Curs 6

Guvernul României
Partea a II-a

5. Actele Guvernului

Potrivit prevederilor art. 108(1) din Constituție Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
Proiectele de hotărâri și ordonanțe care vor fi supuse spre adoptare în Guvern pot fi inițiate,
conform atribuţiilor şi domeniului lor de activitate, de următoarele autorităţi publice:
a) ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, aflate în
subordinea Guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome;
b) organele de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea sau în
coordonarea ministerelor, prin ministerele în a căror subordine sau coordonare se află;
c) prefecţii, consiliile judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, potrivit legii,
prin Ministerul Administraţiei şi Internelor (art. 1 din Regulamentul privind procedurile, la nivelul
Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici
publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea
adoptării/aprobării aprobat prin H.G. nr. 561/2009.
Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. Hotărârile şi
ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministru (art.
38(1) C. adm.).
Potrivit prevederilor art. 108(4) din Constituție hotărârile şi ordonanţele Guvernului se
semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în
executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii
sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

5.1. Ordonanţele simple și ordonanţele de urgenţă adoptate de Guvern

Din prevederile art. 108 și 115 din Constituție rezultă că Guvernul adoptă ordonanțe
(simple) în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență.
Ordonanțele adoptate de Guvern sunt, la fel ca și legile adoptate de Parlament, acte
normative cu competenţă de reglementare primară şi originară, reglementând în mod primordial
relaţiile sociale.
Constituția subliniază în art. 61(1) că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. În
aceste condiții Guvernul va putea să adopte norme juridice de reglementare primară doar în baza
unei împuterniciri speciale acordate fie de Parlament printr-o lege de abilitare în cazul
ordonanțelor simple, fie de legiuitorul constituant care a admis că, în situații extraordinare,
Guvernul va putea să adopte ordonanțe de urgență, în absența unei legi speciale de abilitare.
Natura juridică a ordonanțelor simple sau de urgenţă adoptate de Guvern. În doctrină
s-a apreciat că ordonanța depășește sfera strictă a conducerii generale a administrației publice, fiind
o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative, corespunzătoare rolului
constituțional ce îi revine potrivit alin. (1) al art. 102 din Constituție, în legătură cu realizarea
politicii interne și externe a țării. Prin urmare, se consideră că ordonanțele simple și de urgență
adoptate de Guvern au o dublă natură juridică, de acte administrative normative în raport cu
autoritatea care le adoptă, și acte cu putere de lege, în raport de forța juridică a lor.
Regimul juridic al ordonanţelor de Guvern (simple) prezintă următoarele trăsături:
- Ordonanțele sunt emise în temeiul unei legi speciale de abilitare1 adoptată de Parlament, în

1
A se vedea, cu titlu de exemplu, Legea nr. 262/2019 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 1053 din 30 decembrie 2019.
1
limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta (art. 108(3) din Constituție). Adoptarea unei astfel de
legi este lăsată de legiuitorul constituant la latitudinea Parlamentului. Astfel art. 115(1) din
Constituție arată că „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a
emite ordonanţe…”. În practica parlamentară de după adoptarea Constituției din 1991 s-a observat
că Parlamentul a abilitat prin lege specială Guvernul să emită ordonanțe numai pe perioada vacanței
parlamentare. Subliniem însă că nimic nu oprește ca Parlamentul să abiliteze Guvernul să emită
ordonanțe și pe timpul sesiunilor sale.
- Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite
ordonanţe (art. 115(2) din Constituție). După expirarea datei prevăzute în legea de abilitare
Guvernul nu mai poate emite ordonanțe. Ordonanțele emise de Guvern cu încălcarea prevederilor
legii de abilitare vor fi neconstituționale, fiind adoptate fără drept și în afara competenței
constituționale a Guvernului.
- Ordonanţele de Guvern au aceeași forţă juridică cu legile ordinare. Guvernul nu poate
emite ordonanţe simple în domeniile rezervate legilor organice (art. 115(1) din Constituție) şi
constituţionale (art. 151 din Constituție). Domeniile de reglementare rezervate legilor organice sunt
prevăzute de art. 73(3) din Constituție, precum și de alte articole din Constituție (de exemplu art.
5(1) din Constituție prevede că cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în
condițiile prevăzute de legea organică). Legile constituționale sunt legile de revizuire a Constituției,
acestea având o procedură de adoptare, prevăzută de art. 151 din Constituție, care implică
participarea obligatorie a Parlamentului și exclud posibilitatea intervenției Guvernului prin
ordonanțe.
- Semnarea și contrasemnarea ordonanțelor Guvernului. Potrivit prevederilor art. 108(4) din
Constituție ordonanţele Guvernului se semnează de primul-ministru și se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare.
Miniştrii care au obligaţia punerii în executare a ordonanțelor Guvernului sunt acei membri
ai Guvernului pentru care rezultă, din conținutul ordonanțelor, sarcini a căror realizare intră în
competența lor de activitate.
- Intrarea în vigoare a ordonanțelor Guvernului. Inexistența ordonanțelor nepublicate.
Potrivit prevederilor art. 12(1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare, la
fel ca și legile, intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile
calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a
celei de-a treia zi de la publicare.
Potrivit prevederilor art. 108(4) din Constituție nepublicarea ordonanțelor adoptate de
Guvern în Monitorul Oficial al României, atrage inexistenţa acestora.
- Ordonanţele se supun aprobării Parlamentului doar dacă legea de abilitare cere acest lucru.
Astfel, potrivit art. 115(3) din Constituție, „dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun
aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare.
Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei”. Prin urmare, regula este aceea că
ordonanțele nu trebuie supuse spre aprobare Parlamentului. Doar cu titlu de excepție, atunci când
legea de abilitare o cere, ordonanțele vor fi supuse aprobării Parlamentului. În situația în care legea
de abilitare cere ca ordonanțele să fie supuse aprobării Parlamentului, Guvernul trebuie să solicite
această aprobare, sub sancțiunea încetării efectelor ordonanțelor, până la data la care a fost acordată
prin lege abilitarea.
Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping, potrivit prevederilor
art. 115(7) din Constituție, printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au
încetat ca urmare a faptului că nu au fost supuse aprobării Parlamentului până la împlinirea
termenului de abilitare. Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul,
măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei (art.
115(8) din Constituție).
- Controlul de constituționalitate al ordonanțelor Guvernului pe calea excepției de
2
neconstituționalitate. Asupra ordonanțelor, Curtea Constituțională poate exercita, potrivit
prevederilor art. 146 lit. d) din Constituție, un control de constituționalitate a posteriori, după
adoptarea lor de către Guvern, fie pe cale indirectă, soluționând excepțiile de neconstituționalitate
ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, fie pe cale directă, prin ridicarea
aceste excepții direct în fața Curții de Avocatul Poporului.
Ordonanțele Guvernului pot fi atacate la instanța de contencios administrativ în condițiile
prevăzute de 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și analizate de noi în capitolul
dedicat contenciosului administrativ.
Regimul juridic al ordonanţelor urgență adoptate de Guvern prezintă următoarele
trăsături:
- ordonanțele de urgență se adoptă potrivit prevederilor art. 115(4) din Constituție numai în
situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având obligația de a
motiva urgența în cuprinsul acestora. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor constituţionale menţionate,
Guvernul poate adopta o ordonanţă de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ 2:
a) existenţa unei situaţii extraordinare, adică existenţa unei stări de fapt obiective,
cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public 3.
b) reglementarea acesteia să nu poată fi amânată;
c) urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei.
- emiterea de către Guvern a ordonanțelor de urgență nu este condiționată de adoptarea de
către Parlament a unei legi speciale de abilitare, ca în cazul ordonanțelor simple. Temeiul emiterii
lor este dat de împuternicirea (autorizarea) acordată de legiuitorul constituant prin art. 115(4) din
Constituție care a admis că, în situații extraordinare, Guvernul va putea să adopte ordonanțe de
urgență, în absența unei legi speciale de abilitare.
- ordonanțele de urgență pot fi emise atât în domeniul legilor ordinare, cât şi organice 4.
Faptul că ordonanțele de urgență pot fi adoptate în materia legilor organice rezultă neîndoielnic din
ultima teză a art. 115(5) din Constituție care vorbește despre majoritatea cerută pentru aprobarea
ordonanţei de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice.
Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale potrivit
prevederilor art. 115(6) din Constituție. Pentru adoptarea legilor constituționale legiuitorul
constituant a prevăzut o procedură specială, prevăzută de art. 151 din Constituție, care implică
participarea obligatorie a Parlamentului și exclud posibilitatea intervenției Guvernului prin
ordonanțe.
- Ordonanţele de urgenţă nu pot afecta, potrivit prevederilor art. 115(6) din Constituție,
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate
publică.
Regimul instituțiilor fundamentale ale statului vizează ansamblul reglementărilor care au ca
obiect organizarea și funcționarea instituțiilor esențiale pentru realizarea celor trei puteri în stat
cuprinse în Titlul III - Autoritățile publice din Constituție, dar și a instituțiilor care au rolul de a
asigura echilibrul în funcționarea celor trei puteri, așa cum sunt Curtea Constituțională, Avocatul
Poporului, Curtea de Conturi, Consiliul Economic și Social.
Prin ordonanțe de urgență nu se poate diminua sfera garanțiilor legale ale drepturilor,
libertăților și îndatoririlor fundamentale prevăzute de Titlul II din Constituție. De asemenea, prin
ordonanță de urgență nu poate fi afectat regimul de realizare al drepturilor electorale prin adoptarea
de legi sau coduri electorale.
Legiuitorul constituant a prevăzut în art. 115(6) faptul că prin ordonanțe de urgență nu pot fi
dispuse măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică, reiterând astfel interdicția

2
Decizia Curții Constituționale nr. 255/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 511 din 16 iunie 2005.
3
Decizia Curții Constituționale nr. 1008/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 507 din 23 iulie 2009.
4
Curtea Constituțională a statuat prin mai multe decizii faptul că prin ordonanță de urgență Guvernul poate reglementa
și în domeniul legii organice – a se vedea Decizia nr. 83/1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 19 mai 1998),
Decizia nr. 134/1998 (publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 25 februarie 1998).
3
statului, instituită prin art. 44 (4) din Constituție, de a recurge la naţionalizare sau orice alte măsuri
de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri.
- semnarea și contrasemnarea ordonanțelor de urgență adoptate de Guvern. La fel ca în cazul
ordonanțelor simple, ordonanţele de urgență ale Guvernului se semnează de primul-ministru și se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare, potrivit prevederilor art.
108(4) din Constituție.
- ordonanţele de urgenţă se supun în mod obligatoriu aprobării Parlamentului prin lege.
Astfel, potrivit prevederilor art. 115(4) din Constituție ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai
după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi
după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se
convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen
de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta
este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de
urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea
absolută prevăzută la articolul 76(1) din Constituție necesară pentru adoptarea legilor organice.
La fel ca în cazul ordonanțelor simple, și în cazul ordonanțelor de urgență prin legea de
aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la
efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei (art. 115(8) din Constituție).
- intrarea în vigoare a ordonanțelor de urgență. Potrivit prevederilor art. 12(2) din Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,
sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu
este prevăzută o dată ulterioară.
La fel ca în cazul ordonanțelor simple, și în cazul ordonanțelor de urgență nepublicarea
acestora în Monitorul Oficial al României va atrage inexistenţa lor, potrivit prevederilor art. 108(4)
din Constituție.
- controlul de constituționalitate al ordonanțelor de urgență Guvernului pe calea excepției de
neconstituționalitate se realizează în condițiile prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție și
analizate de noi la regimul juridic al ordonanțelor de Guvern (simple).
La fel ca ordonanțele simple, și ordonanțele de urgență ale Guvernului pot fi atacate la
instanța de contencios administrativ în condițiile prevăzute de 9 din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ și analizate de noi în capitolul dedicat contenciosului administrativ.

5.2. Hotărârile Guvernului

Regimul juridic al hotărârilor adoptate de Guvern prezintă următoarele trăsături:

- hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor potrivit prevederilor art. 108(2) din
Constituție. Hotărârile Guvernului sunt acte administrative, fiind acte juridice secundum legem
care se emit pentru organizarea executării reglementărilor primare cuprinse în legi și ordonanțe. Ele
se adoptă fie în situația în care legea face trimitere expresă la necesitatea reglementării unor măsuri
administrative prin hotărâre de Guvern 5, fie atunci când practica aplicării legii determină nevoia
stabilirii unor măsuri de organizare a executării legii prin hotărâre de Guvern.
Hotărârea se adoptă întotdeauna în baza legii și în limitele acesteia, ea neputând să
contrazică prevederile legii sau să adauge la dispozițiile legii. Dacă o hotârâre adaugă la lege sau
contrazice prevederi dintr-o lege, constatarea ilegalității ei se va face pe calea acțiunii la instanța de
contencios administrativ în temeiul art. 52 din Constituție și a Legii nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ.
- hotărârea reprezintă, prin excelență, actul prin care Guvernul își realizează rolul de
exercitare a conducerii generale a administrației publice, reglementând relații sociale care sunt prin

5
Astfel, de exemplu, art. 20(4) C. adm. prevede că organizarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
4
natura lor inferioare ca importanță față de cele reglementate de lege.
- hotărârile Guvernului pot avea atât caracter normativ, cât și caracter individual. Astfel au
caracter normativ hotărârile Guvernului care cuprind reglementări generale și impersonale 6. Per a
contrario, caracter individual vor avea hotărârile Guvernului de numire sau revocare din funcție a
unei persoane7 sau se dă în administrare un bun proprietate publică unei instituții publice sau regii
autonome8.
- semnarea și contrasemnarea hotărârilor Guvernului. Potrivit prevederilor art. 108(4) din
Constituție hotărârile Guvernului se semnează de primul-ministru și se contrasemnează de miniştrii
care au obligaţia punerii lor în executare.
- intrarea în vigoare a hotărârilor Guvernului. Obligativitatea publicării hotărârilor
Guvernului. Potrivit prevederilor art. 12(3) din Legea nr. 24/2000 hotărârile de Guvern intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este
prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data
publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată
ulterioară stabilită prin text.
Art. 108(4) din Constituție instituie regula publicării hotărârilor Guvernului în Monitorul
Oficial sub sancțiunea inexistenței acestora. De la această regulă, art. 108(4) din Constituție
stabilește excepția hotărârilor care au caracter militar și care se vor comunica doar instituțiilor
interesate.
- hotărârile Guvernului sunt supuse, ca orice act administrativ, controlului de legalitate al
instanțelor de contencios administrativ în baza Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

6. Primul-ministru

Primul-ministru îndeplinește în principal următoarele atribuții prevăzute de Constituție și de

Codul administrativ:
- Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu
respectarea atribuţiilor legale care le revin (art. 107(1) teza I din Constituție și art. 28(1) C. adm.).
- Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele
României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul
Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice,
sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale ce intră în
aria de responsabilitate a Guvernului (art. 28(2) C. adm.).
- Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită
toate atribuţiile care derivă din această calitate (art. 5(2) din Legea nr. 415/2002 privind
organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării).
- solicită Președintelui României să participe, potrivit prevederilor art. 87(1) din Constituție,
la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă,
apărarea țării, asigurarea ordinii publice, precum și în alte situații.
- propune Președintelui României, potrivit prevederilor art. 85(2) din Constituție, revocarea
și numirea unor membri ai Guvernului, în caz de vacanță a postului sau de remaniere
guvernamentală.
- Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie potrivit art. 31 C. adm.:
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului;

6
A se vedea, de exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 22 din 13 ianuarie 2016).
7
A se vedea, de exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 280/2015 privind numirea unui consul general (publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 298 din 30 aprilie 2015).
8
A se vedea, de exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 17/2004 pentru darea în administrare Ministerului Finanţelor
Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice sector 4
Bucureşti a unui bun imobil proprietate publică a statului (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 48 din 20 ianuarie
2004).
5
 b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului;
c) secretarii de stat şi consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului;
d) secretarii de stat şi subsecretarii de stat;
e) alte persoane pentru care are competența de numire, în cazurile prevăzute de lege.
- Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire
la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate (art. 107(1) teza a II-a din Constituție)
- Primul-ministru răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către
deputaţi sau senatori. Primul-ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la
întrebările şi interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie de domeniul
de activitate ce formează obiectul interpelării (art. 32 C. adm.).
- semnează, potrivit prevederilor art. 108(4) din Constituție, hotărârile și ordonanțele
adoptate de Guvern, care sunt contrasemnate de miniștrii care au obligația punerii lor în executare.
- Primul-ministru contrasemnează decretele emise de Preşedintele României în cazurile
prevăzute de art. 100(2) din Constituţie.
- în scopul rezolvării unor probleme operative primul-ministru poate constitui, prin decizie,
consilii, comisii şi comitete interministeriale (art. 34(1) C. adm.).
- Primul-ministru îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în Constituţie şi de lege sau care
decurg din rolul şi funcţiile Guvernului (art. 34(2) C. adm.).
În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin primul-ministru emite decizii, care sunt acte
administrative. Deciziile primului-ministru se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Nepublicarea atrage inexistenţa deciziilor (art. 29 C. adm.).

7. Controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului

Parlamentul, având potrivit art. 61(1) din Constituție calitatea de organ reprezentativ suprem
al poporului român și de unică autoritate legiuitoare a țării, îndeplinește funcția de control asupra
modului cum autoritățile administrației publice pun în aplicare prevederile legilor și îndeplinesc
valorile politice de realizare a binelui comun.
Controlul parlamentar este o consecință a principiului separației și echilibrului puterilor în
stat, contribuind la echilibrarea raporturilor de putere între legislativ și executiv. Controlul
parlamentar nu presupune subordonarea puterii executive celei legislative, el fiind o modalitate prin
care se realizează, în condițiile legii, verificarea aplicării în mod unitar, pe întreg cuprinsul țării, a
valorilor politice cuprinse în Programul de guvernare și în legislație.
Controlul parlamentar asupra Guvernului este, în principal, un control politic și se exercită,
conform prevederilor Constituției, prin intermediul:
a) obligației informării Parlamentului. Potrivit prevederilor art. 111(1) din Constituție
Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al
activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de
Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o
iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor
sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
Prin urmare, parlamentarii pot solicita Guvernului, printr-o cerere adresată prin intermediul
preşedintelui Camerei sau preşedintelui comisiei permanente din care fac parte, orice informaţii sau
documente, în copie certificată, utile pentru desfăşurarea activităţii lor.
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială prevede în art. 3(2) faptul că
Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice sunt obligate să prezinte Camerei Deputaţilor
şi Senatului, precum şi comisiilor parlamentare informaţiile şi documentele cerute în temeiul art.
111 alin. (1) din Constituţie, în termen de maximum 20 de zile de la primirea solicitării.
b) anchetelor efectuate de comisiile permanente ale celor două Camere sau de comisii de
anchetă constituite temporar. Potrivit prevederilor art. 64(4) din Constituție „fiecare Cameră îşi
constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.
Camerele îşi pot constitui comisii comune”.
6
 Modul în care se realizează anchetele parlamentare este prevăzut de Regulamentul fiecărei
Camere9. Anchetele pot viza cercetarea legalităţii activităţii desfăşurate de Guvern în condiţiile în
care se consideră necesare clarificarea cauzelor şi împrejurărilor în care s-au produs evenimente sau
au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor, răspunderilor şi măsurilor ce
se impun. Comisia parlamentară, în urma cercetării faptelor și audierii persoanelor implicate va
redacta un raport care va fi supus votului plenului Camerei respective. Concluziile, răspunderile şi
măsurile conţinute în raportul privind ancheta parlamentară, dezbătute de către Cameră, vor fi
reflectate în conţinutul unei hotărâri care, după adoptare, va fi înaintată, dacă se impune, împreună
cu raportul, autorităţilor competente în vederea examinării şi soluţionării.
c) întrebărilor şi interpelărilor. Potrivit prevederilor art. 112(1) Guvernul şi fiecare dintre
membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de
senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
Întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o
informaţie este exactă, dacă Guvernul înţelege să comunice Senatului/Camerei Deputaților
informaţiile sau documentele solicitate ori dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o
problemă determinată10.
Interpelarea constă într-o cerere adresată Guvernului sau unui membru al acestuia prin care
se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne
sau externe11. Potrivit prevederilor art. 112(2) din Constituție Camera Deputaţilor sau Senatul poate
adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă ce a făcut obiectul
unei interpelări.
Prin urmare, spre deosebire de întrebare, interpelarea are un caracter mai complex din
perspectiva obiectului său și al răspunsurilor acordate, ea referindu-se la strategii politice și ducând
la dezbateri parlamentare care pot fi urmate de adoptarea unei moțiuni simple.
d) moțiunii simple. Potrivit art. 112(2) din Constituție Camera Deputaţilor sau Senatul poate
adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă
sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.
Regulamentele celor două Camere prevăd că pentru a fi luată în considerare o moțiune
simplă trebuie să fie semnată de cel puțin o pătrime din numărul senatorilor sau de cel puțin 50 de
deputați, după caz, să fie motivată și să fie depusă în cursul unei ședințe publice la președintele de
ședință12.
Până la încheierea dezbaterii unei moţiuni simple, semnatarii nu mai pot promova o altă
moţiune în aceeaşi problemă13.
Procedura de adoptare a moțiunii simple prevăzută de regulamentul fiecărei Camere, nu este
reglementată în mod unitar. Astfel, în Camera Deputaților moțiunea simplă se aprobă cu votul
majorității deputaților prezenți14 (majoritate simplă), iar în Senat se adoptă cu votul secret al
majorităţii senatorilor 15 (majoritate absolută).
În cazul în care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei Deputaților/Senatului se
va trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei
moţiuni16. Moțiunea simplă nu va avea ca efect înlăturarea Guvernului sau a ministrului responsabil
de domeniul care a făcut obiectul moțiunii simple, fiind obligatoriu doar ca Guvernul să țină seama
de poziția exprimată în cuprinsul respectivei moțiuni și să îndrepte aspectele semnalate ca fiind

9
A se vedea Hotărârea Senatului nr. 28/2005 privind Regulamentul Senatului (publicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu modificările ulterioare), Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994 pentru aprobarea
Regulamentului Camerei Deputaţilor (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 50 din 25 februarie 1994, cu
modificările ulterioare).
10
A se vedea art. 158(2) din Regulamentul Senatului și art. 167(2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
11
A se vedea art. 162(1) din Regulamentul Senatului și art. 175(2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
12
A se vedea art. 158 și 159 din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 153 din Regulamentul Senatului.
13
A se vedea art. 158(2) din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 154(1) din Regulamentul Senatului.
14
Art. 161 din Regulamentul Camerei Deputaților.
15
Art. 157(1) din Regulamentul Senatului.
16
A se vedea art. 157(2) din Regulamentul Senatului și art. 164 din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
7
necorespunzătoare, prin punerea în executare a măsurilor propuse.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 148/200717 a arătat că „prin moţiunea simplă s-a pus
la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcţiei de control a
Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect juridic direct
revocarea unui membru al acestuia. Moţiunea simplă are însă efecte în plan politic, marcând o
victorie a forţelor politice care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu un ecou corespunzător în opinia publică.
Aşadar, lipsa unui asemenea efect juridic a moţiunii simple nu atrage consecinţa anihilării efectelor
sale politice, deoarece, în situaţia în care executivul ignoră moţiunea simplă, cele două Camere ale
Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, la moţiunea de cenzură”.

8. Răspunderea Guvernului

Din prevederile Constituției și ale legislației subsecvente reiese că răspunderea Guvernului

poate îmbrăca următoarele forme:
a) răspunderea politică a întregului Guvern pentru activitatea sa în fața Parlamentului și
răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului, solidar cu ceilalți membri, pentru activitatea
Guvernului și pentru actele acestuia.
b) răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru infracțiuni săvârșite în exercițiul
funcției.
c) răspunderea administrativ-disciplinară a membrilor Guvernului. Răspunderea
administrativ-disciplinară este antrenată în cazul suspendării din funcția de membru al Guvernului
atunci când s-a cerut urmărirea penală a acestuia sau trimiterea sa în judecată în condițiile art.
109(2) din Constituție.
d) răspunderea administrativ-patrimonială a membrilor Guvernului, în baza articolelor 52 și
126(6) din Constituție și a Legii nr. 554/20004 a contenciosului administrativ, în situația în care
aceștia, în exercitarea funcției, cauzează un prejudiciu material sau moral printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.
e) răspunderea administrativ-contravențională a membrilor Guvernului în condițiile
prevăzute de diverse acte normative. Așa de exemplu, Legea nr. 500/2002 privind finanțele
publice18 a reglementat în art. 72 un ansamblu de contravenții și sancțiuni aplicabile personalului
din instituțiile publice pentru încălcarea reglementărilor legale privind gestionarea bugetelor acestor
instituții.
f) răspunderea civilă. Art. 5 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială
precizează că „pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil,
contravenţional, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun din aceste materii, în
măsura în care prezenta lege nu cuprinde dispoziţii derogatorii”. În doctrină se subliniază că
membrii Guvernului pot răspunde în condițiile dreptului civil (răspundere contractuală sau
răspundere delictuală) pentru crearea de prejudicii persoanelor fizice și jurdice, în exercitarea
funcțiilor, doar atunci când fapta nu este de natură să antreneze răspunderea administrativ-
patrimonială.

8.1. Răspunderea politică a Guvernului și a membrilor săi

Potrivit prevederilor art. 109(1) din Constituție Guvernul răspunde politic numai în faţa
Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar
cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
Răspunderea politică a Guvernului și a membrilor săi se realizează în condițiile prevăzute
de art. 113 și 114 din Constituție și de Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului, ca urmare a votului de încredere

17
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 162 din 7 martie 2007.
18
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările ulterioare.
8
acordat de către acesta cu prilejul învestiturii (art. 2(1) din Legea nr. 115/1999).
Răspunderea politică a Guvernului constă în demiterea sa, ca urmare a retragerii
încrederii acordate de către Parlament, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, în condiţiile
prevederilor art. 113 şi 114 din Constituţia României (art. 3(1) din Legea nr. 115/1999).
Răspunderea politică intervine pentru o conduită culpabilă a Guvernului în ansamblul său
sau a unui membru al acestuia, fiind vorba de o „culpă politică” care poate consta în imposibilitatea
de a face față unei situații sau în rezolvarea defectuoasă a unui caz, lipsa unei strategii politice a
Guvernului într-un anumit domeniu etc.

8.1.1. Moțiunea de cenzură

Conform art. 113(1) din Constituție Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot
retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor.
În doctrină se subliniază că din prevederile art. 113 din Constituție rezultă faptul că
moțiunea de cenzură poate duce la demiterea Guvernului în ansamblul său, dar nu poate fi
îndreptată împotriva unui singur ministru, Constituția României neconsacrând moțiunea individuală
de cenzură. Prin urmare, în condițiile în care răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului
este solidară cu a celorlalți, actele și faptele unui membru al Guvernului se vor putea imputa întregii
echipe guvernamentale prin adoptarea de către Parlament a unei moțiuni de cenzură, în condițiile în
care primul-ministru nu propune Președintelui României revocarea ministrului în cauză.
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor
şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii (art. 113(2) din Constituție).
Moțiunea de cenzură se prezintă în ședința comună a celor două Camere în cel mult 5 zile de
la data depunerii (art. 92(1) din Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților și
Senatului19).
Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa
comună a celor două Camere (art. 113(3) din Constituție).
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot
iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi
angajează răspunderea potrivit articolului 114 din Constituție (art. 113(4) din Constituție).
Dacă moțiunea de cenzură a fost adoptată înseamnă că Parlamentul a hotărât să retragă
încrederea acordată Guvernului. La data aprobării moțiunii Guvernul este demis iar Parlamentul va
înainta Președintelui României hotărârea de aprobare a moțiunii în vederea declanșării procedurii de
învestitură a unui nou Guvern.

8.1.2. Angajarea răspunderii Guvernului

Guvernul, potrivit prevederilor art. 114(1) din Constituție, îşi poate angaja răspunderea în
faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii
de politică generală sau a unui proiect de lege.
Prin programul sau declarația de politică generală Guvernul completează sau modifică
programul de guvernare acceptat de Parlament prin votul de învestitură. Prin urmare, programul sau
declarația de politică generală vor trebui să fie aprobate de Parlament, în aceleași condiții ca și
programul de guvernare.
Distincția dintre program și declaraţie de politică generală este dificil de realizat. În doctrină
se subliniază că programul definește în linii generale politica pe care Guvernul intenționează să o
transpună în practică, iar declaraţia de politică generală ar fi pretextul reconsolidării sprijinului
parlamentar și al sporirii credibilității Guvernului după o anumită perioadă de funcționare a
Guvernului.

19
Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 110 din 05 februarie 2018, cu modificările ulterioare.
9
 Ca exemple de declaraţii de politică generală acceptate de Parlament în urma angajării
răspunderii Guvernului pot fi date Declaraţia de politică generală a Guvernului privind bilanţul
primului an de guvernare20 prezentată de primul-ministru în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor
şi Senatului din 18 decembrie 2001, care a fost acceptată de Parlament, devenind astfel obligatorie
pentru Guvern ca urmare a respingerii moţiunii de cenzură dezbătute în şedinţa comună a celor
două Camere din 21 decembrie 2001 și Declaraţia de politică generală privind reconstrucţia
României după inundaţii, integrarea în Uniunea Europeană şi reforma în justiţie 21 prezentată de
primul-ministru în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului din data de 20 iulie 2005,
care a fost acceptată de Parlament, devenind obligatorie pentru Guvern, ca urmare a nedepunerii
unei moţiuni de cenzură.
Un exemplu de program asupra căruia Guvernul și-a angajat răspunderea în Parlament este
Programul prezentat de primul-ministru în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din
11 martie 201422, care a fost acceptat de Parlament, devenind obligatoriu pentru Guvern, ca urmare
a nedepunerii unei moţiuni de cenzură. Acest Program venea să completeze Programul de guvernare
inițial, acceptat de Parlament prin votul de învestitură, fiind o consecință a modificării, cu puțin
timp înainte, a structurii și compozitiei politice a Guvernului Romaniei 23.
Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate
legislativă indirectă de adoptare a unei legi. Astfel, legea nu va fi adoptată direct, prin dezbaterea sa
în cadrul procedurii legislative ordinare, ci indirect, în cadrul dezbaterii unei probleme prin
excelență politice, legate de rămânerea sau demiterea Guvernului.
Un exemplu de lege adoptată de Parlament în urma angajării răspunderii Guvernului este
Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 24 adoptată în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 28 octombrie 2010.
Potrivit prevederilor art. 114(2) din Constituție Guvernul este demis dacă o moţiune de
cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică
generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113 din Constituție.
Angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite
iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care
Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă
sau, fiind iniţiată, a fost respinsă25.
Dacă Guvernul nu a fost demis prin moțiune de cenzură, proiectul de lege prezentat,
modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar
aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern (art.
114(3) din Constituție).
Curtea Constituțională a subliniat prin Decizia nr. 1557/200926 că adoptarea unei legi prin
angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o modalitate simplificată de legiferare la care trebuie să
se ajungă in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în
procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu
permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă. De altfel, angajarea
răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de
maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu
de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. Altfel, nu se justifică
recurgerea de către Guvern la procedura angajării răspunderii asupra proiectului de lege.
În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate astfel, dezbaterea

20
Publicată în Monitorul Oficial nr. 833 din 22 decembrie 2001.
21
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 690 din 1 august 2005.
22
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 185 din 14 martie 2014.
23
A se vedea Hotărârea Parlamentului nr. 1/2014 privind modificarea structurii și compoziției politice a Guvernului
României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 157, din 4 martie 2014.
24
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 18 din 10 ianuarie 2011, cu modificările ulterioare.
25
Decizia Curții Constituționale nr. 34/1998 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 88 din 25 februarie 1998).
26
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 40 din 19 ianuarie 2010.
10
acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere (art. 114(4) din Constituție).

8.2. Răspunderea penală a membrilor Guvernului

Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în
condițiile prevăzute de art. 109(2) și (3) din Constituție, de Legea nr. 115/1999 privind
responsabilitatea ministerială, de Codul penal și Codul de procedură penală, precum și de
prevederile altot acte normative care conțin reglementări în materie penală.

8.2.1. Faptele săvârșite de membrii Guvernului care constituie infracțiuni, potrivit

Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială

Potrivit prevederilor art. 8(1) din Legea nr. 115/1999 constituie infracţiuni şi se pedepsesc
cu închisoare de la un an la 5 ani următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul
funcţiei lor:
a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a
exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;
b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României
cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de
natură să aducă atingere intereselor statului.
Tentativa la faptele prevăzute la lit. a) și b) se pedepsește (art. 8(3) din Legea nr. 115/1999).
Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă, potrivit prevederilor art. 8(2) din Legea nr. 115/1999, următoarele fapte săvârşite de către
un membru al Guvernului:
a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor
permanente ale acestora, în termen de maximum 20 de zile de la primirea solicitării, informaţiile şi
documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii
Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţie;
b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală,
apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.
În toate aceste cazuri de infracțiuni reglementate de art. 8 din Legea nr. 115/1999, pe lângă
pedeapsa principală se va aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a mai ocupa
o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de conducere pe o perioadă de la un an la 5 ani
(art. 9(2) din Legea nr. 115/1999).
În cazul săvârşirii de către membrii Guvernului a unor infracţiuni în exerciţiul funcţiei lor,
altele decât cele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 115/1999, se aplică pedeapsa prevăzută de legea
penală pentru acele infracţiuni (art. 9(1) din Legea nr. 115/1999).
Răspunderea penală este personală şi ea priveşte pe fiecare membru al Guvernului în parte,
pentru faptele comise în exercitarea funcţiei sale (art. 10 din Legea nr. 115/1999). Pentru săvârşirea
altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii Guvernului răspund potrivit dreptului
comun (art. 7(2) din Legea nr. 115/1999).
Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, de la
data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie (art.
11 din Legea nr. 115/1999).

8.2.2. Procedura de urmărire penală şi de judecare a membrilor Guvernului

Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea

penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor (art. 109(2) din
Constituție și art. 12 din Legea nr. 115/1999).
Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se
11
face pe baza raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a
efectuat o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie
specială de anchetă constituită în acest scop. Raportul se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi a
Camerei Deputaţilor sau a Senatului, după caz. După începerea urmăririi penale membrul
Guvernului care este şi deputat sau senator poate fi percheziţionat, reţinut ori arestat numai cu
încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa, cu respectarea prevederilor art. 72
alin. (2) din Constituţie şi a regulilor de procedură cuprinse în regulamentul Camerei din care face
parte (art. 13 din Legea nr. 115/1999).
La dezbaterile din cele două Camere ale Parlamentului prezenţa celui în cauză este
obligatorie. Lipsa nejustificată a membrului Guvernului nu împiedică desfăşurarea lucrărilor. În
situaţia în care cel în cauză se află în imposibilitate obiectivă de a se prezenta, Camera Deputaţilor
sau Senatul, cu prilejul dezbaterilor, va fixa un nou termen. Cel în cauză are dreptul să îşi expună
punctul de vedere cu privire la fapta ce constituie obiectul cererii de a fi urmărit penal, precum şi
asupra cererii de ridicare a imunităţii parlamentare, atunci când este cazul (art. 14 din Legea nr.
115/1999).
Cererea de urmărire penală a membrilor Guvernului şi, după caz, de ridicare a imunităţii
parlamentare se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră (majoritate
simplă), cu respectarea cvorumului prevăzut de art. 67 din Constituție pentru adoptarea actelor
juridice în Parlament (format din majoritatea membrilor fiecărei Camere). Votul este secret şi se
exprimă prin bile (art. 15 din Legea nr. 115/1999).
Preşedintele României va fi înştiinţat despre înscrierea pe ordinea de zi a şedinţei Camerei
Deputaţilor sau a Senatului a raportului de anchetă (art. 17 din Legea nr. 115/1999).
Dacă una dintre cele două Camere ale Parlamentului sau Preşedintele României a cerut
urmărirea penală, dosarul cauzei se trimite, de îndată, ministrului justiţiei sau, după caz, primului-
ministru pentru a proceda potrivit legii (art. 18 din Legea nr. 115/1999).
Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor
se efectuează, după caz, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către
Direcţia Naţională Anticorupţie, iar judecarea acestora, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
potrivit legii (art. 19 din Legea nr. 115/1999).
În cazul în care s-a cerut urmărirea penală împotriva unui membru al Guvernului,
Preşedintele României poate dispune suspendarea acestuia din funcţie (art. 109(2) teza a II-a din
Constituție și art. 20 din Legea nr. 115/1999).
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție (art.
109(2) teza a III-a din Constituție).
În cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului, ministrul
justiţiei sau, după caz, primul-ministru comunică Preşedintelui României data la care a fost sesizată
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea suspendării din funcţie a acestuia (art. 21 din Legea
nr. 115/1999).
În caz de infracţiuni flagrante, membrii Guvernului pot fi reţinuți şi percheziţionați.
Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei din care face parte membrul
Guvernului sau, după caz, pe Preşedintele României. În situaţia în care cel în cauză este ministrul
justiţiei, această informare se face de către primul-ministru (art. 22 din Legea nr. 115/1999).
Regulile de procedură prevăzute de Legea nr. 115/1999 se completează cu cele cuprinse în
regulamentele celor două Camere ale Parlamentului şi în Codul de procedură penală, în măsura în
care Legea nr. 115/1999 nu dispune altfel (art. 23 din Legea nr. 115/1999).
Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, membrii Guvernului
sunt considerați nevinovați. Hotărârea definitivă de condamnare a unui membru al Guvernului se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Membrul Guvernului, condamnat printr-o
hotărâre judecătorească definitivă, va fi demis din funcţie de Preşedintele României, la propunerea
primului-ministru (art. 24 din Legea nr. 115/1999).

12