FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ II

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR. RENUNȚAREA LA APLICAREA
PEDEPSEI

PROFESOR:

DREPT ANUL II

STUDENT:
Cuprins
1. INTRODUCERE.................................................................................................................................3
2. NOȚIUNE ȘI FORME DE INDIVIDUALIZARE..............................................................................3
3. RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI..................................................................................4
3.1 CONDIȚII CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNEA SĂVÂRȘITĂ (CONDIȚII OBIECTIVE).......5
3.2. CONDIȚII CU PRIVIRE LA PERSOANA INFRACTORULUI (CONDIȚII SUBIECTIVE)........8
4. AVERTISMENTUL..............................................................................................................................11
5. EFECTE................................................................................................................................................12
6. BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................................13

2
 1. INTRODUCERE

Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni
juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a
condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a
periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport
cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia. Infracțiunea, ca
faptă socialmente periculoasă, creează o tulburare socială, aduce o atingere valorilor sociale
ocrotite de legea penală și ordinii juridice instituite într-un sistem de drept. Pentru înlăturarea
acestor consecințe negative ale infracțiunii este necesar să se reacționeze din partea societății,
este necesar să se aplice anumite măsuri de constrângere juridical celor ce săvârșesc asemenea
fapte. Mai mult, pentru înlăturarea neliniștii și tulburării sociale, pentru restabilirea ordinii
juridice trebuie ca persoanele care au săvârșit infracțiuni să fie de îndată trași la răspundere
penală. Pedeapsa constituie criteriul principal prin care legea penală, evaluează, determină și
diferențiază gradul de pericol social abstract, generic al fiecărei infracțiuni în parte. Aplicarea și
executarea pedepsei se realizează în vederea atingerii unor scopuri bine definite: pe de o parte, în
scopul prevenirii săvârșirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora și
din partea altor persoane, prin exemplaritatea pedepselor, iar pe de altă parte, în scopul
restabilirii liniștii sociale și al integrării ordinii juridice. Aplicarea și executarea pedepselor pot
conduce la atingerea scopurilor urmărite, dacă efectuarea lor are loc în timp util. În general,
sancționarea infractorilor prin aplicarea pedepsei devine cu atât mai eficace și contribuie cu atât
mai intens la realizarea scopurilor de mai sus, cu cât ea intervine într-un interval de timp cât mai
scurt și cât mai apropiat de momentul infracțiunii. De asemenea, exemplaritatea, care decurge
din supunerea celui condamnat la executarea pedepsei, devine cu atât mai puternică cu cât
punerea în executare se produce neîntârziat după condamnare.1

2. NOȚIUNE ȘI FORME DE INDIVIDUALIZARE

Individualizarea pedepsei este un principiu al dreptului penal, potrivit căruia legea

stabilește natura și limitele pedepsei aplicabile pentru o anumită infracțiune, iar instanța de
judecată stabilește pedeapsa concretă și modalitatea de executare a acesteia. Individualizarea
pedepsei cunoaște trei forme:

1
Udroiu, Mihail, Sinteze de Drept penal. Partea generală, București, Editura C. H. Beck, 2023, p.705

3
 - Individualizarea legală: stabilirea prin lege a cadrului general, a naturii și limitelor
pedepsei aplicabile pentru o anumită infracțiune, a criteriilor de individualizare,
precum și a unor circumstanțe atenuante sau agravante legale2;
- Individualizarea judiciară: stabilirea și, după caz, aplicarea pedepsei în limitele legale
pentru săvârșirea unei infracțiuni (individualizarea stabilirii sau aplicării pedepsei),
precum și individualizarea executării pedepsei aplicate;
- Individualizarea administrativă: se realizează în faza de executare de către organele
administrative de executare a pedepselor și presupune stabilirea regimului de
executare, aplicarea dispozițiilor privitoare la liberarea condiționată, grațiere etc.

3. RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI3

Este o măsură de individualizare judiciară a stabilirii pedepsei pe care o poate dispune

instanța, constând în renunțarea la stabilirea pedepsei închisorii sau amenzii cu privire la
inculpatul persoană fizică majoră care a comis o infracțiune, pentru îndreptarea căruia, ținând
seama de infracțiunea săvârșită, de persoana infractorului și de conduita avută de acesta înainte și
după comitere, nu este oportună aplicarea unei pedepse, fiind suficientă aplicarea unui
avertisment.

Instituția reprezintă obiectivitatea oportunității în faza de judecată, cand instanța are

posibilitatea de a aprecia că nu se impune sancționarea unei persoane care a comis o infracțiune
de o gravitate redusă; în doctrină s-a arătat că, potrivit principiul minimei intervenții a legii
penale, judecătorul este chemat să aplice o sancțiune penală doar atunci când, deși suntem în
prezența unei valori căreia legiuitorul i-a asociat o protecție penală, atingerea adusă acesteia în
concret nu poate fi reprimată eficient prin mijloace sancționatorii aparținând altor ramuri de
drept. Cu alte cuvinte atunci când atingerea adusă în concret valorii protejate este minimă, nu se
justifică aplicarea unei sancțiuni penale, putându-se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei.

2
În mod întemeiat s-a arătat în doctrină (F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p.68) că “pe calea individualizării legale
legiuitorul răspunde unui dublu imperativ: canalizează puterea judecătorului de stabilire a pedepsei în cadrul
anumitor limite predeterminate (minimul și maximul special al pedepsei) și, în același timp, îi oferă aceluiași
judecător instrumentele care îi permit să procedeze la determinarea unei sancțiuni concrete, ținând seama de
particularitățile faptei comise și de persoana infractorului (cauzele care atenuează sau agravează răspunderea etc.)”
3
Renunțarea la plicarea pedepsei nu constituie propriu-zis o modalitate de individualizare a aplicării pedepsei și, pe
cale de consecință nicio modalitate de individualizare a executării pedepsei, întrucât, în acest caz, instanța nu
dispune o soluție de condamnare și nici nu aplică o pedeapsă. În consecință, instituția poate fi plasată în sfera
măsurilor de individualizare judiciară a stabilirii pedepsei.

4
 Denumirea marginală a instituției este eronată, întrucât instanța nu renunță la aplicarea
pedepsei, ci la stabilirea acesteia; fapta constituie infracțiune, atrage răspunderea penală a
infractorului, iar instanța, în aplicarea principiului oportunității, renunță la stabilirea unei pedepse
și aplică un avertisment; prin urmare, este eronat a fi considerată această instituție o modelitate
de individualizare a pedepsei prin raportarea strict la capitolul din Codul penal în care este
stipulată, fără a se analiza esența instituției care nu presupune o individualizare judiciară a
pedepsei, adică o stabilirea a acesteia în limitele speciale prevăzute de lege, în condițiile în care
instanța renunță in concreto la o astfel operațiune de individualizare nepreocupându-se de
cuantumul pedepsei; deopotrivă, ea nu poate fi echivalată cu o cauză de nepedepsire sau de
înlăturare a caracterului penal al faptei ori a răspunderii penale.

Reglementarea acestei instituții este necesară față de noua definiție a infracțiunii (faptă tipică,
antijuridică și imputabilă), în care nu se regăsește ca trăsătură esențială distinctă pericolul social
și, pe cale de consecință, nu mai există posibilitatea instanței de a dispune achitarea inculpatului
pentru lipsa pericolului social concret al unei fapte prevăzute de legea penală.4

3.1 CONDIȚII CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNEA SĂVÂRȘITĂ (CONDIȚII

OBIECTIVE)5
a) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie amenda ori închisoarea de 5
ani sau mai mică:

- este realizată o determinare legislativă in abstracto a infracțiunilor pentru care se poate

dispune renunțarea la aplicarea pedepsei prin raportare la maximul special al pedepsei stipulate
de norma de incriminare pentru infracțiunea comisă (forma consumată), nu prezintă importanță
dacă infracțiunea comisă este în forma de bază sau constituie o variant agravantă sau atenuantă;

- amenda poate fi prevăzută de lege ca pedeapsă unică sau alternativ cu închisoarea de cel
mult 5 ani ( de exemplu, infracțiuni de loviri sau alte violențe, încăierarea, întreruperea cursului
sarcinii, amenințarea, hărțuirea, violarea de domiciliu, furtul etc.);

- în cazul în care fapta a rămas în faza tentativei, prezintă importanță pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracțiunea consumată, astfel, în cazul în care un funcționar public comite o
infracțiune de delapidare, evaluarea in abstracto exclude posibilitatea dispunerii renunțării la
4
Udroiu, Mihail, Sinteze de Drept penal. Partea generală, București, Editura C. H. Beck, 2023, p.771
5
Udroiu, Mihail, Sinteze de Drept penal. Partea generală, București, Editura C. H. Beck, 2023, p.773

5
aplicarea pedepsei în condițiile în care pedeapsa prevăzută de art. 295 alin.(1) C.pen. (forma
consumată) este închisoarea de la 2 la 7 ani, chiar dacă limitele de pedeaspsă pentru tentativă
sunt de la 1 an la 3 ani și 6 luni;

- pedeapsa prevăzută de norma de incriminare (forma de bază sau varianta

agravantă/atenuantă) va fi avută în vedere și atunci când se rețin una sau mai multe cause de
agravare sau atenuare a răspunderii penale, efectul de agravare sau de atenuare produs de aceste
cause neprezetând relevanță la analiza acestei condiții (de pildă în cazul comiterii unei infracțiuni
continuate de înșelăciune în variantă agravantă prevăzută de art. 244 alin.(1) C. pen., sancționată
cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, chiar dacă pedeapsa maximă ce poate fi aplicată în concret
de instanță prin aplicarea dispozițiilor art. 36 alin (1) C. pen. este de 8 ani închisoare, nu se poate
reține neîndeplinirea acestei condiții față de maximul special prevăzut de norma de incriminare;

- în cazul variantelor agravante ale infracțiunilor se va avea în vedere pedeapsa prevăzută de

norma de incriminare pentru această formă a infracțiunii comise, iar nu pedeapsa prevăzută de
lege pentru forma de bază a infracțiunii; astfel, în cazul în care o persoană exercită acte de
violență asupra altei persoane, față de care nu are calitatea de membru de familie, iar în urma
acestor leziuni traumatice pentru a căror vindecare sunt necesare îngrijiri medicale (de la 1 la 90
de zile) evaluarea in abstracto nu exclude posibilitatea dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei
în condițiile în care pedeapsa prevăzută de art. 193 alin.(2) C. pen. este închisoarea de la 6 luni la
5 ani sau amenda; dacă actele de agresiune sunt exercitate de un membru de familie asupra
altuia, ca urmare a reținerii variantei agravante prevăzute de art. 199 C. pen. Raportat la art. 193
alin.(3) C.pen., nu se va putea dispune renunțarea la aplicarea pedepsei chiar dacă pentru
vindecare este necesară doar o zi de îngrijiri medicale, deoarece limitele pedepsei închisorii în
acest caz sunt de la 1 an și 3 luni la 6 ani și 3 luni;

- în cazul variantelor atenuante ale infracțiunilor se va avea în vedere pedeapsa prevăzută de

norma de incriminare pentru această formă a infracțiunii comise, iar nu pedeapsa prevăzută de
lege pentru forma de bază a infracțiunii; astfel, în cazul în care un funcționar public comite
infracțiunea de delapidare, evaluarea in abstracto exclude posibilitatea dispunerii renunțării la
aplicarea pedepsei în condițiile în care pedeapsa prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. este
închisoarea de la 2 la 7 ani; dacă delapidarea este comisă de un funcționar privat, ca urmare a
reținerii variantei atenuante prevăzute de art. 308 C. pen. raportat la art 295 alin. (1) C. pen. se va

6
putea dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, deoarece limitele pedepsei închisorii în acest caz
sunt de la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni.

b) infracțiunea săvârșită să aibă o gravitate redusă

- nu prezintă importanță forma de vinovăție cu care este comisă infracțiunea (intenție, culpă,
praeterintenție);

- instanța va face o cercetare in concreto a gravității infracțiunii prin raportare la următoarele

criterii pe care le va evalua global: 1. Natura și întinderea urmărilor infracțiunii [se vor analiza
urmările atât la infracțiunile formale, cât și la cele de rezultat, se vor avea în vedere atât urmările
patrimoniale, cât și cele personal nepatrimoniale] (de pildă, valoarea prejudiciului produs prin
infracțiune, posibilitatea ca fapta să pună în pericol sănătatea publică sau mediul încojurător,
traumele psihice suferite de victima infracțiunii sau de membrii familiei acesteia etc.); în cazul
daunelor materiale se va avea în vedere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât și
beneficiul nerealizat (lucrum cessans)]; 2. Mijloacele folosite la comiterea infracțiunii (de pildă
dacă a fost folosită sau nu o armă); 3. Modul și împrejurările în care fapta a fost comisă [de
exemplu, se va avea în vedere locul și timpul săvârșirii infracțiunii (în public, în timpul nopții, în
timpul unei calamități etc.) pregătirea săvârșirii infracțiunii, modul de operare, instrumentele
folosite etc.]; 4. Motivul și scopul urmărit (de exemplu, procurarea hranei, obținerea unui profit
pe nedrept, producerea unui sentiment de panică în societate etc.);

- greșita evaluare a acestei condiții conduce la reținerea netemeiniciei hotărârii pronunțate.

Raportat la gravitatea redusă a infracțiunii comise ce rezultă din modalitatea concretă în

care aceasta a fost comisă relevată anterior, la persoana inculpatului și posibilitățile acestuia de
îndreptare, dispunerea unei pedepse în cauză nu este oportună. Astfel, fapta reținută în sarcina
inculpatului a fost comisă din culpă simplă, fără prevedere, la o viteză redusă de deplasare a
autoturismului de 16-18 km/h. Impactul cu bicicleta părții civile a fost de ușoară intensitate și nu
a determinat lovirea victimei, ci doar dezechilibrarea bicicletei cu care acesta se deplasa.
Inculpatul era deja în staționare acordând prioritate de trecere unui grup de pietoni și a pornit de
pe loc, fără să sesizeze prezența părții civile pe carosabil, în traversare, pe bicicletă. Totodată,
contribuția inculpatului la comiterea accidentului a fost redus, apreciat la un procent de 25%.
Referitor la persoana inculpatului se constată că aceasta are calitatea de avocat, s-a prezentat în

7
fața organelor judiciare și și-a dat concursul la stabilirea adevărului în prezenta cauză, conduita
sa anterioară și ulterioară comiterii faptei, prin prisma și a elementelor precizate mai sus, conduc
instanța la concluzia că reeducarea inculpatului poate avea loc și fără a fi necesară ajungerea la
stabilirea unei pedepse, pedeapsă ce se dovedește a fi inoportună din cauza consecințelor ce le-ar
avea asupra persoanei acestuia. Față de cele arătate și având în vedere că sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 80 alin. (1) C. pen. referitor la infracțiunea săvârșită care prezintă o
gravitate redusă și referitor la persoana inculpatului, conduita acestuia și posibilitățile sale de
reeducare, Înalta Curte urmează a aplica inculpatului V.M.D. un avertisment în baza art. 81
C.pen.

3.2. CONDIȚII CU PRIVIRE LA PERSOANA INFRACTORULUI (CONDIȚII

SUBIECTIVE)6
a) infractorul să nu fi fost anterior condamnat printr-o hotărâre definitivă

- nu prezintă importanță forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea (intenție,

culpă, praeterintenție) pentru care s-a dispus condamnarea definitivă, nici pedeapsa prevăzută de
lege pentru aceasta și nici pedeapsa care i-a fost stabilită anterior infratorului (de pildă, poate
constitui impediment la dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei existența unei condamnări
definitive la pedeapsa amenzii stabilită pentru o infracțiune comisă din culpă);

- nu este necesar ca hotărârea de condamnare anterioară să întrunească condițiile primului

termen al recidivei (postcondamnatorii sau postexecutorii), existând un impediment la
dispunerea renunțării aplicării pedepsei și în cazul în care condamnarea anterioară vizează o
infracțiune comisă din culpă sau dacă pedeapsa stabilită este mai mică de 1 an închisoare;

- ca excepție, se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă fapta pentru care s-a
dispus condamnarea definitivă anterioară nu mai este prevăzută de legea penală (în ipoteza în
care, după rămânerea definitivă, a intervenit o lege de dezincriminare) ori dacă a intervenit
amnistia postcondamnatorie, reabilitarea de drept, ori s-a împlinit termenul reabilitării
judecătorești;

- termenul condamnare, stipulat de art. 80 alin (2) lit. a) C.pen., se referă la hotărârile prin
care, față de inculpat, s-a luat, în timpul minorității, potrivit Codului penal, o măsură educativă

6
Udroiu, Mihail, Sinteze de Drept penal. Partea generală, București, Editura C. H. Beck, 2023, p.776

8
(privativă sau neprivativă de libertate), în afară de cazul în care au trecut cel puțin 2 ani de la
data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri;

b) infractorul să nu fi beneficiat în ultimii 2 ani de măsura renunțării la aplicarea pedepsei

- este necesar ca față de același infractor să nu se fi dispus renunțarea la aplicarea

pedepsei printr-o hotărâre rămasă definitive în ultimii ani anteriori datei comiterii infracțiunii
pentru care este judecat;

- termenul de 2 ani este un termen substanțial regresiv care se calculează potrivit

dispozițiilor art. 186 alin.(1) C. pen;

- dacă infracțiunea care face obiectul judecății este o infracțiune continuă, continuată sau
progresivă se va avea în vedere ca moment de început al termenului data consumării infracțiunii,
iar nu data epuizării acesteia;

- în cazul în care inculpatul a mai beneficiat în ultimii 2 ani de o soluție de renunțare la

aplicarea pedepsei, instanța nu va putea dispune o nouă renunțare la aplicarea pedepsei, având în
vedere perseverența infracțională și lipsa de efecte a avertismentului anterior aplicat, însă este
posibilă dispunerea amânării aplicării pedepsei;

- dispunerea unei soluții de renunțare la urmărirea penală în ultimii 2 ani anteriori datei
comiterii infracțiunii pentru care este judecat nu constituie un impediment pentru obținerea unei
soluții de renunnțare la aplicarea pedepsei;

- în ipoteza în care față de infractor s-a dispus amânarea aplicării pedepsei (care potrivit
Codului penal nu reprezintă o soluție de condamnare) printr-o hotărâre rămasă definitive în urmă
cu mai mult de 2 ani față de data comiterii infracțiunii pentru care este judecat (producându-se
efectele definitive ale amânării), instant poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, dacă sunt
întrunite și celelalte condiții prevăzute de lege.

c) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată sau să nu fi încercat

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanților:

9
 - pentru a putea beneficia de măsura renunțării la aplicarea pedepsei, este necesar ca
infractorul să nu fi îngreunat sau să fi încercat zădărnicirea înfăptuirii actului de justiție în
legătura cu fapta de care este acuzat, adică să fi avut o atitudine procesuală loială;

- se poate reține îndeplinirea acestei condiții în ipoteza în care inculpatul uzează de

garanțiile fundamentale ale dreptului de apărare sau când există, inculpatul încarcă fără succes să
se sustragă de la urmărire penală; în această din urmă privință, consider că trebuie avut în vedere
și comportamentul infractorului după comiterea faptei până la începerea urmăririi penale in rem,
sau până la continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect, nu numai comportamentul
inculpatului în etapa in personam a urmăririi penale;

d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de

eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și
de posibilitățile sale de îndreptare, instanța să aprecieze că stabilirea unei pedepse ar fi
inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acesteia:

- pentru a aprecia că stabilirea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe

care le-ar avea asupra persoanei inculpatului, instanța va avea în vedere în mod global
următoarele criterii: 1. persoana infractorului (de pildă, modul în care acesta este perceput în
comunitate, vârsta și efectele pe care lipsa de maturitate le pot produce, gradul de educație etc.);
2. conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii [se vor putea avea în vedere antecedentele penale
ale inculpatului care nu constituie impedimente la dispunerea unei soluții de renunțare la
aplicarea pedepsei (de pildă, soluții de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării
pedepsei pentru care s-au produs efectele definitive, soluții de condamnare pentru care a
intervenit reabilitarea), sau numărul mare de soluții de renunțare la urmărirea penală dispuse
anterior pentru fapte similare etc.]; 3. eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau
diminuarea consecințelor infracțiunii (de pildă, se va avea în vedere dacă inculpatul a acoperit
integral sau parțial prejudiciul produs fie în natură, fie prin echivalent, sau dacă a convenit cu
persoana vătămată o modalitate de reparare a prejudiciului); 4. posibilitățile sale de îndreptare;

- în vederea aprecierii acestor criterii, instanța de judecată poate dispune efectuarea unui
referat de evaluare de către serviciul de probațiune.

10
 - îndeplinirea condițiilor de mai sus nu creează un drept inculpatului la obținerea unei
soluții de renunțare la aplicarea pedepsei, ci numai o facultate, instanța putând dispune amânarea
aplicării pedepsei sau chiar o soluție de condamnare;

- în cazul participației penale nu este necesar ca renunțarea la aplicarea pedepsei să se

dispună cu privire la toți participanții (de exemplu, este posibil ca față de autorul infracțiunii să
se dispună renunțarea la aplicarea pedepsei, în vreme ce față de complici sau instigator să se
dispună amânarea aplicării pedepsei sau condamnarea la pedeapsa închisorii cu executare în
regim de detenție ori cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în funcție de
circumstanțele personale sau antecedentele penale ale acestora sau de participația concretă la
comiterea faptei);

- în ipoteza în care instanța este sesizată în aceeași cauză cu un concurs de infracțiuni,

renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt
îndeplinite condițiile de mai sus; prin urmare, instanța trebuie să pronunțe câte o soluție de
renunțare la aplicarea pedepsei pentru fiecare infracțiune săvârșită, iar nu o singură soluție de
renunțare la aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracțiuni; în situația în care instanța
apreciază că numai pentru una sau unele dintre infracțiunile cu care a fost sesizată sunt
îndeplinite condițiile pentru dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei, nu se va putea opta
pentru acest tratament sancționator; dacă infracțiunile concurente sunt judecate în cauze diferite
și nu se procedează la reunirea cauzelor sau dacă instanțele sesizate nu au cunoștința de existența
celuilalt dosar, nu este exclus ca pentru o infracțiune să se dispună renunțarea la aplicarea
pedepsei, iar pentru cealaltă amânarea aplicării pedepsei.

4. AVERTISMENTUL7
În situația în care instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, va aplica
infractorului un avertisment, ce constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat
renunțarea la aplicarea pedepsei (ansamblul motivelor concrete care au condus instanța la
concluzia că nu este oportună aplicarea unei pedepse) și atenționarea infractorului asupra
conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni. În
cazul în care instanța a fost sesizată cu un concurs de infracțiuni, chiar dacă se dispune câte o

7
Udroiu, Mihail, Sinteze de Drept penal. Partea generală, București, Editura C. H. Beck, 2023, p.780

11
soluție de renunțare la aplicarea pedepsei pentru fiecare dintre infracțiunile concurente, va aplica
un singur avertisment. Ca excepție, este posibilă și aplicarea mai multor avertismente, în ipoteza
în care infracțiunile concurente pentru care se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei sunt
judecate simultan sau succesiv în cauze diferite, iar instanțele nu cunosc existența celorlalte
cauze. Executarea avertismentului are loc de îndată, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea;
dacă avertismentul nu poate fi executat îndată după pronunțare, punerea în executare a acestuia
se face la rămânerea definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta persoanei
căreia i se aplică.

5. EFECTE8
Soluția de renunțare la aplicarea pedepsei se înscrie în cazierul judiciar. Instanța care
dispune renunțarea la aplicarea pedepsei principale, nu poate aplica infractorului pedepse
accesorii și nici pedepse complementare (interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea
militară sau publicarea hotărârii de condamnarea). Chiar dacă dispune renunțarea la aplicarea
pedepsei, instant poate aplica în cauză măsuri de siguranță (de pildă, confiscarea bunurilor
folosite la săvârșirea infracțiunii) sau poate obliga inculpatul, în tot sau în parte, la repararea
prejudiciului produs prin infracțiune, prin admiterea acțiunii civile a părții civile. Persoana față
de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este supusă supravegherii de către serviciul
de probațiune, precum și niciunei decăderi, interdicții sau incapacitate ce ar putea decurge din
infracțiunea săvârșită; prin urmare pentru infracțiunile pentru care s-a dispus renunțarea la
aplicarea pedepsei nu poate interveni reabilitarea, întrucât această instituție este dependent de
existent unei soluții de condamnare, ale cărei consecințe le înlătură; astfel, constatăm că efectele
renunțării sunt, în mare măsură, similare cu cele ale reabilitării. Renunțarea la aplicarea pedepsei,
nefiind o soluție de condamnare, nu poate constitui prim termen al recidivei ori al pluralității
intermediare.

8
Udroiu, Mihail, Sinteze de Drept penal. Partea generală, București, Editura C. H. Beck, 2023, p.781

12
6. BIBLIOGRAFIE

Udroiu, Mihail, Drept penal. Partea generală, București, Editura C. H. Beck, 2023

13