca trăsătură generală a infracțiunii,
fie există, fie nu există, astfel încât nu prezintă nicio importanță delimitarea între intenție și
culpă. Astfel, sub aspectul trăsăturii generale, o persoană, după cum este sau nu responsabilă
penal, va acționa cu sau fără vinovăție, nefiind posibilă o diferențiere între intenție și culpă
pe acest plan. Distincția intenție/culpă prezintă relevanță doar în planul încadrării juridice,
adică doar sub aspectul de sub-element al laturii subiective.
b) deplasarea abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii, dinspre teoria
psihologică înspre teoria normativă, îmbrățișată astăzi de majoritatea sistemelor penale
europene (dreptul german, austriac, elvețian, spaniol, portughez, olandez etc.). Așa cum s-a
mai menționat, potrivit teoriei normative, vinovăția ca trăsătură generală este privită ca un
reproș, ca o imputare făcută infractorului pentru că a acționat altfel decât îi cerea legea deși
a avut reprezentarea clară a faptei sale și deplină libertate în manifestarea voinței, ea
neconfundându-se cu sub-elementul laturii subiective.

5
 Pe baza acestei concepții privind trăsăturile esențiale ale infracțiunii a fost concepută de
către comisia de cod și sistematizarea articolelor în titlul II. Astfel, după enunțarea
trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, următoarele două articole (art. 16 și 17 din Proiect) au
fost consacrate unor elemente care țin de prima trăsătură generală – prevederea faptei în
legea penală. Este vorba de o reglementare ce privește elementul material al infracțiunii
(reglementarea comisiunii prin omisiune) și, respectiv, de definirea elementului subiectiv
(vinovăția), ambele, în această viziune, fiind elemente prin prisma cărora se analizează
concordanța între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare și fapta concret
săvârșită.
În literatura de specialitate, cu privire la această abordare, s-a susținut că într-o logică
juridico-penală consecventă ar fi trebuit ca după art. 15 să urmeze o serie de texte care să
definească fiecare din trăsăturile esențiale ale infracțiunii la care a făcut trimitere dispoziția
din alin. (1) al acestui text, lucru care nu s-a realizat decât în parte. Astfel, se impunea
definirea expresiei „faptă prevăzută de legea penală” (de exemplu, aceasta este fapta descrisă
în norma de incriminare), apoi, ar fi trebuit să fie definite cauzele justificative (de pildă, ca
o împrejurare prevăzută de lege care înlătură caracterul ilicit al faptei, aceasta devenind o
faptă permisă de ordinea juridică, precizare după care să se adauge un text conform căruia
„efectul cauzelor justificative se extinde de la autor la participanți”) și mai apoi textul relativ
la vinovăție.
De menționat că, în ceea ce privește vinovăția, comisia introdusese dispoziția din alin.
(1) al art. 17 din Proiect în scopul de a se sublinia că intenția și culpa se analizează în
contextul faptei prevăzute de legea penală, ca elemente prin prisma cărora se evaluează
concordanța între fapta concretă și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare.
Această formulare din alin. (1) al art. 17 din Proiect a fost considerată greșită și în
contradicție chiar cu celelalte dispoziții ale acestui text din Proiect, întrucât prin fapta
prevăzută de legea penală înțelegem numai elementele obiective din descrierea faptei în
norma de incriminare, vinovăția fiind definită separat prin acest text. În formularea din
Proiect nu se făcea deosebirea între fapta descrisă în norma de incriminare și fapta concretă
săvârșită care nu va constitui infracțiune dacă nu este comisă în vreuna dintre formele de
vinovăție prevăzute de lege și în lipsa unei cauze justificative, acestea confundându-se. Or,
în acest caz este vorba de o faptă concretă care se raportează la fapta descrisă în norma de
incriminare, nu de însăși fapta descrisă în normă.
Legiuitorul român și-a însușit această observație cu prilejul redactării art. 16 –
Vinovăția, text potrivit căruia – „(1) Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost
săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.
(2) Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.
(3) Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui.
(4) Fapta este săvârșită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
6
 b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
(5) Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6) Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită
cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în
mod expres”.
În mod just a fost consacrată explicit intenția depășită (praeterintenția) ca formă de
vinovăție, aceasta existând „când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului”, definiție apropiată de
cea introdusă prin art. 20 alin. (4) din Legea nr. 301/2004, teză la care subscriem.
Vinovăția, ca trăsătură generală a infracțiunii, este definită de autorii mai noi ca un reproș
atribuit celui care a comis fapta prevăzută de legea penală.
Caracterul nejustificat (antijuridicitatea) al faptei prevăzute de legea penală, cea de-a
treia trăsătură esențială a infracțiunii, presupune că aceasta nu este permisă de ordinea
juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, este posibil ca o faptă, deși prevăzută
de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este permisă de o normă legală. Spre
exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întru totul descrierii
realizate de legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru
că legea autorizează săvârșirea ei în condițiile date. Împrejurările care înlătură caracterul
nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative – într-un
capitol distinct.
Ultima trăsătură generală a infracțiunii este caracterul imputabil, ca fundament al
principiului răspunderii subiective. În viziunea comisiei, pentru ca o faptă să atragă
răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în
norma de incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică
acestuia să îi poată fi reproșată săvârșirea ei. Pentru ca această imputabilitate să poată fi
adusă în discuție, sunt necesare anumite premise, și anume: făptuitorul să fi avut
reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acționat în
condițiile iresponsabilității, intoxicației sau minorității); făptuitorul să fi avut posibilitatea
să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu fi fost constrâns la comiterea faptei
prevăzute de legea penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei (să
nu se fi aflat în eroare). Cauzele care înlătură premisele imputabilității sunt reglementate
distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate.
Utilizarea termenului „nejustificat” a fost criticat în doctrină, deoarece are o altă
conotație în limba română decât ideea „lipsa cauzelor justificative” pe care ar vrea să o
exprime membrii comisiei, iar noțiunea de „imputabilitate”, folosită pentru a defini o altă
trăsătură esențială a infracțiunii, are în doctrina penală un dublu sens: imputabilitatea de fapt
sau imputabilitatea psihică (sens îmbrățișat de redactorii codului), ori într-o lege nu pot fi
folosiți termeni care au semnificații multiple chiar în limbajul tehnic, de specialitate spre a
evita în practică soluții contradictorii.
Datorită acestor echivocități și a formulării neclare a normei explicative contextuale din
art. 15, profesorul George Antoniu a propus definirea infracțiunii ca „o faptă prevăzută de
7
legea penală, fără să fi intervenit vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege și
săvârșită cu vinovăție”.
De asemenea, consecvent unor luări de poziție mai vechi, profesorul, așa cum am mai
arătat, s-a pronunțat și cu acest prilej contra menținerii expresiei „răspunderea penală” și a
folosirii ei ca instituție intermediară între infracțiune și pedeapsă (infracțiunea este singurul
temei al răspunderii penale, iar aceasta este singurul temei al aplicării pedepsei), știut fiind
că în structura normei penale nu există decât dispoziția (preceptul) și sancțiunea, motiv
pentru care în dreptul comparat noțiunea de răspundere penală nu are semnificația de
instituție fundamentală a dreptului penal situată între infracțiune și pedeapsă. Astfel,
renumitul penalist propunea reformularea și a dispoziției din art. 15 alin. (2) în sensul
„Infracțiunea este singurul temei al aplicării sancțiunii penale”.
În activitatea practică, verificarea îndeplinirii condițiilor implicate de fiecare dintre
trăsăturile generale se face în ordinea menționată în norma explicativă (tipicitatea, vinovăția,
antijuridicitatea și imputabilitatea), iar absența oricăreia dintre acestea înlătură necesitatea
analizării trăsăturilor următoare, cu excepția măsurilor de siguranță în cazul cărora și în lipsa
vinovăției se va proceda la verificarea caracterului nejustificat, întrucât potrivit art. 107 alin.
(2) măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea
penală.
În sprijinul acestei păreri pe care o împărtășim s-ar mai putea adăuga și faptul că
legiuitorul român, cu prilejul reglementării cazurilor care împiedică punerea în mișcare și
exercitarea acțiunii penale în art. 16 C. proc. pen., pe cele care se desprind din neîntrunirea
trăsăturilor esențiale ale infracțiunii le-a sistematizat în ordinea în care acestea au fost
poziționate în cadrul definiției infracțiunii, urmând a fi reținute și a-și produce efectele în
această ordine (lipsa prevederii faptei în legea penală, lipsa formei de vinovăție prevăzută
de legea penală, existența unei cauze justificative, existența unei cauze de neimputabilitate).
Trăsăturile esențiale ale infracțiunii nu intră în conținutul incriminării, însă își găsesc
reflectarea în acest conținut și îi relevă caracterul lui penal. Elementele constitutive (trăsături
esențiale specifice) intră ca părți componente ale conținutului fiecărei incriminări privite în
special și le particularizează. Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipsește o trăsătură
esențială ea își pierde caracterul penal și nu poate constitui infracțiune. Când faptei concrete
îi lipsește un element constitutiv al conținutului incriminării acea faptă ar putea constitui o
altă infracțiune, păstrându-și astfel caracterul penal.
oo 00 oo