UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII DREPT

REFERAT LA DISCIPLINA
DREPT PROCESUAL PENAL
Semestrul II

TEMA : SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

TITULAR DISCIPLINĂ :
Prof. Univ . Dr. Jidovu Nicu

STUDENT :
Ion ( Boltinescu ) Mădălina Elena
An: III , IFR , Grupa - 306

Data depunerii
28.04.2020
 Renunțarea la aplicarea pedepsei. Condiții. Efecte.

Renunțarea la aplicarea pedepsei, instituție juridică nou-introdusă în

legislația penală din România, este o măsură pe care o poate dispune instanța, în
anumite condiții, atunci când are convingerea că infractorul se poate îndrepta
prin aplicarea unui avertisment, constând în renunțarea la stabilirea și aplicarea
pedepsei închisorii sau amenzii cu privire la inculpatul persoană fizică majoră
care a comis o infracțiune, pentru îndreptarea căruia, ținând seama de
infracțiunea săvârșită, de persoana infractorului și de conduita avută de acesta
înainte și după comitere, nu este oportună aplicarea unei pedepse.
Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei față de inculpatul
persoană juridică sau față de inculpații minori.
Renunțarea la aplicarea pedepsei reprezintă obiectivarea principiului
oportunității în faza de judecată, când instanța are posibilitatea de a aprecia că
nu se impune sancționarea unei persoane care a comis o infracțiune de o
gravitate redusă1. Instanța va constata că fapta este infracțiune și că nu este
oportună aplicarea unei pedepse.
Reglementarea acestei instituții este necesară față de noua definiție a
infracțiunii (faptă tipică, antijuridică sau imputabilă), în care nu se regăsește ca
trăsătură esențială dinstinctă pericolul social și, pe cale de consecință, nu mai
există posibilitatea instanței de a dispune achitarea inculpatului pentru lipsa
pericolului social concret al unei fapte prevăzute de legea penală2.
Condițiile prevăzute de lege pentru a se putea renunța la aplicarea
pedepsei se împart in două categorii, unele care se referă la infracțiunea

1
În faza de urmărire penală, procurorul poate face aplicarea principiului oportunitații și dispune, în condițiile art.
318 NCPP, renunțarea la urmărirea penală.
2
Deși renunțarea la aplicarea pedespsei din NCP pare a fi o instituție similară achitării pentru lipsa pericolului
social al infracțiunii, prevăzută de vechiul Cod penal, având în vedere că se aplică infracțiunilor de gravitate
redusă, în realitate, între cele două instituții există o serie de deosebiri.
1
săvârșită și altele care se referă la persoana infractorului. În ceea ce priveste
infracțiunea aceasta trebuie să prezinte gravitate redusă, care este apreciată în
funcție de anumite criterii prevăzute expres de lege, ce sunt similare criteriilor
generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art.74 lit.a)-d) NCP.
În ceea ce privește persoana infractorului, trebuie ca instanța să aprecieze
că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună în raport de anumite criterii care, în
linii mari, sunt asemănătoare cu criteriile generale de individualizare a pedepsei
prevăzute de art. 74 lit.e)-g) NCP3.
Alegerea acestei modalități de individualizare judiciară a pedepsei nu
presuspune dispunerea de către instanță a unei soluții de condamnare. Se poate
dispune motivat de instanța de judecată prin hotărâre (sentință in primă instanță
sau decizie în apel), dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiții(obiective și subiective) strict și limitativ prevăzute de art.80 NCP, cu
privire la infracțiune și la persoana infractorului.
1. Condiții cu privire la infracțiunea săvârșită (condiții obiective):
a) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie amendă
ori închisoare de 5 ani sau mai mică.
Amenda poate fi prevăzută de lege ca pedeapsă unică sau alternativ cu
închisoarea de cel mult 5 ani (exemplu – infracțiunile de loviri sau alte violențe,
prevăzută de art. 193 alin. (1) NCP, încăierarea, prevăzută de art 198, alin. (1)
NCP, întreruperea cursului sarcinii, prevăzută de art. 201 alin. (1) NCP,
amenințarea, hărțuirea, exploatarea cerșetoriei, prevăzută de art. 214 alin.(1)
NCP, folosirea unui minor în scop de cerșetorie, violarea de domicilui, violarea
sediului profesional, violarea vieții private, furtul etc.)4.
b) Infracțiunea săvârșită să aibă o gravitate redusă.
Nu prezintă importanță forma de vinovăție cu care este comisă
infracțiunea (intenție, culpă, praeterintenție). Periclul social redus al infracțiunii
nu rezultă „ea lipsa” din limitele de pedeapsă prevăzute de lege, fiind necesar ca
3
Tudorel Toader(coord), Sebestian Răduleț, ș.a., Noul Cod: comentarii pe articole, Ed.Hamangiu, București,
2014, pg. 168
4
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014, pg. 247
2
instanța să constate in concreto aceasta în funcție de urmatoarele criterii: natura
și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în
care a fost comisă motivul și scopul urmărit.
2. Condiții cu privire la persoana infractorului (condiții subiective)-textul
de lege analizat exclude posibilitatea renunțării la aplicarea pedepsei în
patru situații distincte, care sunt de natură să demonstreze fie o
perseverență a infractorului în conduita antisocială, fie o gravitate mai
mare a infracțiunii săvârșite:
a) Infractorul să nu fi suferit anterior o condamnare5.
Nu prezintă importanță forma de vinovăție cu care a fost săvârșită
infracțiunea (intenție, culpă, praeterintenție) pentru care s-a dispus condamnarea
definitivă, nici pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta și nici pedeapsa care i-
a fost stabilită anterior infractorului (de pildă, poate constitui impediment la
dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei existența unei condamnari definitive
la pedeapsa amenzii stabilită pentru o infracțiune din culpă6. Nu este necesar ca
hotărârea de condamnare anterioară să întrunească condițiile primului termen al
recidivei, existând un impediment la dispunerea renunțării aplicării pedepsei și
în cazul în care condamnarea anterioară vizează o infracțiune comisă din culpă
sau dacă pedeapsa stabilită este mai mică de un an închisoare.
Ca excepție, se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă fapta
pentru care s-a dispus condamnarea defintivă anterioară nu mai este prevăzută
de legea penală (în ipoteza în care, după rămânerea definitivă, a intervenit o lege
de dezincriminare) ori dacă a intervenit amnistia postcondamnatorie, reabilitarea
de drept, ori s-a împlinit termenul reabilitării judecătorești. Potrivit art.239
LPANCP, termenul condamnare, stipulat de art. 80 alin. (2) lit.a) NCP, se referă
și la hotărârea prin care, față de inculpat s-a luat, în timpul minorității, potrivit

5
Potrivit art. 239 din Legea nr. 187/2012, „Termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin.(2) lit.a) din
Codul penal se referă și la hotărârile prin care, față de inculpat, s-a luat, în timpul minorității, o măsură
educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puțin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a
acestei măsuri”.
6
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014, pg. 247
3
NCP, o măsură educativă (privativă sau neprivativă de libertate) în afară de
cazul în care au trecut cel puțin doi ani de la data executării sau considerării ca
executată a acestei măsuri.
Având în vedere succesiunea în timp a celor două Coduri penale, art.9
alin.(2) LPANCP a prevăzut că infracțiunile minorității, pentru care s-au aplicat
pedepse în baza vechiului Cod penal, nu constituie impedimente pentru
dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei pentru o infracțiune comisă ulterior
condamnării definitive. „A fortiori” nu constituie impediment la dispunerea
renunțării la aplicarea pedepsei faptul că infractorului i-a fost aplicată prin
hotărâre definitivă o măsură educativă în baza vechiului Cod penal.
b) Infractorul să nu fi beneficiat în ultimii doi ani de măsura renunțării la
aplicarea pedepsei.
Este necesar ca față de același infractor să nu se fi dispus renunțarea la
aplicarea pedepsei printr-o hotărâre rămasă definitivă în ultimii doi ani anteriori
datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat. În cazul în care a mai
beneficiat în ultimii doi ani de o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei,
instanța nu va putea dispune o nouă renunțare la aplicarea pedepsei, având în
vedere perseverența infracțonală și lipsa de efecte a avertismentului anterior
aplicat, însă este posibilă dispunerea amânării aplicării pedepsei.
Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei pentru infracțiunea
nou săvârșită nici în cazul în care, față de acelasi infractor, s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei printr-o hotărâre rămasă definitivă în ultimii doi ani anteriori
datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat. În acest caz, se poate
dispune fie revocarea obligatorie sau facultativă a amânării aplicării pedepsei,
fie menținerea măsurii anterioare și amânarea aplicarii pedepsei pentru
infracțiunea nou săvârșită din culpă.
În ipoteza în care față de infractor s-a dispus amânarea aplicării pedepsei
(care potrivit NCP nu reprezintă o soluție de condamnare) printr-o hotărâre
rămasă definitivă în urmă cu mai mult de doi ani față de data comiterii

4
infracțiunii pentru care este judecat, instanța poate dispune renunțarea la
aplicarea pedepsei, dacă sunt intrunite și celelalte condiții prevăzute de lege.
c) Infractorul să nu se fi sustras de la urmărirea penală ori judecată sau să
nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii
la răspundere penală a autorului sau a participanților.
Pentru a putea beneficia de măsura renunțării la aplicarea pedepsei, este
necesar ca infractorul să nu fi îngreunat sau să fi încercat zădărnicia înfaptuirii
actului de justiție, adică să fi avut o atitudine procesuală loială.
d) În raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii
infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlaturarea sau
diminuarea consecințelor infracțiunii, precum si de posibilitățile sale
de îndreptare, instanța să aprecieze că aplicarea unei pedepse ar fi
inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei
acestuia.
Pentru a aprecia ca aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei inculpatului, instanța va avea
în vedere următoarele criterii:
-persoana infractorului
-conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii
-eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecințelor infracțiunii
- posibilitățile infractorului de îndreptare.
În vederea aprecierii acestor criterii, instanța de judecată poate dispune
efectuarea unui referat de evaluare de către serviciul de probațiune.
Îndeplinirea condițiilor de mai sus nu creează un drept inculpatului la
obținerea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei, ci numai o facultate,
instanța putând dispune amânarea aplicării pedepsei sau chiar o soluție de
condamnare.
În caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pedepsei se poate
dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite condițiile de
5
mai sus. Prin urmare, instața trebuie să pronunțe câte o soluție de renunțare la
aplicarea pedepsei pentru fiecare infracțiune săvârșită, iar nu o singură soluție de
renunțare la aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracțiune. Ca excepție,
măsura renunțării la aplicarea pedepsei poate fi dispusă și în ipoteza în care nu
sunt îndeplinite condițiile enumerate mai sus.
Astfel, potrivit art. din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și
combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, dacă, până în momentul
pronunțării hotărârii, inculpatul acuzat de săvârșirea faptei prevăzute de art. 4
din Legea nr. 143/2000 respectă protocolul programului intergrat de asistență a
persoanelor consumatoare de droguri7, instanța de judecată poate dispune
renunțarea aplicării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute
ade art.80 NCP.

Legea penală mai favorabilă

Așa cum am menționat, renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție
nouă.
Pentru faptele cu un pericol social redus, în Codul penal din 1969 exista

instituția prevăzută de art. , care nu a mai fost preluată în noua reglementare.

Prin urmare, în practică poate apărea problema aplicării legii penale în timp cu
privire la faptele de o gravitate redusă.
Întrucât renunțarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă numai de către

judecător, problema comparării textului de lege analizat cu dispozițiile art.

CP 1969 se poate pune numai în cursul judecății, în cursul urmăririi penale fiind

7
Potrivit art.19 din Legea nr. 143/2000: „(1) în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute la art.4, procurorul
dispune, în termen de 24 de ore de la începerea urmăririi penale, evaluarea consumatorului de către centrul de
prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în scopul includerii acesteia în circitul integrat de asistență a
persoanelor consumatoare de droguri. (2) în funcție de concluziile raportului de evaluare întocmit de centrul de
prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în termen de 5 zile de la primirea acestuia, procurorul dispune, cu
acordul consumatorului, includerea acestuia în programul integrat de asistență a persoanelor consumatoare de
droguri”.
6
incidente dispozițiile art. 318 NCPP care reglementează instituția renunțării la
urmărirea penală8. Comparând instituția renunțării la aplicarea pedepsei cu

dispozițiile art. CP 1969, se observă că noua reglementare impune mai multe

condiții de aplicare, ceea ce ar putea conduce la concluzia că este mai severă. În

schimb, art. CP 1969 prevedea totuși posibilitatea aplicării unor sancțiuni cu

caracter administrativ. În situația aplicării unei amenzi cu caracter administrativ
în temeiul art. 91 lit. c) CP 1969, dispozițiile legii vechi pot fi considerate mai
drastice9. Prin urmare, în astfel de situații tranzitorii, legea mai favorabilă va fi
determinată doar în concret, în funcție de circumstanțele cauzei. În situația în
care, în cursul precesului, se constată că ar fi mai favorabile dispozițiile din

8
Art. 318 NCPP: ”Renunțarea la urmărirea penală. (1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa
amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în raport cu
conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire,
cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea înfracțiunii, constată că nu există un interes
public în urmărirea acesteia. (2) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în
vedere și persoana suspectului sau o inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și efoturile
depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii. (3) Procurorul poate dispune, după
consultarea suspectului sau a inculpatului, ca aceasta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele
obligații: a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o
modalitate de reparare a acesteia; b) să ceară public scuze persoanei vătămate; c) să presteze o muncă
neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din
cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; d) să frecventeze un program de consiliere. (4)
În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin.(3),
stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6
luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la
comunicarea ordonanței. (5) Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art.
286 alin. (2), precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (3) din prezentul articol și art. 315 alin.
(2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (3) din prezentul articol și
sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare. (6) În cazul neîndeplinirii cu rea-
credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (4), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada
îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.
O nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă. (7) Ordonanța prin care s-a dispus
renunțarea la urmărirea penală se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului
sau, după caz, altor persoane interesate”.
9
Florin Sreteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului
Cod penal, www.just.ro, pg. 18
7
legea veche, procurorul va dispune clasarea, iar instanța de judecată va dispune
achitarea. Aceste dispoziții exprese prevăzute în art. 19 din Legea nr. 255/2013
au fost necesare, întrucât în noul Cod de procedură penală nu mai există un
temei de scoatere de sub urmărire penală sau de achitare echivalent celui

prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. ) CPP 196810.

Avertismentul
În situația în care instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, va
aplica infractorului, obligatoriu, un avertisment (care va cuprinde motivele de
fapt, concrete) ce constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat
renunțarea la aplicarea pedepsei (ansamblul motivelor concrete care au condus
instanța la concluzia că nu este oportună aplicarea unei pedepse) și atenționarea
infractorului asupra conduite sale viitoare și a consecințelor la care se expune
dacă va mai comite infracțiuni. În cazul în care instanța a fost sesizată cu un
concurs de infracțiuni, chiar dacă se dispune câte o soluție de renunțare la
urmărirea penală pentru fiecare infracțiune, va aplica un singur averisment.
Ca excepție, este posibilă și aplicarea mai multor avertismente, în ipoteza
în care infracțiunile concurente pentru care se dispune renunțarea la aplicarea
pedepsei sunt judecate de instanțe diferite care nu cunosc existența celorlalte
cauze. Executarea avertismentului are loc de îndată, în ședința în care s-a
pronunțat hotărârea. Dacă avertismentul nu poate fi executat îndată după
pronunțare, punerea în executare a acestuia se face la rămânerea definitivă a
hotărârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta, persoanei căreia i se aplică.

Efecte
Instanța care dispune renunțarea aplicării pedepsei principale, nu poate
aplica infractorului pedepse accesorii și nici pedepse complementare. Chiar dacă
dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța poate aplica în cauză măsuri
10
Tudorel Toader(coord), Sebestian Răduleț, ș.a., Noul Cod: comentarii pe articole, Ed.Hamangiu, București,
2014, pg. 170
8
de siguranță (de pildă, confiscarea bunurilor folosite la săvârșire infracțiunii) sau
obligarea inculpatului în tot sau în parte la repararea pejudiciului produs prin
infracțiune, prin admiterea acțiunii civile a părții civile11.
Persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este
supusă supravegherii de către serviciul de probațiune, precum și niciunei
decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea
săvârșită. Prin urmare, pentru infracțiunile pentru care s-a dispus renunțarea la
aplicarea pedepsei nu poate interveni reabilitarea, întrucât efectele renunțării
sunt similare cu cele ale reabilitării. Renunțarea la aplicarea pedepsei, nefiind o
soluție de condamnare, nu poate constitui prim termen al recidivei, ori al
pluralității intermediare.
În cazul în care inculpatul săvârșește din nou o infracțiune, după
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea
pedepsei, instanța va putea dispune și cu privire la aceasta renunțarea aplicării
pedepsei ( dacă sunt îndeplinite condițiile enumerate mai sus, de pildă să nu se fi
dispus în ultimii doi ani o altă renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei) ori amânarea aplcării pedepsei sau suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei12.

Anularea renunțării la aplicarea pedepsei

Este o măsură ce poate fi dispusă de instanța de judecată, în situația în
care, în termen de doi ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a
dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, se descoperă că persoana față de care s-
a luat această măsură săvârșise, anterior rămânerii definitive a hotărârii, o altă
infracțiune (de care instanța care a dispus renunțarea nu a avut cunoștință),
pentru care i s-a stabilit o pedeapsă, chiar după expirarea acestui termen.
Cauza anulării este anterioară rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
dispus renunțarea la aplicarea pedepsei.

11
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014, pg. 250
12
În cazul îndeplinirii condițiilor prevăzutede art.83 NCP, respectiv art. 91 NCP
9
 De exemplu, o persoană săvârșește pe data de 1 martie 2014 o infracțiune
de loviri sau alte violențe în București, iar la data de 3 martie 2014, o infracțiune
de amenințare în Iași.
După pronunțarea unei hotărâri definitive de către instanța din Iași prin
care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, cu ocazia judecării cauzei
pentru infracțiunea comisă în capitală, infractorul învederează instanței din
București existența celeilalte hotărâri judecătorești pronunțată pentru o
infracțiune concurentă. Astfel, instanța din București va trebui să anuleze
amânarea aplicării pedepsei dispusă pentru infracțiunea comisă în Iași, în
ipoteza în care apreciază că pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe se
impune stabilirea une pedepse.
Efectul renunțării la aplicarea pedepsei constă în faptul că persoana
respectivă nu suportă nicio decădere, interdicție sau incapacitate care ar putea
rezulta din săvârșirea infracțiunii. Renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce
însă niciun efect asupra măsurilor de siguranță, persoana față de care s-a dispus
o astfel de măsură fiind datoare să se supună executării ei chiar de la data
rămânerii defintive a hotărârii judecătorești, întrucât scopul este acela de a
înlătura o stare de pericol și de a preîntâmpina săvârșirea faptelor prevăzute de
legea penală13.
Nu prezintă importanță dacă pedeapsa stabilită pentru infracțiunea ce
atrage anularea este amenda sau închisoarea. Tratamentul sancționator al
pluralității de infracțiuni urmează regulile de la concursul de infracțiuni sau,
după caz, recidivă (infracțiunea pentru care s-a dispus renunțarea la aplicarea
pedepsei constituind cel de-al doilea termen al recidivei) ori pluralității
intermediare (infracțiunea pentru care s-a dispus renunțarea la aplicarea
pedepsei cnstituind cel de-al doilea termen al pluralității intermediare).
În caz de concurs de infracțiuni, instanța poate dispune amânarea aplicării
pedepsei rezultante aplicate în urma anulării renunțării amânării pedepsei, dacă

13
Tudorel Toader(coord), Sebestian Răduleț, ș.a., Noul Cod: comentarii pe articole, Ed.Hamangiu, București,
2014, pg. 171
10
sunt îndeplinite condițiile generale prevăzute de lege (art. 83 NCP). În acest caz,
termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care instanța s-a pronunțat asupra pluralității de infracțiuni 14. Dacă
instanța este sesizată cu judecarea a două infracțiuni intenționate, săvârșite de
același inculpat, dintre care una anterior și cealaltă ulterior rămânerii definitive a
hotărârii de renunțare la aplicarea pedepsei, va stabili mai întâi pedeapsa pentru
fiecare dintre cele două infracțiuni, apoi va dispune anularea renunțării la
aplicarea pedepsei și stabilirea pedepsei pentru infracțiunea pentru care inițal se
dispune renunțarea, pentru ca în final, să contopească toate aceste pedepse
potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni.

14
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014, pg. 251
11
 BIBLIOGRAFIE

1. Tudorel Toader(coord), Sebestian Răduleț, ș.a., Noul Cod: comentarii pe articole, Ed.Hamangiu,
București, 2014, pg. 168
2. Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014, pg.
247
3.

12