Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Inspectoratul General al Poliţiei

Inspectoratul de Poliție Buiucani

PREGĂTIREA PROFESIONALĂ

TEMA: Calificarea infracțiunilor.

”A ELABORAT”
Ofițer de urmărire penală
al SUP a IP Buiucani al DP mun. Chișinău
inspector Irina ȚÎNȚARI

Chișinău 2020©
Cuprins

Tema Calificarea infracţiunii

§1. Noţiunea calificării infracţiunii
§2. Regulile şi scopul calificării infracţiunii
§3. Calificarea oficială
§4. Calificarea doctrinară
Tema 1. Calificarea infracţiunii – operaţiune esenţială de aplicare a normelor penale
§1 Noţiunea calificării infracţiunii
Este imposibil de a menţine ordinea în societate, de a apăra drepturile şi interesele
cetăţenilor numai prin convingere. De aceea, în unele cazuri, statul este nevoit să recurgă
la aplicarea constrângerii faţă de persoanele care au încălcat în mod grosolan legea pentru
a-şi realiza interesele sale şi cele sociale aplicând sancţiunea penală. Veriga centrală în
aplicarea normelor juridice este instituţia calificarea infracţiunii. Această noţiune este pe
larg utilizată în activitatea organelor de drept, dar puţin studiată şi comentată de literatura
de specialitate.
Calificarea infracţiunii ne răspunde la întrebarea sa săvârşit sau nu infracţiunea.
Reieşind din aceasta, devine evidentă importanţa pe care o are această noţiune în ştiinţa
dreptului penal. Pentru cât de corect va fi calificată fapta prejudiciabilă săvârşită depinde
şi viitorul curs al cauzei penale şi echitatea pedepsei. În cazul unei calificări incorecte se
încalcă principul legalităţii, echităţii şi vinovăţiei de aceea e foarte important de a înţelege
esenţa calificării infracţiunii pentru a nu face erori în aplicarea normelor juridice .
A califica (din lat. qualis-calitate ), înseamnă a da o nota unui anumit fenomen,
proces a cunoaşte calităţile sale principale de asemenea aceasta presupune procesul de
atribuire a unui fenomen, eveniment fapte după semnele sau particularităţile sale
calitative unei categorii, specii sau gen1.
În domeniul dreptului a califica faptă înseamnă a-i da o apreciere juridică, a alege
norma juridică corespunzătoare care conţine elementele acesteia 2. Spre exemplu în
dreptul internaţional privat, calificarea este o operaţiune logico-juridică de determinare a
sensului exact şi complet al noţiunilor juridice care exprimă conţinutul şi legătura normei
conflictuale, pentru a vedea dacă un raport juridic se include sau nu în aceste noţiuni, sau
ca o operaţiune de interpretare a unui raport juridic sau situaţii de fapt concrete, pentru a
vedea în conţinutul şi legătura cărei norme conflictule intră3.
Calificarea infracţiunii este o parte componentă a calificării juridice ce se diferă de
alte tipuri de calificări (Calificarea delictului civil, contravenţiei administrative) prin
aplicarea normelor de drept penal. Codul penal al Republicii Moldova(adoptat de
Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003)
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110; conţine un capitol întreg
ce abordează problema calificării infracţiunii în care defineşte în articolul 113 calificarea
infracţiunii ca determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele
faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii prevăzute de norma
penală.
În dreptul penal calificarea infracţiunii constituie o premiză, etapă, condiţie
absolut necesară pentru aplicarea normelor juridico-penală, adică ai da faptei
prejudiciabile apreciere juridică adecvată, invocând norma juridico-penală din codul
penal . Aici se are în vedere atât dispoziţiile părţii speciale cât şi celei generale. Cu toate
acestea în literatura de specialitate se întâlnesc şi constatări ce derogă de la regulile
generale şi neglijează legătura indisolubilă între partea specială şi generală a dreptului
penal . Unii autori susţin că calificarea infracţiunii este aplicarea normei speciale în
rezultatul stabilirii corespunderii semnelor unei fapte prejudiciabile şi elementele unei
infracţiuni concrete prevăzută de un articol din partea specială a codului penal.
Calificarea infracţiunii are două sensuri :
1. Procesul de identificare a elementelor unei sau altei infracţiuni în fapta unei
persoane.
2. Rezultatul acestor activităţi a organelor judiciare prin recunoaştere şi
consacrare în documentele juridice corespunzătoare.
Calificarea infracţiunilor reprezintă numai o etapă în procesul de aplicare a
normelor juridice. Aplicarea normelor juridice ca o formă de realizare a dreptului include
atât procesul calificării infracţiunilor, cât şi stabilirea pedepselor penale şi executarea lor.
Calificarea este un proces dinamic care la diferite etape pe un anumit caz are
specificul său. În linii generale se poate de spus că efectuarea calificării infracţiunii pe
parcursul procesului penal merge de la necunoaşterea la o cunoaştere completă. În timpul
anchetării faptei infracţionale numărul, cantitatea probelor sporeşte spre sfârşitul acesteia.
Astfel la finisarea acesteia şi stabilirii ordonanţei de învinuire organele de urmărire
penală trebuie să cunoască toate datele despre infracţiunea săvârşită.
Calificării infracţiunii numai la prima vedere îi este specific caracterul static în
realitate aceasta este relativă. Doar fiind fixată în sentinţa de judecată calificarea
infracţiunii devine stabilă.
O importanţă deosebită are problema calificării infracţiunii la întocmirea şi
pronunţarea sentinţei, deoarece calificarea infracţiunii devine imuabilă şi definitivă
numai după intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare. Deci calificarea
infracţiunii doar la prima vedere poartă un caracter static, pe când în realitate el
este relativ. Vorbind despre calificarea infracţiunilor la diferitele etape ale
procedurii penale, trebuie avut în vedere că posibilităţile reale pentru asigurarea
unei calificări juste şi depline a infracţiunii la etapa iniţială a urmăririi penale sunt
foarte limitate. De regulă, în etapa pornirii urmăririi penale calificarea infracţiunii
poartă un caracter preliminar, orientativ, aproximativ, care se precizează sau chiar
se modifică pe măsura acumulării datelor faptice pe parcursul desfăşurării
celorlaltor etape ale procedurii penale, devenind imuabilă după intrarea în vigoare
a sentinţei de condamnare, bineînţeles, dacă n-a urmat recursul ordinar (art. 427
CPP), cel în anulare (art. 453 CPP) sau revizuirea procesului penal (art. 459 CPP),
în baza cărora calificarea definitivă a infracţiunii poate suferi unele modificări sau
completări.
O altă trăsătură a calificării infracţiunii constă în aprecierea juridică a faptei
prejudiciabile ca rezultat al procesului de identificare ce se fixează în documentele
procesuale menţionate.
Ţinând cont de faptul că articolele din Partea generală, fiecare în parte sau toate în
ansamblu, stabilesc anumite condiţii, circumstanţe sau fapte, în prezenţa cărora se aplică
norma penală, trebuie să menţionăm că aprecierea juridică a faptei comise ar fi
incompletă fără apelarea la aceste articole, deoarece ele conţin semnele generice ale
tuturor infracţiunilor din Partea specială a Codului penal. De exemplu, art. 14 CP indică
semnele faptei infracţionale, art. 17 CP - vinovăţia intenţionată, art. 21 CP - vârsta
răspunderii penale, art. 26 CP - pregătirea de infracţiune etc.
La calificarea infracţiunii teoria dreptului penal nu exclude posibilitatea aplicării
tuturor articolelor din Partea generală, deoarece fără concursul lor ar fi imposibilă
calificarea justă a faptei infracţionale.
În prezent practica judiciară a acceptat unanim alegaţia la calificare doar a art. 26
CP (Pregătirea de infracţiune), a art. 21 CP (Tentativa de infracţiune) şi a art. 42 CP
(Participanţii), deoarece anume aceste articole arată că fapta prejudiciabilă n-a fost
consumată sau a fost comisă de doi sau mai mulţi infractori. Dacă aceste articole nu sunt
indicate în documentele procesuale corespunzătoare, aceasta înseamnă că a fost comisă o
infracţiune consumată fără participanţi, întrucât în articolele respective din Partea
specială legiuitorul prevede doar infracţiunea consumată comisă de un singur autor.
Aşadar, pentru aprecierea juridică a infracţiunii comise obligator trebuie invocat
unul sau mai multe articole din Partea specială, iar în cazul activităţii infracţionale
neconsumate şi art. 26, art. 27 CP sau art. 42 CP, dacă este vorba de o participaţie
infracţională.
Specificul aplicării normelor juridice constă în faptul ca în fiecare caz concret
trebuie să descoperim semnele cele mai importante, esenţiale şi tipice, care formează
esenţa acestui fenomen, şi să le comparăm cu semnele indicate în actul normativ, pentru
adoptarea deciziei despre faptul că legiuitorul a avut în vedere anume acest caz,
elaborând şi adoptând acest act normativ.
Dacă ajunge la concluzia că este vorba despre un fapt ilicit, persoana ce
efectuează calificarea juridică trebuie să stabilească categoria delincventei la care să
atribuie acest caz: delict civil, contravenţie administrativă, abatere disciplinară sau
constituie o infracţiune. Comun pentru toate delictele este că toate faptele ilicite încalcă
prevederile unor norme juridice. Semnul comun al tuturor faptelor ilicite este gradul lor
prejudiciabil pentru persoană, societate şi stat. Considerăm complet greşită opinia 6
potrivit căreia numai infracţiunea este prejudiciabilă.
După caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile întotdeauna se deosebesc
printr-o daună, vătămare sau prin altă consecinţă prejudiciabilă sporită în comparaţie cu
alte fapte ilicite care de asemenea posedă o anumită măsură de gravitate prejudiciabilă.
Pe lângă condiţiile egale, infracţiunea întotdeauna cauzează un prejudiciu mai mare, actul
făptuitorului este mai periculos, motivarea este mai josnică, iar acţiunea sau inacţiunea
ilegală sunt mai impertinente. Stabilind consecinţele prejudiciabile ale infracţiunilor,
legiuitorul utilizează diferite noţiuni. Referitor la urmările atentatelor contra vieţii şi
sănătăţii se utilizează termenii vătămare, deces, iar la consecinţele materiale - daune de
un anumit grad: în proporţii esenţiale, considerabile, mari sau deosebit de mari, a căror
valoare este determinată în textul legii penale. în cazurile în care prejudiciul are un
caracter complex, legiuitorul utilizează termenul urmări grave, care deseori este atestat
mai întâi de legea penală.
Din textul alin. (2) art. 14 CP rezultă că, pentru existenţa unei fapte ce nu
constituie infracţiune, adică eventual a unei fapte ilicite, sunt necesare două condiţii: a)
fapta comisă aduce o atingere minimă, neînsemnată, mică valorilor ocrotite de legea
penală; b) fapta comisă nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni, adică fapta nu
produce şi nici nu creează primejdia cauzării unor daune expres prevăzute de legea
penală.
Alt criteriu de delimitare a infracţiunii de alte fapte ilicite în procesul calificării
juridice este obiectul atentării. Enumerarea valorilor sociale ocrotite de legea penală este
expusă în alin. (1) art. 2 CP. Lista obiectelor de atentare a faptelor ilicite civile,
administrative, familiale, disciplinare, materiale este cu mult mai largă. Dacă însă
obiectul de atentare al unei infracţiuni coincide cu obiectul de atentare al altor fapte
ilicite, delimitarea acestora trebuie efectuată şi potrivit caracterului şi gradului
prejudiciabil ale faptei comise, analizate mai sus.
În procesul calificării juridice, la evaluarea conduitei persoanei în calitate de faptă
infracţională sau neinfracţională trebuie să ţinem cont de cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei: legitima apărare, reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate,
constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat.
Prezenţa cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei dovedeşte că, în aparenţă,
conduita persoanei doar aparent este asemănătoare cu faptele prevăzute de legea penală,
pe când în virtutea lipsei vinovăţiei ele nu se consideră infracţiuni.
La calificarea infracţiunilor trebuie să avem în vedere temeiurile liberării de
răspundere penală, stipulate în art. 53 CP, în cazurile: minorilor, tragerii la răspundere
administrativă, renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii, căinţei active,
schimbării situaţiei, liberării condiţionate, prescripţiei de tragere la răspundere
penală.
Răspunderii penale este supusă numai persoana care a comis o faptă
prejudiciabilă, prevăzută expres de un articol din Partea specială a Codului penal.
De exemplu, dacă în procesul calificării a unei fapte comise se va stabili că
persoana: a) a săvârşit un atentat la viaţa victimei; b) atentatul consta dintr-o acţiune
ilegală îndreptată nemijlocit la lipsirea ei de viaţă şi a cauzat decesul victimei; c)
persoana a acţionat cu intenţie directă de a lipsi victima de viaţă din motive de gelozie; d)
ea era responsabilă şi a atins vârsta de 14 ani - cele comise constituie componenţa de
infracţiune de omor intenţionat şi vor fi calificate potrivit alin. (1) art. 145 CP.
Calificarea justă are o mare importanţă pentru promovarea politicii penale şi în
mare măsură determină succesul luptei contra criminalităţii, consolidarea ordinii de drept,
ea este o condiţie absolut necesară pentru respectarea legalităţii şi este o garanţie a
drepturilor cetăţenilor.
Calificarea incorectă creează o imagine falsă despre caracterul si gradul
prejudiciabil al fraudei comise. Ea exclude individualizarea corectă a răspunderii şi a
pedepsei penale şi are consecinţe juridice negative pentru vinovat: imposibilitatea
aplicării amnistiei, graţierii, reabilitării, condamnării condiţionate, liberării de pedeapsă
înainte de termen, aplicării incorecte a regimului şi a categoriilor penitenciarilor în care
se execută pedeapsa cu închisoarea şi este un impediment la reeducarea şi resocializarea
infractorului. Calificarea incorectă generează plîngeri, reexaminări în instituţia de
judecată a cauzelor, ceea ce tergiversează soluţionarea cauzei, sustrage atenţia organelor
respective
Pentru o calificare corectă este necesar de a stabili unele reguli ce vor uşura şi
vor optimiza procesul de calificare a infracţiunii. Aceste reguli de calificare sunt nişte
principii de aplicare a normelor juridice ce sunt stipulate în legea penală, hotărîrile
Plenumului Curţii Supreme de Justiţie şi desigur elaborate de practica judiciară şi
doctrina dreptului. Este logic şi oportun de a delimita regulile existente după criteriile
calitative şi cantitative. Primele se caracterizează prin aplicarea acestora la mai multor
sau mai puţine infracţiuni şi se folosesc la stabilirea ordinii de drept. Celelalte constau în
alăturarea la unul sau alt compartiment din dreptul penal şi se aplică în scopuri ştiinţifice
sau didactice.
Clasificarea regulilor după principiile cantitative se bazează pe corelaţia
categoriilor: generalul, specialul, singularul16. Regulile generale sunt nişte principii de
calificare şi se folosesc la calificarea tuturor infracţiunilor. Regulile speciale se aplică la
cazuri aparte, tipice de săvîrşire a infracţiunilor precum şi la soluţionarea problemelor
locale de drept penal. Numărul regulilor generale este mic şi nu este nevoie de a le
clasifica. Regulile speciale sînt mai numeroase şi este nevoie de a le sistematizează
pentru aplicarea mai uşoară şi rapidă a acestora.
Cea mai fregventă clasificare în literatura de specialitate este în trei grupe:
 1. Regulile de calificare a infracţiunilor în limitele
unei singure componenţei de infracţiuni.
2. Regulile de calificare a pluralităţii de infracţiune.
3. Regulile de recalificare a infracţiunilor.
Regulile singulare se folosesc în procesul de analiză juridică a unor componenţe
de infracţiuni concrete de aceia toate acestea constituie baza ştiinţei şi cursului de studiu
a Părţii speciale dreptului penal.
Se diferenţiază următoarele reguli generale:
1. Infracţiunea se califică după legea penală, care este în vigoare. Legea
penală nu poate avea efect retroactiv, numai în cazul legii penale mai blînde.
Interpretarea excesivă şi defavorabilă este interzisă;
2. Pentru stabilirea timpului săvîrşirii infracţiunii pentru calificare se ia în
vedere timpul săvîrşirii acţiunii indiferent de survenirea urmărilor prejudiciabile;
3. Legea penală a Republicii Moldova se aplică asupra tuturor faptelor
prejudiciabile săvîrşite pe teritoriul ţării. Infracţiunile săvîrşite pe teritoriul străin pot fi
calificate după legea penală a Republicii Moldova dacă infracţiunile săvîrşite sînt
îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova, împotriva păcii si securităţii
omenirii sau constituie infracţiune de război;
4. Fapta infracţională trebuie să se conţină în întregime în conţinutul normei
penale din partea specială şi fără a neglija stipulaţiile din normele aflate în partea
generală;
Calificarea oficială ce stă la baza învinuirii trebuie să fie întemeiată pe fapte
strict determinate, dovedite după regulile stabilite de Codul de procedură penală al
Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003) //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110;
Din regulile speciale de calificare din cadrul unei singure componenţe de
infracţiune o importanţă deosebită au regulile de calificare a infracţiunii legate de
specificul semnelor subiective a infracţiunii, care sînt următoarele:
1. Fapta săvîrşită de o persoană de vîrsta cuprinsă între 14-16 ani, care conţine
semnele a două infracţiuni, pentru una din care răspunderea survine de la vîrsta de 16 ani,
iar pentru cealaltă infracţiune de la 14, fapta se va califica în baza normei ce prevede
tragerea la răspunderea penală de la vîrsta de 14 ani.
2. Persoana poate fi pedepsită pentru infracţiunea intenţionată în componenţa
căreia intrau şi caracteristici obiective care nu erau acţiunea(inacţiunea) sau urmarea
imediată, numai dacă ea era cunoscută de existenţa acestora. Ea poate fi pedepsită
conform altei norme ce nu prevede aceasta stipulaţie, dacă nici astfel de normă nu există
atunci fapta infractorului nu este infracţiune.
3. Persoana care crede că fapta sa nu este infracţiune dar în realitate este
contrariul, calificarea se va face în baza normei ce incriminează fapta dată, deci eruarea
de drept nu este o cauză ce înlătură răspunderea penală.
4. Fapta ce de fapt a prejudiciat alt obiect decît asupra căruia a fost îndreptată
intenţia infracţională se va califica ca tentativă de infracţiune în dependenţă de
îndreptarea intenţiei acestuia indiferent de obiectele lezate, iar dacă a trebuit sau putea să
prevadă vătămarea celorlalte obiecte, el va fi tras la răspundere pentru cumul de
infracţiuni
5. Folosirea altor mijloace dar nu mai puţin eficiente (eroare în mijloace) la
calificarea infracţiunii nu influenţează.
 6. Folosirea la săvîrşirea infracţiunii a unor mijloace ineficiente, în momentul
de faţă, pe care vinovatul le considera eficiente, se va califica ca tentativă la infracţiune în
dependenţă de îndreptarea intenţiei acestuia.
7. Folosirea la săvîrşirea infracţiunii a unor mijloace inapte, improprii a
acelor mijloace care, în orice condiţii, nu au aptitudinea de a produce rezultatul dorit. 19
De exemplu, folosirea pentru otrăvirea unei persoane a unei substanţe total inofensive,
cum ar fi laptele.
8. Fapta ce a cauzat prejudiciu altei persoane decît celei asupra căreia a fost
îndreptată intenţia infracţională din motive independente de voinţa făptuitorului se va
califica ca cumul de infracţiuni: tentativă la infracţiune în dependenţă de îndreptarea
intenţiei şi infracţiunea din imprudenţă asupra persoanei prejudiciate de fapt.
9. Fapta la săvîrşirea căreia vinovatul conştientizează existenţa
circumstanţelor atenuante sau agravante, care de fapt lipseau, presupune tentativa la
infracţiunile cu circumstanţe agravante sau infracţiunea consumată cu circumstanţe
atenuante.
O altă subgrupă de reguli speciale de calificare a unei singure infracţiuni sunt
regulile de calificare a infracţiunilor parţial neconsumate, care prevăd că în limitele
unei singure componenţe de infracţiune etapa ulterioară o conţine pe cea precedentă,
adică actele de pregătire se încadrează în tentativă, tentativa în infracţiunea fapt
consumat şi respectiv faptul consumat în infracţiunea fapt epuizat.
Participaţia la infracţiune este una din cele mai periculoase forme de
activitate infracţională, de aceia la calificarea infracţiunii săvîrşite de mai multe
persoane trebuie efectuată exact pentru ca fiecare participant să răspundă personal
pentru fapta săvîrşită. Pentru aceasta este nevoie de condus de anumite reguli cum ar fi:
1. Fapta autorului care comite infrcațiunea şi actele complicelui,
organizatorului, instigatorului absoarbe în sine acţiunile celorlalte persoane.
2. Persoana participantă la săvîrşirea infracţiunii cu subiect special şi care nu
are caracteristicile ultimului, va răspunde doar pentru complicitate la această infracţiune
3. În cazul excesului de autor ultimul va răspunde pentru fapta săvîrşită, iar
ceilalţi pentru acea parte a acestia care se include în intenţia infracţională comună.

Ultimul set de reguli la calificarea infracţiunilor în limita unei singure componenţe

de infracţiuni se folosesc la calificarea legitimii apărări putative:
1. Cauzarea prejudiciului în cazul legitimii apărări putative nu atrage
răspunderea dacă persoana nu a prevăzut, nu trebuia şi nici nu putea să prevadă lipsa unui
atac real şi nu a depăşit limitele legitimii apărări.
2. Cauzarea prejudiciului în cazul legitimii apărări putative atrage
răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită dacă persoana nu a prevăzut, dar reieşind
din circumstanţele săvîrşirii faptei, trebuia sau putea să prevadă, că atacul real lipseşte.
Regulile speciale de recalificare a infracţiunii se aplică în cazul în care se schimbă
legislaţia penală. În acest caz recalificarea după o lege nouă este posibilă numai în cazul
în care fapta săvîrşită este reglementată atît de legislaţia precedentă cît şi de cea actuală şi
plus la aceasta noua lege să fie mai blîndă şi nicidecum să nu înrăutăţească situaţia
infractorului. Recalificarea se face şi în cazul schimbării circumstanţelor de fapt ce se
oglindesc în materialele dosarului sau poziţia faţă de anumite probe la o etapă mai
avansată a procesului penal. Începînd de la transmiterea cauzei în judecată poate avea loc
de asemenea o recalificare imediată în instanţă. Dacă schimbările sunt esenţiale sau apar
unele neclarităţi, cauza se va transmite spre reanchetare. Poate avea loc modificarea
învinuirii în instanţa de judecată, dacă prin aceasta nu se agravează situaţia
inculpatului(art.325 C.P.P. al R.M.)
Pentru calificarea justă a infracţiunii trebuie respectate următoarele condiţii:
1. Stabilirea grupului de relaţii sociale de aceeaşi natură, asupra cărora a fost
îndreptată infracţiunea, adică să stabilim obiectul generic şi nemijlocit al atentării. De
exemplu, obiectul generic al omorului este persoana ca ansamblu de relaţii sociale, iar
obiectul nemijlocit al acestuia este viaţa persoanei. Determinarea obiectului generic şi
nemijlocit al infracţiunii permite elucidarea în linii generale a caracterului şi gradului
prejudiciabil al faptei comise. Aceasta ne dă şi posibilitatea de a răspunde la întrebarea în
care capitol al Părţii speciale a Codului penal trebuie căutată norma ce prevede fapta
săvârşită. Obiectul nemijlocit al infracţiunii permite aplicarea normei penale necesare din
categoria celora care prevăd atentarea la acest obiect. Astfel, în funcţie de faptul care este
obiectul nemijlocit al atentatului - viaţa sau sănătatea victimei, se va apela la art. 145-150
CP sau la art. 151-154, 156 şi 157 CP, iar dacă se va constata că atentatul pune în pericol
atât viaţa, cât şi sănătatea victimei, se va recurge la art. 155, 158-163 CP.
2. A se preciza dacă semnele faptei săvârşite corespund în întregime
semnelor descrise în articolul invocat din Partea specială. Coincidenţa deplină presupune
identitatea acţiunii sau inacţiunii comise cu cea descrisă în legea penală. De exemplu, legea
(art. 186 CP) defineşte furtul ca sustragere
3. Stabilirea coincidenţei exacte a tuturor semnelor faptei prejudiciabiile, fără
nici o excepţie, descrise în articolul concret din Partea specială a Codului penal. Cu alte
cuvinte necorespunderea fie doar a unei circumstanţe prezente în situaţia dată celei stipulate
de lege atrage după sine o calificare incorectă. De exemplu, art. 366 CP indică în calitate
de semn obligatoriu al laturii obiective a insultării militarului faptul că insulta trebuie să fie
adusă în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul militar. Deci, în acest caz, e in
suficientă doar stabilirea semnelor actului insultei ca lezare intenţionată a onoarei şi
demnităţii unei persoane prin diferite acţiuni, verbal sau în scris. Trebuie neapărat să
stabilim că ea a fost adusă anume în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul
militar, dar nu, De exemplu, în timpul îndeplinirii sau neîndeplinirii unor rugăminţi
personale ale şefului.
4. Stabilirea dacă a fost comisă o faptă consumată sau o activitate in-
fracţională neconsumată, în cazul în care se va conchide că făptuitorul a comis numai o
pregătire sau o tentativă de infracţiune, calificarea justă cere invocarea obligatorie nu numai
a articolului respectiv din Partea specială, dar şi a art. 26 sau 27 din Partea generală a
Codului penal.
5. Trebuie ţinut cont de faptul că, potrivit alin. (2) art. 26 CP, răspunderea penală
pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare se exclude şi deci în aceste cazuri nu poate fi
vorba de calificarea unei infracţiuni, ci a unei fapte ilicite.
6. Precizarea dacă fapta prejudiciabilă este comisă de o singură persoană sau
de o pluralitate de infractori. Dacă infracţiunea este comisă de un grup de infractori,
calificarea justă cere, pe lângă articolul respectiv din Partea specială, să fie invocat şi art.
42 din Partea generală a Codului penal.
7. Verificarea dacă la comiterea faptei infracţionale există cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 35 CP, deoarece prezenţa lor exclude
calificarea juridico-penală a faptelor comise.
8. În procesul calificării infracţiunilor, organele de drept de fiecare dată trebuie
să hotărască dacă acţiunea sau sistemul de acţiuni comise alcătuiesc o infracţiune unică
sau o pluralitate de infracţiuni. în funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate
conform unuia sau mai multor articoledin legea penală. De obicei, pluralitate de infracţiuni
există arunci când acţiunea sau sistemul de acţiuni comise încalcă dispoziţiile a două sau
mai multor articole din Partea specială şi nici unul dintre aceste articole nu este suficient
pentru încadrarea juridică deplină a celor comise. De exemplu, o persoană a dat foc casei
vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Acestei acţiuni infracţionale i se poate aplica o
calificare juridico-penală justă numai prin aplicarea conjugată a art. 145 CP (Omor
intenţionat) cu art. 197 CP (Distragerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor).
9. Soluţionarea problemei privind concurenţa normelor juridico-penale. Ca şi în
cazul concursului de infracţiuni, această situaţie apare atunci când cele comise cad sub
incidenţa a două sau mai multor articole din Partea specială a Codului penal, dar cele
comise pot fi cuprinse pe deplin doar de una dintre aceste norme. Deci este vorba de o
singură infracţiune şi calificarea acesteia se efectuează doar în baza unei singure norme
penale. Potrivit alin. (2) art. 115 CP. alegerea uneia dintre normele concurente care reflectă
cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile
art. 116-118 CP. De exemplu, primirea de către o persoană cu funcţie de răspundere a
unei retribuţii ilicite cu folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu conţine semnele
abuzului de putere sau abuzului de serviciu (art. 327 CP), precum şi semnele coruperii
pasive (art. 324 CP). Potrivit art. 116 CP, în acest caz trebuie aplicat numai art. 324 CP,
care prevede un caz special de abuz de serviciu.
10. La calificarea faptelor prejudiciabile de verificat dacă există circumstanţe ce
exclud urmărirea penală, prevăzute de art. 275 CPP. De exemplu, conform art. 276 CPP,
urmărirea penală se porneşte în baza plângerii prealabile prevăzute în articolele: 152alin.
(1), 153,155,157alin.(l), 161,170, 177, 179 alin. (1) şi (2), 193, 194, 197 alin. (1), 198 alin.
(1), 200, 202, 203, 204 alin. (1), 274 din Codul penal, precum şi în cazul furtului avutului
proprietarului săvârşit de soţ, sau în paguba tutorelui, ori de persoana care o înlocuieşte
împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu
bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate
urmărirea penală încetează.
11. Calificarea juridico-penală în cazurile prezenţei temeiurilor liberării
de răspundere penală, fixate în art. 53 CP, deoarece modalităţile liberării derăspundere
penală, cu excepţia prescripţiei de tragere la răspundere penală, pot fi aplicate numai la
decizia instanţei de judecată.
12. Calificarea infracţiunilor în cauzele ce înlătură răspunderea penală, stipulate
în art. 107-108 CP: amnistia, graţierea şi împăcarea. Respectarea rigidă a tuturor regulilor
generale şi speciale de calificare a infracţiunilor, analizate mai sus, precum şi a condiţiilor
specifice modalităţilor de calificare, va permite să efectuăm o calificare justă a tuturor
faptelor prejudiciabile comise.
Calificarea oficială
Doctrina dreptului penal conţine două modalităţi de calificare a infracţiunilor:
oficială(legală) şi neoficială(doctrinară). Calificarea oficială este evaluarea juridico-
penală a infracţiunii, efectuate asupra fiecărui dosar penal aparte de reprezentanţii
autorităţilor anume împuterniciţi20. La art.113 C.P. al R.M. se menţionează că calificarea
infracţiunii se face la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează
urmărirea penală şi de către judecători. Adică, organul de urmărire penală, procurorul şi
judecătorul, care examinează dosarul penal în conformitate cu competenţa sa, efectuează
calificarea infracţiunii concrete, atribuind-o la un articol concret al normei penale.
Calificarea infracţiunii efectuată de ofițerii de urmărire penală şi procurori poartă un
caracter prealabil. Calificarea definitivă a infracţiunii o face numai instanţa de judecată.
În cadrul procedurii de calificare de către organele oficiale se pot distinge cinci
etape esenţiale21. O anumită încadrare juridică pe plan mintal este realizată de funcţionarii
de stat însărcinaţi cu descoperirea infracţiunilor şi identificarea infractorilor chiar şi în
etape ce preced procesul penal, dar această încadrare se întemeiază pe elemente de fapt
vagi, insuficient conturate.
Calificarea juridică propriu zisă se realizează numai odată cu începerea procesului
penal şi reprezintă o operaţiune obligatorie în anumite momente esenţiale ale acestuia.
Prima etapă are legătură cu intentarea procesului penal . Art. 274 alin.(1) C.P.P. al R.M.
stipulează că: Organul de urmărire penala sesizat în modul prevăzut în art.262 şi 273
C.P.P. al R.M. dispune, începerea urmăririi penale în cazul în care, din cuprinsul actului
de sesizare sau al actelor de constatare, rezulta elementele infracţiunii si nu exista
vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală.
Calificarea începe cu înaintarea versiunilor referitor la aprecierea juridică, despre
care sa făcut cunoscut persoanei ce începe urmărirea penală referitoare la o anumită
infracţiune. Analizînd datele cunoscute la acest moment, persoana trebuie să le
sistematizeze într-un întreg şi să înainteze o presupunere, cărei componenţe de
infracţiune să atribuie fapta. Concluzia referitor la această problemă este esenţială pentru
desfăşurarea în continuare a procesului. Este evident că calificarea dată este doar una
incipientă şi nicidecum definitivă. În esenţă aceasta este doar o ipoteză referitor la
caracterul infracţiunii săvîrşite ce necesită un control ulterior. Ofiţerul de urmărire penală
de regulă dispune doar de unele date de săvîrşire a infracţiunii Însă pentru a înainta una
sau mai multe versiuni referitor la fapta săvîrşită este destul şi acestea.
A doua etapă de calificare a infracţiunii se începe după intentarea procesului penal
şi se finisează cu emiterea ordonanţei de punere sub învinuire. Articolul 281 C.P.P. al
R.M. susţine că: dacă, după examinarea raportului organului de urmărire penala şi a
materialelor cauzei, procurorul considera că probele acumulate sînt suficiente, el emite o
ordonanţa de punere sub învinuire a persoanei. Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie
să cuprindă: formularea învinuirii cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului de
săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterului vinei, motivelor şi semnelor
calificative pentru încadrarea juridica a faptei, circumstanţelor în virtutea cărora
infracţiunea nu a fost consumata în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, formelor
de participaţie, dacă infracţiunea a fost săvîrşită de un grup de persoane; circumstanţele
care agravează răspunderea, menţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire
în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi punctului din
Codul penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. Din punct de vedere a
calificării aceasta presupune că pentru înaintarea învinuirii este obligatoriu de stablit
obiectul, subiectul, latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii. Dar pentru aceasta este
obligatoriu de stabilit în procesul cercetării datele ce lipsesc şi a examina versiunile
stabilite în prima etapă.
Dacă prima etapă se reduce la stabilirea unor ipoteze, atunci etapa a doua se
axează pe analiza acestor ipoteze, verificarea acestora în baza practicii şi experienţei. La
momentul punerii sub învinuire este obligatoriu, cel puţin în linii generale, a stabili
corectitudinea versiunii înaintate (sau a o exclude şi a înainta alta). Constatând după
intentarea procesului a datelor de săvîrşire a infracţiunii, ofiţerul de urmărire penală la
început se conduce de acea ipoteză care a fost expusă în rezoluţia de începere a
procesului. Aceste ipoteze îi impun o anumită obligaţie şi anume: să studieze
amănunţit fapta pentru a stabili dacă sînt toate elementele componenţei de infracţiune.
Deseori pot apărea noi date ce pot duce la apariţia unor noi ipoteze care la rîndul său
trebuie dovedite prin anumite date concrete. Astfel desfăşurarea urmăririi penale se
aprofundează.
După încheierea urmăririi penale se începe cea dea treia etapă a calificării oficiale
a infracţiunii ce se fundamentează în înaintarea acuzării.(art. 282 al.(1) C.P.P. al R.M.)
“Procurorul, după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de
punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei”. Desigur nu în toate cazurile a treia etapă
se termină cu înaintarea acuzării, deseori apariţia unor noi date contribuie la schimbarea
poziţiei din etapele precedente şi cauza va fi transmisă pentru completarea urmărirei
penale sau va fi schimbată sau modificată acuzarea. În această etapă are loc terminarea
procesului şi trimiterea cauzei procurorului. „Constatînd că probele administrate sînt
suficiente pentru a termina urmărirea penală, organul de urmărire penală înaintează
procurorului dosarul însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul
urmăririi”(art.289 al.(1) C.P.P al R.M.). Rechizitoriul este o punte de trecere la etapa a
patra a calificării. Dispozitivul acestuia trebuie să conţină “date cu privire la persoana
învinuitului si formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a
acţiunilor lui şi menţiunea despre trimiterea dosarului în instanţa judecătorească
competenta.(art. 296 al. (1) C.P.P. al R.M.). Ceia ce pentru organul de urmărire penală
presupune o concluzie pentru instanţele judecătoreşti este un punct de pornire.
Cea de-a patra etapă se începe odată cu trimiterea cauzei în judecată 22. Cauza se
trimite în judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul (art. 297 al. (1) C.P.P.
al R.M.). Aici judecătorul trebuie să stabilească dacă legea penală a fost aplicată just
faptelor imputate infractorului. Acuzarea dată de organele de urmărire penală va fi
verificată în instanţă. Aceasta poate fi schimbată în primul rînd în rezultatul corectării
erorilor în calificare, care puteau fi comise în etapele precedente sau din cauza apariţiei
unor date noi.
În aşa mod vine cea dea cincia etapă de calificare a infracţiunilor 23, care se
materializează în sentinţa de judecată. În partea introductivă a sentinţei se conţine “legea
penala care prevede infracţiunea de savîrşirea careia este învinuit inculpatul”.
(art. 393. al. (6) C.P.P al R.M.), iar partea descriptivă a sentinţei de condamnare
cuprinde descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită (art. 394 al. (1) C.P.P.
al R.M.) şi încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului (art. 394 al. (5) C.P.P. al R.M.)
Calificarea juridică finală este rezultatul unui proces lung de evaluare sau
reevaluare a calificării iniţiale, proces care este contradictoriu şi priveşte, atît temeiurile
de drept cît şi temeiurile de fapt pe care se fundamentează calificarea juridică cuprinsă în
hotărîrea definitivă a instanţei judecătoreşti. La realizarea acestui proces contribuie multe
persoane ce acţionează cu titlu oficial sau particular în forme şi modalităţi prevăzute de
normele dreptului penal şi procesual penal. Calificarea infracţiunilor are o mare
importanţă şi la stabilirea cauzei penale de către instanţele de apel şi recurs.
Vorbind despre calificarea infracţiunilor la diferite etape a procesului penal,
trebuie de avut în vedere că posibilităţile reale pentru asigurarea aprecierii juridice exacte
şi depline a infracţiunii la etapa iniţială a cercetării şi procesului penal sînt foarte limitate.
În fond la etapa intentării procesului penal calificarea infracţiunilor poartă un caracter
preliminar, orientativ, aproximativ. Din contra, la etapa consumării anchetei penale
calificarea infracţiunii trebuie să fie la maximum deplină şi corectă. Calificarea juridică
oficială apare deci ca o operaţiune care ţine de esenţa însăşi a realizării justiţiei penale.

Calificarea doctrinară este aprecierea juridică corespunzătoare a faptei

prejudiciabile efectuată de diferite persoane: lucrători ştiinţifici, autori de manuale,
monografii articole şi materiale didactice, studenţi, care cercetează unele dosare penale.
Unii savanţi jurişti greşit consideră că deoarece calificarea juridico-penală constituie o
modalitate a activităţii de aplicare a normelor de drept, orice calificare a infracţiunii poate
fi făcută doar de organele statale împuternicite special. Calificarea doctrinară nu are
importanţă juridică şi bineîţeles nu produce consecinţe juridice ale calificării legale,
reflectînd numai opiniile juridice ale unor cetăţeni şi neavînd putere obligatorie pentru
organele ce aplică legea penală. Cu toate acestea, ea are o însemnătate deosebită pentru
dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elaborarea proiectelor de
legi, dezvoltarea conştiinţei juridice a populaţiei. Pentru ca doctrina juridică să contribuie
cu succes la rezolvarea chestiunilor ce stau în faţa organelor de drept, să acorde un ajutor
real în lupta cu criminalitatea e necesar a cerceta atît probleme cu caracter individual cît
şi cele generale ale dreptului şi a ramurilor sale, fiindcă anume în baza ultimelor pot fi
soluţionate corect probleme concrete ale practicii judiciare. Teoria generală a calificării
infracţiunii, după conţinutul său, fără îndoială, este o problemă a Părţii generale a
doctrinei juridico penale. Calificarea unor categorii aparte de infracţiuni, evident, trebuie
făcută în Partea specială a dreptului penal, concomitent cu analiza juridică a fiecărei
componenţe concrete de infracţiune.
Calificarea neoficială poate fi făcută chiar de infractor. Astfel infractorul de cele
mai multe ori cunoaşte ce infracţiune săvîrşeşte, care norme penale le încalcă sau poate
chiar şi cuantumul pedepsei. O calificare greşită efectuată de infractor poate avea şi unele
consecinţe juridice. Astfel dacă infractorul califică fapta sa ca o anumită infracţiune, însă
întradevăr aceasta nu este prevăzută ca infracţiune de codul penal(infracţiune putativă),
persoana nu va fi trasă la răspundere penală 24. Dacă infractorul consideră că fapta sa nu
este ilegală, iar calificarea greşită se datorează necunoaşterii legii penale sau interpretării
greşite a acesteia (eruarea de drept), care în realitate incriminează fapta social
periculoasă, persoana va fi trasă la răspunderea penală în conformitate cu legea.
Calificarea concursului de infracţiuni
Studiind faptele infracţionale, de fiecare dată organele de drept trebuie să
hotărască dacă ele constituie o infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni. În funcţie
de aceasta faptele infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un singur sau cu mai
multe articole ale legii penale. Iată de ce este necesară mai întîi de definirea noţiunii de
infracţiune unică şi delimitarea ei de pluralitate de infracţiuni.
Infracţiunea unică constituie o acţiune (inacţiune), sau un sistem de acţiuni ce
nimeresc sub dispoziţia unei singure norme juridico-penale, adică a unui articol, aliniat,
sau punct al unui articol al Părţii speciale a Codului penal.
Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiune au fost puse în evidenţă, în
doctrină, pornindu-se de la definiţia legală, aşa cum este formulată în art. 33 C.P. al R.M.,
La art.114 C.P. al R.M. este reglementată calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs
de infracţiuni. În cazul de faţă legea stabileşte că calificarea unui concurs de infracţiuni
determinat la art.33 C.P. al R.M. se efectuează cu invocarea tuturor articolelor sau
alineatelor unui singur articol al legii penale, care prevede faptele prejudiciabile săvîrşite.
După cum e ştiut, concurs de infracţiuni se consideră săvîrşirea de către o persoană
a două sau a mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau alineate ale unui
singur articol din Partea Specială a Codului penal, fără ca ea să fie condamnată pentru
vreuna dintre ele. De exemplu, A. a pătruns în apartamentul lui B. de unde a sustras
bunuri în sumă de 3500 lei. Peste trei zile a început să se certe cu prietenul său D.; cearta
a trecut în bătaie, în timpul bătăii A. i-a cauzat lui D. vătămare medie a sănătăţii, în cazul
de faţa acţiunile lui A. vor fi calificate conform prevederilor art.114 C.P. al R.M., în
următoarea ordine: lit.e) alin.(2) art.186 (sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane
prin pătrundere în locuinţă) şi alin.(1) art.152 C.P. al R.M. (vătămarea intenţionată medie
a integrităţii corporale sau a sănătăţii).
Pentru existenţa concursului de infracţiuni este subordonată îndeplinirea
următoarelor condiţii:
 comiterea a două sau mai multe infracţiuni;
 săvîrşirea infracţiunilor de aceiaşi persoană;
 comiterea infracţiunilor înainte de a fi intervenit o hotărîre de
condamnare pe vreo una din ele;
 infracţiunile sau cel puţin două din ele să atragă o
64
condamnare .

Atare caracteristică juridică a concursului de infracţiuni permite al delimita strict

24
de concurenţa normelor penale. Aceasta constă în faptul că una şi aceiaşi infracţiune este
prevăzută de dispoziţiile a două sau mai multe norme penale, dar ea poate fi cuprinsă
deplin de una din aceste norme penale65
Aceasta este ipoteza cunoscută în doctrina noastră sub denumirea de „concurs de
legi penale" şi care-şi găseşte soluţionarea pe baza principiului specialităţii, norma
specială primind prioritate de aplicare faţă de norma generală66.
Care sunt însă elementele care disting această situaţie faţă de concursul
ideal? Răspunsul trebuie căutat pornind de la raportul dintre cele două norme legale.
Dacă există o normă specială, care conţine toate elementele normei generale, la care se
adaugă altele, neprevăzute de aceasta, este vorba de un concurs de calificări. Aşa de
pildă, în practica judiciară s-a decis că dacă se reţine infracţiunea de fals intelectual (art.
332 C.P. al R.M. ”Falsul în acte publice”) comisă de inculpat în calitate de funcţionar
aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, nu se mai poale reţine şi infracţiunea de abuz de
putere sau abuz de serviciu (art. 327 C.P. al R.M.) deoarece elementul material al acesteia
din urmă - îndeplinirea cu ştiinţă în mod defectuos de către funcţionar a atribuţiilor de
serviciu - se regăseşte integral în art. 332 C.P. al R.M. Dacă o normă care conţine
clemente în plus faţă de cealaltă omite însă unele dintre elementele acesteia, va exista un
concurs ideal de infracţiuni deoarece ambele norme trebuie să primească aplicare pentru
reprimarea acţiunii ilicite sub toate aspectele ei
În literatura de specialitate s-a avansat relativ recent ideea că în situaţia
infracţiunii de trafic de influenţă art. 326 C.P. al R.M. comisă în modalitatea primirii unor
bunuri de către o persoană ce doar pretinde că are influenţă asupra funcţionarului, ar
exista un concurs de infracţiuni între traficul de influenţă şi înşelăciune 67, în motivare se
arată că sfera de aplicare a celor două texte legale nu
suprapune, căci înşelăciunea se consumă odată cu producerea pagubei în vreme ce
traficul de influenţă se consumă în momentul pretinderii sau acceptării de promisiuni de
daruri.
Considerăm discutabilă această susţinere, în primul rând sfera de incidenţă a unei
norme legale şi momentul consumării infracţiunii, sunt două aspecte diferite care nu se
condiţionează reciproc. Atunci când se încearcă o comparaţie între domeniile de incidenţă
a două texte legale trebuie avute în vedere toate modalităţile alternative şi urmările
fiecăreia dintre infracţiunile în discuţie, pentru a constata dacă una dintre incriminări
cuprinde toate elementele celeilalte. Or, în cazul analizat, se observă că una dintre
modalităţile normative ale infracţiunii de trafic de influenţă este „primirea de bani sau
alte foloase, pentru sine, de către o persoană, care lasă să se creadă că are influenţă asupra
unui funcţionar". Este oare posibilă comiterea infracţiunii de trafic de influenţă în această
modalitate fără a se săvârşi „o inducere în eroare" şi a se cauza o „pagubă" în patrimoniul
celui care remite bunurile? Evident că nu, traficul de influenţă în această modalitate
incluzând toate elementele specifice infracţiunii de înşelăciune. In aceste condiţii ne
aflăm în prezenţa unui caz tipic de calificări redundante şi deci se va reţine numai
infracţiunea de trafic de influenţă.
Aşa cum corect s-a decis în practica judiciară, va exista un concurs între traficul de
influenţă şi înşelăciune numai atunci cînd făptuitorul pretinde că, pentru a-1 determina pe
funcţionar, trebuie să-i ofere o sumă de bani sau alt folos şi obţine astfel de la cel
interesat bani sau alte foloase peste suma care reprezintă preţul influenţei sale.
Trebuie precizat de la început că în ipoteza în care una dintre calificări reprezintă
un element constitutiv al celeilalte, este exclusă existenţa unui concurs ideal. În doctrina
franceză de la începutul secolului a fost exprimată opinia de către Rougier R. potrivit
căreia în cazul dat ar exista un concurs ideal de infracţiuni. În argumentare se arată că o
25
incriminare nu dispare prin absorbţia ei de către alta, ci ea subzistă în stare latentă, putând
redeveni activă atunci când este necesar, aşa cum se întâmplă în cazul în care infracţiunea
absorbantă nu poate fi reţinută sau sancţionată 68. Aşa cum s-a remarcat în literatura de
specialitate, nu este nevoie să se extindă în acest caz teoria concursului ideal acolo unde
în realitate nu există o pluralitate infracţională. În ipoteza analizată, actele de executare
sunt susceptibile de o calificare
„alternativă": pe de o parte ele sunt acte care, analizate ele însele, constituie o infracţiune
autonomă, iar pe de altă parte, analizate în raport cu altă infracţiune reprezintă acte de
executare ale acesteia, în măsura în care în această din urmă calitate ele nu pot fi
sancţionate, fiind de pildă în prezenţa unei desistări - vor fi sancţionate în considerarea
lor ca acte constitutive ale infracţiunii de sine stătătoare.
§2. Calificarea recidivei
În literatura juridică sa susţinut că recidiva nu este o noţiune stabilă, ci o noţiune
convenţională, care depinde de concepţia Codului penal care o reglementează, de
aprecierea jurisprudenţei şi de doctrină. Ca urmare în funcţie de concepţia cosacrată pe
plan legislativ, în concret într-o ţară sau alta, noţiunea recidivei a fost definită mai mult
sau mai puţn diferit de la un sistem juridic la altul. Pretutindeni unde este admisă,
recidiva presupune doi termeni: o primă condamnare, conţinînd implicit un avertisment
dat delicventului şi noua infracţiune, cei doi termeni implicând îndeplinirea unor condiţii
care diferă de la un sistem de drept la altul. În această accepţiune recidiva se deosebeşte
de recidivism, noţiune utilizată frecvent în criminologie şi care este mult mai largă, ea
desemnând şi alte varietăţi de reiterare a infracţiunilor cum sunt: recidiva generică
(concursul real de infracţiuni), recidiva socială, care există încă de la condamnarea
anterioară chiar dacă condiţiile recidivei legale nu sunt reunite şi recidiva penitenciară,
care presupune executarea efectivă unei pedepse în închisoare. În legislaţia noastră
recidiva se cuprinde în articolul 34 C.P al R.M. Recidivă se consideră comiterea cu
intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale, pentru o
infracţiune intenţionată. Recidiva este o circumstanţă de agravare ce caracterizează
subiectul infracţiuni, întrucît repetarea uneia şi aceleiaşi infracţiuni (recidivă specială) sau
a diferitor infracţiuni (recidivă generală), dau dovadă de o anumită calificare criminală a
infractorului şi îi sporesc pericolul social69.
La calificarea infracţiunii ca recidivă în baza sentinţei de condamnare, hotărîrea
judecătorească nu are un caracter constitutiv al stării de recidivă ci doar constatator,
întrucît priveşte o situaţie ce sa

26
întîmplat anterior momentului comiterii celei dea doua infracţiuni, moment în care sa
conturat starea de pericol social al inculpatului şi sa pus evidentă nacesitatea unui
tratament penal agravat corespunzător.
Recidiva este compusă din infracţiunile săvîrşite succesiv şi care intră în calcului
recidivei.
Aceste infracţiuni mai sînt denumite şi termene a recidivei70.
Pentru calificarea recidivei de infracţiune este necesar de stabilit existenţa:
 Săvîrşirii de o persoană a mai multor infracţiuni;
 Unei condamnări definitive pentru o infracţiune intenţionată;
 Antecedentelor penale nestinse în baza articolelor 110 şi 111 C.P. al R.M.;
 Săvîrşirea din nou cu intenţie a unei noi infracţiuni. Nu vom califica drept
recidivă faptele în cazul:
 În care infracţiunea pentru care a fost deja condamnat sa săvîrşit în timpul
minoratului;
 Infracţiunii săvîrşite din imprudenţă;
 Faptelor dezincriminate de legiuitor;
 Antecedentelor stinse.
Calificarea justă are o mare importanţă pentru promovarea politicii penale şi în
mare măsură determină succesul luptei contra criminalităţii, consolidarea ordinii de drept,
ea este o condiţie absolut necesară pentru respectarea legalităţii şi este o garanţie a
drepturilor cetăţenilor. Din punct de vedere teoretic calificarea reprezintă un ansamblu de
operaţiuni logice şi este situaţia cînd existenţa a unei norme penale în vigoare are vocaţia
de a primi aplicarea cu privire la o faptă reală. Din punct de vedere practic procesul
calificării infracţiunii sa considerat ca o totalitate de acţiuni, cercetări a ofiţerului de
urmărire penală ce se finisează cu o concluzie, deci un proces materializat prin fapte
concrete. În concluzie, se poate se poate de spus că scopul calificării infracţiunii este de a
da răspuns la întrebarea sa săvîrşit ori nu infracţiunea.
Pentru ca notele dată să contribuie cu succes la rezolvarea chestiunilor ce stau în
faţa organelor de drept, să acorde un ajutor real în lupta cu criminalitatea am cercetat atît
probleme cu caracter individual cît şi cele generale ale dreptului şi a ramurilor sale,
fiindcă anume în baza ultimelor pot fi soluţionate corect probleme concrete ale practicii
judiciare. Teoria generală a calificării infracţiunii, după conţinutul său, fără îndoială, este
o problemă a Părţii generale a doctrinei juridico penale. Calificarea unor categorii aparte
de infracţiuni, evident, trebuie făcută în Partea specială a dreptului penal, concomitent cu
analiza juridică a fiecării componenţe concrete de infracţiune.