RASPUNDREA PENALA

Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal care alături de
instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal105 .
De regulă realizarea ordinii de drept penal se realizează prin conformare, adică prin adoptarea de
bunăvoie a conduitei pretinse destinatarilor lor de normele dreptului penal. Există de asemenea un
anumit număr de persoane care nu se conformează legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În situaţia de
faţă realizarea ordinii de drept este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicare sancţiunilor
prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvârşit faptele interzise de norma penală.106
Între aceste instituţii există o strânsă interdependenţă, adică aplicarea pedepsei nu poate fi justificată
decât de existenţa răspunderii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât
pe săvârşirea unei infracţiuni. Răspunderea penală, ca formă distinctă a răspunderii juridice, posedă
anumite trăsături definitorii, care o deosebesc de celelalte forme. Consecinţele încercărilor de a
conceptualiza termenul de răspundere juridică au avut inevitabile repercusiuni şi asupra noţiunii de
răspundere penală. Există două păreri larg răspândite cu privire la definirea răspunderii penale: unii
savanţi afirmă că aceasta reprezintă obligaţia unei persoane de a suporta o sancţiune penală datorită
faptului că a săvârşit o infracţiune. Această definiţie însă a fost supusă criticii deoarece se consideră că
ea realizează o confuzie între răspundere şi sancţiunea însăşi, ignorând faptul că sancţiunea nu
constituie decât instrumentul de realizare a răspunderii juridice.

După alte opinii, răspunderea juridică trebuie privită ca un raport juridic de constrângere, al cărui
conţinut îl formează obligaţia de a suporta o sancţiune juridică şi dreptul de a aplica o sancţiune penală,
drept ce aparţine statului şi care este exercitat prin organele sale specializate.
“raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de
o parte, şi infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca
reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-I aplica sancţiunea prevăzută pentru
infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute precum şi obligaţia infractorului de a răspunde
pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării
autorităţii legii”

Raspunderea pnala a pers. Juridice

Potrivit acestei opinii127 , persoanele juridice nu au capacitate proprie de a acţiona, aşa-zisele lor
acţiuni nefiind decât acte comise de persoane fizice şi atribuite entităţilor colective, ceea ce nu este
suficient pentru realizarea laturii obiective a unei infracţiuni, iar actele organelor sunt actele persoanei
juridice înseşi pentru că organul nu este ceva distinct de persoana juridică, ci apare ca o parte a acesteia.
La acestea mai adăugăm şi faptul că se consideră în literatura de specialitate128 că ceea ce scapă
din vedere adversarii ideii de răspundere penală a persoanelor juridice este faptul că principiul
specialităţii apare ca o regulă de drept civil ce nu vizează decât materia actelor juridice civile. Prin
urmare, principiul specialităţii nu are incidenţă in sfera faptelor civile stricto sensu, spre exemplu în
materia delictelor civile129 .
În doctrina s-a arătat că a consacra răspunderea penală a unei persoane juridice înseamnă, în realitate, a
angaja răspunderea penală a tuturor indivizilor care o compun, a sancţiona fără distincţie vinovaţii şi
nevinovaţii, pe cei care au aprobat şi pe cei care au dezaprobat acţiunea infracţională, pe cei care nu au
votat şi pe cei care au decis comiterea ei

Consacrarea răspunderii penale a persoanelor juridice îşi găseşte legitimitatea în necesităţi de

ordin practic, impuse de realităţile vieţii economico-sociale contemporane.
 Activitatea persoanelor juridice implică un anumit risc pe care îl impun dezvoltarea tehnologică
şi implementarea noilor tehnologii în procesul de producţie, risc legat în principal de procesul de
producţie, rezultatele activităţii industriale şi deşeurile industriale. La acestea mai adăugăm şi faptul că
într-o economie de piaţă, orice persoană juridică cu scop lucrativ încearcă să obţină un profit cât mai
mare într-un termen cât mai scurt, aceasta presupunând la rândul ei încercarea reducerii timpului
necesar pentru realizarea scopului prin eludarea legii privind evaziunea fiscală, fraudele comerciale, etc.
Nu trebuie uitat că de cele mai multe ori organizaţiile criminale adoptă forme şi structuri
specifice industriei şi comerţului, organizându-se ca persoane juridice şi încercând astfel ca, în spatele
unei aparenţe de legalitate, să îşi desfăşoare în siguranţă şi la o scară cât mai largă activităţile ilicite
(trafic de bunuri şi de persoane, spălare de bani, etc.)137 .
Acestea reprezintă doar câteva argumente care au impus şi impun sancţionarea persoanei juridice.

Condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice

- Persoanele juridice, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspund penal pentru
infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice.
- Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi
ce nu poate face obiectul domeniului privat.
- Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice
care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Pedepsele aplicabile persoanei juridice
Pedeapsa principală este amenda.
Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni
la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare

PRINCIPIILE

Principiul legalităţii răspunderii penale, care stipulează că întregul proces de tragere la

răspundere penală a persoanelor care au încălcat sau au ignorat ordinea de drept trebuie să se desfăşoare
numai în limitele şi în cadrul stabilit de legislaţia în vigoare. Numai legea poate să stabilească care fapte
ilicite sunt considerate infracţiuni, care sunt organele competente să examineze respectivele încălcări ale
ordinii de drept, ce sancţiuni pot fi aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare a acestor
sancţiuni, precum şi cauzele care exclud caracterul infracţional al faptei sau cele care exclud
răspunderea penală.
Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Acest principiu îşi găseşte consacrarea în
dispoziţiile art. 17 alin. 2 C. pen. sau art. 15 alin. 2 noul C. pen. şi presupune că răspunderea penală se
întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită
cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni113 .
Principiul umanismului. Principiul umanismului îşi găseşte expresie în condiţiile şi în
conţinutul constrângerii juridice, care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii ca şi prevederea pentru
destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora aceştia li se pot conforma114 . Principiul umanismului
presupune folosirea acelor instrumente care 115 nu vor duce la înjosirea, umilirea sau degradarea fiinţei
umane şi care nu vor leza demnitatea persoanei trase la răspundere penală.
 Principiul răspunderii penale personale. Acest principiu presupune că răspunderea penală revine
numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni, răspunderea penală
neputând interveni pentru fapta altuia.„ după cum nu poate fi colectivă adică pentru fapta unei persoane
să răspundă un colectiv, grup (familie, etnie etc. )”116 . Moartea infractorului deci a subiectului pasiv al
răspunderii penale , are drept consecinţă stingerea răspunderii penale şi a sancţiunilor ce decurg din
aceasta.117

Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem) implică regula conform căreia pentru o
singură infracţiune nu poate exista decât o singură răspundere penală. Aceasta nu înseamnă însă că
pedepsele penale principale nu pot fi însoţite de pedepse complementare sau de o pedeapsă accesorie
(desigur, cu condiţia ca aceste sancţiuni penale să se cumuleze din raţiuni diferite şi să aibă funcţii
diferite). Pe lângă aceasta, răspunderea penală poate sa coexiste şi să fie însoţită de alte forme de
răspundere juridică, precum răspunderea administrativă, disciplinară, civilă ş.a.m.d.

Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Acest principiu presupune că oricine săvârşeşte

o infracţiune trebuie să răspundă penal. Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege
(amnistia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, etc.) nu diminuează importanţa principiului care
corespunde şi principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii, care stabileşte că toate persoanele
au aceleaşi drepturi şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de tratament privilegiat; tot acest principiu
interzice discriminările de orice gen în procesul răspunderii penale. Principiul inevitabilităţii răspunderii
penale este realizat de principiul oficialităţii acţiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală a
infractorului şi care funcţionează pentru marea majoritate a infracţiunilor .119
Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată
în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului pentru a asigura atât sancţionarea corectă a
infractorului cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale. Acest principiu denumit şi principiul
personalităţii stabileşte caracterul strict personal al răspunderii. Destinatarul acesteia nu poate fi decât
persoana fizică care este vinovată de comiterea unei infracţiuni. În aşa fel este exclusă răspunderea
colectivă.
Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să intervină
prompt în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate. Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu,
faţă de data săvârşirii infracţiunii cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge
treptat iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea care aproape a fost uitată, ale cărei urmări au
putut fi reparate, înlăturate sau şterse prin trecerea timpului nu mai apare ca necesară120 .

CAUZE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA

Noţiune: anumite stări, situaţii, împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, în
prezenţa cărora se stinge raportul juridic de drept penal, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune
infractorului şi obligaţia acestuia de a executa acea sancţiune.

AMNISTIA: act de clemenţă, acordat prin lege organică, în temeiul unor considerente social politice şi
de politică penală, prin care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei şi alte consecinţe ale
condamnării, pentru infracţiuni comise până la data apariţiei legii de aministie.

Felurile amnistiei:

-> generală: acordată pentru orice infracţiune

specială: priveşte doar anumite infracţiuni
necondiţionată/pură şi simplă: actul normativ nu prevede nici un fel de condiţii în afara celor
intrinseci
condiţionată: sunt stabilite anumite condiţii privitoare la persoana infractorului timpul săvârşirii
infracţiunii, urmarea infracţiunii, paguba produsă etc.
antecondamnatorie/proprie: poate interveni oricând în timpul efectuări actelor premergătoare,
urmăririi penale şi judecăţii, în primă instanţă, în apel sau recurs
postcondamnatorie/improprie: poate apărea oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii
definitive a hotărârii şi aceea a termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitării
judecătoreşti.

Obiectul amnistiei: priveşte infracţiunile săvârşite anterior adoptării ei şi pe cele care sunt
anume prevăzute în legea prin care este acordată.
Efectele amnistiei – art.119 actualul Cod penal sau art. 152 viitorul Cod penal.
Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare: înlătură răspunderea penală pentru
infracţiunea săvârşită, aceasta înseamnă că dacă nu s-a pornit procesul penal, nu se va mai porni, iar
dacă s-a pornit acesta va înceta.
Efectele amnistiei după condamnare: se înlătură atât executarea pedepsei cât şi celelalte consecinţe
penale ale condamnării, făcând astfel să înceteze interdicţiile, incapacităţile, decăderile prevăzute în alte
legi penale ori extrapenale.

TERMENELE DE PRESCRIPŢIE A RĂSPUNDERII PENALE:

Calcularea termenelor de prescripţie:

• termenele de prescripţie a răspundeii penale se socotesc la data săvârsirii infractiunii„ indiferent dacă
aceasta a îmbrăcat forma tentativei sau pe aceea a infracţiunii fapt consumat.
• în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii
• în cazul infracţiunilor săvârşite în concurs real, termenul de prescripţie curge pentru fiecare
infracţiune, în cazul infracţiunilor săvârşite în concurs ideal, termenul curge pentru toate infracţiunile de
la data comiterii acţiunii sau inacţiunii infracţionale.
Întreruperea termenului de prescripţie: termenul de prescripţie trebuie să curgă neîntrerupt, să
nu intervină anumite acte sau activităţi care ar readuce în conştiinţa societăţii fapta comisă şi care
întrerupând cursul prescripţiei amână efectele acesteia.
Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act
care potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăţurarea procesului penal.
Efectul prescripţiei răspunderii penale: după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen
de prescripţie.
Prescripţia specială - prescripţia va interveni dacă se împlineşte o dată şi jumătate termenul de
prescripţie prevăzut pentru infracţiunea săvârşită, calculat de la data comiterii infracţiunii.
Suspendarea prescripţiei: cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe
timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în
miţcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal
Efectele suspendării: la încetarea cauzei care a determinat suspendarea, cursul prescripţiei să se
reia.
LIPSA PLÂNGERII PREALABILE: plângerea prealabilă este o categorie juridică complexă, cu un
caracter mixt, de drept penal, reprezentând o condiţie pentru tragerea la răspundere penală a
infractorului, care a săvârşit anumite infracţiuni, cu răsfrângeri pe planul dr procesual penal.

Conditii în care trebuie făcută plângerea prealabilă

->Plângerea trebuie făcută de persoana vătămătă : personal mandate, special
->Pentru anumite infracţiuni prevăzute de lege
->Cu respectarea condiţiilor legale în ceea ce priveşte forma
->Organul căruia i se adresează ; instanţei de judecată sau organului de cercetare penală/ procurorului
Sau organului competent să efectueze urmărirea penală (când plângerea este îndreptată contra unui
judecător, procuror, notar, etc.).
->Termenul în care poate fi făcută: 2 luni de la data când s-a luat cunoştinţă de persoana făptuitorului.

Cazuri în care lipseşte plângerea prealabilă:

când persoana vătămată deşi cunoaşte fapta şi pe făptuitor, nu face o astfel de plângere ori nu o face în
termenul legal în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, lipsa plângerii prealabile nu conduce la înlăturarea răspunderii penale deoarece acţiunea
penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu.

Efectele lipsei plângerii prealabile: în cazul infractiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii
penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa
acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

RETRAGEREA PLANGERII PREALABILE: manifestarea de voință a părții vătămate exprimată cu

scopul de a pune capăt conflictului penal născut prin săvârșirea infracțiunii și de a renunța la punerea în
mișcare a acțiunii penale sau la continuarea procesului penal.

Condiţii în care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală :

- retragerea plângerii prealabile să reprezinte o manifestare expresă a voinţei persoanei vătămate de a
renunţa la plângerea făcută;
- retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală, adică să privească atât latura penală cât şi cea
civilă şi necondiţionată;

Retragerea plângerii penale duce la stingerea acţiunii civile și penale, respectiv a pretențiilor părți
vătămate iar soluția este una de încetare a procesului penal

IMPACAREA PARTILOR: cauză de înlăturare a răspunderii penale; de asemenea, este socotită ca un

mijloc eficace pentru restabilirea ordinii de drept şi evitarea unor noi infracţiuni.În cazul persoanelor
lipsite de capacitatea de exerciţiu, împăcarea se face prin reprezentanţii lor legali, pe când în cazul
persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă cu încuvinţarea reprezentanţiilor lor legali.

Condiţiile împăcării: să intervină în cazurile prevăzute de lege

să fie personală
definitivă
totală
necondiţionată
să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Aceasta duce la inlaturarea raspunderii penale si stingerea raportului civil.

SANCTIUNI

Măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea

săvârşirii de noi infracţiuni.” Din această definiţie putem reţine şi trăsăturile caracteristice ale pedepsei.
Astfel literatura, în general apreciază că trăsăturile pedepsei sunt următoarele:
- a) pedeapsa este o măsură de constrângere, o măsură de represiune, de privaţiune pentru cel
care a săvârşit o infracţiune.
- b) pedeapsa este un mijloc de reeducare. Prin aplicarea pedepsei nu se urmăreşte exclusiv
reprimarea infractorului, pedeapsa are totodată şi un puternic rol şi efect educativ de împiedicare a
repetării conduitei antisociale şi de îndreptare a condamnatului. Astfel în cadrul pedepsei constrângerea
devine indisolubil legată de reeducare ,”Constrângerea apare ca mijloc sau instrument de continuare în
condiţii speciale a procesului educativ.”87
Reeducare ca finalitate a pedepsei poate fi considerată ca realizată dacă conştiinţa condamnatului
s-a însănătoşit din punct de vedere moral şi social , şi sunt serioase probabilităţi că el nu va mai săvârşi
o nouă infracţiune.88
- c) pedeapsa este un mijloc de constrângere statală .Pedeapsa nu poate fi aplicată decât de
către stat şi în numele societăţii .Numai statul, ca exponent al societăţii este îndrituit să exercite - prin
organele sale- acţiunea penală in vederea tragerii la răspundere a infractorului.
- d) pedeapsa se aplică numai în cazul comiterii unei infracţiuni şi numai de către instanţele
judecătoreşti. Nu există pedeapsă în general ,ci numai pedeapsă, ca sancţiune a prevăzută pentru o
infracţiune. Ea poate fi pusă în aplicare doar după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Aplicarea
unei pedepse este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, ca organe specializate ale statului.
- e) pedeapsa se aplică infractorului, ea neputând fi aplicată decât celui vinovat de săvârşirea
unei infracţiuni, adică săvârşirea cu vinovăţia. Pedeapsa are caracter personal nefiind pasibil de
pedeapsa decât subiectul activ al infracţiunii(autor, instigator sau complice)„ iar în caz de deces al
condamnatului înainte de executarea pedepsei , se stinge odată cu viaţa lui nefiind transmisibilă.”89
-f) pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Prin această trăsătură
se realizează funcţia de apărare socială înpotriva infracţiunilor pe care o are dreptul penal. Prin efectul
exemplarităţii pedeapsa atenţionează pe toţi ceilalţi subiecţi de drept care ar fi tentaţi să săvârşească o
infracţiune convingându-i de posibilitatea ca, în condiţiile în care ar săvârşi o faptă similară, să li se
aplice o pedeapsă de aceeaşi natură.

Pedepsele principale aplicabile persoanelor fizice

Detenţiunea pe viaţă
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este cea mai gravă dintre pedepsele aplicabile persoanelor fizice şi
reprezintă pedeapsa privativă de libertate cu caracter perpetuu, deosebindu-se de pedeapsa închisorii,
care este o pedeapsă restrictivă de libertate. Cazurile de aplicare a detenţiunii pe viaţă, sunt expres
menţionate de lege, această pedeapsă fiind instituită pentru infracţiunile cele mai grave cum ar fi:
infracţiuni contra siguranţei statului, infracţiunea de omor deosebit de grav, tortura care a avut ca
urmare moartea victimei, distrugerea şi semnalizarea falsă care au produs o catastrofă de cale ferată,
nerespectarea regimului materialelor nucleare sau altor materiale radioactive, care a produs moartea
uneia sau mai multor personae.

În aproape toate cazurile, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii
de până la 25 de ani, oferind posibilităţi mai largi de individualizare a acesteia. Există două cazuri în
care pedeapsa nu este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii, anume art 357 alin.2 C.p.- Genocidul
în timp de război şi art 358 alin.4 C.p.- Tratamente neomenoase in timp de război. Detenţiunea pe viaţă
nu se aplică persoanelor care au fost condamnate după împlinirea vârstei de 60 de ani,

Închisoarea
Închisoarea este pedeapsa privativă de libertate ce constă în izolarea de societate a celui condamnat prin
încarcerarea lui unde este supus unui regim de viaţă şi muncă impus. Regimul încarcerării este prevăzut
de Legea 23/ 1969 privind executarea pedepselor. Închisoarea ca mijloc de coerciţie (privarea de
libertate care atrage şi izolarea relativă de ceilalţi membrii ai societăţii, de familie, precum şi supunerea
la un regim de viaţă severă sau alte restricţii) urmăreşte reeducarea infractorului.

Recurgerea în toate ţările europene atât de frecvent la pedepsele privative de libertate impune o
demonstraţie aparte despre efectele pozitive ale închisorii, cel puţin asupra unei părţi din persoanele
condamnate.”96 Pedeapsa este prevăzută în limitele ei generale între 15 zile şi 30 de ani. În partea
specială a Codului penal, pedeapsa închisorii are limita maximă prevăzută la 25 de ani, această limită
putând fi depăşită în condiţiile faţă de maximul special se adaugă un spor până la maximul general de
30 de ani.

Executarea pedepsei se face în penitenciare care au ca regim de executare deţinerea în comun,

diferit de regimul izolării celulare (filadelfian) sau cel mixt(auburnian) sau regimul deschis sau pe
încredere100 . Condamnaţii sunt separaţi la locul de deţinere, după natura infracţiunilor săvârşite, vârstă
(condamnaţii minori execută separat pedeapsa de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale).
Alte criterii după care sunt separaţi condamnaţii sunt acela al sexului, al stării de recidivă, în funcţie de
comportare şi în funcţie de rezultatele acestora privitor la reeducarea lor. Munca prestată de condamnaţi
este remunerată, potrivit cantităţii şi calităţii acesteia. Astfel din remuneraţia muncii condamnatului, o
cotă de 10% revine acestuia, iar cealaltă administraţiei locului de reţinere. Din invenţii şi inovaţii
condamnatului îi revine cota de 50% din suma cuvenită acestuia. Aceste cote sunt consemnate la CEC,
iar 1/3 din aceste sume sunt atribuite lui în timpul detenţiei, 2/3 urmând a-i fi înmânate în momentul
eliberării din penitenciar.
Legea prevede că detenţiunea severă se execută în penitenciare anume destinate sau în secţii
speciale a altor penitenciare. Regimul de detenţie în care va executa pedeapsa condamnatul, va fi acela
de maximă siguranţă. Închisoarea strictă se execută şi ea în penitenciare anume destinate astfel: dacă
pedeapsa închisorii stricte este mai mare de 5 ani, regimul de detenţie va fi un regim închis, dacă
pedeapsa închisorii stricte este cuprinsă între 1 şi 5 ani, atunci închisoarea va fi executată într-un regim
semideschis.
Şi aceste pedepse sunt în strânsă corelare şi cu regimul de detenţie progresiv introdus de noul
Cod, putând aprecia că - spre exemplu – pedeapsa cu închisoarea strictă între 15 zile şi un an, se poate
executa în regim semideschis, în condiţiile în care condamnatul a dat dovezi de îndreptare, a dovedit
stăruinţă în muncă şi seriozitate.
Astfel potrivit art 37. din Legea nr. 294/2004 , persoanele condamnate care execută pedeapsa în
regim de deschis pot presta munca şi pot desfăşura activităţile socioeducative în afara
penitenciarului ,sub supraveghere.

Amenda
Amenda este pedeapsa principală, pecuniară, ce constă într-o sumă de bani pe care condamnatul este
obligat să o plătească în contul statului. Ea poate fi amendă contravenţională – sancţiune administrativă
poate fi sancţiune disciplinară, civilă, etc; se trece în cazierul judiciar, constituind antecedent penal al
persoanei condamnate.
 Pedeapsa amenzii se aplică sub forma zilelor amendă. În acest caz suma totală ce urmează să fie
plătită rezultă din înmulţirea numărului de zile de pedeapsă stabilite de instanţă în raport cu gravitatea
faptei şi persoana făptuitorului, cu suma reprezentând evaluarea în bani a fiecărei zile de pedeapsă
ţinându-se seama de posibilităţile financiare a făptuitorului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de
persoanele aflate în grija sa.”102 Instanţa va avea, deci, mai multe instrumente de individualizare a
pedepsei, ea stabilind întâi numărul de zile amendă cu care pedepseşte pe infractor, iar apoi cuantumul
contravalorii în bani aferent fiecărei zile-amendă. În condiţiile în care amenda este prevăzută fără a-i
arăta limitele, minimul special al acesteia este de 20 de zile, iar maximul special este de 120 de zile

În condiţiile sustragerii cu rea credinţă de la executarea amenzii avem o distincţie făcută de legiuitor
între două situaţii:
a)Situaţia în care pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii stricte. În această
situaţie, în cazul refuzului cu rea credinţă
b) A doua situaţie apare dacă condamnatul se sustrage cu rea credinţă de la executarea amenzii
când aceasta este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii. În această situaţie Pedeapsa amenzii se
va înlocui cu munca în folosul comunităţii până la 300 de ore sau dacă condamnatul nu îşi dă
consimţământul cu pedeapsa cu închisoarea. Şi în acest caz se va ţine seama de numărul de zile-amendă
neplătite.

Munca în folosul comunităţii

Munca în folosul comunităţii se aplică numai pentru delicte pentru care pedeapsa este
închisoarea sau închisoarea strictă de 3 ani. Putem aprecia că munca în folosul comunităţii poate fi
executată şi atunci când este prevăzută ca pedeapsă amenda alternativ cu pedeapsa închisorii sau
pedeapsa închisorii stricte până la 3 ani pentru săvârşirea anumitor delicte.
Deşi este prevăzută ca pedeapsă principală, în opinia noastră munca în folosul comunităţii are o
natură juridică mai apropiată de modalităţile de individualizare judiciară privind executarea pedepsei.
Motivele pentru care susţinem acest lucru sunt următoarele:
1. Pedeapsa muncii în folosul comunităţii nu este prevăzută în Codul penal ca pedeapsă de sine
stătătoare, art.70 alin.1 arătând că instanţa „poate dispune în locul pedepsei privative de libertate
executarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii...”. Iată că instanţa în aplicarea acestei
pedepse principale a muncii în folosul comunităţii va individualiza în prealabil pedeapsa principală a
închisorii stricte. Dacă această pedeapsă ar fi fost o pedeapsă principală, ea ar fi putut fi aplicată şi de
sine stătător, nu numai ca modalitate de individualizare a altei pedepse.
2. Un alt motiv este acela că munca în folosul comunităţii se poate pronunţa numai în condiţiile
în care inculpatul consimte la aplicarea acesteia. Această dispoziţie legală înlătură funcţia retributivă a
muncii în folosul comunităţii, introducând o condiţie potestativă pentru condamnat. În acest sens munca
în folosul comunităţii se apropie de instituţia executării pedepsei la locul de muncă (unde ca o condiţie
sine qua non este necesar acordul scris al unităţii în care condamnatul urmează să execute pedeapsa).
3. Pedepsele sunt de esenţa lor obligatorii pentru persoana condamnatului, iar în ceea ce priveşte
pedeapsa muncii în folosul comunităţii, prevederea obţinerii consimţământului condamnatului pentru
aplicarea pedepsei înlătură caracterul obligatoriu al pedepselor.
De aceea în opinia noastră, de lege ferenda se impune în virtutea controlului anterior apariţiei
legilor o modificare ori în sensul introducerii unui caracter obligatoriu pentru această pedeapsă şi
prevederea ei ca pedeapsă de sine stătătoare, ori în sensul introducerii acestor dispoziţii în categoria
instituţiilor privitoare le in dividualizarea judiciară a executării pedepselor. În cazul în care nu se vor
efectua aceste modificări s-ar pierde, în opinia noastră din autoritatea instanţelor penale, iar în plan
sociologic ar scădea „ frica de pedeapsă” şi s-ar aduce ştirbire funcţiei de exemplaritate pe care în
prezent o are pedeapsa.
 Pedeapsa muncii în folosul comunităţii se aplică numai în cazul săvârşirii unui delict pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 3 ani.
În condiţiile în care pedeapsa aplicată este aceea a închisorii maximul special al pedepsei este de
300 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă este închisoarea strictă până la 3
ani, maximul devine 500 de ore în folosul comunităţii.
Este important a sublinia că pedeapsa muncii în folosul comunităţii se dispune numai în cazul în
care se obţine consimţământul inculpatului.
Dacă persoana condamnată nu îşi execută pedeapsa sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin ori şi le
îndeplineşte în mod defectuos instanţa poate dispune revocarea muncii în folosul comunităţii înlocuind-
o cu închisoarea sau cu închisoarea strictă de cel mult 3 ani.

Pedepsele principale pentru persoanele juridice

Amenda este pedeapsa principală ce se aplică persoanei juridice în cazul săvârşirii crimelor sau delictelor.
Amenda este pedeapsa pecuniară care constă în suma de bani pe care persoana juridică o varsă în contul
statului în condiţiile în care juridice, se deosebeşte de celelalte amenzi (de natură fiscală, administrativă) prin
aceea că aceasta este stabilită numai de către instanţele de judecată ca urmare a stabilirii răspunderii penale a
persoanei juridice

Conţinutul pedepsei amenzii Stabilirea amenzii pentru persoana juridică

(1) pedeapsa amenzii constă în suma de bani
pe care persoana juridică este condamnată
să o plătească;
(2) când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită de persoana fizică pedeapsa
închisorii de cel mult 10 ani sau amenda,
minimul special al amenzii pentru
persoana juriducă este de 5000 lei, iar
maximul special al amenzii este de
600.000 lei;
(3) când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită de persoana fizică pedeapsa
(1) Amenda constă în suma de bani pe care
persoana juridică este condamnată să o plătească
statului.
(2) Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul
zilelor–amendă. Suma corespunzătoare unei zile –
amendă, cuprinsă între 100 şi 5 000 lei, se
înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este
cuprins între 15 zile şi 600 de zile.
(3) Instanţa stabileşte numărul zilelor–amendă
ţinând cont de criteriile generale de individualizare
a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare
unei zile – amendă

MASURI DE SIGURANTA

Obligarea la tratament medical priveşte starea de pericol cauzată de o boală sau de o intoxicare
cronică cu alcool, stupefiante sau alte substanţe, în care se află făptuitorul. În condiţiile în care
făptuitorul are o stare psiho-fizică de genul celei prezentate mai sus, care prezintă pericol pentru
societate, acesta poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire.
Această măsură de siguranţă va putea fi luată numai în condiţiile în care instanţa apreciază că starea de
pericol pentru societate poate fi îndepărtată numai prin aplicarea ei. Este necesar, totodată, ca instanţa să
aprecieze că măsura tratamentului medical este necesară şi suficientă pentru înlăturatrea pericolului
social (fără a fi nevoie de alt fel de intervenţie, spre exemplu, internarea).
Obligarea la tratament medical poate fi luată numai dacă se apreciază că sunt întrunite următoarele
condiţii:
 1. Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Nu are importanţă dacă fapta este
sau nu infracţiune;
2. Făptuitorul să prezinte pentru societate, un pericol generat de boală sau intoxicare cronică
prin alcool, stupefiante sau alte substanţe, în care se află făptuitorul
3. Instanţa de judecată să aprecieze că măsura tratamentului va aduce la încetarea stării de
anormalitate a făptuitorului, care se va însănătoşi şi nu va mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală.
Măsura obligării la tratament medical se poate lua şi în timpul urmăririi penale sau al judecăţii, nefiind
condiţionată nici de aplicarea unei pedepse.

Internarea medicală

Când făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol social
pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate până la
însănătoşire. Starea de pericol ce determină luarea unei astfel de măsuri este starea psiho-fizică
anormală, generată de boală mintală sau toxicomanie în care se află persoana care a săvârşit o faptă
penală. Condiţiile de aplicare ale măsurii de internare sunt:
a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
b) Făptuitorul bolnav psihic sau toxicoman să prezinte un pericol pentru societate. Starea de
pericol social trebuie apreciată în concret şi dovedită printr-un raport de expertiză medico-
legal, care să arate şi să dezvolte în detaliu această stare.
c) Instanţa de judecată să aprecieze că singura măsură capabilă să înlăture starea de pericol
social pe care îl prezintă făptuitorul este internarea medicală. Instanţa va trebui să consulte raportul
medico-legal întocmit şi să aprecieze dacă tratamentul recomandat în raportul de expertiză medico-
legală şi tratamentul aplicat în instituţia în care conduce la înlăturarea stării de pericol şi la însănătoşirea
făptuitorului. Ca şi obligarea la tratament medical măsura internării medicale se poate lua în timpul
urmăririi penale şi a judecăţii, spre deosebire, însă, de obligarea la tratament medical, internarea
medicală este şi o măsură restrictivă de libertate, pentru că, în vreme ce tratamentul medical se
administrează ambulatoriu., în condiţiile aplicării acestei măsuri de siguranţă, făptuitorul este internat
într-un spital sau într-o instituţie specializată454

Internarea medicală este o măsură care se ia pe o perioadă nedeterminată şi durează până la

însănătoşirea făptuitorului, când se revocă. Dacă se constată vreo ameliorare în starea făptuitorului, se
poate înlocui cu măsura obligării la tratament medical. Internarea medicală se poate dispune şi atunci
când făptuitorul nu a respectat obligaţiile ce-i reveneau în cadrul tratamentului medical pe care îl urma,
iar starea de pericol s-a agravat45

Interzicerea unei funcţii sau profesii când „făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii,
nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru
exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea
funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie sau ocupaţie”. În condiţiile acestui articol, starea de
pericol este generată de:
- nepregătire (ignoranţă, lipsă de experienţă, superficialitate, etc.);
- incapacitate psiho-fizică (boală, infirmitate, intoxicaţie,etc.);
- lipsa de cunoştinţe necesare;
- nepăsării faţă de regulile şi cerinţele de care depinde buna desfăşurarea activităţii458 .

Nu trebuie confundată măsura de siguranţă a exercitării unei funcţii sau profesii cu pedeapsa
complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o funcţie de natura celei de
care s-a folosit condamnatul în săvârşirea infracţiunii. Pedeapsa complementară prevăzută de art. 64
litera c), Cod penal actual sau art. 66, alin1, lit.g) din viitorul Cod penal, îşi are cauza în nedemnitatea
infractorului de a exercita funcţia sau profesia de care s-a folosit în săvârşirea infracţiunii. Măsura de
siguranţă are cauza în starea de pericol care rezultă din nepregătirea sau incapacitatea făptuitorului de a
exercita funcţia sau profesia în exercitarea căreia a săvârşit fapta penală459 .
Literatura de specialitate apreciază că incidenţa concomitentă de drept penal este posibilă.460
Condiţii de aplicare:
a) Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
b) Fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârşită în exercitarea profesiei, funcţiei, etc..
c) Săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii, ori altor cauze care îl fac impropriu
pe făptuitor pentru ocuparea unei funcţii, exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii;
d) Existenţa unei stări de pericol social generată de aceste cauze, care crează posibilitatea
săvârşirii unei fapte penale în viitor;
e) Instanţa trebuie să aprecieze că înlăturarea pericolului nu este posibilă decât prin luarea
măsurii de siguranţă.
Măsura de siguranţă se aplică prin interzicerea făptuitorului de a mai exercita funcţia,
profesia,etc, în exercitarea căreia a săvârşit fapta penală. Sustragerea de la executarea acestei măsuri,
atrage răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiuniii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti
(art.271. Cod penal în vigoare sau art. 287 din noul Cod penal).461
Măsura încetează în momentul în care încetează inaptitudinea făptuitorului. Măsura de siguranţă
poate fi revocată la cererea făptuitorului după trecerea unui termen de cel puţin 1 an de la instituirea ei
dacă se constată că au încetat temeiurile în baza cărora a fost luată. O nouă cerere de revocare nu va
putea fi formulată de către făptuitor, decât în condiţiile trecerii unui an de la data la care cererea iniţială
de respingere a rămas definitivă.
Noul Cod penal menţine aceleaşi măsuri ca şi vechiul Cod, fără a se prevedea posibilitatea aplicării
măsurii în timpul urmăririi penale sau al judecăţii.

Interzicerea de a se afla în anumite localităţi dacă persoana condamnată la pedeapsa închisorii

de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni, dacă instanţa constată că prezenţa
acestuia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi, constituie un pericol grav faţă de
societate, poate lua faţă de acesta măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi
anume determinate prin hotărârea de condamnare.
În noul Cod penal, această măsură de siguranţă nu mai este prevăzută, ea fiind trecută, într-o
formulare relativ modificată în categoria pedepselor complementare. Astfel, art. 66 din noul Cod, în
alin.1, lit. l) stabileşte faptul că instanţa poate interzice pe o perioadă de la unu la 5 ani dreptul de a se
afla în anumite localităţi stabilite de instanţă.
Starea de pericol în acest caz rezultă din îmbinarea a doi factori:
1. condiţia personală a infractorului care prezintă mare probabilitate de a săvârşi alte infracţiuni,
fie se găseşte într-un mediu social propice pentru săvârşirea de infracţiuni.
2. existenţa unei localităţi sau a unor localităţi care favorizează pentru respectivul infractor
săvârşirea de noi infracţiuni.
Putem aprecia că odată cu aceste schimbări legislative, se schimbă şi condiţiile de aplicare ale
măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi:
a) fapta comisă să fie infracţiune. Constatăm că dacă celelalte măsuri de siguranţă se iau
împotriva făptuitorului, această măsură se poate lua numai împotriva infractorului.
b) a doua condiţie este impusă cu privire la durata condamnării şi natura infracţiunii pentru care
a fost pedepsit infractorul. Astfel este necesar ca infractorul să fi fost condamnat la o
pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an.
 c) o altă condiţie pentru aplicarea măsurii de siguranţă este ca instanţa să aprecieze că prezenţa
infractorului în localitatea interzisă reprezintă un pericol grav pentru societate. Instanţa
urmează a aprecia în concret „pericolul grav” pe care îl prezintă infractorul, ţinând seama de
gravitatea infracţiunii, natura infracţiunii, numărul de infracţiuni comise în acea localitate şi
alte criterii.
Măsura de siguranţă se execută după executarea pedepsei sau prin stingerea executării pedepsei
prin mijloacele legale (graţiere totală sau a restului de pedeapsă ori prin prescripţia executării pedepsei).
Această măsură de siguranţă poate fi luată pe o perioadă de maxim 5 ani, şi poate fi prelungită –
în condiţiile în care instanţa apreciază că pericolul iniţial suszistă – pe o perioadă ce nu poate depăşi
durata măsurii luate iniţial (dacă s-a dispus interzicerea de a se afla în localitate pe o perioadă de 2 ani
nu se poate dispune prelungirea acestei perioade decât cu până la 2 ani).
Această măsură de siguranţă se revocă din oficiu dacă temeiurile care au impus-o au încetat. Această
revocare, însă, nu poate interveni mai devreme de 1 an de la stabilirea măsurii. De aici putem deduce că
măsura interdicţiei de a se afla în anumită localitate poate fi luată pe o perioadă cuprinsă între 1 an şi 5
ani.

Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinate

Această dispoziţie a fost introdusă în Codul penal actual prin Legea 197/2000 şi este prevăzută în
art.118 indice1. Pericolul social prevăzut de această dispoziţie se referă la situaţia în care o persoană
este condamnată la pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an pentru următoarele acte:
- lovire sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice
- vătămare corporală
- act sexual cu un minor
- corupţie sexuală.
Toate aceste infracţiuni trebuie săvârşite asupra unui membru al familiei. Dacă această
infracţiune nu a fost săvârşită împotriva unui membru al familiei nu poate fi instituită măsura
interzicerii revenirii în locuinţa familiei.
Pentru luarea măsurii interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată,
trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:,
a) persoana să fi fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an (observăm
că aplicarea acestei măsuri se face tot cu privire la infracţiune şi nu la faptă penală, şi la infractor, nu la
făptuitor).
b) condamnarea să fi fost pentru: lovire sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice sau psihice, vătămare corporală, act sexual cu un minor, corupţie sexuală.
c) comiterea faptelor să fie împotriva unui membru al familiei. Legea specifică faptul că prin
membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte
împreună cu făptuitorul.
d) instanţa de judecată trebuie să aprecieze că prezenţa infractorului în locuinţa familiei ar
constitui un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.
Măsura de siguranţă se aplică atât preventiv în cursul urmăririi penale şi al judecăţii cât şi după
executarea pedepsei sau după stingerea executării pedepsei prin mijloacele legale în conformitate cu
legislaţia actuală. Măsura poate fi luată pentru o perioadă de până la 2 ani, la cererea părţii vătămate. De
lege ferenda ar putea fi înlocuită sintagma „parte vătămată” cu sintagma „persoană vătămată”, deoarece
s-ar putea interpreta în sensul că numai partea vătămată constituită ca atare în procesul penal poate cere
această măsură, or, se ştie că nu toate persoanele vătămate , care ar avea interes în dispunerea acestei
măsuri se constituie parte vătămată în procesul penal.

Expulzarea
Expulzarea este prevăzută în Codul penal actual în art.117, care arată că cetăţeanului străin care a comis
o infracţiune pe teritoriul României i se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării. Legiuitorul a
apreciat că această măsură de siguranţă se va aplica doar cetăţeanului străin şi apatridului fără domiciliu
în ţară (art.117 alin.2 Codul penal actual).
„Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului căruia aceştia îi
aparţin explicaţii asupra motivelor care au dictat luarea acestei măsuri de siguranţă. Cu toate acestea, în
practica internaţională , în temeiul curtuaziei internaţionale s-a instituit obiceiul de anunţa organele
statului străinului motivele pentru care acesta este obligatsă părăsească ţara”462 .
„Nerespectarea interzicerii de a se întoarce în ţară de către expulzat va constitui infracţiune
pentru care va fi pedepsit şi din nou expulzat după executarea pedepsei.”463
Condiţii în care se poate lua măsura de siguranţă a expulzării:
a) Expulzarea nu poate fi luată decât împotriva unui cetăţean străin sau a unei persoane fără
cetăţenie, care nu are domiciliul în ţară.
b) Cetăţeanul străin să fi săvârşit o faptă care să fie infracţiune în condiţiile legii şi care să fie de
competenţa instanţelor penale române. Această condiţie este îndeplinită atunci când infracţiunea este
săvârşită pe teritoriul României şi atunci când este săvârşită în afară, dar se judecă de către instanţele
române conform principiilor realităţii ori universalităţii legii penale.464
c) Instanţa de judecată trebuie să aprecieze că rămânerea în ţară a infractorului ar constitui o stare
de pericol social.
d) Expulzarea nu va putea fi dispusă dacă există motive serioase de a se crede că infractorul riscă
în statul în care urmează a fi expulzat, riscă să fie supus la tortură. În general expulzarea trebuie să aibă
ca destinaţie statul al cărui cetăţean este infractorul sau pe teritoriul căruia îşi are domiciliul.
Expulzarea constă în îndepărtarea silită a străinului de pe teritoriul ţării. Măsura este luată pentru
o perioadă nedeterminată şi se poate lua singură, caz în care se pune în aplicare de la rămânerea
definitivă a sentinţei prin care s-a dispus aceasta sau alături de o pedeapsă, caz în care se pune în
aplicare după executarea acesteia sau după stingerea ei prin mijloace legale.
Noul Cod penal renunţă la reglementarea acestei sancţiuni penale în cadrul măsurilor de
siguranţă, expulzarea fiind trecută, la fel ca şi interzicerea de a se afla în anumite localităţi, interzicerea
de a reveni în locuinţa familiei în categoria pedepselor complementare. Aceasta întrucât asemenea
sancţiuni devin incidente în cazul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, iar datorită naturii
specifice a acestora este necesar ca pedeapsa principală, care reprezintă represiunea directă, să fie
completată cu aceste pedepse complementare, care reprezintă represiunea secundară.
Potrivit legislaţiei în vigoare, „expulzarea nu poate constitui o extrădare deghizată.”465
„ În ceea ce îi priveşte pe minori, aceştia nu pot fi expulzaţi, ci repatriaţi.”466
„Dacă măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte pedeapsa închisorii , va fi adusă la îndeplinire
după executarea pedepsei ori după graţierea totală sau a restului de pedeapsă; dacă pedeapsa închisorii
nu se mai execută sau măsura nu însoţeşte o pedeapsă, va fi executată îndată ce hotărârea va rămâne
definitivă.
Expulzarea se duce la îndeplinire după executarea pedepsei penale, dacă o astfel de pedeapsă a
fost pronunţată definitiv şi irevocabil”467 .

Confiscarea specială
Confiscarea specială este măsura de siguranţă care constă în luarea unor bunuri din patrimoniul
persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală sau infracţiuni a căror deţinere prezintă
pericolul săvârşirii unor noi fapte penale. În Codul Penal în vigoare, confiscarea specială este
reglementată la art.118, de asemenea, şi noul Cod Penal prevede confiscarea specială ca sancţiune
încadrată în categoria măsurilor de siguranţă la art. 112. Confiscarea specială poate fi prevăzută şi
printr-o lege specială ( Codul Vamal). Confiscarea specială presupune trecerea bunurilor în mod gratuit
în patrimoniul statului. Această măsură se poate lua în condiţiile în care se apreciază periculozitatea
obiectivă pe care o prezintă anumite lucruri. În privinţa confiscării speciale, noul Cod Penal menţine
dispoziţiile cuprinse în art.118 al actualului Cod penal, aşa cum acest text a fost modificat şi completat
prin Legea nr. 278/2006.
Condiţii de luare a confiscărilor speciale:
a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Este evident că în cazul constatării
săvârşirii unei infracţiuni această condiţie va fi îndeplinită.
b) Măsura confiscării se ia faţă de lucrurile care sunt direct legate de săvârşirea faptei penale.
Trebuie apreciat că prin săvârşirea faptei s-a creat o stare de pericol, o eventuală premisă pentru
săvârşirea de noi fapte penale.
c) Să se aprecieze că prin măsura de siguranţă se poate combate pericolul social.
Legea prevede în mod punctual categoriile de bunuri care sunt supuse confiscării speciale. În
noul Cod penal se menţin condiţiile generale ale confiscării speciale.
„Sunt supuse confiscării speciale: bunurile produse ori care au dobândit un alt regim juridic prin
infracţiune.” În lumina acestor dispoziţii sunt cuprinse în categoria bunurilor speciale atât acele lucruri
care au luat fiinţă prin săvârşirea infracţiunii (ex: bani falsificaţi, alimente falsificate, armele
confecţionate, etc.), cât şi bunurile care au căpătat un alt regim juridic prin săvârşirea infracţiunii.Un ex-
emplu în acest sens este confiscarea lucrurilor introduse în ţară prin contrabandă care sunt asimilate cu
lucrurile produse prin săvârşirea faptei penale.De altfel şi literatura juridică aprecia chiar înainte de
apariţia acestei dispoziţii exprese a legii că se impune introducerea acestei categorii de bunuri în
enumerarea bunurilor supuse confiscării speciale.468
O a doua categorie de bunuri supuse confiscării sunt bunurile care au servit sau care au fost
destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni. Sunt exceptate totuşi de la confiscare bunurile care
au servit sau care au fost destinate să servească săvârşirii unor infracţiuni prin presă.( ex: Va fi
confiscată în conformitate cu art.118 lit.b Cod penal sau art.112 lit. b) Cod penal viitor, cuţitul sau arma
cu care s-a comis omorul, arma de vânătoare folosită de inculpat în comiterea infracţiunii de braconaj,
prevăzută în dispoziţiile art.32 lit.c din Legea 26/1976.)469
A treia categorie de bunuri sunt acelea care au fost date pentru a determina săvârşirea unei
infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor. Sunt incluse în această categorie lucrurile care au fost
oferite pentru a determina pe făptuitor să comită o infracţiune (cazul traficului de influenţă, dări de mită,
etc.), şi bunuri care au fost oferite pentru răsplătirea infractorului care a comis infracţiunea (în cazul
infracţiunii de primire de foloase necuvenite ).
Bunurile vor fi confiscate doar în cazul în care acestea au fost date (remise efectiv infractorului.
(Ex: în cazul luării de mită, când s-a comis prin acceptarea promisiunii de bani, valori sau bunuri, nu se
poate dispune confiscarea ori obligarea condamnatului la plata echivalentului lor în bani deoarece
acestea nu i-au fost date efectiv)470 .
Bunurile se vor confisca indiferent dacă infractorul care a primit bunurile pentru a săvârşi fapta a
săvârşit infracţiunea în forma ei consumată sau dacă fapta este doar o tentativă. Literatura juridică reţine
şi faptul că bunurile din această categorie vor fi confiscate special şi atunci când instigatul nu a trecut la
săvârşirea faptei sau a denunţat oferta ce i s-a făcut în cazul infracţiunii prevăzută la art.255 alin.4
raportat la art.254 alin. 2 Cod penal actual, respectiv art. 290, raportat la art. 289 din viitorul Cod
penal.471 .
A patra categorie de bunuri sunt bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. Literatura de
specialitate apreciază ca această categorie de bunuri reprezintă fructul infracţiunii.472 Este cazul
bunurilor dobândite prin săvârşirea infracţiunii (lucrurile furate, delapidate, etc.). O condiţie prevăzută
de lege este că măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate opera în condiţiile în care există o
cerere de despăgubire pe care instanţa o admite. În acest caz numai în condiţiile în care bunul a fost
vândut, iar sumele obţinute sunt mai mari decât cuantumul stabilit de instanţă pentru despăgubire poate
opera confiscarea specială, numai pentru sumele ce depăşesc cuantumul despăgubirii. Totodată, atunci
când bunul a fost înstrăinat către un dobânditor de bună-credinţă, acesta nu poate fi supus confiscării,
urmând ca infractorul să fie obligat la plata sumei obţinute prin înstrăinarea bunului supus confiscării
speciale.473
A cincea categorie de bunuri sunt bunurile deţinute contra dispoziţiilor legii. Acestea sunt
categoria de bunuri a căror deţinere reprezintă faptă penală. Este cazul deţinerii de materiale explozibile,
arme şi muniţii, materii nucleare sau alte materii radioactive, stupefiante, etc.
Bunurile confiscate vor fi predate organelor în drept pentru ca ele să fie (în condiţiile în care
dispozitivul hotărârii o prevede) valorificate sau distruse (cazul stupefiantelor). Măsura de confiscare
poate fi luată şi de către procuror, dar numai după scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea
urmăririi penale faţă de învinuit . Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, măsura confiscării
este definitivă şi irevocabilă ea neputând fi revocată pe motiv că pericolul social a încetat. Noul Cod
penal completează dispoziţiile vechiului Cod în sensul că stipulează că dacă bunurile supuse confiscării
nu se găsesc ele vor fi înlocuite cu echivalentul lor în bani sau cu bunurile dobândite în locul acestora.

MASURI EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBETATE

Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 Codul Penal actual)

Este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare – din
subordinea Ministerului Justiţiei – în scopul reeducării minorului căruia i se asigură posibilitatea de a
dobândi învăţătura necesară ţi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.
Conţinutul măsurii. Internarea într-un centru de reeducare se poate lua de către instanţa de judecată în
cazurile în care se apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea
minorului, pe o perioadă nedeterminată, putând dura până la împlinirea majoratului, iar dacă internarea
este necesară pentru realizarea scopului acesteia (interesul dobândirii unei pregătiri profesionale,
terminarea pregătirii şcolare), instanţa judecătorească poate prelungi durata internării şi după împlinirea
vârstei de 18 ani, cu o perioadă de cel mult 2 ani.
Prelungirea măsurii nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În mod excepţional,
măsura educativă a internării poate dura până la împlini rea vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis
fapta la o dată apropiată vârstei de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârşite, nevoile de reeducare a
minorului şi necesitatea continuităţii procesului său de pregătire justifică aceasta.
În schimb, potrivit art. 107 Codul penal în vigoare, dacă a trecut cel puţin un an de la data
internării în centrul de reeducare ţi minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la
învăţătură ţi la însuţirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni
major. De asemenea, potrivit art. 108 alin. 1 Cod penal actual dacă în perioada liberării acordate potrivit
articolului precedent, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării.
Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori a
liberării înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază că
este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea. În cazul când nu este necesară o
pedeapsă, se menţine măsura internării ţi se revocă liberarea (art. 108 alin. 2 C. pen.).
Această măsură este prevăzută în noua reglementare penală, cu o denumire uşor modificată, ca
măsură educativă privativă de libertate, şi anume internarea într-un centru educativ (art. 115, alin.1,
pct.2, lit.a) ).
Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 Codul Penal actual)
Este măsura educativă ce constă în internarea într-un institut medical – educativ a minorului
care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical ţi de un regim special de
reeducare. Măsura se ia pe un timp nedeterminat şi durează până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar dacă
starea psihico-fizică a minorului care a determinat luarea măsurii a încetat mai înainte, măsura trebuie
ridicată de îndată, de către instanţa de judecată.
 Prin noua reglementare măsura educativă a internării într-un institut medical – educativ este
eliminată.
În schimb, noul Codul penal introduce măsuri educative noi, clasificate în două categorii, după
cum sunt sau nu privative de libertate. Măsurile educative neprivative de libertate sunt, potrivit art. 115,
alin.1, pct.1, stabilite în ordinea crescătoare a gravităţii lor, astfel: a) stagiul de formare civică; b)
supravegherea; c) consemnarea la sfârşit de săptămână şi d) asistarea zilnică.
.
În ceea ce priveşte măsurile educative privative de libertate, noul Cod penal propune două astfel
de măsuri: internarea într-un centru educativ pe o perioadă de la unu la 3 ani şi respectiv internarea într-
un centru de detenţie, pe o durată de la 2 la 5 ani sau, în mod excepţional, de la 5 la 15 ani. Măsura
internării într-un centru de detenţie se dispune pe o perioadă de la 5 la 15 ani, dar doar în ipoteza
comiterii unor infracţiuni foarte grave, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii de cel puţin 20 de ani. Regimul stabilit pentru executarea acestor măsuri este astfel
conceput încât să ofere largi posibilităţi de individualizare, permiţând adaptarea sa în funcţie de
conduita fiecărui minor pe durata executării. Astfel, atunci când minorul dovedeşte că a făcut progrese
semnificative în sensul reintegrării sale sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata măsurii,
se poate dispune, fie înlocuirea acestei măsuri cu măsura asistării zilnice, dacă nu a împlinit vârsta de 18
ani, fie liberarea, atunci când a împlinit această vârstă. În ambele situaţii, instanţa va impune respectarea
uneia sau a mai multor obligaţii, dintre cele prevăzute în art.121 noul Cod, urmărindu-se pe această cale
supravegherea minorului în perioada imediat următoare repunerii în libertate, ştiut fiind faptul că riscul
comiterii de noi infracţiuni este mai mare în această perioadă.
În cazul în care minorul nu are un comportament care să permită repunerea sa în libertate înainte
de împlinirea duratei măsurii, va rămâne în centrul specializat până la executarea integrală a acesteia.
Dacă cel internat a împlinit vârsta de 18 ani şi are un comportament prin care influenţează negativ sau
împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune
continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar (art. 126 noul Cod penal). Se poate observa,
că în această situaţie, sancţiunea iniţială nu se transformă într-o pedeapsă, ea îşi păstrează aceeaşi natură
juridică – de măsură educativă – modificându-se doar instituţia de executare. Pe cale de consecinţă,
regimul de executare al măsurii educative în penitenciar va fi diferit de regimul de executare al pedepsei
închisorii.
În cazul măsurilor educative privative de libertate, dispoziţiile art. 71-73 din noul Cod penal se aplică în
mod corespunzător (calculul duratei pedepselor).

CIRCUMSTANTE ATENUANTE SI AGRAVANTE

Circumstanţe atenuante
Noţiune. Circumstanţele atenuante sunt definite ca fiind acele stări, împrejurări, întâmplări ori date ale
realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta
infracţională ori cu infractorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate
mai redusă a infractorului

Circumstanţele atenuante legale. Prin dispoziţiile art. 73 C.pen., au fost prevăzute următoarele
circumstanţe atenuante legale:
- depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate;
- săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o
provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a
demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
 Depăşirea limitelor legitimei apărări (art. 73 lit. a partea I, sau art. 75 lit. b noul Cod penal).
Această circumstanţă atenuantă legală cunoscută în doctrinaunei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, datorat tulburării sau temerii în care s-a aflat cel
ce face apărarea.
Pentru existenţa circumstanţei atenuante se cer îndeplinite condiţiile ca făptuitorul să se fi aflat,
la început, în legitimă apărare, să fi depăşit limitele unei apărări legitime, iar această depăşire să nu se
întemeieze pe tulburarea sau temerea acestuia152 .
Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra
participanţilor153 .
Atrăgând răspunderea penală a persoanei care s-a apărat excesiv, va diminua această răspundere
(atenuând-o) în cadrul răspunderii penale pentru fapta săvârşită.
Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 lit. a, partea a II-a., art 75 viitorul cod penal lit
c) Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe atenuante legale se desprind din dispoziţiile art. 45 alin.
3 C. pen.actual şi presupun că făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un
pericol iminent una din valorile sociale arătate în art. 45 alin. 2 C. pen. şi-a dat seama că pricinuieşte
urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.
În schimb, în situaţia în care făptuitorul în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că prin
fapta sa pricinuieşte astfel de urmări atunci fapta este săvârşită în stare de necesitate şi nu are caracter
penal154 .
Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală.
Instanţa trebuie să examineze nu numai condiţiile ei de existenţă , dar şi mărimea disproporţiei
dintre gravitatea urmărilor ce s-ar fi putut produce prin neînlăturarea pericolului , mobilul faptei în
raport cu valoarea atribuită de făptuitor bunurilor pe care le-a salvat cu sacrificarea altora .155
Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii (art. 73 lit. b teza I
C. pen. sau art. 75 lit. a noul Cod penal ). Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări
sau emoţii (perturbatio animi) constă în indignare, mânie, emoţie puternică provocată de victimă prin
violenţă, atingerea gravă a demnităţii individuale sau printr-o acţiune ilicită gravă. Între actul de
provocare din partea persoanei vătămate, starea de tulburare sau emoţie creată infractorului şi săvârşirea
infracţiunii ca urmare a acestor condiţii va trebui să existe un raport de corelare, cele două acte
(tulburarea din cauza provocării şi actul infracţional) care aparţin agresorului fiind justificate parţial de
atitudinea provocatoare a victimei. Asemenea acte de provocare pot fi realizate prin: violenţă fizică
(loviri, vătămări) ori violenţă psihică (ameninţare); printr-o atingere gravă ademnităţii persoanei ce se
poate realiza de exemplu prin insultă; prin alte acţiuni ilicite grave ca de exemplu surprinderea victimei
în flagrant delict de adulter (când victima este soţia sau soţul adulterin al făptuitorului ori partenerul
acestora).
De asemenea, actul de provocare (oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa) va trebui să fie
îndreptat în mod direct împotriva infractorului, a unor persoane faţă de care acesta manifestă ataşament
psihic, moral, sentimental, însă prin modul de concepţie, de executare sau prin urmările sale provoacă o
stare puternică de tulburare sau emoţie şi determină pe infractor să răspundă provocării.
Provocarea se reţine şi în cazul trecerii unei perioade de timp între actul provocator şi riposta
acestuia cu condiţia ca răspunsul la provocare să fie dat ca urmare a tulburării sau emoţiei trăite de
infractor în momentul când a luat cunoştinţă de actul provocator.
Actul provocator se poate produce şi printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei, dacă această
comportare a produs infractorului (provocat) o puternică tulburare sau o emoţie de nestăpânit, în mod
normal. Atingerea gravă a demnităţii persoanei necesită producerea unei tensiuni psihice capabilă să
determine pe cel provocat să riposte la actul ilicit provocator.
Important este ca infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului, iar dacă din eroare
infractorul ripostează împotriva altei persoane pe care o confundă cu provocatorul, va exista de
asemenea scuza provocării.
 Circumstanţele atenuante judiciare. Prin dispoziţiile art. 74 C. pen., respectiv art 75 alin 2
Viitorul Cod penal care prevăd împrejurări pot constitui circumstanţe atenuante, sunt enumerate
exemplificativ circumstanţele atenuante judiciare.
Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei. Această circumstanţă priveşte
aşadar atitudinea şi comportarea corectă a infractorului în familie, societate, la locul de muncă, înainte
de săvârşirea infracţiunii. Conduita bună a infractorului priveşte şi lipsa antecedentelor penale156 .
Comportamentul individual, este considerat pozitiv sau negativ în funcţie de interesul social, de
nevoile publice generale astfel încât prin examinarea şi identificarea elementelor pozitive („prin
investigaţii la locul de muncă, domiciliu, precum şi prin consultarea cazierului judiciar”) se poate reţine
conduita bună, pozitivă a infractorului existentă înainte de săvârşirea infracţiunii – ca circumstanţă
atenuantă şi implicit să determine atenuarea pedepsei157 .
Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba
pricinuită. Conduita infractorului despre care se menţionează în cuprinsul textului legal se referă la
faptul că după comiterea faptei, infractorul manifestă căinţă activă pentru fapta comisă, căinţă care se
materializează prin repararea pagubei pricinuite, înlăturarea urmărilor infracţiunii şi care reliefează
opericulozitate mai scăzută a acestuia. De asemenea, se mai poate materializa şi în comportamentul
infractorului ulterior comiterii infracţiunii de a da îngrijiri medicale victimei, de restituire a bunurilor
sustrase etc.
În doctrina penală158 s-a reţinut că o astfel de circumstanţă atenuantă este şi în cazul
împiedicării producerii rezultatului dacă până în acest moment s-a realizat conţinutul unei alte
infracţiuni.
Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa
autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor
O astfel de circumstanţă relevă un grad de pericol de periculozitate scăzută al acestuia şi faptul
că reeducarea lui se poate realiza şi printr-o pedeapsă mai uşoară.
Printre împrejurările reţinute în practica şi doctrina judiciară159 ca circumstanţe atenuante se
află:
- starea de beţie involuntară incompletă, produsă prin alcool sau alte substanţe deşi afectează
voinţa infractorului nu înlătură caracterul penal al faptei; starea de beţie voluntară completă care a fost
acceptată de o persoană pentru efectele sale speciale asupra propriului comportament, va reprezenta o
circumstanţă atenuantă sau o circumstanţă agravantă, după caz. Dublul caracter de circumstanţă
atenuantă sau circumstanţă agravantă a beţiei voluntare complete este determinată de interpretarea
comportamentului infractorului anterior- concomitent-posterior săvârşirii infracţiunii (faptei) sub starea
de beţie voluntară completă, ca o condiţie a producerii infracţiunii (beţia voluntară este reţinută ca
circumstanţă agravantă în toate infracţiunile de pericol) sau deopotrivă, având statutul de circumstanţă
atenuantă, dacă infractorul a produs acţiunea-inacţiunea, în mod normal, fără ca săvârşirea acesteia să
fie cauzată sau condiţionată de starea de beţie a infractorului160 .
Practica judiciară161 a apreciat, în unele situaţii, faptul că săvârşirea unei infracţiuni de către o
persoană care prezintă o diminuare a facultăţilor mintale va justifica adoptarea circumstanţelor
atenuante pentru diminuarea răspunderii penale, întrucât sub aspect intelectiv şi voliţional nu a putut
aprecia gravitatea faptei săvârşite la adevărata lor valoare.
O examinare a practicii judiciare relevă, că următoarele împrejurări pot reprezenta circumstanţe
atenuante: gradul de cultură şi educaţie scăzut, lipsa unei experienţe sociale, vârsta înaintată, starea
psiho-fizică creată de comportamentul victimei, mediul psiho-fizic special în care s-a produs
infracţiunea162 .
Efectele circumstanţelor atenuante. Efectele circumstanţelor sunt determinate prin dispoziţiile
art. 76 C. pen.actual respectiv art 76 cod penal viitor şi sunt aceleaşi indiferent dacă sunt legale sau
judecătoreşti.
Circumstanţele atenuante au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei, atenuare ce poate consta
într-o reducere a, ori o schimbare a pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă163 .
 Potrivit dispoziţiilor art. 76 C.pen., în cazul circumstanţelor atenuante pedeapsa principală se
reduce ori se schimbă. Reducerea ori schimbarea are loc în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită raportată la minimul special al acesteia, potrivit art. 76 alin. 1 C. pen.
Potrivit noilor dispoziţii ale Codului penal, efectele circumstanţelor atenuante au fost
reglementate într-un mod nou, în raport cu noile categorii de pedepse. De regulă, instanţa va valorifica
aceste circumstanţe în cadrul limitelor legale speciale de pedeapsă şi numai în cazuri bine justificate va
coborî pedeapsa sub aceste limite (adică sub limita legală).
Înlăturarea pedepselor complimentare ca efect al circumstanţelor atenuante se pune numai în
legătură cu cazurile în care aplicarea acestora este obligatorie164 , nu şi în cazurile în care aplicarea este
facultativă, când neaplicarea pedepselor complimentare se poate datora şi altor cauze decât
circumstanţele atenuante.
6.2.2.2. Circumstanţe agravante
Noţiune. Circumstanţele agravante constau în stări situaţii, împrejurări, calităţi, alte date ale
realităţii exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii
infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol
social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului.
Deosebirea esenţială dintre circumstanţele agravante şi infracţiunea calificată (agravantă) constă
în faptul că circumstanţele agravante au un caracter accidental, pe când infracţiunile calificate se
caracterizează prin mai multe acţiuni-inacţiuni, prin mai multe rezultate infracţionale şi prin mai multe
forme de vinovăţie a infractorului165 .
Cadru. Circumstanţele agravante îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile art. 75 C. pen. actual,
art 77 C.pen.viitor nu face referiri exprese cu privire la împărţirea circumstanţelor agravante în
circumstanţe agravante legale şi circumstanţe agravante judiciare. După cum se poate desprinde din
conţinutul legal, împrejurările care pot constitui circumstanţe agravante legale sunt prevăzute limitativ
(art. 75 alin. 1 lit. a-f C.pen. sau art. 77 alin. 1 lit. a-h noul C. pen.), în timp ce în cazul circumstanţelor
agravante judiciare, legiuitorul lasă instanţei judecătoreşti facultatea de a reţine ca circumstanţe
agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav (art. 75 alin. 2 sau art. 77 noul C.
pen.).
Circumstanţele agravante legale. Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. 1 C. pen. sau ale art. 77 noul
C. pen., constituie circumstanţe agravante, următoarele împrejurări:
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art. 75 alin 1 lit.a C. pen. sau art.
77 alin. 1 lit. a noul Cod penal). Participarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni nu este
considerată în general ca o circumstanţă agravantă, răspunderea participanţilor stabilindu-se potrivit
dispoziţiilor privitoare la participaţie166 . În schimb, participarea mai multor persoane ca autori la
săvârşirea unei infracţiuni, mai ales când numărul lor este mai mare, imprimă acestei fapte un caracter
grav deoarece sporeşte îndrăzneala făptuitorilor, prin cooperarea acestora asigurându-se consumarea
infracţiunii, ştergerea urmelor infracţiunii, scade rezistenţa victimei în apărarea valorilor sociale etc167 .
Această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul agravant al infracţiunii intră ca
element circumstanţial, săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună; împrejurare care se
valorifică o singură dată ca element circumstanţial168 (violarea de domiciliu- art. 192 ain. 2, violul –
art. 197 alin. 2, furtul calificat – art. 209 lit. a, evadarea – art. 269 alin. 2).
Circumstanţa agravantă a participării mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii este o
circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au cunoscut-o fiind necesară
dovedirea cunoaşterii ori prevederii de către fiecare participant169
Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei sau prin
metode ori mijloace care prezintă pericol public.
Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime presupun o ferocitate din partea infractorului, o
sălbăticie în comiterea infracţiunii, urmărind provocarea de suferinţe mari victimei în cazul infracţiunii
de vătămare corporală gravă170 . Această circumstanţă este prevăzută şi ca element circumstanţial al
omorului deosebit de grav (art. 176 alin. 1 lit. c C. pen.) sau al omorului calificat.
 Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei. Agravanta se aplică oricărei
infracţiuni de violenţă săvârşite asupra unui membru al familiei171 , cu excepţia celor în conţinutul
cărora este prevăzută ca element circumstanţial de agravare a infracţiunii (art. 180 alin. 1 şi 21 - art. 185
noul cod penal; art. 181 alin. 11 C. pen). Agravanta generală este aplicabilă în cazul infracţiunilor de
vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Săvârşirea faptei prin metode ori mijloace care prezintă pericol public. Aceste metode sau
mijloace pot fi: incendiul care creează pericol public, exploziile sau substanţele chimice sub forma de
lichide sau gaze asfixiante sau inflamabile, corosive sau toxice generale, indiferent de mijloacele
folosite pentru răspândirea lor (bombe, aparate de explodare, dispozitive de pulverizare, etc.),
dărâmarea unei clădiri sau deteriorarea unei instalaţii etc., în toate cazurile punându-se în pericol viaţa
sau integritatea corporală ori sănătatea unui număr indeterminat de persoane172 . Această circumstanţă
este reală şi se răsfrânge asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au
prevăzut-o.
Săvârşirea infracţiunii de către un major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor
(art. 75 alin.1 lit. c C. pen. sau art. 77 alin. 1 lit. c noul Cod penal). Reţinerea acestei circumstanţe este
determinată de cunoaşterea de către major a situaţiei că la comiterea infracţiunii cooperează cu un
minor. Coruperea minorilor şi antrenarea lor la săvârşirea de infracţiuni dovedeşte periculozitatea
socială sporită a infractorului major. Această periculozitate este cu atât mai evidentă, cu cât influenţa pe
care o pot avea persoanele în vârstă asupra celor nevârstnici este mai mare, de unde uşurinţa cu care
aceştia sunt antrenaţi pe calea infracţiunii173 .
Eroarea cu privire la vârsta minorului, pe care îl credea major, înlătură această agravantă.
Această circumstanţă agravantă nu este aplicabilă infractorului major care a săvârşit infracţiunea
de tăinuire primind spre valorificare bunuri provenind din furtul comis de infractori minori, deoarece
infracţiunea se realizează printr-o activitate posterioară aceleia ce constituie infracţiunea ce provine
bunul ce formează obiectul tăinuirii .174
Şi această agravantă este reală, răsfrângându-se asupra tuturor participanţilor majori care au
cunoscut împrejurarea că la săvârşirea infracţiunii participă şi un minor.
Săvârşirea infracţiunii din motive josnice
În doctrina penală, „motivele josnice” sunt acele porniri interioare contrare moralei ca:
răzbunarea, setea de îmbogăţire pe căi ilicite etc. Această circumstanţă este personală şi nu se răsfrânge
asupra participanţilor.
Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei (art. 75
alin. 1 C. pen.). Această împrejurare nu mai este menţionată în noul Cod penal. Această stare de beţie
preordinată sau premeditată reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului care se pregăteşte pentru
săvârşirea infracţiunii provocându-si această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei ori
pentru a o invoca în instanţă ca împrejurare atenuantă. Această circumstanţă agravantă este personală,
care se poate converti ca şi premeditarea în circumstanţă reală, având efectele unei astfel de
circumstanţe175 .
Săvâ rşireai nfracţiunii dec ătr eopersoanăca re apro fitatdesituaţia prilejuită de o
calamitate
Prin „situaţia prilejuită de calamitate” se înţelege starea de tulburare socială specială pe care o
creează existenţa efectivă sau ameninţarea ivirii unei calamităţi (inundaţie, incendiu puternic, surpare de
teren)176 . Periculozitatea infractorului este mai mare pentru că profită de starea de tulburare produsă
de calamitate.
La acestea mai adăugăm şi săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane aflate în imposibilitate de
a se apăra sau de a-si exprima voinţa, asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani ori asupra
unui membru de familie( lit. f); săvârşirea infracţiunii pentru a se sustrage pe sine sau pe altul de la
urmărire, arestare sau executarea pedepsei (lit. g); săvârşirea infracţiunii pentru a înlesni sau ascunde
comiterea altei infracţiuni (lit. h), prevederi introduse prin noua reglementare.
 Circumstanţele agravante judiciare. Spre deosebire de circumstanţele agravante legale care
erau prezentate exemplificativ, cele judiciare sunt constatate de instanţa judecătorească care are
facultatea să aprecieze că unele împrejurări anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii
infracţiunii, imprimă faptei un caracter grav177 .
În doctrina penală178 sunt considerate ca fiind circumstanţe agravante judiciare: împrejurarea că
infractorul se găsea în stare de beţie în momentul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă ori
împrejurarea că în timpul efectuării serviciului de pază infractorul sustrage bunuri ori comite o tâlhărie.
Ele vor putea fi proprii fiecărui caz concret dat, instanţa având deplina libertate de a reţine circumstanţă
agravantă orice împrejurare care, în acel caz, imprimă faptei, în mod neîndoielnic şi într-o măsură
deosebită, un caracter grav.
Efectele circumstanţelor agravante. Prin dispoziţiile art. 78 alin. 1 C. pen. şi ale art. 78 noul
Cod penal s-a consacrat principiul agravării facultative a pedepsei în cazul constatării circumstanţelor
agravante atât legale cât şi judecătoreşti.
Art. 78 C. pen. prevede că: “În cazul în care există circumstanţe agravante, se poate aplica o
pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se
poate adaugă un spor până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii
se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special.” (conform noului cod penal se poate
adăuga un spor de până la 2 ani)

INDIVIDUALIZAREA JUDICIARA A EXECUTARII PEDEPSELOR

GRATIEREA

Noţiune, natură juridică și caractere

Alături de prescripţia executării pedepsei și amnistia după condamnare, graţierea reprezintă o cauză de
înlăturare sau modificare a executării pedepsei.Cauzele de înlăturare sau modificare a executării
pedepsei nu afectează existenţa
răspunderii penale, ci fac numai ca pedeapsa să nu fie executată sau să fiemodificată, înlocuită cu o
pedeapsă de altă natură, mai ușoară.

Graţierea este un act de clemenţă (bunăvoinţă) al puterii de stat princare, în temeiul unor
considerente social-politice și de politică penală, cei condamnaţi sunt iertaţi de obligaţia de a
executa pedeapsa ori prin care se dispune scurtarea duratei de executare a pedepsei, sau prin care
o pedeapsă mai grea ca natură este înlocuită cu una mai ușoară31.

Referitor la organele de stat competente să acorde graţierea, Constituţia RM și Codul penal al RM

prevede acordarea acesteia, în mod individual, prin decretul Președintelui ţării. În acest sens, legislaţia
penală a altor state (de ex., România) face distincţie între graţierea individuală (care se acordă prin
decret de către Președintele ţării, la cererea condamnatului) și graţierea colectivă (care
se acordă din oficiu, prin lege, de către Parlament)32

Graţierea individuală apare ca o cauză personală de înlăturare sau de modificare a executării unei
pedepse aplicate unei persoane și totodată ca un mijloc de individualizare a constrângerii juridice
penale. Această formă a graţierii se acordă și produce efecte in personam, profitând numai cel căruia i-a
fost acordată, nu și eventualii participanţi.

Graţierea poate fi acordată oricăror persoane, indiferent de caracterul și

gravitatea infracţiunilor pentru a căror săvârșire ele au fost pedepsite, indiferent
 de categoria și cuantumul pedepsei penale aplicate. Deseori, graţierea este acordată persoanelor
condamnate pentru săvârșirea unor infracţiuni deosebit de grave, condamnate la detenţiune pe viaţă. În
această ipoteză însă, graţierea nu înlătură răspunderea penală. Condamnarea ca atare rămâne în
evidenţele cazierului judiciar și constituie un antecedent penal cu toate consecinţele juridice care decurg
în plan penal sau extrapenal (interdicţii, incapacităţi, decăderi sau poate forma primul termen al
recidivei).
Graţierea se acordă în temeiul cererii depuse de persoanele condamnate, de rudele apropiate ale acestora, de
deputaţi în Parlament, de autorităţile ad- ministraţiei publice locale, de asociaţii obștești, de avocaţii care au
participat la examinarea cauzelor în care s-au pronunţat sentinţe de condamnare la detenţiune pe viaţă și a
cauzelor privind minorii, precum și de administraţia întreprinderilor, instituţiilor și organizaţiilor în care au lucrat
anterior persoa- nele condamnate.
Preventiv, materialele depuse pentru obţinerea graţierii sunt examinate de o comisie specială, constituită pe
lângă Președintele RM33 – Comisia pentru problemele graţierii persoanelor condamnate –, care activează în
confor- mitate cu Regulamentul de examinare a cererilor de graţiere și de acordare a graţierii individuale
condamnaţilor34. Deciziile comisiei poartă un caracter de recomandare și nu obligatoriu. În ultimă instanţă,
decizia va fi luată de către Președintele Republicii Moldova.
La examinarea cererilor de graţiere sunt luate în consideraţie: caracterul și gradul prejudiciabilităţii
infracţiunii săvârșite, personalitatea condamnatu- lui, comportamentul acestuia, starea sănătăţii, starea civilă,
atitudinea lui faţă de cele săvârșite, partea executată a pedepsei, informaţiile privind repararea prejudiciilor
materiale, părerile administraţiei instituţiei penitenciare și alte circumstanţe importante pentru luarea deciziei în
acest sens.
Fiind acordată prin decretul Președintelui RM, adică printr-un act al pute- rii de stat bazat pe consideraţiuni de
politică penală a statului, graţierea are un caracter obligatoriu atât pentru organele de stat, cât și pentru cei care
beneficia- ză de ea. Graţierea nu poate fi refuzată de către cel căruia i se acordă, indiferent dacă a fost cerută sau
acordată din oficiu sau la propunerea organelor de drept. Motivaţia este că graţierea implică o renunţare la dreptul
statului de a pretinde executarea în totul sau în parte a unei pedepse. Astfel, nu poate fi admis ca persoanele
cărora li se acordă graţierea să aibă posibilitatea de a împiedica adu- cerea la îndeplinire a acestei renunţări, prin
refuzarea beneficiului graţierii35.

§2. Obiectul graţierii

Graţierea are ca obiect pedepsele principale aplicare de instanţele judecă- torești, a căror executare este
înlăturată în totul sau în parte, sau care sunt comutate.
În caz de concurs de infracţiuni, aplicabilitatea actului de graţiere se apreciază în funcție de pedeapsa aplicată
definitiv de către instanţa de jude- cată (pedeapsa rezultantă) și nu de pedepsele stabilite pentru fiecare dintre
infracţiunile săvârșite. Motivaţia este că pedeapsa finală nu reprezintă o sim- plă rezultantă cantitativă, similară
unui paralelogram al forţelor, ci reflectă pericolul social al activităţii infracţionale în complexitatea ei36.
Graţierea, spre deosebire de amnistie, se adresează pedepsei și nu infracţiunii, astfel ea devine sau nu aplicabilă în
funcție de pedeapsa unică aplicată pentru întregul ansam- blu infracţional37.
Întrucât graţierea are ca efect înlăturarea executării pedepsei, pentru inci- denţa graţierii este necesar ca
pedeapsa să nu fie în întregime executată. După executarea efectivă a pedepsei, aplicarea dispoziţiilor referitoare
la graţiere este imposibilă. Nu interesează însă dacă condamnatul execută real pedeapsa sau dacă este liberat
condiţionat.
Graţierea are ca obiect pedepse aplicate pentru infracţiuni săvârșite până la data acordării actului de graţiere.
Astfel, efectele graţierii se produc din mo- mentul adoptării actului de clemenţă în raport cu condamnările
pronunţate prin hotărâri rămase definitive până la adoptarea respectivului act. Graţierea nu se aplică pentru
infracţiunile săvârșite în însăși ziua adoptării actului de graţiere, fiindcă, întocmai ca în cazul amnistiei, nu este
admisibil să benefi- cieze de clemenţă cei care au săvârșit infracţiuni după ce au aflat de adoptarea actului
respectiv38.
În cazul infracţiunilor continue sau prelungite trebuie să se ia în conside- raţie momentul epuizării lor, fiindcă
dacă activitatea sau agravarea rezultatu lui a continuat și după apariţia actului de graţiere, acesta nu se aplică,
deoarece partea săvârșită înainte de graţiere și partea săvârșită ulterior formează o uni- tate juridică. Infracţiunea
este considerată săvârșită în întregime ulterior, la data încetării activităţii sau la data săvârșirii ultimului act.
Potrivit dispoziţiei alin. (3) și (4) ale art. 108 din CP al RM, graţierea nu are ca obiect pedepsele
complementare (afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere), măsurile de siguranţă și drepturile
persoanei vătămate.

§3. Tipurile graţierii

Graţierea se prezintă sub forme sau modalităţi diferite, în funcție de per- soanele care beneficiază de graţiere,
de condiţiile în care aceasta este acordată, după întinderea efectelor pe care le produce.
În funcție de persoanele cărora li se acordă, graţierea este individuală și colectivă.
Graţierea individuală este acordată unei persoane determinate în mod nor- mal, la cererea celor cointeresaţi.
Graţierea individuală poate avea fie forma remiterii (iertării) totale sau parţiale a pedepsei, fie forma comutării
pedepsei în alta mai ușoară.
Graţierea colectivă este acordată pentru una sau mai multe categorii de condamnări din oficiu sau la
propunerea organelor procuraturii sau justiţiei39. Persoanele care beneficiază de graţierea colectivă nu sunt
individualizate în cuprinsul actului.
În funcție de condiţiile în care se acordă, graţierea este necondiţionată sau
condiţionată.
Graţierea este necondiţionată (pură și simplă) atunci când se acordă fără anumite obligaţii pe care graţiatul să
le îndeplinească în viitor.
Graţierea este condiţionată atunci când impune condamnatului anumite obligaţii (de exemplu, de a nu comite
o nouă infracţiune o anumită perioadă de timp, sub sancţiunea executării pedepsei graţiate, cumulată cu pedeapsa
aplicată pentru noua infracţiune). Graţierea condiţionată este considerată în doctrină ca o formă a suspendării
condiţionate a executării pedepsei (când graţierea înlătură în întregime executarea pedepsei) sau o formă a liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen (când graţierea înlătură numai executarea restului de pedeapsă)40.
Doar teoretic, graţierea poate fi acordată pur și simplu, fără nici o condiţie ce se cere a fi îndeplinită. În
practică, asemenea acte de graţiere nu se acordă. Pentru a realiza anumite obiective de politică penală raţională, în
cuprinsul actelor de graţiere sunt prevăzute o serie de condiţii sub rezerva cărora per- soana poate beneficia de
graţiere. Includerea acestor condiţii se justifică prin intenţia legiuitorului de a folosi instituţia graţierii ca o pârghie
de prevenire a săvârșirii în viitor de noi infracţiuni41.
În funcție de întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală, parţială ori
comutare.
Graţierea este totală atunci când înlătură în întregime executarea pedepsei aplicate (remiterea pedepsei).
Graţierea este parţială atunci când se înlătură numai o parte din pedeapsa aplicată (reducerea pedepsei). În
acest caz, durata pedepsei redusă ca urmare a graţierii este arătată în unităţi de timp (în ani, luni sau – în cazul
pedepsei cu amenda – în suma acesteia) sau în coeficient de proporţie (de exemplu, jumă- tate, o treime etc.)
Comutarea este o formă a graţierii prin care pedeapsa aplicată de instanţă este înlocuită cu o altă pedeapsă, de
altă natură, mai ușoară decât cea înlo- cuită (de exemplu, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este înlocuită cu pedeapsa
închisorii pe un termen de 35 de ani, conform prevederilor alin. (5) al art. 70 din CP al RM).

§4. Efectele graţierii

Efectele graţierii asupra pedepselor principale
Efectele principale ale graţierii sunt prevăzute în art. 108 din CP al RM. Potrivit acestor prevederi legale,
graţierea are ca efect liberarea, în tot sau în parte, de pedeapsa principală stabilită ori comutarea acesteia cu o
pedeapsă mai ușoară.
În fapt, înlăturând executarea pedepsei principale, graţierea înlătură con- damnarea, producând aceleași efecte ca
și o pedeapsă executată. De la data acordării graţierii pedeapsa se consideră executată când este totală ori, deși
parţială, privește restul de executat al pedepsei și de la acest moment începe să fie executată pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi42. Dar, ca orice pedeapsă executată, pedeapsa graţiată constituie un
antecedent penal, care determină, potrivit legii, decăderi și interdicţii sau poate forma primul termen al recidivei.
Efectele graţierii asupra pedepsei principale nu sunt determinate sau in- fluenţate de modul de executare a
pedepsei. Astfel, graţierea își produce efec- tele și în raport cu cei care execută efectiv pedeapsa, și în raport cu cei
care sunt liberaţi condiţionat, precum și asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată condiţionat.
În cazul în care graţierea este condiţionată (de exemplu, obligaţia de a nu săvârși o nouă infracţiune într-un
anumit termen), aplicarea efectelor ei va fi subordonată îndeplinirii acestei condiţii. Dacă în acest interval de
timp beneficiarul graţierii săvârșește o nouă infracţiune, graţierea este revocată. Făptuitorul, în acest caz, urmează
să execute o pedeapsă stabilită prin cumul de sentinţe: cumulul aritmetic (total sau parţial) al pedepsei iniţial
graţiate și al pedepsei ce se pronunţă pentru noua infracţiune.
Revocarea graţierii are loc în temeiul aceluiași act normativ pe baza căruia s-a acordat iniţial graţierea.
Efectele graţierii asupra pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiţionat
Graţierea are efecte și asupra pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiţionat. În cazul condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pe- depsei (art. 90 din CP al RM), graţierea produce efecte nu numai asupra
pedep- sei principale, ci și asupra termenului de probă. În cazul graţierii totale, termenul de pedeapsă și de probă se
remite integral; în cazul graţierii parţiale termenul de pedeapsă principală se reduce în modul corespunzător, iar
termenul de probă se reduce în măsura în care graţierea s-a extins asupra pedepsei principale43.
Pentru condamnatul cu suspendarea executării pedepsei, care a benefi- ciat de efectele graţierii, adică a fost
reabilitat de drept pentru condamnarea suferită, graţierea nu poate fi revocată chiar dacă dintr-un motiv sau altul
condamnatul a pierdut beneficiul suspendării. În ipoteza în care condamnatul săvârșește după graţierea parţială o
nouă infracţiune, care atrage revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, condamnatul va executa
doar acea parte din pedeapsă ce nu fusese graţiată, cumulată cu pedeapsa pentru noua infracţiune. Când graţierea
are ca obiect o pedeapsă a cărei executare

este suspendată condiţionat, aplicarea ei coincide cu data adoptării actului de graţiere. În acest caz nu este
necesară o hotărâre de revocare a suspendării pedepsei, pentru ca graţierea să opereze44.

Efectele graţierii asupra pedepselor complementare

Conform dispoziţiei alin. (3) al art. 108 din CP al RM, “Graţierea nu are efecte asupra pedepselor
complementare, cu excepţia cazului în care se dispune altfel prin actul de graţiere”. Astfel, are loc o
limitare a efectelor graţierii și, deci, o îngrădire a regulii de drept consacrate în alin. (1) al art. 108 din CP al RM.
Legislaţia penală în vigoare nu indică categoriile de pedepse complemen- tare asupra cărora graţierea nu are
efecte, prin urmare, ea nu are efecte asupra tuturor pedepselor complementare, indicate în alin. (3) și (4) ale art. 62
CP al RM (amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate,
retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat).
Dacă în actul de graţiere nu se face nici o menţiune cu privire la pedepsele complementare, înseamnă că acestea
nu sunt graţiate și urmează să fie executate. În cazul graţierii totale sau a restului de pedeapsă neexecutată,
eventualele inter- ziceri de drepturi (pedepse complementare) încep să se execute la data graţierii. În partea finală
a dispoziţiei alin. (3) al art. 108 din CP al RM se preve-
de însă că excluderea pedepselor complementare de la beneficiul graţierii nu operează în cazul în care actul de
graţiere dispune altfel. Respectiv, prin actul de graţiere se poate dispune că acesta liberează și de la executarea
pedepselor complementare. Desigur, în măsura în care acestea nu au fost executate.
Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă și a drepturilor persoanei vătămate
Prevederile alin. (4) al art. 108 din CP al RM stipulează că: “Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă și asupra drepturilor persoanei vătămate”.
Considerentele care ar justifica această poziţie a legiuitorului ţine de ca- racterul preventiv și nerepresiv al
măsurilor de siguranţă, care sunt luate și în interesul făptuitorului, pentru ca acesta să nu fie expus să săvârșească
din nou fapte prevăzute de legea penală.
Totodată, în cazul în care cererea de graţiere este depusă de un condamnat care, paralel cu executarea pedepsei
pentru infracţiunea comisă, este supus tratamentului medical forţat de alcoolism, narcomanie sau urmează un
trata- ment contra unei boli venerice, graţierea se acordă după încheierea tratamen- tului și însănătoșirea
persoanei.Graţierea persoanei condamnate nu trebuie să lezeze drepturile persoanei vătămate. Astfel, persoana
vătămată este în drept să se adreseze instanţei civile pentru valorificarea drepturilor sale, lezate prin săvârșirea
infracţiunii, pre- cum și să pretindă executarea hotărârii instanţei civile deja pronunţate.

PRESCRIPłIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Institutia prescriptiei executării pedepsei – prevăzută de art. 125 - 128 C. pen., ce cuprind dispozitii
privitoare la termenele de prescriptie, cazurile de întrerupere si suspendare a cursului acesteia – este cauza de
înlăturare a executării pedepsei după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la data
pronuntării hotărârii de condamnare, prin stingerea dreptului statului de a impune executarea pedepsei,
respectiv a obligtŃiei celui condamnat de a o executa.
Această institutie a dreptului penal a suferit, de data recentă, modificări legislative; astfel, potrivit art.
125 alin. 1 si 2 C. pen. (ultimul modificat prin Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of., Partea I, din 20.03.2012),
prescriptia executării pedepsei înlătură executarea pedepsei principale, cu exceptia pedepselor pronuntate
pentru infractiunile contra păcii si omenirii (indiferent de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare),
pentru infractiunile de omor (art. 174 – 176 C. pen.), precum si pentru infractiunile intentionate urmate de
moartea victimei (ex.: lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 183 C. pen.).
Imprescriptibilitatea

executării pedepsei se va menŃine în raport de aceste categorii de infractiuni si potrivit dispozittilor noului
Cod penal (Legea nr. 286/2009), modificat prin aceea si Lege nr. 27/2012.
Potrivit art. 126 C. pen. sunt prevăzute termenele de prescriptie a executării pedepsei, având o durată diferită
în functie de pedeapsa aplicată, termene ce se calculează de la data când hotărârea de condamnare a rămas
definitivă, iar în cazul revocării suspendării condtŃionate a executării pedepsei (în formă simplă sau sub
supraveghere) de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă – conform art. 126 alin. 3, 4 C. pen..
Astfel, temenele de prescriptie a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt:
 20 de ani, când pedeapsa care urmează să fie executată este detentiunea pe viată sau închisoarea mai
 mare de 15 ani;
 5 ani, plus durata pedepsei închisorii stricte sau închisorii care urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15
ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
Executarea pedepsei închisorii atunci când aceasta înlocuieste pedeapsa detenŃiunii pe viaŃă se prescrie în

20 de ani.
Termenele de prescriptie a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârsirii
infracŃiunii erau minori (art. 129 C. pen.).
Termenul de prescriptie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani (art. 125
alin.11 C. pen.).
Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a căror
activitate nu poate fi suspendată se prescrie într-un termen de 3 ani care curge de la data la care pedeapsa
amenzii a fost executată sau considerată ca executată.
Cursul termenului prescripŃiei executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin
sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei ceea ce face să curgă un nou termen de
prescripŃie de la data sustragerii de la executare (art. 127 C. pen.). Cursul termenului prescripŃiei executării
se întrerupe �i prin săvârsirea din nou a unei infracŃiuni, începând să curgă un nou termen de prescripŃie de
la data săvâr�irii noii infracŃiuni.

Cursul termenului prescripŃiei executării pedepsei este suspendat în cazurile �i condiŃiile prevăzute în
Codul de procedură penală (art. 128 alin.2 C. pen.), spre exemplu, executarea pedepsei poate fi suspendată în
cazurile de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei consacrate prin dispoziŃiile art. 453 �i 455 C. pr.
pen.. Din ziua în care a încetat cauza de suspendare, prescripŃia î�i reia cursul.

Ca efecte, prescripŃia executării pedepsei înlătură executarea pedepsei principale (cu excepŃia
infracŃiunilor imprescriptibile), însă nu are efecte asupra pedepselor complementare �i nici asupra
măsurilor de siguranŃă
REABILITAREA DE DREPT

Reabilitarea de drept este forma de reabilitare ce intervine din oficiu pentru anumite infracţiuni de mică
gravitate la împlinirea de către condamnat a condiţiilor prevăzute de lege545 .
Potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. 1 C.pen., reabilitarea de drept intervine în cazul condamnării la
amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani de la executarea pedepsei
condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.
Potrivit dispoziţiilor art. 165 din noul Cod penal, reabilitarea de drept are loc în cazul condamnării la
pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a
fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.
Textul privind reabilitarea de drept a fost reformulat, prevăzându-se că reabilitarea de drept are loc în cazul
condamnării la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa.
închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub
supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune. În schimb, în
reglementarea actuală (art. 134 C. pen.) reabilitarea de drept este prevăzută numai în cazul condamnării la
amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an.
Pentru a putea fi dobândită reabilitarea de drept, trebuie îndeplinite animite condiţii: condamnarea,
timpul scurs de la executarea sau stingerea executării pedepsei, conduita condamnatului.
Condiţii privind condamnarea. După cum se poate desprinde din textul legal actual, reabilitarea de
drept intervine pentru condamnări de mică gravitate şi anume pentru condamnări la pedeapsa amenzii sau la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an, în legislaţia viitoare se menţionează pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte 2 ani. Raţiunea noului Cod de a mări limita pedepsei închisorii la 2 ani este aceea de a stimula
condamnaţii la pedeapsa închisorii de până la 2 ani să se reintegreze social într-un timp cât mai scurt.
În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii ce nu depăşeşete un an, pentru a interveni
reabilitarea de drept, aceasta este cea aplicată de instanţă şi nu cea executată.
În practica judiciară s-a mai statuat că poate interveni reabilitarea de drept pentru fiecare condamnare
în parte, în cazul condamnărilor succesive, cu condiţia ca între executarea pedepsei anterioare şi săvârşirea din
nou a unei infracţiuni să se împlinească termenul de 3 an.
În caz contrar, când pentru una din condamnările succesive nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege, reabilitarea de drept nu poate interveni, deoarece aceasta priveşte pe condamnat şi nu condamnările
acestuia.
De asemenea, reabilitarea de drept nu poate interveni când condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune
în intervalul de 3 ani chiar dacă pedeapsa aplicată nu este exceptată de la reabilitarea de drept şi chiar dacă de
la executarea acesteia, se împlineşte termenul de 3 ani.
Reabilitarea de drept nu poate opera nici în cazul în care condamnatul a suferit mai multe condamnări
succesive, dintre care unele sunt suceptibile de rebilitarea de drept, iar altele nu, fiind exceptate. Şi într-un caz
şi în celălalt, condamnatul poate cere reabilitarea judecătorească.
Condiţii privind termenul de reabilitare. Din cuprinsul art. 134 C. pen. şi al art. 165 din noul Cod
penal, se poate desprinde că reabilitarea de drept este condiţionată de trecerea unui termen de 3 ani de la
executarea pedepsei ori de la stingerea acesteia.
Condiţii privind persoana condamnatului. Pentru a obţine reabilitarea de drept, condamnatul nu
trebuie să mai săvârşească vreo infracţiune în decurs de 3 ani. În caz contrar, va opera înlăturarea reabilitării
de drept pentru condamnarea în vederea căreia curgea, cu excepţia cazurilor în care pentru noua infracţiune
săvârşită este incidentă amnistia şi care prin efectul ei de înlăturare a răspunderii penale, face ca reabilitarea
de drept ce curgea după executarea pedepsei anterioare să se îndeplinească546 .
Reabilitarea de drept în cazuri speciale
 Reabilitarea de drept intervine şi în anumite cazuri speciale, după cum urmează:
1. reabilitarea de drept ca efect al suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzută de
dispoziţiile art. 86 Cod penal actual şi
2. reabilitarea de drept ca efect al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută de art.
86 indice 6 al Codului penal în vigoare.
Ambele forme de reabilitare atipice intervin la împlinirea termenului de încercare, dacă în cadrul
acestuia nu a intervenit o cauză de revocare ori de anulare a supendării şi sunt menţionate doar de Codul Penal
actual, aceste dispoziţii nemaifiind menţinute.
- reabilitarea de drept intervine la împlinirea termenului de încercare al suspendării condiţionate a
executării pedepsei ori a suspendării executării sub supraveghere când acestea au fost acordate în cazuri
speciale, fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 81 şi 86ą Cod penal actual;
- reabilitarea de drept intervine pentru condamnatul militar în termen care execută pedeapsa într-o
închisoare militară, la terminarea executării pedepsei, iar în cazul în care pedeapsa a fost redusă cu o treime
ori cu jumătate ca urmare a conduitei acestuia (art. 62 alin. 2 Cod penal actual) la terminarea executării
pedepsei astfel redusă
- reabilitarea de drept va interveni şi la împlinirea duratei pedepsei când condamnatul militar a devenit
inapt şi a fost liberat condiţionat.
16.2.3. Efectele reabilitării de drept
Efectele reabilitării de drept sunt menţionate în art. 133 Cod penal actual sau în art. 169 din noul Cod
penal, alături de cele referitoare la reabilitarea judecătorească. Astfel, reabilitarea face să înceteze decăderile şi
interdicţiile precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Cu privire la acest text care reglementează
în comun efectele reabilitării de drept şi ale celei judecătoreşti, este de observat că în noul Cod penal este
trecut nu la începutul reglementării instituţiei reabilitării ,ca înlegeapenală actuală (art. 133 C. pen.), ci după
reglementarea
condiţiilor reabilitării judecătoreşti (art. 168) poziţie mai firească dacă avem în vedere că acest text
cuprinde o reglementare comună, atât a reabilitării de drept, cât şi a reabilitării judecătoreşti.
De asemenea, după cum am mai menţionat, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu
excepţia celor prevăzute în art. 112 lit. d) din codul penal actual.
Întrucât efectele reabilitării de drept intervin „ope legis”, în literatura de specialitate s-a statuat că se
poate cere constatarea judecătorescă a reabilitării, printr-o cerere de constatare care se introduce la instanţa
judecătorescă după împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 134 Cod penal actual, respectiv art. 165
noul Cod penal.
16.3. REABILITAREA JUDECATOREASCA
16.3.1. Noţiune
Reabilitarea judecătorească este acea formă a reabilitării care se acordă la cererea fostului condamnat,
de către instanţa de judecată în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.
În literatura de specialitate547 , reabilitarea judecătorească este considerată ca fiind forma tipică,
modalitatea principală de înlăturare a consecinţelor ce rezultă dintr-o condamnare.
Spre deosebire de reabilitarea de drept, la care reabilitarea intervine din oficiu, la împlinirea condiţiilor
prevăzute de lege, reabilitarea judecătorescă presupune nu numai îndeplinirea condiţiilor, ci şi constatarea
acestora de către instanţa judecătorescă şi pronunţarea, pe baza lor, a reabilitării printr-o hotărâre
judecătorescă548 .

Reabilitarea judecătorescă se acordă la împlinirea condiţiilor prevăzute de lege şi anume: cu privire la

condamnările pentru care se cere, cu privire la termenele de reabilitare, cu privire la conduita condamnatului.
Condiţii cu privire la condamnare
 Condamnările pentru care se acordă reabilitarea judecătorescă sunt de fapt cele pentru care nu intervine
reabilitarea de drept. intervenit amnistia se mai poate cere şi reabilitarea judecătorească, tocmai pentru faptul
că reabilitarea apare uneori cu efecte mai favorabile decât amnistia550 .
Reabilitarea judecătorească se acordă pentru toate condamnările succesive, chiar dacă pentru unele din
acestea ar fi incidentă reabilitarea de drept551 .
Condiţii cu privire la termenul de reabilitare
Termenul de reabilitare este o condiţie esenţială a reabilitării judecătoreşti şi reprezintă intervalul de
timp dintre executarea pedepsei ori stingerea executării acesteia prin modurile prevăzute de lege şi judecarea
cererii de reabilitare interval în care condamnatul, prin conduita sa, probează că s-a îndreptat şi că merită să i
se acorde reabilitarea552 .
Durata termenelor de reabilitare judecătorescă
Termenele de reabilitare judecătorescă sunt stabilite prin dispoziţiile art. 135 Cod penal actual şi ale
art. 166, alin.1 din noul Cod penal, şi sunt diferenţiate după gravitatea pedepsei aplicate, în patru categorii.
Corespunzător fiecărei categorii de condamnări este stabilit un termen fix, la care se adaugă un termen variabil
ce reprezintă jumătate din durata pedepsei.
Termenul de reabilitare, este diferenţiat pentru fiecare condamnare, potrivit dispoziţiilor art. 135 Cod
penal actual, după cum urmează:
- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an, până la 5 ani, termenul de reabilitare
este de 4 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei aplicate (art. 135 alin. 1 lit. a) Cod penal);
- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii între 5 şi 10 ani, termenul de reabilitarejudecătorescă este
de 5 ani plus jumătate din durata pedepsei aplicate (art. 135 alin. 1 lit. b) Cod penal);
- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, termenul de reabilitare este de 7 ani
plus jumătate din durata pedesei aplicate (art. 135 alin. 1 lit. c) Cod penal);
- termenul de reabilitare este tot de 7 ani plus jumătate din durata pedepsei, în cazul în care pedeapsa
cu detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii (art. 135 alin. 1 lit. d) Cod penal).
Potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. ultim, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie poate dispune în cazuri excepţionale reducerea termenelor de reabilitare.
Potrivit art. 166 Codul penal viitor, condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa
judecătorească, după cum urmează:
a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani;
b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sauînvazulpe depsei d etenţ
iunii peviaţ ă,com utatăsauînlocui tăcu
d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată executată ca urmare a
graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a liberării condiţionate.
O dispoziţie nouă şi cu semnificaţie umanitară, introdusă în acest text este cea din alin. 2 al art. 166
care prevede că şi condamnatul decedat poate fi reabilitat judecătoreşte dacă instanţa, evaluând
comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.
Termenul de reabilitare judecătorească se stabileşte în funcţie de pedeapsa principală aplicată
condamnatului pentru o singură infracţiune ori pentru un concurs de infracţiunişi nu faţă de
pedeapsa executată care poate fi mai redusă ca urmare a unei graţieri parţiale.
În cazul condamnărilor succesive termenele de reabilitare judecătorescă se calculează în funcţie de
condamnarea cea mai grea553 .
Calcularea termenelor de reabilitare judecătorescă
Termenele de reabilitare de drept sau judecătorescă sunt termene de drept substanţial şi se calculează
potrivit dispoziţiilor art. 154 Cod penal actual, respectiv art. 186 noul Cod care prevăd că luna şi
 anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să
curgă. Prin dispoziţiile art. 136 Cod penal actual, respectiv art. 167 noul Cod, s-au prevăzut
regulile de stabilire a datei de la care începe să curgă termenul de reabilitare de drept sau
judecătorească, în funcţie de natura pedepsei şi a modului de stingere a executării pedepsei.
Potrivit art. 136 C. pen., termenul de reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea
pedepsei principale ori de la data când aceasta s-a prescris (alin. 1); pentru cei condamnaţi la
pedeapsa cu amenda, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea
ei s-a stins în alt mod (alin. 2); în caz de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul de
reabilitare curge de la data actului de graţiere (alin. 3). Acest sistem de calcul este menţinut şi în
noul Cod penal în art. 167, alin.1-5, cu uşoare modificări.
Termenul de reabilitare începe să curgă, în cazul închisorii, de la punerea în libertate definitivă de la
locul de deţinere; termenul de reabilitare curge de la data împlinirii duratei pedepsei şi nu de la
data liberării condiţionate, dacă pentru ultima parte din pedeapsă condamnatul fusese liberat
condiţionat554 .
În practica judecătorescă s-a considerat că: în cazul executării pedepse la locul de muncă termenul de
reabilitare se calculează de la data următoarei zile de muncă, când executarea pedepsei s-a
încheiat555 ; dacă prin comutarea arestării preventive, nu mai rămâne de executat nici un rest de
pedeapsă, termenul de reabilitare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare556 ; în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în funcţie
de pedeapsa mai grea, care atrage deci cel mai lung termen de reabilitare şi care va curge de la
data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse557 .
Condiţii cu privire la conduita condamnatului
Prin dispoziţiile art. 137 C. Penal actual şi ale art. 168 noul Cod penal, s-au prevăzut condiţiile care
trebuie îndeplinite de către cel condamnat pentru obţinerea reabilitării judecătoreşti.
În cursul termenului de reabilitare, condamnatul să nu suferit o nouă condamnare (art. 137 lit. a) Cod
penal actual), pentru că o nouă condamnare, întrerupe termenul de reabilitare şi astfel un nou
termen de reabilitare urmează să curgă de la data executării pedepsei ori de la stingerea acesteia şi
în raport cu pedeapsa cea mai grea.
Această condiţie este îndeplinită şi în situaţia în care solicitantul reabilitării a fost condamnat pentru o
nouă faptă, dar care ulterior a fost amnistiată ori a intervenit dezincriminarea acesteia558 .
Condamnatul care cere reabilitarea trebuie să aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte
mijloace oneste, precum şi în cazul când fostul condamnat este pensionar sau are vârsta de a fi
pensionat ori fiind incapabil de muncă se află în întreţinerea membrilor de familie (art. 137 alin.
lit. b) Cod penal actual).
Prin prevederea acestei condiţii este stimulată încadrarea în muncă şi desfăşurarea unei munci oneste
de către fostul condamnat pentru întreţinerea sa şi totodată este exclus de la reabilitare cel care
duce un trai parazitar, care nu-şi asigură existenţa prin muncă cinstită559 .
Solicitantul să fi avut o bună conduită (art. 137 alin. 1 lit. c) Codul penal actual). Conduita bună a
fostului condamnat presupune integrarea deplină în societate, respectarea legilor şi a regulilor de
convieţuire socială, nereducându-se numai la aspectul că nu a mai săvârşit infracţiuni.
Conduita bună a condamnatului se examinează de către instanţa de judecată investită cu judecarea
cererii de reabilitare, atât în familie, la locul de mună, în societate, cât şi în orice împrejurare în
care condamnatul s-a aflat şi pe întreaga perioadă de la executarea pedepsei până la soluţionarea
cererii de reabilitare560 .
A patra condiţie pe care trebuie să o îndeplinească condamnatul priveşte achitarea în întregime a
cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat, în afară de cazul
 când partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel condamnat şi-a
îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de condamnare
(art. 137 alin. 1 lit. d) actualul Cod penal).
Îndeplinirea acestei condiţii reclamă o atenţie deosebită din partea instanţei de judecată, pentru a nu fi
acordată reabilitarea unei persoane care s-a sutras cu rea-credinţă de la plata cheltuielilor de
judecată ori a despăgubirilor civile şi care prin aceasta demonstrează că nu merită să fie
reabilitată561 .
Dacă neplata cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile nu se datorează relei credinţe a
condamnatului, se poate dispune reabilitarea (art. 137 alin. final Cod penal actual).
Noul Cod, în art. 168 stabileşte condiţiile pe care condamnatul trebuie să le îndeplinească pentru a
putea beneficia de reabilitarea judecătorească:
a) Nu a săvârşit o altă infracţiune în intervalul de timp prevăzut în art.166;
b) A achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea
de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească
sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri.
16.3.3. Admiterea sau respingerea cererii de reabilitare
Instanţa sesizată cu cererea de reabilitare a fostului condamnat, constatând că sunt îndeplinite
condiţiile cerute de lege, acordă reabilitarea condamnatului.
Este posibil ca instanţa de judecată să constate neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru
acordarea reabilitării şi atunci dispune respingerea cererii de reabilitare.
Când respingerea se datorează neîndeplinirii condiţiilor de fond, o nouă cerere de reabilitare va putea
fi făcută:
- după trecerea unui termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani –
art. 138 Cod Penal actual.
- după trecerea a 2 ani pentru condamnările la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani – art. 138 Cod
penal actual;
- după trecerea unui termen de un an în celelalte cazuri - art. 138 Cod penal actual.
Aceste termene încep să curgă de la data când hotărârea prin care a fost respinsă cerearea de
reabilitare a rămas definitivă (art. 138 alin. 1 Cod Penal actual).
Condiţiile prevăzute pentru acordarea reabilitării vor fi îndeplinite şi în intervalul de timp prevăzut
pentru reînnoirea cererii de reabilitare (art. 138 alin. 2 Cod Penal actual).
Dacă respingerea cererii de reabilitare se datorează neîndeplinirii condiţiilor de formă, procedurale,
cererea de reabilitare poate fi reînnoită oricând cu excepţia cazului când cererea a fost respinsă ca
premetură şi care va putea fi introdusă la împlinirea termenului de reabilitare (art. 138 alin. ultim
C.pen. actual coroborat cu art. 497 alin. ultim C.proc. pen.).
Art. 170 din noul Cod penal care reglementează reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească,
prevede că în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât
după un termen de un an, care se socoteşte de la data respingerii cererii prin hotorâre definitive.
Condiţiile prevăzute în art. 168 noul Cod penal trebuie să fie îndeplinite şi pentru intervalul de
timp care a precedat noua cerere.
Anularea reabilitării judecătoreşti
Potrivit dispoziţiilor art. 139 Cod penal actual sau art. 171 noul Cod penal, reabilitarea judecătorescă
va fi anulată dacă după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare
care dacă ar fi fost cunoscută ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare.
 Cauza care determină deci anularea reabilitării judecătoreşti o constituie existenţa unei condamnări
definitive de care instanţa de judecată nu a avut cunoştinţă în momentul judecării cererii de
reabilitare.
.