Ministerul Educatiei, Culturii și Cercetării

Universitatea de Stat din Republica Moldova

Facultatea de Drept

Lucru individual
Cursul: Calificarea infracțiunilor
Tema: Situații tipice de probleme care apar în
procesul calificării

A elaborat: Rusnac Andreea,

studenta anului III, gr.1705
A verificat: Igor Hadîrca,
Doctor în drept,
conferenţiar universitar

Chișinău, 2020
 Cuprins

1. Noțiuni introductive privind procesul de calificare a infracțiunilor.....................................................3

2. Calificarea greșită a infracțiunilor.......................................................................................................3
3. Situații tipice de probleme ce apar în procesul calificării....................................................................5
Concluzie....................................................................................................................................................7
Bibliografie.................................................................................................................................................8

2|Page
 1. Noțiuni introductive privind procesul de calificare a infracțiunilor

Procesul de calificare reprezintă nu numai o identificare simplă a unui fenomen, el se

caracterizează și printr-o activitate de gândire complicată, ce decurge după anumite legi logice.
Persoana care efectuează calificarea infracţiunilor, practic în toate cazurile, chiar după
identificarea într-o clipită a normei penale ce cuprinde fapta infracţională comisă, în mod
consecvent, verifică cazul identificat (fapta prejudiciabilă comisă) cu modelul legislativ al
infracţiunii(componenţa infracţiunii), descrise de legea penală. În dreptul penal problema
calificării unei infracțiuni necesită constatarea raporturilor de reciprocitate dintre condițiile
inițiale, adică stabilirea corespunderii exacte dintre semnele faptei prejudiciabile săvârșite și
semnele componenței de infracțiune, precum și concluzia finală sau rezultatul acestui proces:
invocarea normei juridice penale care cuprinde semnele faptei prejudiciabile săvârșite. 1
Calificarea infracţiunii reclamă un proces de gândire complicat, care decurge într-o anumită
consecutivitate, trece anumite etape și se bazează pe anumite principii. Calificarea infracţiunii se
bazează pe principiile formulate de lege și pe cele elaborate de teoria dreptului penal, pe
practica judiciară, pe temelia metodologică a filozofiei (singularul și generalul, concretul și
abstractul, adevărul absolut și relativ), pe legile și categoriile logicii formale. Calificarea
infracțiunilor constituie un proces ce rezolvă o anumită problemă cu mai multe operații. 2
Persoana care efectuează calificarea juridică îşi structurează acţiunile sale într-o anumită ordine,
în strictă consecutivitate. Calificarea comportamentului ilicit constituie un proces ce rezolvă o
anumită problemă cu mai multe operaţiuni. Conform legilor gîndirii creatoare, soluţionarea
oricărei probleme presupune stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale şi
concluzia finală.
Aprecierea juridico-penală a faptei este constituită din două componente: delimitarea
infracţiunii de alte fapte ilegale sau imorale și calificarea infracţiunii. În activitatea practică de
aplicare a legii penale aceste două componente sânt îmbinate, însă, în teoria dreptului penal ele
sânt abordate separat. Importanţa acestei divizări este condiţionată de faptul că atestarea
caracterului nepenal al faptei exclude necesitatea soluţionării celorlalte probleme de drept penal.
În opoziţie, în ipoteza atestării caracterului penal al faptei apare necesitatea primară de a încadra
juridico-penal (califica) infracţiunea, adică de a stabili corespunderea acestei fapte semnelor unei
componenţe de infracţiune concrete. Calificarea infracţiunii constituie, după caz, fundamentul
pentru stabilirea pedepsei, liberarea de răspundere şi pedeapsă penală, aplicarea măsurilor de
constrângere cu caracter medical sau educativ.Luând în consideraţie cele menţionate mai sus,
constatăm că calificarea infracţiunilor reprezintă baza aplicării legii penale în practica judiciară.
Tragerea la răspundere penală sau represiunea penală de alt gen presupune existenţa unui temei
de drept şi a unui temei de fapt. În această ordine de idei, sub aspectul de drept, urmează de
constatat existenţa unei norme în Partea Specială a Codului penal, care incriminează sau
stabileşte în calitate de infracţiune o anumită faptă. Sub aspect de fapt, necesită de constatat, în
primul rând, că fapta la care norma se referă a fost săvârşită.

1
Borodac A., Gherman M., Calificarea infracțiunilor, Chișinău, 2006.
2
Stanislav Copețchi, Igor Hadîrca, Calificarea infracțiunilor, Chișinău, 2015.
3|Page
 2. Calificarea greșită a infracțiunilor

Calificarea greşită a infracţiunilor poate aduce atingeri grave justiţiei penale. În cele mai
frecvente cazuri din practica judiciară, greşita calificare se prezintă sub următoarele forme:
 o faptă este considerată infracţiune, deşi în realitate nu este, deoarece îi lipseşte un
element constitutiv prevăzut în norma de incriminare;
 fapta comisă este încadrată în raport cu o anumită normă de incriminare, deşi în
realitate ea întruneşte elementele constitutive ale altei norme cu dispoziţie mai gravă
sau mai uşoară;
 fapta nu este considerată o infracţiune, deşi în realitate constituie infracţiune,
ajungându-se în acest caz la achitarea unor persoane vinovate, care ar trebui să fie
sancţionate penal.
Însă, nu doar instanţa de judecată, dar şi cei care reprezintă partea acuzării participă la procesul
de calificare a infracţiunilor. De aceea, de contribuţia lor depinde, de asemenea, aplicarea strictă
a legii penale, în corespundere cu principiul legalităţii. Astfel, o primă calificare propriu-zisă a
infracţiunii, atribuită organului de urmărire penală, inclusiv procurorului, se realizează în
momentul începerii urmăririi penale. În această ipoteză, actul oficial, care include în cuprinsul
său obligatoriu calificarea infracţiunii, reprezintă ordonanţa de începere a urmăririi penale.
Un alt moment esenţial al procesului de calificare a infracţiunilor rezidă în punerea sub
învinuire a făptuitorului, - acţiune procesuală de competenţa exclusivă a procurorului care emite
în acest sens o ordonanţă în cuprinsul căreia urmează, în mod obligatoriu, a fi realizată
încadrarea juridico-penală a faptei săvârşite. În fine, în faza judecării cauzei penale de către
instanţa competentă, calificarea faptei este exercitată şi stabilită prin sentinţa instanţei de
judecată, care, în cazul în care rămâne definitivă, devine executorie. În situaţia în care sentinţa
este atacată la o instanţă ierarhic superioară, ultima poate confirma sau infirma calificarea
constatată de prima instanţă. Aşadar, calificarea infracţiunii este rezultatul unui proces lung de
evaluare sau reevaluare a calificării iniţiale, proces care este contradictoriu şi priveşte, atât
temeiurile de drept, cât şi temeiurile de fapt pe care se fundamentează calificarea cuprinsă în
hotărârea definitivă a instanţei de judecată. La realizarea acestui proces contribuie inclusiv
procurorii şi judecătorii, care acţionează în formele şi modalităţile prevăzute în normele dreptului
penal şi ale dreptului procesual penal, asigurând legalitatea aplicării dreptului penal material şi
procesual. Calificarea incorectă creează o imagine falsă despre caracterul si gradul prejudiciabil
al fraudei comise. Ea exclude individualizarea corectă a răspunderii şi a pedepsei penale şi are
consecinţe juridice negative pentru vinovat: imposibilitatea aplicării amnistiei, graţierii,
reabilitării, condamnării condiţionate, liberării de pedeapsă înainte de termen, aplicării incorecte
a regimului şi a categoriilor penitenciarilor în care se execută pedeapsa cu închisoarea şi este un
impediment la reeducarea şi resocializarea infractorului. Calificarea incorectă generează plîngeri,
reexaminări în instituţia de judecată a cauzelor, ceea ce tergiversează soluţionarea cauzei,
sustrage atenţia organelor respective.
Prin urmare, calificarea corectă este o garanţie a:
 drepturilor cetăţenilor;
 politicii statului privind pedepsirea infracţiunilor;
 autorităţii justiţiei; statisticii judiciare. De exemplu, calificarea unei lipsiri de viaţă
din imprudenţă ca un omor intenţionat constituie o încălcare flagrantă a drepturilor

4|Page
cetăţenilor, deoarece în acest caz infractorului, conform art.59 C.P. al R.M., nu i se poate aplica
liberarea condiţionată de răspundere penală. Deşi calificarea infracţiunilor se efectuează
conform prevederilor legislaţiei, totuşi anumite greşeli se comit. Anual aproximativ zece la
sută din sentinţe sînt supuse modificării. Numai o conformare cu stipulaţiile legale şi o
apreciere juridică corectă a faptei pot garanta o pedeapsă echitabilă. În aşa fel se poate de spus că
calificarea infracţiunii are scopul de a afla dacă conţine fapta săvîrşită de infractor elementele
componenţei de infracţiune, sau nu sa şăvîrşit nici o infracţiune.

3. Situații tipice de probleme ce apar în procesul calificării

La stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile iniţiale şi concluzia finală pot să

apară unele probleme:
 nu sunt determinate nici condiţiile iniţiale, nici concluzia finală;
 sunt determinate clar condiţiile iniţiale, dar nu este cunoscută concluzia finală;
 sunt stabilite atît condiţiile iniţiale, cît şi concluzia finală, însă veridicitatea rezolvării
acestei probleme mai necesită verificări, se va controla dacă calificarea propusă este
exactă sau se va găsi altă soluţie.
În contextul primei situații, nu se cunosc nici semnele faptei prejudiciabile real săvârșite și
nici semnele componenței de infracțiune care ar cuprinde fapta respectivă. Prin urmare ne aflăm
în fața imposibilității determinării normei aplicabile din Partea Specială a Codului Penal. Cu
această problemă se confruntă, adesea, organele de urmărire penală când se află la etapa inițială a
cauzei penale, când împrejurările nu sunt cunoscute acestora. De aceea, organul de urmărire
penală trebuie să exercite o activitate continuă de colectare de noi probe, de depistare a unor noi
circumstanțe relevante cazei penale. Colectarea de noi probe se realizează prin intermediul a o
serie de mijloace de probe și procedee probatorii prevăzute de CPP. Fiind în posesia unor probe
suficiente, concludente, pertinente și utile, din versiunile înaintate, organul de urmărire penală se
va axa doar pe acele norme care se referă direct la fapta prejudiciabilă săvârșită. Ornagul de
urmărire penală trebuia să ia în calcul absolut toate probele, circumstanțele astfel ca persoanele
vinovate de săvârșirea unei infracțiune să fie pedepsite conform legii. Studierea cu minuțiozitate
a tuturor probelor și circumstanțelor este într-o strânsă legătură cu o calificare corectă a faptei.
A doua situație se referă la eventualitatea în care sunt cunoscute semnele faptei
prejudiciabile săvârșite, dar nu se cunoaște concluzia finală, adică norma de drept aplicabilă
faptei săvârșite. Acest tip de problemă se întâlnește mai rar, din cauza faptului că ofițerii de
urmărire penală și procurorii sunt niște profesioniști în vederea calificării infracțiunii, ei cu
ușurința pot să ofere o apreciere juridică faptei. Însă, nu se exclude în totalitate posibilitatea
apariției unei probleme de acest gen. Aceste probleme, de regulă, apar în procesul de studiu din
cadrul instituțiilor de învățământ superior, unde studenții sunt puși în situația în care trebuie să
soluționeze o serie de spețe.
Cea de-a treia situația se referă la condiţiile iniţiale, cât și concluzia finală, însă veridicitatea
rezolvării acestei probleme mai necesită verificări, se va controla dacă calificarea propusă este
exactă sau se va găsi altă soluţie. Probleme de acest tip se rezolvă de către instanţa de judecată de
fond, Curtea de apel, Curtea Supremă de Justiţie, când calificarea infracţiunii este deja propusă.

5|Page
 Raportul de cauzalitate constituie una din cele mai dificile probleme ale teoriei și practicii
calificarii infractiunii. În literatura de specialitate, cercetarea raportului de cauzalitate a constituit
o problema asupra căreia și-au indreptat atenția numeroși autori, ale căror eforturi s-au canalizat
in vederea elucidării sale pe planul dreptului penal și a creării astfel, a unui instrument care, fiind
pus la îndemâna practicii, să ofere soluții juste pentru toate situațiile cu care sînt confruntate
instanțele de judecată, situații care, prin diversitatea și complexitatea lor, au ridicat adeseori,
aspecte delicate, a căror rezolvare nu a fost lipsită de dificultate. Raportul de cauzalitate
constituie cea de-a treia componentă a laturii obiective si poate fi definit ca: legatura de la cauză
la efect intre acțiunea sau inacțiunea voluntară, conștientă a infractorului și rezultatul
socialmente periculos produs. Din cauza împrejurărilor și condițiilor în care se pot comite
infracțiunile în realitatea lor obiectivă, survin diferite dificultați în stabilirea raportului cauzal.
Un asemenea raport este necesar să fie la baza oricării infracțiuni, însă prin acțiunea sau
inacțiunea prejudiciabilă săvîrșită cu vinovăție se cere ca rezultatul să fie material, cerut expres
de norma de incriminare. Astfel, în cazul infracțiunilor de omor intenționat (art.145 CP al RM),
lipsirea de viață din imprudență (art.159 CP al RM), vătămări corporale grave (art.151 CP al
RM), neglijența în serviciu (art.329 CP al RM) va trebui să se stabilească legătura de cauzalitate
dintre moartea sau vătămarea integritații corporale a victimei. Dacă se va dovedi că urmările
provocate nu sunt urmarea acțiunii realizate de aceasta, ci se datorează altor cauze, nu se va
putea stabili o legătură de cauzalitate între acțiunea persoanei și urmarile constatate.
Stabilirea dependenței cauzale ridică probleme mai cu seamă în acele cazuri în care urmarea
a fost precedată de mai multe acțiuni concomitente sau succesive ale mai multor persoane, sau de
mai multe împrejurări care au influențat, într-o măsură oarecare producerea urmării periculoase.
Un exemplu în această situație poate fi următoarea situație: făptuitorul a fost condamnat pentru
omorul săvîrșit din imprudență (art.159 CP al RM), deoarece aflîndu-se sub influența băuturilor
alcoolice, a circulat noaptea cu bicicleta, pe partea stîngă a drumului fără a avea lumini, și-a lovit
altă bicicletă care circula din sens opus, din care cauză a survenit moartea ultimului. După o
examinare minuțioasă a cazului, s-a stabilit că vor fi vinovați ambii biciliști, însă această sentință
a fost considerată greșită. Deoarece, chiar dacă biciclistul care a decedat era și el în stare de
ebrietate și nici bicicleta sa nu avea dispozitiv de iluminat, accidentul s-a datorat biciclistului
care conducea pe partea stîngă a drumului. De asemena există infracțiuni în care nu se poate
stabili legătura de cauzalitate. Un exemplu relevant ar fi: X pilota un autovehicul pentru care nu
avea permis de conducere corespunzător categoriei respective, Y s-a angajat în depășire fără a se
asigura că o poate executa fără pericol, și ca urmare, a tamponat mașina condusă de X, care
circula regulamentar pe partea dreaptă a șoselei. În cazul dat se consideră că X nu a contribuit la
producerea accidentului care a cauzat prejudiciul, astfel el nu poate fi obligat la plata
despăgubirilor, deoarece conducerea fără permis, nu se află în legătură cauzală cu urmarea
dăunătoare produsă, în condițiile concrete. Dificultatile pe care le ridica uneori in practica
stabilirea legaturii cauzale pot fi depasite printr-o atenta examinare a tuturor imprejurarilor
cauzei. Daca victima a contribuit prin culpa sa la producerea rezultatului, raspunderea penala a
faptuitorului nu este inlaturata, afara de cazul cand aceasta culpa are caracter exclusiv. Daca
moartea persoanei s-a produs ca rezultat al actiunii sau inactiunii mai multor faptuitori, acestia
vor fii considerati autori ai infractiunii.

6|Page
Concluzie

Potrivit art. 114 din Constituția Republicii Moldova și art.8 CPP, nimeni nu poate fi declarat
vinovat de săvârșirea unei infracțiuni și supus unei pedepse penale decât în baza unei sentințe
judecătorești și în conformitate cu legea. Cerința invocării articolului din legea penală în care se
încadrează infracțiunea o conține un șir de articole din CPP. Faptul săvârșirii unei infracțiuni este
posibil numai printr-o calificare corectă și justă a acesteia. Calificarea corectă a infracțiunii
înseamnă a stabili că fapta prejudiciabilă examinată conține toate semnele prevăzute de
legislator, de un articol, alineat ori punct al unui articol în care se încadrează fapta comisă. Ea
constituie unica variantă posibilă de apreciere juridico-penală a faptei prejudiciabile, reprezintă
aplicarea deplină, completă a legii penale ce o cuprinde. Calificarea corectă a unei infracțiuni are
un impact juridic și social asupra persoanelor, fiindcă organul de urmărire penală și instanța de
judecată realizează aprecierea social-juridică negativă consfințită de stat, chemându-i și pe
cetățeni să aibă o asemena atitudine față de infracțiuni. In dreptul penal calificarea infracţiunii
constituie o premiză, etapă, condiţie absolut necesară pentru aplicarea normelor juridico-penală,
adică ai da faptei prejudiciabile apreciere juridică adecvată, invocând norma juridico-penală din
codul penal. Aici se are în vedere atât dispoziţiile părţii speciale cât şi celei generale. Cu toate
acestea în literatura de specialitate se întâlnesc şi constatări ce derogă de la regulile generale şi
neglijează legătura indisolubilă între partea specială şi generală a dreptului penal .
Deși calificarea infracțiunilor se efectuează conform prevederilor legislației, totuși se comit
anumite greșeli. Anual, aproximativ, 10-15% de sentințe sunt supuse modificării sau anulate din
cauza calificării incorecte a infracțiunilor. De aceea pentru alegerea normei juridico-penale
adecvate în fiecare caz concret este necesară publicarea sistematică a actelor noi legislative,
ridicarea nivelului de calificare profesională a juriștilor, promovarea ofițerilor de urmărire
penală, procurorilor, judecătorilor competenți. E necesar de a se clarifica un șir de probleme ce
țin de teoria generală a a calificării infracțiunilor, crearea unor anumite condiții social-politice
care să asigure independența organelor judiciare, de urmărire penală și procuratura, care în
activitatea lor să se conducă doar de buchia legii.

7|Page
Bibliografie

A. Manuale, articole științifice:

1. Stanislav Copețchi, Igor Hadîrca, Calificarea infracțiunilor, Chișinău, 2015.
2. Borodac A., Gherman M., Calificarea infracțiunilor, Chișinău, 2006.
3. Jidveian V. Raportul de cauzalitate în dreptul penal. Aspecte practice. - Alba-Iulia:
Mesagerul, 1995

B. Acte normative interne:

4. Codul Penal al Republicii Moldova, Nr. 985 din 18-04-2002.
5. Codul de Procedură Penală, Nr. 122 din 14-03-2003

C. Surse electronice (pe Internet):

6. Bazele calificării juridice a comportamentului ilicit
< http://www.criminology.md/suport/sup12.pdf >

8|Page