Capitolul VI.

COMPONENŢA INFRACŢIUNII
Secţiunea 1. Noţiunea componenţei infracţiunii şi importanţa ei
Codul penal al Republicii Moldova în art.51 prevede “Temeiul real al
răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar componenţa
infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii
penale”. Astfel legea stabileşte drept temei al răspunderii penale săvârşirea unei
anumite fapte care conţine semnele unei componenţe de infracţiune prevăzute într-
o normă concretă din Partea specială a Codului penal. În Codul penal se conţine o
descriere exhaustivă a componenţelor infracţiunii.
Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane este necesar de stabilit
dacă fapta prejudiciabilă săvîrşită conţine semnele unei componente a infracţiunii.
În dreptul penal se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor
obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă
drept o infracţiune concretă (alin.1 art.52 CP).
Fapta prejudiciabilă săvârşită reprezintă o realitate obiectivă, iar componenţa
infracţiunii – o noţiune juridică despre aceasta ca infracţiune care se conţine în
dispoziţia normei penale.
Absenţa în acţiunile persoanei măcar a unui semn a componenţelor
infracţiunilor indicate anterior are drept consecinţă imposibilitatea tragerii persoanei
la răspundere penală. Potrivit alin.1 pct.3 art.275 CPP RM urmărirea penală nu poate
fi pornită, iar dacă a fost pornită nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazul în
care fapta nu întruneşte elementele infracţiunii.
Răspunderea penală apare numai pe baza faptei persoanei, faptă ce conţine
semnele componenţei infracţiunii. Astfel spus, pentru ca o faptă să constituie o
infracţiune, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile şi semnele prevăzute în
dispoziţia incriminatorie, adică să se săvârşească în asemenea împrejurări încât să
satisfacă tiparul sau modelul legal abstract al infracţiunii, îndeplinind toate condiţiile
specificate în acest cadru, toate cerinţele care determină conţinutul infracţiunii.1
Conţinutul infracţiunii este echivalent cu conţinutul noţiunilor diferitelor
infracţiuni şi îndeplineşte în procesul adoptării, interpretării şi aplicării legii, funcţia

1
Giurgiu N. Legea penală şi infracţiunea. Ed.Gama, Iaşi 1996, p.125.
generală de determinare, cunoaştere şi identificare a oricărei infracţiuni, constituind
singura bază de caracterizare juridico-penale a unei fapte, fie în etapa calificării ei
juridice (în cursul procesului legislativ), fie în etapa încadrării juridice a unor fapte
concrete.2
Fiecare componenţă a infracţiunii descrisă în lege constituie un ansamblu de
semne caracteristice unei anumite infracţiuni. Când legea penală stabileşte
componenţa unei infracţiuni nu face prin aceasta decât să descrie acea faptă, deci să
determine care sunt elementele constitutive ale infracţiunii respective. Aşa dar, cu
ajutorul particularităţilor fiecărei fapte, legea penală fixează, determină, în Partea
specială a Codului penal componenţa fiecărei infracţiuni. Cu ajutorul elementelor
şi semnelor constitutive ale componenţei infracţiunii se realizează calificarea corectă
a faptelor, iar în cele din urmă, se infăptuiește încadrarea juridică de către organele
de drept abilitate.
Nu pot exista două componenţe a infracţiunii absolut identice. Fiecare
componenţă conţine semnele unui anumit tip de infracţiuni, deosebindu-se de o altă
componenţă fie chiar şi printr-un singur semn, cum este de pildă componenţa furtului
(art.186 CP) – sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, şi cea a jafului
(art.187 CP) – sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane. Vedem că
componenţele date se deosebesc numai printr-un singur semn, după modul de
săvârşire a faptei, celelalte semne fiind absolut identice.
În literatura de specialitate românească s-a arătat că conţinutul (componenţa)
infracţiunii este susceptibil de două interpretări, sau poate îmbrăca două aspecte: a)
conţinutul legal – cel descris prin norma de incriminare şi care cuprinde condiţiile
obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune şi b) conţinutul concret –
cel al unei fapte determinate, săvârşite în realitatea obiectivă de către o persoană şi
care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de
incriminare.4
La fel doctrina penală românească face deosebire între conţinutul juridic şi
conţinutul constitutiv al infracţiunii. Conţinutul constitutiv, fiind dat întotdeauna în

2
Boroi A. Drept penal, Partea generală. Ed. ALL BECK. – Bucureşti, 1999, p.101. Autorii români utilizează
termenul “conţinutul infracţiunii” care este identic şi are acelaşi sens cu “componenţa infracţiunii”.
4
Mitrache C., Mitrache Cr. Drept penal român. Partea generală. Ed. Universul Juridic. – Bucureşti, 2003. –p.112.
norma de incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii. Aceasta
presupune că în cazul unor infracţiuni, conţinutul constitutiv al infracţiunii se poate
identifica cu conţinutul juridic atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute
decât condiţii cu privire la actul de conduită interzis. Dar conţinutul juridic al
infracţiunii mai poate cuprinde pe lângă conţinutul constitutiv şi alte condiţii
privitoare la celelalte elemente ale infracţiunii.5
Prin componenţa sa, alcătuită din semne specifice, fiecare infracţiune se
deosebește de celelalte tipuri de infracţiuni. Fiecare dispoziţie incriminatoare face o
descriere a faptei prejudiciabile, iar această descriere cuprinde toate condiţiile
(semnele) necesare potrivit legii, pentru ca fapta respectivă să constituie infracţiune.
Descrierea făcută în dispoziţia normei de incriminare constituie astfel definiţia unui
tip particular de infracţiune (omor, furt, viol etc.), prin indicarea tuturor semnelor
cerute de lege pentru existenţa acelei infracţiuni. Unele din aceste semne
caracterizează acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă care constituie elementul
material al infracţiunii sau urmarea acesteia, altele poziţia psihică a făptuitorului
necesară pentru ca fapta respectivă să cadă sub incidenţa legii penale, şi, în fine,
altele care vizează obiectul material, juridic, precum şi persoana subiectului
infracţiunii.
Fiind o noţiune stabilită prin lege şi deci obligatorie, componenţa infracţiunii
are un rol important în realizarea principiului legalităţii în domeniul dreptului penal,
întrucât calificarea faptei ca infracţiune nu se poate face decât în deplină
conformitate cu legea. Potrivit alin.2 art.52 CP “Componenţa infracţiunii reprezintă
baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din prezentul
Cod”.
Dacă semnele faptei prejudiciabile şi ale componenţei infracţiunii coincid,
atunci trebuie recunoscut faptul, că calificarea infracţiunii a fost făcută corect. Prin
calificare a infracţiunii potrivit alin.1 art.113 CP se înţelege determinarea şi
constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile
săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute de norma penală. De
calificarea justă a faptei conform aliniatului sau punctului respectiv a articolului din

5
Dima T., Drept penal. Partea generală, vol.I. Ed. Lumina LEX. – Bucureşti, 2001. –p.169.
partea specială a Codului penal depinde alegerea, stabilirea de către instanţa
judecătorească a tipului şi termenului pedepsei pentru infracţiunea săvârşită. O mică
abatere de la principiul dat are drept consecinţă încălcarea legislaţiei, a drepturilor şi
libertăţilor persoanei.
Importanţa componenţei infracţiunii constă în următoarele:
a) componenţa infracţiunii reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale;
b) componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea
infracţiunii;
c) componenţa infracţiunii constituie temeiul stabilirii de către instanţa
judecătorească a tipului şi termenului pedepsei penale;
d) componenţa infracţiunii constituie o garanţie a drepturilor şi libertăţilor
persoanei, contribuie la respectarea legalităţii şi ordinii de drept în
societate.
Secţiunea 2. Elementele şi semnele componenţei infracţiunii
Orice faptă infracţională prezintă o totalitate de semne obiective şi
subiective a comportamentului persoanei care sunt indicate în legea penală într-o
componenţă concretă de infracţiune. În acest sens, prof. V.Dongoroz arăta: „nu se
poate concepe o infracţiune fără o dispoziţie de lege care să o proclame ca atare; nu
se poate concepe o infracţiune fără un interes, sau un lucru care să fie vătămat sau
primejduit prin săvârşirea faptelor care constituie infracţiune; nu se poate concepe o
infracţiune fără o persoană care să o comită (infractor) şi fără o altă persoană (fizică
sau juridică) care să fie vătămată sau ameninţată în interesele sale; nu se poate
concepe o infracţiune fără un loc unde s-a comis şi un moment în care a fost
săvârşită. Toate aceste date sau entităţi sunt preexistente infracţiunii. ”6
În prezent există mai multe păreri asupra sistematizării componenţei
infracţiunii şi în privinţa numărului de elemente constitutive. Astfel prof. M.Basarab
arată că în legătură cu structura sau elementele componenţei infracţiunii în teoria
dreptului penal s-au consacrat trei opinii.7 Potrivit uneia componenţa infracţiunii are

6
Dongoroz V. , Drept penal, 1939, pag.198-199.
7
Basarab M. Drept penal. Partea generală. Vol.I. Ed.Lumina Lex. – Bucureşti, 1997. –p.140-143.
patru elemente:8 obiect, latură obiectivă, subiect şi latură subiectivă care sunt
obligatorii pentru existenţa acesteia.
Conform celei de-a doua obiectul şi subiectul nu constituie elemente ale
componenţei infracţiunii întrucât preexistă acesteia ca şi semnele infracţiunii. Astfel,
spre obiect se îndreptă fapta, iar subiectul creează şi declanşează infracţiunea.9
Potrivit ultimei opinii componenţa infracţiunii are trei elemente: legal,
material şi moral. În ce ne priveşte susţinem părerea prof.M.Basarab care spunea că,
trăsăturile (de fapt caracteristicile privesc cele patru elemente ale componenţei
infracţiunii, deoarece dacă acestea sunt comune oricărei infracţiuni caracteristicile
lor sunt cele în baza cărora se distinge o componenţă a infracţiunii de orice altă
componenţă fie din aceeaşi grupă, fie din altă grupă, precum şi de o faptă
neincriminată.10
Ştiinţa dreptului penal alcătuind modelul teoretic al componenţei
infracţiunii în scopul înlesnirii procesului de studiere a acestora distinge noţiunea de
„semn” şi „element” al componenţei infracţiunii.
Elementele componenţei infracţiunii reprezintă părţi componente ale unui
sistem integral ce include grupuri de semne care corespund diferitor laturi ale
faptelor prejudiciabile caracterizate de legea penală ca infracţiuni. Deosebim patru
părţi componente :
Semnele componenţei infracţiunii reprezintă o caracteristică concretă,
legislativă a celor mai importante trăsături a infracţiunii. Semnele componenţei
infracţiunii sunt trăsăturile concrete, specifice, caracteristica elementelor.
Reiese, că celor patru elemente ale componenţei infracţiunii le corespund
respectiv patru grupuri de semne ce caracterizează aceste elemente: grupul de semne
ce caracterizează obiectul infracţiunii, grupul ce se referă la subiectul infracţiunii,
grupurile privind particularităţile laturii obiective şi ale cele subiective.

8
În acest sens s-au pronunţat Mircea I., “Despre elementele constitutive ale infracţiunii”, Studia Universitaria. –
Babeş-Bolyai. Jurisprudenţa XXIX-1984. p.69-72; Basarab M. Drept penal. Partea generală. Universitatea Babeş-
Bolyai. Fac. de Drept. –Cluj-Napoca, 1988, p.95.
9
În acest sens s-au pronunţat Dongoroz V. Drept penal, 1939, p.202-204; Oancea I. Drept penal. Partea generală.
Ed.Didactică şi Pedagogică. –Bucureşti, 1971, p.164; Dincu A. Drept penal. Partea generală. Vol.I. –Bucureşti,
1975, p.113.
10
Basarab M. Drept penal. Partea generală. Vol.I. Ed. Lumina Lex. – Bucureşti, 1997, p.143.
 În literatura de specialitate semnele ce caracterizează obiectul şi latura
obiectivă şi reflectă fenomene ale realităţii obiective poartă denumirea de semne
obiective, iar semnele ce se referă la caracteristica laturii subiective şi subiectului,
reflectând particularităţile subiective ale persoanei care a comis infracţiunea sunt
numite semne subiective.
Din cele expuse anterior rezultă că noţiunile de “element” şi “semn” nu sunt
identice şi deaceea ele nu trebuie confundate. Componenţele infracţiunii în toate
cazurile coincid conform elementelor ce le caracterizează, pe când semnele lor în
toate cazurile sunt specifice, individuale.
Obiectul infracţiunii
Infracţiunea ca faptă a individului, ca manifestare a acestuia în sfera relaţiilor
sociale este periculoasă pentru valorile sociale.

Valorile sociale arătate în alin.1 art.2 CP RM şi anume: persoana, drepturile

şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională,
suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi
securitatea omenirii, întreaga ordine de drept, precum şi relaţiile sociale create în
jurul acestora şi care sunt ocrotite împotriva infracţiunilor devin obiect al
infracţiunii.
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind
valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt
prejudiciate ori vătămate prin fapta infracţională.11
Latura obiectivă a infracţiunii
În literatura de specialitate prin latura obiectivă a unei infracţiuni se înţelege
totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită
pentru existenţa infracţiunii.14
Acestea vizează: elementul material, consecinţa prejudiciabilă, legătura de
cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material şi consecinţa

11
Vezi în acest sens: Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală. Ed.ALL. – Bucureşti, 1997, p.195; Oancea I.
Drept penal. Partea generală. Editura Didactică şi Pedagogică. – Bucureşti, 1971, p.166; Zolyneak M., Michinici M.
Drept penal. Partea generală. Ed. Fundaţiei Chemarea. Iaşi, 1999, p.110; Mitrache C., Mitrache Cr., op.cit., p.116;
Здравомыслов Б.В. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Москва. Юристь, 1999, с.84-85.
14
Dima T., op.cit., pag.190.
prejudiciabilă. Acestora li se ataşează uneori şi alte cerinţe esenţiale cum sunt locul,
timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii.
Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin manifestarea exterioară a
persoanei – acţiune sau inacţiune – care lezează valorile (obiectul juridic) ocrotite
prin legea penală, atingere care poate consta într-o anumită schimbare în realitatea
obiectivă, denumită urmare infracţională.
Elementul material este reprezentat de însăşi fapta incriminată, întrucât fără
o activitate exterioară nu poate exista infracţiunea. Numai o acţiune (inacţiune) poate
leza o valoare arătată în alin.1 art.2 CP RM, deci să producă o consecinţă
prejudiciabilă.
Acţiunea constă în săvârşirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o
normă prohibitivă.
De ex., răpirea unei persoane (art.164 CP), furtul, adică sustragerea pe
ascuns a bunurilor altei persoane (art.186 CP).
Inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea pretinde
să fie comisă, încălcându-se în acest fel o normă onerativă. De ex., neacordarea de
ajutor unui bolnav (art.162 CP), lăsarea în primejdie (art.163 CP), neexecutarea
intenţionată a hotărârii instanţei de judecată (art.320 CP).
Consecinţa prejudiciabilă este cea de-a doua componentă laturii obiective
a infracţiunii şi desemnează rezultatul faptei, care trebuie să se producă în realitatea
obiectivă. Ea poate consta, fie într-o vătămare materială, fie într-o periclitare a unei
valori sociale, adică în producerea unei stări de pericol ce ameninţă o anumită
valoare socială.
Deci, consecinţa se poate materializa fie într-un rezultat, fie într-o stare de
pericol ce se creează pentru valorile sociale protejate de legea penală. Urmează nu
trebuie identificată numai cu rezultatul aşa cum se consideră uneori, deoarece este
doar o formă sub care aceasta se poate prezenta ea putând fi şi de pericol.15
Legătura cauzală – constituie a treia componentă (semn) a laturii obiective
a infracţiunii şi constă în legătura de la cauză la efect ce trebuie să existe între
acţiunea (inacţiunea) incriminată de lege şi urmarea pe care aceasta o produce. 17

15
Vasiliu T. ş.a., Codul penal, Comentat şi adnotat. Ed. Ştiinţifică. – Bucureşti, 1972, p.525.
17
Zolyneak M., Michinici M. op.cit., p.126.
După cum s-a menţionat anterior deşi caracterizează toate infracţiunile, în mod
practic problema legăturii cauzale se pune numai în cazul infracţiunilor materiale
(art.151, 186, 191, 200, 211, 223 etc.), întrucât în cazul infracţiunilor formale
legătura cauzală rezultă din însăşi săvârşirea faptei.
În abordarea teoriei raportului de cauzalitate, în dreptul penal se porneşte
de la necesitatea stabilirii faptului că rezultatul produs prin infracţiune este
consecinţa acţiunii sau inacţiunii subiectului activ al infracţiunii sau a participanţilor
la aceasta, atunci când la producerea rezultatului au cooperat mai multe persoane.
Dacă se stabileşte că între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul produs
nu există o legătură de cauzalitate, înseamnă că în sarcina făptuitorului nu se poate
reţine săvârşirea infracţiunii.18
Locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei. În majoritatea
dispoziţiilor Părţii speciale a Codului penal nu sunt prevăzute condiţii cu privire la
locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii, aceasta presupunând că
faptele respective pot fi săvârşite indiferent de aceste condiţii.
Subiectul infracţiunii
Subiectul infracţiunii este persoana care săvârşeşte nemijlocit latura
obiectivă a infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atât persoana care săvârşeşte
o infracţiune consumată, cât şi cea care comite o tentativă de infracţiune.
Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întruneşte cumulativ
următoarele condiţii: limita de vârstă cerută de lege şi responsabilitatea. Aceste
condiţii mai sunt numite generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de
subiect al infracţiunii în general şi nu sunt incluse în componenţele infracţiunilor ci
rezultă din normele cu caracter general cuprinse în partea generală a Codului penal
(art.21, 22, 23).
Latura subiectivă a infracţiunii
Prin latura subiectivă a infracţiunii se înţelege atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei, motivul şi scopul infracţiunii.
În doctrina penală, cerecetarea laturii subiective a componenţei infracţiunii se face
prin prisma semnelor sale componente. Semnul de bază uneori singurul ce intră în

18
Dima T., op.cit., p.195.
structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. Ea nu poate lipsi,
întrucât, reprezintă, în acelaşi timp şi o trăsătură esenţială a infracţiunii, astfel cum
rezultă din alin.1 art.14 CP. În cazul anumitor infracţiuni, pentru completarea laturii
subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute însă şi alte condiţii
(semne) referitoare la scop sau motiv.
În explicaţiile precedente s-a definit vinovăţia şi s-au arătat formele acesteia
(intenţia şi imprudenţa), precum şi modalităţile generale ale fiecărei forme: intenţia
directă şi intenţia indirectă, respectiv încrederea exagerată în sine şi neglijenţa
penală.
Uneori în codul penal au fost incluse în conţinutul diferitor infracţiuni şi
forma de vinovăţie cu care trebuie comise faptele pentru a fi considerate ca atare, de
ex.: omorul intenţionat (art.145); lipsirea de viaţă din imprudenţă (art.149);
maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art.154); distrugerea sau
deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art.198) etc.
Sistemul prevederii în toate dispoziţiile normelor de incriminare a formei
vinovăţiei cu care trebuie săvârşită fapta pentru a fi considerată infracţiune, este greu
de realizat, de aceea legiuitorul penal a stabilit în partea generală a Codului penal
reguli cu caracter de principiu după care se poate determina forma vinovăţiei
necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni (art.17 şi 18 CP).
Prin motiv al infracţiunii se înţelege impulsul interior care determină
hotărârea infracţională şi deci implicit comiterea infracţiunii.21
Scopul infracţiunii reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei ce
constituie elementul material al infracţiunii, obiectivul propus şi reprezentat de
făptuitor ca rezultat al faptei sale.22
Uneori, legiuitorul condiţionează existenţa laturii subiective a unor anumite
infracţiuni, de existenţa unui motiv sau scop anume, ce se alătură intenţiei. De ex.:
în scopul de a nimici în totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau
religios (art.135); fără scop de însuşire (art.273; 274); din interes material (alin.2
pct.f art.164). Alteori, deşi putem identifica un motiv ori scop avut în vedere ori
urmărit de făptuitor, nici motivul, nici scopul nu prezintă importanţă din punct de

21
Bulai C. Op.cit., p.192.
22
Ibidem, p.193.
vedere juridic, şi aceasta, întrucât, legea nu a condiţionat existenţa infracţiunii, în
latura sa subiectivă de existenţa unui scop sau motiv.
Semnele principale şi facultative ale componenţei infracţiunii
După cum s-a menţionat anterior componenţa infracţiunii este formată dintr-
o totalitate de elemente şi semne care caracterizează o anumită infracţiune.
Dacă analizăm componenţele concrete de infracţiune incluse în Partea
specială a Codului penal observăm că după semnele care le caracterizează acestea
se deosebesc: în unele componenţe legiuitorul descrie fapta prejudiciabilă prin
intermediul unui număr impunător de semne caracteristice, iar în altele se conţine un
număr minim al acestora.
În funcţie de rolul şi importanţa semnelor în caracterizarea faptei ca
infracţiune, acestea pot fi principale şi facultative.

Semnele principale sunt acelea care caracterizează toate componenţele de

infracţiune, iar neândeplinirea lor are drept consecinţă nerealizarea infracţiunii, cu
alte cuvinte, fapta nu poate fi considerată infracţiune. Ştiinţa dreptului penal
selectând din numărul total de semne ce caracterizează toate componenţele de
infracţiune le-a evidenţiat pe acelea care au fost folosite de legiuitor în procesul
descrierii oricărei componenţe din Partea specială a Codului penal. Semnele
principale de cele mai dese ori sunt prevăzute nemijlocit în normele Părţii speciale
sau se conţin în dispoziţiile Părţii generale, în calitate de principii generale (de bază)
a dreptului penal. De pildă, semnele subiectului general se conţin în alin.1 art.21 CP,
a vinovăţiei intenţionate în art.17 CP, iar a imprudenţei în art.18 CP. Semnele
principale caracteristice celor patru elemente a componenţei infracţiunii sunt: pentru
obiectul infracţiunii – valorile şi relaţiile sociale, asupra cărora atentează
infracţiunea; referitor la latura obiectivă – fapta (elementul material, acţiunea sau
inacţiunea prejudiciabilă); în cazul subiectului – persoana fizică, responsabilă, care
a împlinit în momentul comiterii infracţiunii vârsta prevăzută de lege şi pentru a
caracteriza latura subiectivă – vinovăţia (intenţionată sau imprudenţă).

Anume aceste semne se conţin în absolut toate componenţele infracţiunilor

incluse în Partea specială a Codului penal, indiferent de faptul la ce capitol se
atribuie şi modalitatea (tipul) acestora, iar neândeplinirea semnelor date conduce la
nerealizarea infracţiunii.

Semnele facultative – sunt acelea care nu caracterizează toate componenţele,

dar numai pe unele din acestea legiuitorul indicându-le suplimentar în procesul
descrierii acestora pe lângă semnele principale, astfel punând în evidenţă specificul
lor. E necesar de menţionat, că aceste semne sunt numite facultative, numai în raport
cu conceptul de bază a componenţei infracţiunii. În normele Părţii speciale a Codului
penal aceste semne speciale nu pot fi facultative, ele sunt principale, întrucât au fost
incluse de legiuitor în enunţarea articolului respectiv. Semnele facultative pot
completa toate elementele componenţei infracţiunii şi anume: în cazul obiectului
acesteia sunt: obiectul juridic secundar şi obiectul material; în ce priveşte latura
obiectivă – consecinţele prejudiciabile, legătura cauzală,23 locul, timpul, metoda şi
mijlocul comiterii infracţiunii; cu privire la subiect – persoana juridică şi subiectul
special, iar referitor la latura subiectivă – motivul şi scopul infracţiunii.24

Dacă aceste semne facultative speciale, nu sunt indicate în calitate de semne

principale, obligatorii ale componenţei infracţiunii ele urmează a fi luate în vedere
de către instanţa de judecată la stabilirea categoriei şi termenului pedepsei pentru
fapta săvârşită în calitate de circumstanţe care atenuiează sau agravează răspunderea
făptuitorului (art.76; 77 CP).

Secţiunea 3. Infracţiunea şi componenţa infracţiunii. Corelaţia dintre ele

Problema referitoare la corelaţia dintre infracţiune şi componenţa infracţiunii
este una din problemele dificile ale teoriei dreptului penal. Noţiunea de infracţiune
reglementată de lege în alin.1 art.14 CP şi cea a componenţei infracţiunii elaborată
de ştiinţa dreptului penal şi care a fost legiferată pentru prima dată de noul Cod
penal al Republicii Moldova în alin.1 art.52 sunt strâns legate între ele, deoarece
exprimă esenţa unuia şi aceluiaşi fenomen care este infracţiunea, dar ele nu sunt
identice. Asupra corelaţiei dintre infracţiune şi componenţa infracţiunii s-a expus

23
Unii autori atribuie consecinţele prejudiciabile şi legătura cauzală la categoria semnelor principale (vezi,
Советское уголовное право. Общая часть, Москва, Изд-во МГУ, 1988, стр.107) fapt cu care nu suntem de
acord, deoarece aceste semne sunt incluse de legiuitor numai în unele componenţe, acestea purtând denumirea de
materiale.
24
O caracterizare generală a tuturor semnelor componenţei infracţiunii se conţine în paragrafele anterioare a acestei
secţiuni.
25
Пионковский А.А. Учение о преступлении по советскому уголовному праву. М., 1961, стр.115.
 penalistul rus Piontcovschii A. care a remarcat în acest context, că noţiunea
materială a infracţiunii şi noţiunea generală a componenţei infracţiunii exprimă
pe diferite căi elementele esenţiale, de bază a unora şi aceloraşi fenomene ale
vieţii sociale – a faptelor prejudiciabile, care sunt prevăzute în calitate de
infracţiuni în legea penală”.25

Infracţiunea fiind un fapt (act) volitiv de comportare prejudiciabilă

reprezintă întotdeauna un fenomen al realităţii obiective. Ea este comisă de către o
persoană concretă, într-un anumit loc, într-o perioadă determinată de timp, în
anumite împrejurări. Fiecare infracţiune se caracterizează printr-o multitudine de
trăsături individuale specifice numai acelei fapte concrete. De pildă, o infracţiune de
omor poate fi săvârşită de către o persoană (sau un grup de persoane) concrete, în
anumite condiţii de loc şi timp, din anumite motive şi se mai poate caracteriza printr-
o mulţime de trăsături specifice numai acestui omor, ca o faptă concretă.
Infracţiunile de omor cu toate că sunt calificate potrivit aceluiaşi articol al Părţii
speciale a Codului penal (alin.1 art.145) se deosebesc una de alta după metoda
săvârşirii (prin împuşcare, strangulare, asfixie etc.), după locul comiterii (în
apartament, transport, câmp), după timpul săvârşirii (ziua, noaptea, vara, iarna), sau
după subiectul acestora (bărbat, femeie, minor) şi după multe altesemne specifice
caracteristice fiecărui omor în parte.
Într-un cadru general, noţiunea de infracţiune se conţine în alin.1 art.14 CP,
prevederile căruia se referă la toate infracţiunile care se comit în realitatea obiectivă,
fără a se lua în vedere particularităţile specifice fiecărei fapte în parte. Noţiunea
infracţiunii conţine o caracteristică social-politică a infracţiunii, indicând trăsăturile
ce ne permit să constatăm de ce anume o astfel de comportare a persoanei este
prejudiciabilă pentru societate, adică infracţională şi după care se poate delimita
infracţiunea de alte încălcări de lege.
Componenţa infracţiunii este o noţiune juridică ce se conţine în dispoziţia
unei norme concrete a Părţii speciale a Codului penal şi caracterizează nu o
infracţiune concretă, dar o infracţiune de un anumit tip, gen prin intermediul
descrierii semnelor principale ale acesteia.
 Deci, fiecare componenţă de infracţiune conţine descrierea semnelor
principale ce sunt caracteristice infracţiunilor de un anumit tip. Noţiunea generală a
componenţei infracţiunii se prevede în alin.1 art.52 CP, ea este formulată şi de ştiinţa
dreptului penal şi conţine caracteristica juridică a infracţiunii. Componenţa
infracţiunii nu este o faptă comisă de infractor, ci o noţiune abstractă reglementată
de Codul penal, ştiinţa şi teoria dreptului penal. În calitate de categorie abstractă
componenţa infracţiunii există, chiar dacă în realitate nu se săvârşeşte nici o
infracţiune prevăzută de această componenţă. De aceea e periculoasă infracţiunea ca
faptă concretă şi nu componenta infracţiunii ca o categorie juridică, ca metodă
legislativă de descriere în legea penală a tuturor infracţiunilor. Componenţa
infracţiunii este de neconceput fără legea penală, dar ea nu există nici în afara faptei
reale prejudiciabile. Fără o faptă prejudiciabilă există doar descrierea făcută de
legiuitor a componenţei infracţiunii.
Profesorul Cudreavţev V. menţionează în lucrarea sa că, “componenţa
infracţiunii constituie modelul informativ al unui anumit tip de infracţiune descris în
legea penală. Acest model se formează ca rezultat al generalizării tuturor
infracţiunilor de acest tip”.26
De aceeaşi părere este şi penalistul rus Curinov V.: “componenţa
infracţiunii constituie un model legislativ al anumitor modalităţi de infracţiuni,
deoarece ea include în sine cele mai esenţiale, necesare şi tipice semne ale
infracţiunii. “27
Dacă analizăm o faptă prejudiciabilă săvârşită în realitatea obiectivă şi
componenţa infracţiunii ce o caracterizează ca atare observăm cu uşurinţă că
numărul semnelor prevăzute în componenţa infracţiunii este mult mai mic în raport
cu numărul semnelor ce caracterizează infracţiunea ca o faptă a realităţii, întrucât
orice componenţă a infracţiunii conţine numai semnele principale a unui anumit tip
de infracţiuni. Descriind un anumit tip de infracţiuni legiuitorul admite în mod
intenţionat toate semnele secundare ce nu prezintă anumită importanţă pentru
calificare. De pildă, pentru componenţa huliganismului (art.287 CP) nu prezintă nici
o importanţă faptul că acţiunea a fost săvârşită seara, de un bărbat de statură înaltă,

26
Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступлений. –Москва, Юристь, 1999, стр.73.
27
Куринов Б., Научные основы квалификации преступлений. – Москва, 1984, стр.34.
blond, îmbrăcat într-un pardesiu albastru, etc., cu toate că aceste particularităţi sunt
într-adevăr specifice unui act de huliganism concret, caracterizându-l drept o faptă
prejudiciabilă individuală, reală.
În literatura de specialitate se întâlnesc afirmări, potrivit cărora componenţa
infracţiunii nu este altceva decât fapta prejudiciabilă reală.28
Nu putem fi de acord cu asemenea concepţii (păreri), întrucât în asemenea
situaţii nu se face o diferenţiere totală dintre fapta prejudiciabilă concretă şi
componenţa infracţiunii ce serveşte ca model legislativ al diferitor tipuri de
infracţiuni. În acest context aducem drept argument prevederile alin.1 art.51 CP:
“Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar
componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al
răspunderii penale”.
Secţiunea 4. Modalităţile componenţei infracţiunii
Ştiinţa dreptului penal deosebeşte mai multe modalităţi ale componenţelor
infracţiunii prevăzute în Partea specială a Codului penal. La baza clasificării sunt
puse următoarele criterii: gradul prejudiciabil al faptei, modul de descriere şi
specificul structurii.
După gradul prejudiciabil deosebim: a) componenţe de bază; b) componenţe
cu circumstanţe agravante (componenţe calificate); c) componenţe cu circumstanţe
atenuante (componenţe privilegiate).
Având în vedere gradul prejudiciabil diferit al faptelor social-periculoase
concrete, legiuitorul reglementează componenţele lor în diferite articole sau aliniate
ale unuia şi aceluiaşi articol al Codului penal prin diferite semne, particularităţi, fapt
ce exprimă un grad prejudiciabil sporit sau scăzut al faptei. Pentru aceasta se indică
caracteristici calitative (de pildă, cauzarea de daune în proporţii considerabile; alte
urmări grave), precum şi cantitative (de pildă acţiunea săvârşită repetat).
Componenţa de bază este formată dintr-un minim de semne obiective şi
subiective stabilite de legea penală care sunt necesare pentru existenţa unei anumite
infracţiuni (de pildă: clonarea (art.144 CP); răpirea unei persoane (alin.1 art.164
CP); falsificarea rezultatelor votării (art.182 CP); nesupunerea prin violenţă

28
Советское уголовное право. Общая часть. – Москва, 1981, стр.97.
cerinţelor administraţiei penitenciarului (art.321 CP) etc.). De obicei această
modalitate a componenţelor este urmată de o diferenţiere ulterioară, fiind rare
cazurile când ele există în mod unitar (de pildă componenţa spionajului (art.338 CP).
De cele mai dese ori componenţele incluse în Partea specială a Codului penal se
diferenţiază în două, trei, patru modalităţi. Acest fapt contribuie la individualizarea
maximă a gradului prejudiciabil al faptelor ce se aseamănă după caracter, după
obiectul atentării, formele vinovăţiei) asigurând astfel calificarea corectă a faptei şi
aplicarea ulterioară a unei pedepse echitabile. De pildă, în cazul omorului deosebim
componenţa de bază în alin.1 art.145 CP, componenţa cu circumstanţe agravante
(calificată) în alin.2, 3 art.145 CP, componenţa cu circumstanţe atenuante
(privilegiată)29 se conţine în art.146 CP (omorul săvârşit în stare de afect).
Componenţa cu circumstanţe agravante este formată din componenţa de
bază la care se adaugă anumite condiţii, împrejurări, circumstanţe agravante care se
referă la latura obiectivă sau subiectivă, la obiectul ori subiectul infracţiunii (de
pildă, furtul calificat prevăzut la alin.2, lit.a, b, c, d art.186 CP).
Componenţa cu circumstanţe atenuante este alcătuită din componenţa de
bază căreia i se ataşează o împrejurare atenuantă de natură a micşora gradul
prejudiciabil al faptei (de pildă, pruncuciderea, art.147 CP).
După modul de descriere se deosebesc componenţe simple, complexe şi
alternative.
Componenţa simplă include semnele specifice unei singure fapte ce are la
bază o unică formă de vinovăţie, un obiect, o consecinţă. În astfel de componenţe
toate semnele se manifestă numai o singură dată (de ex.: alin.1 art.187 CP; alin.1
art.273 CP).
Componenţa complexă conţine două sau mai multe fapte infracţionale, două
obiecte asupra cărora se atentează sau mai multe consecinţe prejudiciabile care
trebuie realizate cumulativ (de pildă alin.2 art.159 CP; alin.1 art.171 CP; alin.1
art.188 CP; alin.1 art.287 CP). Componenţa prevăzută de art.188 CP prevede fapta
care atentează concomitent asupra proprietăţii persoanei şi asupra vieţii sau sănătăţii
ei.

29
În literatura de specialitate românească se mai numeşte componenţă mai puţin gravă, vezi în Basarab M., op.cit.,
p.204.
 Latura obiectivă a violului (art.171 CP) se exprimă prin întreţinerea
raportului sexual cu aplicarea constrângerii fizice sau psihice. Alin.2 art.159 CP
include în componenţa provocării ilegale a avortului circumstanţe agravante în
forma vătămării grave ori medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau decesul
victimei. În această componenţă vinovăţia ca semn al laturii subiective este dublă,
deoarece atitudinea subiectului faţă de provocarea ilegală a avortului întotdeauna
este intenţionată, iar faţă de consecinţele acţiunii sale în cazul respectiv poate fi
numai imprudentă.
Componenţa alternativă – constituie o modalitate a componenţelor
complexe şi sunt acelea în care legiuitorul prevede drept infracţiune consumată
săvârşirea uneia din faptele prevăzute în dispoziţia normei penale. Deci,
componenţele alternative sunt acelea care prevăd în textul de incriminare, două sau
mai multe modalităţi de comitere alternative sau chiar urmări alternative.
Componenţa poate fi alternativă numai în privinţa obiectului şi laturii obiective a
infracţiunii. Această modalitate a componenţelor poate fi uşor identificată după
termenii utilizaţi de legiuitor (“sau”, “ori”, “precum şi”) atunci când reglementează
variantele în care se poate săvârşi infracţiunea. (De pildă, art.216, 250, 251, 292, 293
CP etc.). Componenţa infracţiunii prevăzută de art.290 CP prevede infracţiunea de
purtare, păstrare, procurare, fabricare, reparare sau comercializare ilegală a armelor
şi muniţiilor. Săvârşirea uneia din faptele enumerate caracterizează latura obiectivă
a infracţiunii date şi constituie o infracţiune consumată.
După specificul structurii se disting componenţe materiale, formale şi formal-
reduse.
Componenţele materiale sunt cele în conţinutul cărora legiuitorul descrie
latura obiectivă a infracţiunii nu numai prin intermediul acţiunii sau inacţiunii dar
apelând şi la semnele ce caracterizează consecinţele prejudiciabile ale faptei date.
Cu alte cuvinte urmările prejudiciabile ca semn principal al componenţelor
respective se conţin în dispoziţia normei penale (omorul, vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii, furtul, etc.).
Componenţele formale sunt componenţele în conţinutul cărora legiuitorul
descrie latura obiectivă a infracţiunii limitându-se doar la un singur semn principal
al ei – fapta prejudiciabilă (huliganismul, banditismul, dezertarea, etc.).
 Componentele formal-reduse constituie o modalitate a componenţelor
formale şi se caracterizează prin faptul că legiuitorul a inclus în latura obiectivă a
acestora nu numai descrierea faptei prejudiciabile dar şi pericolul real de survenire
a unor consecinţe criminale concrete, care de fapt nu constituie semn obligatoriu ale
componenţei respective (punerea intenţionată a altei persoane în pericol de
contaminare cu maladia SIDA, încălcarea regulilor de circulaţie a substanţelor,
materialelor şi deşeurilor radioactive, bacteriologice sau toxice, dacă aceasta creează
pericolul cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului, tâlhăria etc.).
Clasificarea componenţelor infracţiunii după criteriul specificului structurii
permite stabilirea corectă a momentului consumării infracţiunii. Teza iniţială de la
care pornim în soluţionarea problemei date este următoarea, se consideră
componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de
legea penală.
În legătură cu aceasta, menţionăm prevederile alin.1 art.25 CP potrivit căruia
infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele
constitutive ale componenţei de infracţiune.
Astfel, infracţiunea cu componenţă materială se consideră consumată din
momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile, cea cu componenţă formală în
momentul săvârşirii faptei, iar infracţiunea cu componenţa formal-redusă din
momentul comiterii acţiunii (inacţiunii) prejudiciabile ce a creat pericolul real de
survenire a consecinţelor criminale. Dacă urmările prevăzute n-au survenit fapta
urmează a fi calificată ca pregătire sau tentativă de infracţiune (art.26, 27 şi articolul
respectiv din Partea specială a Codului Penal).