REFERAT LA DISCIPLINA

DREPT PROCESUAL PENAL

TEMA : SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Cuprins

I. Organele de urmărire penală

II. Sesizarea organelor de urmărire penală

a) Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

1. Plângerea
2. Denunţul
3. Sesizarea din oficiu

b) Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

1. Plângerea prealabilă
2. Sesizarea organului prevăzut de lege
3. Autorizarea organului prevăzut de lege
4. Exprimarea dorinţei guvernului străin

III. Concluzii

I. Organele de urmărire penală

1
 Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare
penală. În denumirea generală de organe de urmărire penală se includ procurorii (constituiţi
în parchete) şi organele de cercetare penală.
Procurorii formnează principalul organ de urmărire penală, deoarece în unele cazuri
urmarirea nu poate fi efectuată decat de procuror, iar în celelalte cazuri procurorul poate să
preia efectuarea urmărirei penale de la organele de cercetare penală.
Organele de cercetare penală sunt: organe de cercetare ale poliţiei judiciare şi organe
de cercetare penală speciale.
Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare1 funcţionează lucrători de poliție
specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în
vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală, desemnaţi nominal de Ministrul
Administraţiei şi Internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe
langă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceştia sunt încadraţi în organele de politie judiciară
din structura Inspectoratului General al Poliţiei Române şi din Inspectoratului General al
Poliţiei de Frontieră Române, din unităţile sale teritoriale şi se află sub autoritatea
procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Organele de cercetare penală speciale sunt prevăzute in art. 208 din Codul de
procedură penală: comandanţii de unităţi militare corp aparte, şefii comenduirilor de
garnizoană, comandanţii centrelor militare sau ofiţierii anume desemnaţi de către aceştia;
ofiţierii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră; căpitanii
porturilor. Se numesc organe de cercetare penală speciale, deoarece atribuţiile de bază sunt
cele militare şi de supraveghere a frontierei, a porturilor şi a navigaţiei civile, atribuţiile de
cercetare penală fiind limitate şi numai în cazurile prevăzute de lege .

II. Sesizarea organelor de urmărire penală

Modurile de sesizare
Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvarşirea unei
infracţiuni poartă denumirea de act de sesizare2. Sesizarea organelor judiciare constituie
punctul de plecare a urmăririi penale, fără de care aceasta nu poate începe şi conţine atat
elementul de informare cat şi temeiul legal de desfăşurare a activităţii de cercetare3.

1
Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare
2
I. Neagu, op. cit., p. 417
3
Gr. Theodoru, I. Moldovan, op. cit., p. 204
2
 Art. 288 din Codul de procedură penală, referitor la modul de urmărire penală rezultă
că acestea pot fi împărţite în două mari categorii:
a) moduri generale de sesizare
b) moduri speciale de sesizare
Art. 288 proc pen. menţionează:
- modurile generale de sesizare sunt plângerea, denunţul şi sesizarea din
oficiu. Produc efectul de a încunoştinţa organul de urmărire penală, nefiind indispensabile
pentru începerea urmăririi penale deoarece pot fi înlocuite.
- modurile speciale de sesizare sunt plangerea prealabilă, sesizarea sau
autorizarea organului prevăzut de lege şi exprimarea dorinţei guvernului străin în cazul
infracţiunilor prevăzute în art. 171 din Codul penal. Incunoştinţează organul de urmărire
penală, dar spre deosebire de cele generale, sunt indispensabile pentru începearea urmăririi
penale, neputând fi înlocuite.
În raport cu sursa de informare a organelor judiciare, modurile generale de sesizare
pot fi: externe ( plangerea sau denunţul) şi interne ( sesizarea din oficiu).
După organul de urmărire sesizat întâlnim:
- moduri de sesizare primară atunci când cauza este adusă pentru prima oară
la cunoştinţa organului de urmărire penală prin unul din modurile de sesizare.
- moduri de sesizare complementară atunci cand cauza a trecut anterior prin
faţa altui organ de urmărire penală (cazul declinării de competenţă sau rezoluţiei dată de
procuror.

a) Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

1. Plângerea
Potrivit art. 289 C. proc. pen. „ plângerea este încunoştinţarea făcută de o
persoană fizică sau juridică referitoare la o vatămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.
Plângerea este un act de sesizare prin care persoana vătămată prin infracţiune aduce la
cunoştinaţa organelor judiciare faptul penal pentru care se plange şi faţă de care cere
efectuarea urmăririi penale şi eventual repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Nu trebuie confundată plangerea cu plângerea prealabilă, din următoarele motive:
 Plângerea este modul general de sesizare, în timp ce plangerea prealabilă este un mod
special de sesizare;
 Plângerea poate fi înlocuită cu denunţul sau sesizarea din oficiu, în timp ce plangerea
prealabilă nu poate fi înlocuită cu o altă sesizare;
 Plângerea o dată introdusă nu mai poate fi retrasă, pe cand plangerea prealabilă poate
3
fi retrasă sau părtile se pot împăca.
Plângerea trebuie să cuprindă:
- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;
- pentru persoane juridice , denumirea , sediul , codul unic de înregistrare ,
codul de identificare fiscală , numărul de înmatriculare în registrul
comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar
, indicarea reprezentantului legal sau convențional ;
- descrierea faptei care formează obiectul plangerii;
- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
- indicarea mijloacelor de probă ;
- semnătura persoanei vătămate sau a mandatarului .
Legea prevede că plângerea trebuie făcută personal sau prin mandatar. Dacă este
făcută prin mandatar, mandatul trebuie să fie special, adică să fie o împuternicire specială şi
anume o procură care se ataşează la plangere şi se depune o dată cu aceasta la organul sesizat.
Mandatul special reprezintă un act4 din care trebuie să rezulte explicit că purtătorul lui
a fost învestit cu dreptul de a face plangere cu privire la o faptă determinată care a cauzat o
vătămare mandantului. Mandatul trebuie să cuprindă numele şi prenumele persoanei pentru
care se acţionează, precum şi numele şi prenumele persoanei desemnate să depună plangerea.
Plângerea mai poate fi introdusă şi de substituiţii procesuali, respectiv soţul pentru
celălalt soţ sau copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată are dreptul să nu îşi însuşească
plângerea.
Pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu , plângerea se face de reprezentantul
său legal .
Persoanele cu capacitate de exerciţiu restransă pot face plangere numai cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În doctrină5 se face precizarea că
plângerea făcută de reprezentantul legal în numele persoanei cu capacitate de exerciţiu
restransă, nu este valabilă, deoarece legea prevede că reprezentantul legal are dreptul doar să
încuviinţeze introducerea plangerii de către persoana cu capacitate de exerciţiu restransă.
Iniţiativa persoanei cu capacitate de exerciţiu restransă este o condiţie de valabilitate a actului,
ce nu poate fi suplinită prin plangerea făcută de reprezentantul legal. Dacă reprezentantul
legal nu confirmă plangerea făcută de persoana cu capacitate de exerciţiu restransă, plangerea

4
Gh. Mateiuţ, op. cit., p. 10
5
I. Neagu, op. cit., p. 420
4
celui incapabil poate fi apreciată ca denunţ6. În asemenea cazuri, plangerea poate fi exploatată
ca o informaţie în vederea sesizării din oficiu7.
Din punct de vedere al formei plângerea poate fi făcută în scris sau oral. Atunci cand
este făcută oral, plângerea se consemnează într-un proces – verbal întocmit de organul care o
primeşte .
În scris, situaţie în care trebuie semnată de petiţionar, lipsa semnăturii nu va putea
împiedica organul de urmărire să ţină seama de ea, putând să o considere fie denunţ anonim,
fie o sesizare din oficiu.
Primind plângerea, organul de urmărire penală verifică conţinutul acesteia şi dacă
constată că lipsesc unele din datele cerute de lege, va cere persoanei care face plângerea să
vină cu completările necesare, evident în măsura în care le cunoşte. Dacă constată că nu este
competent să primească plângerea organul de urmărire penală va sfătui petiţionarul să se
adreseze organului competent în condiţiile legii.

2. Denunţul
Conform art. 290 din C. proc. pen. „denunţul este încunoştinţarea făcută de
către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvarşirea unei infracţiuni”.
Comparativ cu plângerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţa organului de urmărire
penală săvarşirea unei infrancţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face
denunţul sa fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.
Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea fenomenului
infracţional. Sub aspectul conţinutului denunţul trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi
plângerea .
Organele de urmărire sunt obligate ca la primirea denunţului să verifice măsura în care
aceasta cuprinde toate datele cerute de lege şi după caz să procedeze la completarea datelor
necesare.
În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, denunţul poate fi făcut :
 În scris, ca şi în cazul plângerii, fiind necesară semnătura denunţătorului; dacă este
nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o prealabilă verificare a
veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu;
 Oral, situaţie în care se consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa
căruia a fost făcut .

6
V. Dongoroz, op. cit., p. 162
7
I. Neagu, op. cit., p. 552
5
 Între plângere şi denunţ sunt câteva deosebiri cum ar fi:
 Plângerea se face în nume propriu de către persoana vătămată prin infracţiune,
denunţul vine să aducă la cunoştinţa organului de urmărire penală săvarşirea unei infracţiuni
împotriva altei persoane decat cea care face sesizarea. În cazul denunţului nu se cade ca cel
care îl face, să fie prejudiciat prin infracţiunea sesizată aşa cum se cere în cazul plangerii.
 Spre deosebire de plângere, denunţul poate fi făcut de orice persoană, chiar şi de
persoana lipsită de capacipate de exerciciu sau cu capacitate de exerciţiu restransă.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-
şi asuma obligaţii prin săvarşirea de acte juridice proprii şi este recunoscută numai acelor
persoane care au voinţă conştientă, precum şî experienţa şi înţelegerea necesare pentru a-si
da seama consecinţele acţiunilor juridice pe care le efectuează. Înţelegem de aici că
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sunt acei indivizi cărora societatea, din motive
obiective, nu le recunoaşte aptitudinile menţionate mai sus.
Cât priveşte persoanele cu capacitate restrânsă de exerciţiu, acestea pot să încheie acte
juridice prin care îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar numai cu încuviinţarea
prealabilă a persoanelor prevăzute de legea civilă, respectiv părinte sau tutore.
În general denunţul, ca şi plângerea este un act facultativ. Sunt situaţii în care
denunţul devine o obligaţie a acelora care au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei
infracţiuni.
O caracteristică specifică denunţului este cea referitoare la aşa zisa autodenunţare.
Legea prevede că în anumite cazuri denunţul poate fi făcut chiar de cel care a săvarşit
infracţiunea, lucru care poate determina fie înlăturarea răspunderii penale, fie atenuarea
acestei răspunderi.
O situaţie în care denunţul are valoare de circumstanţă atenuantă întalnim în cazul
infracţiunii de denunţare calomnioasă, prevăzută de art. 259 C. pen., „dacă cel care a săvarşit
fapta declară mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana în contra
căruia s-a făcut denunţul sau plangerea, ori împotriva căreia s-au produs probele, că denunţul,
plangerea sau probele sunt mincinoase”, pedeapsa se reduce potrivit art. 76 C.pen.

3. Sesizarea din oficiu

Sesizarea din oficiu este o modalitate de sesizare internă şi constă în posibilitatea
(dreptul şi obligaţia) organului de urmărire penală de a se autosesiza, ori de cate ori află, pe
altă cale decat denunţul sau plângerea, că s-a săvârşit o infracţiune.
Situaţiile în care se realizează sesizarea din oficiu:
- la constatarea unor infracţiuni flagrante, organul de urmărire penală încheie
6
un proces-verbal ce constată actul de începere din oficiu a urmăririi penale.
- la denunţuri anonime, scrise sau verbale (telefonice); se impune
cercetările cu privire la faptele semnalate să fie operative şi discrete.
- din mijloace de informare în masă (presă scrisă sau vorbită)
- zvonul public
- din cercetarea altor fapte organul de urmărire penală descoperă fapte sau aspecte
noi, uneori cu totul străine de ceea ce se anchetează
- la constatarea unor infracţiuni de către alte organe decat cele de urmărire penală

b)Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

O clasificare a modurilor speciale de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi

făcută în viziunea lui Nicu Jidovu „Drept procesual penal – partea specială” astfel:
1. Plângerea prealabilă se poate adresa următoarelor categorii de organe judiciare:
- direct instanţei de judecată, pentru lovire sau alte violenţe
- organului de cercetare penală sau procurorului, pentru vătămare corporală, violare de
domiciliu, violarea secretului corespondenţei, violarea secretului profesional
- organului competent să efectueze urmărirea penală, cand plangerea prealabilă este
îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător şi controlor
financiar de la camera de conturi judeţeană sau contra uneia din persoanele arătate în art. 29
(C. proc. pen )
2. Sesizarea organului prevăzut de lege
- sesizarea comandantului, pentru infracţiuni comise de militari sau de civili în legătură cu
obligaţiile militare
- sesizarea organelor competente ale căilor ferate, pentru unele infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei pe căile ferate
- cererea Camerei Deputaţiilor, Senatului şi Preşedintelui Romaniei, pentru infracţiuni
săvarşite în exerciţiului funcţiei de către membrii Guvernului
- hotărarea Camerei Deputaţiilor şi Senatului de a pune sub acuzare Preşedintele
Romaniei pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor, în şedinţă comună
3. Autorizarea organului prevăzut de lege
- autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării contra statului
7
roman sau contra vieţii unui cetăţean roman ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii
corporale sau sănătăţii unui cetăţean roman, cand sunt săvarşite de către un cetăţean străin sau
de o persoană fară cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării
- încuviinţarea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, în vederea reţinerii, arestării sau
percheziţionării unui deputat sau senator
- încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraţii, în vederea reţinerii, arestării,
percheziţionării a magistraţilor

4. Exprimarea dorinţei guvernului străin pentru infracţiuni contra vieţii, integrităţii

corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii sau demnităţii săvârşite împotriva unui
reprezentant al statului respectiv .

III. Concluzii:

a) Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

Plângerea este un act de sesizare prin care persoana vătămată prin infracţiune aduce la
cunoştința organelor judiciare faptul penal pentru care se plânge şi faţă de care cere efectunrea
urmăririi penale şi eventual repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Plângerea se
deosebeşte de plângerea prealabilă prin faptul că, plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ
sau o sesizare din oficiu, în timp ce plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici o altă
modalitate de sesizare . Plângerea trebuie să cuprindă : numele, prenumele, calitatea şi
domiciliul petiţionarului;descrierea faptei care formează obiectul plangerii; indicarea
făptuitorului, dacă este cunoscut; indicarea mijloacelor de probă.
Comparativ cu plângerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţa organului de urmărire
penală săvarşirea unei infrancţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face
denunţul sa fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată. Ca şi plângerea denunţul este un act
de sesizare facultativ.
În toate situaţiile în care organele de urmărire penală constată în mod direct săvârşirea
unor infracţiuni sau alfă despre aceasta prin intermediul mijloacelor de informare în masă,
respectivele organe se sesizează din oficiu. Organele de urmărire penală se mai sesizează din
oficiu şi în cazurile în care dascoperă fapte noi, ce constituie infracţiuni, cu ocazia desfăşurării
urmăririi penale. Ele nu se pot sesiza din oficiu când, desi au luat cunoştinţă despre săvârşirea

8
unei infracţiuni prin mijloace proprii de informare, este totuşi necesară plangerea prealabilă a
persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută anume de lege.

b)Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

De la regula obligativităţii procesului penal, legea a prevăzut unele derogări, potrivit
cărora declanşarea procesului penal, precum şi punerea în mişcare a acţiunii penale pot avea
loc numai ca urmare a unei anume sesizării prevăzută de lege.
În cazul infacţiunilor săvarşite de membrii guvernului, în exerciţiul funcţiei lor,
urmărirea penală poate fi făcută numai de către Camera Deputaţilor, Senat sau Preşedintelui
Romaniei.
Urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei guvernului străin, în cazul
infracţiunii contra reprezentantului unui stat străin.
Pentru unele infracţiuni sunt necesare sesizări din partea organelor prevăzute de lege,
în cazul unor infracţiuni săvarşite de militari este necesară sesizarea comandantului.
Forma sesizării speciale prevede că aceasta trebuie făcută în scris şi semnată de către
organul competent. Conţinutul sesizării speciale trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca în
cazul plângerii sau denunţului: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului,
sediul persoanei juridice care face sesizarea, descrierea faptei, indicarea făptuitorului, dacă
este cunoscut şi a mijloacelor de probă .

9
Bibliografie

1. Grigore Theodoru „Tratat de drept procesual penal”, editura Hamangiu, Bucureşti

2007
2. Nicu Jidovu „Drept procesual penal – parte specială”, editura C. H. Beck, Bucureşti
2006
3. Prof.univ.dr. Jidovu Nicu, curs Drept Procesual Penal încărcat pe Blackboard, Spiru
Haret, Facultatea de Drept/Anul 3, sem II 2020.
4. Prof. univ. dr. Theodor Mrejeru „Drept procesual penal”, ediţia a IV a, editura PRO
UNIVERSITARIA, Bucureşti 2007

10