UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

PROFESOR COORDONATOR:
Dr. VOICU ADRIANA

STUDENT:
BURLUI GINA LARISA

BUCUREȘTI
2023

1
 Răspunderea juridică

1. Noțiunea răspunderii juridice

Răspunderea că și noțiune, are un conținut complex, tratat pe larg, din diferite
perspective, în cadrul mai multor științe, în încercarea de a clarifica și a aprofunda cate o fațetă a
acestui concept.
Răspunderea juridica reprezintă, alaturi de răspunderea morala, spre exemplu, unul dintre
tipurile de răspundere sociala, poate cel mai important. Pentru uzul studenților din anul I, vom
încercă să facilitam apropierea de instituția răspunderii juridice, urmând că, pentru aprofundare,
cititorii să fie îndrumați spre tratele fundamentale în domeniu .
Răspunderea, că și responsabilitatea, sunt noțiuni filozofice al căror conținut s-a
circumscris, de cele mai multe ori, cu ajutorul noțiunilor de liber arbitru, discernământ și liberate.
Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la răspundere pentru anume fapta nu se
poate concepe decât în condițiile în care acesta a acționat liber și în deplina cunoștință de cauza.
Dintr-o perspectiva istorica, s-a studiat sorgintea și evoluția răspunderii juridice
evidentiindu-se rolul răspunderii juridice și al sancțiunii administrate de stat în ruperea cercului
vicios al răzbunării, că metoda primitiva de tragere la răspundere sociala. Momentul în care s-a
statuat dreptul exclusiv al statului de a utiliza forță și de a executa sancțiunea este considerat
momentul nașterii răspunderii juridice.
O alta abordare a răspunderii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat noțiunea de
răspundere sociala că răspundere a individului în fata societății din care face parte pentru
prejudiciile aduse acestei societăți. Răspunderea și sancțiunea apar că doua ipostaze ale aceluiași
fenomen. Răspunderea politica, răspunderea morala, răspunderea juridica sunt tipuri de
răspunderea sociala. Dreptul societății și al statului de a impune răspunderea juridica și de a
aplica sancțiunea a fost justificat prin interesul societății de a se apară împotrivă acelora cere o
vatămă.
Științele juridice de ramura, tratează, fiecare forma specifica de răspundere juridica, iar
Teoria generala a dreptului, iintr-un efort de sinteza, își propune să definească și să circumscrie
cât mai exact noțiunea de răspundere juridica în scopul clarificării acestei noțiuni pe cât de
complexa, pe atât de necesara sistemului juridic și societății, că ansamblu.
De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de buna
voie de către cetățeni, din convingerea că ele exprima valorile de just și echitabil, sau de teama
sancțiunii ce ar trebui suportata. Atunci când, în urma încălcării unei norme juridice, organele de
stat intervin prin aplicarea unei sancțiuni, răspunderea juridica se concretizează. Pentru a
delimita cele doua tipuri de relații ce pot interveni intre subiectele de drept și stat, că unic titular
al dreptului de a aplica constrângerea publica, în ramura penala s-au propus noțiunile de raport
juridic de conformare - pentru a defini situația inj care persoanele fizice sau juridice își

2
îndeplinesc de bunăvoie obligațiile - și raport juridic de conflict - pentru cazul în care este
necesara intervenția coerciției etatice .
Răspunderea juridica a fost definita că o situație juridica , că un raport juridic sau că o
instituție juridica complexa, că un sistem complex de norme . Ea consta în reacția de reprimare
venita din partea societății, fata de o acțiune umana care contravine unei norme, acțiune
imputabila, în principal, individului. Doctrina românească a îmbrățișat, în mod predominant,
opinia că răspunderea juridica reprezintă un raport juridic de constrângere care are că obiect
sancțiunea juridica , că un complex de drepturi și obligații conexe care se nasc - potrivit legii - că
urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat,
prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a
îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept .
Fapta ilicita ce reprezintă fundamentul răspunderii juridice consta în neîndeplinirea unei
obligații impuse de lege, adică în încălcarea cu discernământ a unei norme juridice. Astfel,
răspunderea juridica apare că obligația subiectului de a îndeplini îndatorirea care înlocuiește o
îndatorire anterioara neîndeplinită, deci, asemenea unei novații, cum arata prof. Djuvara .
Încălcarea normelor legale, în sens larg, constituie singurul temei al răspunderii juridice.
Eficacitatea normelor juridice este, în mod determinant, legata de existenta sancțiunilor și a unui
cadru pentru aplicarea lor. Fiind un sistem instituționalizat de norme juridice, dreptul, ordinea
juridica înseamnă și un ansamblu de mecanisme și instituții specializate, abilitate să aplice
sancțiunile corespunzătoare în cazul unei conduite care înfrânge exigentele modelului de
comportament prescris.

2. Principiile răspunderii juridice

Principiul legalității a fost formulat inițial în ramura penala sub forma adagiului nullum
crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astăzi principiul are valoare constituțională și este
valabil în toate ramurile de drept.
Principiul răspunderii subiective sau principiul răspunderii pentru faptele săvârșite cu
vinovăție consta în aceea că nimeni nu raspunde decât daca i se imputa și i se dovedește o
greșeală și numai în limitele vinovăției sale. Respectarea acestui principiu contribuie în mod
esențial la realizarea scopului educativ al răspunderii juridice.
Principiul răspunderii personale se refera la faptul că, de principiu, fiecare raspunde doar
pentru fapta să ; cu toate acestea, în ramura civila s-a instituit atât o răspundere pentru fapta
altuia, cât și una pentru fapta animalelor sau a edificiilor { art. 1000 s.u. Cod civil}.
Conform prezumției de nevinovăție nimeni nu poate fi tras la răspundere juridica,
nimănui nu i se poate aplica o sancțiune până când nu i se dovedește vinovăția. Prezumția de
nevinovăție este o prezumție relativa ce poate fi răsturnată prin proba contrarie. Aceasta
prezumție se concretizează, din punct de vedere procedural, în faptul că sarcina probei îi incuba
celui ce acuza, într-un sens larg sau reclamantului, procurorului, parții vătămate etc., în funcție
de ramura de drept avuta în vedere.

3
 Principiul justeței sancțiunii sau al proportionalizarii sancțiunii cu fapta, cu rezultatul ei,
precum și cu gradul de vinovăție al autorului faptei reprezintă un alt principiu comun tuturor
formelor de răspundere juridica.
Principiul conform căruia unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singura
imputare se refera la aceea că nimeni nu poate fi sancționat de doua ori pentru aceeași fapta (non
bis în idem). Se admite însă cumulul formelor răspunderii juridice în cazul în care prin aceeași
fapta sunt încălcate mai multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat în exercițiul
atribuțiunilor de serviciu, săvârșește o infracțiune, el vă trebui să suporte, pe lângă pedeapsa
penala corespunzătoare infracțiunii săvârșite, și o sancțiune civila patrimoniala, corespunzătoare
obligației de reparare a prejudiciului produs prin infracțiune, precum și o alta sancțiune
disciplinara specifica normei de dreptul muncii încălcate prin neîndeplinirea întocmai a
atribuțiunilor de serviciu.
Principiul celerității tragerii la răspundere pornește de la ideea că momentul aplicării
sancțiunii trebuie să fie cât mai apropiat de cel al săvârșirii faptei, pentru că să se producă efectul
sancționator, și mai cu seama efectul preventiv al tragerii la răspundere juridica. Scopul aplicării
sancțiunii consta în repararea, pe cât posibil, a prejudiciului suferit, dar și în prevenirea unor noi
încălcări a normelor juridice de către autorul faptei - prevenția individuala - sau de către alte
persoane - prevenția generala -. Aceste scopuri nu pot fi atinse pe deplin decât daca procesul de
descoperire a celui vinovat și de aplicare a sancțiunii se desfășoară cu rapiditate, dovedind
capacitatea societății de a reacționă rapid la încălcarea normelor edictate de autoritățile sale.
Trecerea unui timp prea îndelungat de la săvârșirea faptei ilicite poate determina pierderea
probelor sau intervenirea prescripției răspunderii juridice.
Alaturi de aceste principii generale, comune tuturor ramurilor de drept, exista și principii
specifice răspunderii penale, administrative etc. care se studiază de către științele juridice de
ramura.

3. Formele răspunderii juridice

Noțiunea de răspundere juridica apare, așa cum am arătat anterior, că rezultat al
sintetizării tipurilor de răspundere ce s-au cristalizat la nivelul fiecărei ramuri de drept. Astfel, s-
a remarcat că aproape fiecărei ramuri de drept i se poate atribui propria forma de răspundere
juridica. Astfel natura normei juridice încălcate determina genul răspunderii juridice: răspundere
civila, penala, administrativa, de dreptul muncii, comerciala etc.
Alaturi de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice încălcate, și alte criterii
mai pot fi utilizate pentru a determina formele răspunderii juridice. Putem deosebi răspunderea
juridica de drept public de răspunderea juridica de drept privat daca ținem cont de apartenență
normei de drept încălcate la una din cele doua mari diviziuni ale dreptului: public sau privat.
Apoi este posibila detașarea răspunderii individuale de cea colectiva în funcție de subiectul
căruia îi incuba răspunderea: unei persoane fizice sau juridice. Cu aceasta ocazie, facem
precizarea că, o data cu intrarea în vigoare a noului Cod Penal, se vă putea vorbi de existenta în

4
dreptul romanesc a unei răspunderi penale colective în sensul că persoana juridica vă putea fi
subiect al răspunderii penale.
Rămânând la delimitarea clasica a formelor răspunderii juridice în funcție de natura
normei încălcate, vom trece în revista câteva din cele mai des întâlnite forme de răspundere în
dreptul romanesc, pentru că proaspătul student să se poată familiariza cu aceste noțiuni de baza.
Răspunderea civila poate fi delictuala sau contractuala.
Răspunderea civila delictuala are că fundament o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii,
autorului faptei revenindu-i obligația de a repara prejudicial cauzat prin fapta să, a celui pentru
care raspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre
deosebire de răspunderea penala care intervine doar în cazul săvârșirii unei infracțiuni, adică a
unei fapte incriminate de legea penala, răspunderea delictuala poate interveni pentru orice fapta
ilicita ce a cauzat un prejudiciu.
Răspunderea civila contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei convenții,
prejudiciul fiind cauzat chiar de aceasta neexecutare a clauzei contractuale.
Răspunderea civila prezinta o deosebita importanta deoarece constituie dreptul comun în
materie de răspundere patrimoniala, pentru celelalte tipuri de răspundere juridica de ramura .
Răspunderea penala are că temei săvârșirea unei infracțiuni, adică a unei fapte prevăzute
de legea penala, care prezinta pericol social și care este săvârșită cu vinovăție. Sancțiunea
specifica dreptului penal este pedeapsa privativa de libertate sau închisoarea și se poate aplica
doar persoanei fizice .
În cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat noțiunea de răspundere
administrativa că forma a răspunderii juridice care intervine în cazul încălcării unei norme de
drept administrativ. Aceasta poate fi o răspundere contravențională, materiala sau disciplinara.
Răspunderea administrativa contravențională intervine doar în cazul săvârșirii unei
contravenții, adică a unei fapte reglementate de lege că și contravenție. Cele mai întâlnite
sancțiuni contravenționale sunt amenzile contravenționale.
Alaturi de aceste doua forme de răspundere ce au că obiect o sancțiune represiva,
răspunderea administrativa mai cunoaște și o a treia forma - răspunderea materiala, ce are că
obiect o sancțiune reparatorie - este vorba de răspunderea organelor administrației publice pentru
pagubele pricinuite prin actele lor ilegale.
Răspunderea administrativ-disciplinara se fundamentează pe încălcarea unei obligații de
drept administrativ, pe săvârșirea unei abateri administrative. Retragerea unei autorizații sau
închiderea unei unități economice sunt sancțiuni administrativ-disciplinare atunci când nu
însoțesc aplicarea unei sancțiuni contravenționale.
În dreptul muncii s-a fundamentat răspunderea disciplinara și răspunderea patrimoniala
(materiala). Răspunderea disciplinara intervine în cazul în care un salariat săvârșește cu vinovăție
o abatere disciplinara. Răspunderea disciplinara este o răspundere de natura contractuala, bazata

5
pe contractul de munca. Sancțiunile disciplinare pot merge de la mustrare și avertismentul scris
până la concediere. Răspunderea disciplinara își are izvorul prioritar, în normele Codului Muncii.
Răspunderea patrimonială, că și cea disciplinara, își are izvorul tot în Codul Muncii.
Aceasta consta în obligația salariaților de a repara pagubele materiale produse angajatorului din
vina și în legătură cu munca lor.
Atunci când s-a constatat săvârșirea unei fapte ilicite, persoana vinovata vă trebui să
suporte o sancțiune corespunzătoare. Sancțiunea reprezintă instrumentul de realizare a
răspunderii juridice, obiectul acestui raport juridic de constrângere, iar scopul sancțiunii poate fi
represiv, preventiv, educativ sau reparatoriu.
Desi noțiunile de pedeapsa și sancțiune sunt sinonime, totuși, în drept, sancțiunea apare
că o categorie generala, în timp ce pedeapsa reprezintă o sancțiune tipica ramurii penale.
În funcție de norma juridica încălcată, sancțiunile vor fi de drept civil, precum
despăgubirea, restituirea bunurilor sau restabilirea situației anterioare, penala ( pedepse, masuri
de siguranță sau educative), administrativ (amenda sau avertismentul, mustrarea, confiscarea
etc.). În dreptul muncii se aplica sancțiuni precum mustrarea, diminuarea salariului sau
concedierea, iar în dreptul constituțional - suspendarea sau demiterea din funcție, spre exemplu.

4. Condițiile răspunderii juridice

Răspunderea juridica, în oricare din formele sale, se concretizează daca sunt îndeplinite
câteva condiții referitoare la fapta ilicita, la rezultatul vătămător, la legătură cauzala dintre fapta
și rezultat și la subiectul răspunderii juridice, respectiv la capacitatea să de a raspunde și la
vinovăția să. În plus este necesar să nu intervină nici una din cauzele exoneratoare de răspundere.
Fapta ilicită, sau conduita ilicita reprezintă fundamentul obiectiv răspunderii juridice, în
lipsa unei exteriorizări a relei intenții, răspunderea juridica nu se poate materializa, gândul
vinovat poate determina eventual, răspunderea morala, că forma a răspunderii sociale.
În general, fapta ilicita consta într-un comportament (acțiune sau inacțiune) care
nesocotește o prevedere normativa. Caracterul ilicit al faptei se stabilește în funcție de dispoziția
normei. Astfel, daca norma interzice o acțiune (norma prohibitiva), conduita ilicita vă consta în
chiar acțiunea prohibita. Tot astfel, în cazul normelor ce impun o acțiune, a normelor onerative,
inacțiunea determina aplicarea sancțiunii. Este cazul medicului de garda care nu acorda
bolnavului internat de urgenta asistenta medicala necesara. Problemele ridicate de normele
dispozitive, acelea care permit subiectului de drept să aleagă o conduita din mai multe posibile,
au fost avute iin vedere cu o ocazia studierii normei juridice.
În funcție de natura normei încălcate, faptele ilicite pot fi infracțiuni, contravenții, abateri
disciplinare, delicte civile etc.
O a doua condiție necesara pentru a interveni răspunderea juridica consta în cauzarea
unui rezultat vătămător, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie societății în
ansamblu. În unele ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, este obligatorie dovedirea

6
prejudiciului suferit, fie el material sau moral, atât că existenta, cât și că întindere; în schimb, în
cazul dreptului penal, nu este necesara totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea stării de
pericol că urmare a săvârșirii infracțiunii poate fi suficienta pentru a interveni răspunderea
penala.
Intre fapta ilicita și prejudiciul suferit trebuie să existe o legătură cauzala în sensul că
prejudiciul trebuie să fi survenit că urmare, că efect al faptei ilicite. Stabilirea legăturii cauzale
nu este la fel de facila în toate cazurile. Astfel, în cazul prejudiciilor la care concura mai mulți
factori, printre care se poate afla și culpa proprie a victimei, este mai dificil a stabili care dintre
acești factori a avut caracter determinant și care a facilitat doar producerea rezultatului. Pentru a
ușură acest proces de analiza, s-a dovedit utila folosirea noțiunilor de « cauza » și « condiție ».
Astfel, se considera cauza a prejudiciului acela dintre factorii interveniți care a putut determina
în mod direct și nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul care a influențat, favorizând
producerea rezultatului, este considerat că a avut doar rolul de condiție în producerea
prejudiciului. Atât acțiunea cât și inacțiunea pot avea caracter cauzal.
Alaturi de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni răspunderea juridica, este
necesara stabilirea existentei vinovăției, considerata uneori fundamentul subiectiv al răspunderii.
Rudolf von Ihering arata că fapta ilicita trebuie să fie conștienta. Vinovăția consta în
atitudinea psihica a autorului faptei fata de propria conduita și de rezultatul acesteia.
Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovăția au fost în modul cel mai clar
definite de către normele de drept penal. În acest act normativ se stabilește că atitudinea negativa
a autorului faptei fata de conduita să și de rezultatul acesteia poate lua forma intenției sau a
culpei. Intenția este considerata directa atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și îl
urmărește. Atunci când acesta prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmărește, dar îl accepta, ne
aflam în fata intenției indirecte. Culpa intervine atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale, dar nu îl urmărește, sperând în mod ușuratic că el nu se vă produce (imprudenta) sau atunci
când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei, desi trebuia și putea să-l prevadă (neglijenta).
Intenția este forma cea mai grava a vinovăției și, deseori faptele ilicite sunt intenționate
numai atunci când se dovedește intenția autorului lor. Culpa, că ipostaza mai puțin grava a
vinovăției, determina, de cele mai multe ori, o forma mai ușoară a răspunderii juridice, sau o
poate exclude cu totul.
În ramura civila, intenția rea poarta numele de dol sau viclenie, iar culpa apare sub
denumirea de greșeală, imprudenta, nepricepere sau neatenție, în mod tradițional acoperind și
forma intenției din ramura penala .
În situația în care sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiții, se poate aplica
sancțiunea. Trebuie subliniat faptul că aplicarea sancțiunii juridice, indiferent de ramura juridica
sau de tipul sancțiunii, nu este posibila în afara răspunderii juridice a persoanei, ci numai în
cadrul și că o consecință a acesteia .

7
 Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu vă fi sancționat daca se
vă putea stabili existenta vreuneia din cauzele care exclud existenta răspunderii juridice. Unele
din aceste cauze afectează discernământul autorului faptei ilicite (minoritatea, iresponsabilitatea,
beția involuntara) sau voință acestuia (eroarea de fapt, constrângerea fizica sau moravurile),
altele justifica fapta (starea de necesitate, legitima apărare), în vreme ce altele afectează legătură
cauzala dintre fapta și rezultatul vătămător (cazul fortuit).
Constituie cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizica și morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția totala
involuntara, minoritatea și eroarea de fapt .
În materia civila, în dreptul muncii sau în dreptul administrativ mai sunt considerate
cauze exoneratoare de răspundere exercitarea unui drept, fapta unui terț sau fapta victimei,
îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate competenta (ordinului de
serviciu) .
Minorul sub 14 ani nu poate raspunde juridic. Minorul peste 14 ani raspunde din punct de
vedere civil, alaturi de reprezentantul sau legal, părinte sau tutore, în cazul răspunderii delictuale,
nu însă și în cazul răspunderii contractuale . În materia dreptului muncii, minorul poate raspunde
de la vârstă de 15 ani, când poate deveni salariat, cu acordul reprezentantului legal. În domeniul
dreptului penal, minorul raspunde daca a împlinit vârstă de 16 ani, iar daca are peste 14 ani,
raspunde numai daca i s-a dovedit discernământul. Motivația pentru care legea apară de
răspundere juridica persoanele minore este că aceste persoane nu au dezvoltat discernământul
necesar.
Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot încheia acte juridice și nu
răspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din același motiv, al lipsei
discernământului necesar. Lipsa discernământului se traduce în imposibilitatea persoanei de a-și
da seama de semnificația faptei sale sau de a-și dirija voință.
Beția involuntara intervine în situația în care discernământul autorului faptei este afectat
de ingerarea sau inhalarea unei substanțe alcoolice, halucinogene etc., independent de voință lui.
Constrângerea fizica sau morala sunt cauze ce exonerează de răspundere juridica atunci
când, fiind exercitata asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezista sau nu le-a putut
înlătură.
Legitima apărare înlătură răspunderea penala sau contravențională atunci când se
stabilește că autorul a săvârșit fapta ilicita că răspuns la un atac material, direct imediat și injust
îndreptat împotrivă să, ori a altei persoane. Pentru a se putea invoca legitima apărare, este
obligatoriu că atacul să provină de la o persoana fizica responsabila. În caz contrar, s-ar putea
invoca, eventual, starea de necesitate. Legitima apărare, înlăturând caracterul ilicit al faptei,
înlătură și răspunderea de natura civila .
Starea de necesitate intervine atunci când autorul faptei ilicite este amenințat el, o alta
persoana, sau bunurile acestora, de un pericol grav și iminent, care nu poate fi înlăturat altfel.

8
Aflat în starea de necesitate, făptuitorul își da seama de rezultatul faptei sale ilicite, dar îl
accepta, în dorință de a salva o valoare mai importanta decât cea a prejudiciului cauzat. Starea de
necesitate produce efecte atât în ramura penala, cât și în ramura civila.
Cazul fortuit exonerează de răspundere deoarece reprezintă o circumstanță care,
alaturandu-se actului făptuitorului, determina caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul vătămător.
Este cazul tractoristului care, arând, descoperă un obuz rămas îngropat din timpul războiului,
obuz care explodează, rănind o alta persoana sau distrugând un bun material. Este, de asemenea,
cazul persoanei care administrează alteia o substanță toxica dintr-un flacon pe care fusese
aplicata din eroare eticheta cu numele unui medicament. În asemenea cazuri, desi vătămarea
produsa se înscrie printre urmările acțiunii sau inacțiunii făptuitorului, totuși, acest rezultat nu-i
poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind străin de conștiință lui și datorat unei
împrejurări imprevizibile . În ambele cazuri este vorba de o cauza străină, neimputabila, așa cum
prevede și C.civ., art. 1082 și urm .
Forță majora a fost considerata, în dreptul civil roman clasic, sinonima cu cazul fortuit .
În prezent, se considera că forță majora reprezintă un fenomen natural sau social exterior,
extraordinar, de nebiruit, care exclude în întregime angajarea răspunderii, daca a fost cauza
exclusiva a prejudiciului .
Distincția dintre cele doua prezinta interes daca avem în vedere că, în dreptul penal, doar
cazul fortuit înlătură caracterul penal al faptei, iar, în latura civila, răspunderea contractuala este
înlăturată, în funcție de contract, fie doar de forță majora, fie atât de forță majora cât și de cazul
fortuit.
Eroarea de fapt exonerează de răspundere atunci când făptuitorul nu cunoaște existenta
unei împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Așa cum arata prof. C. Bulai, "nu
exista eroare în caz de îndoială (dubiu). Nu poate fi considerata eroare incapacitatea sau
neglijenta profesionala care a dus la greșeală de calcul sau la aplicarea greșită a unui procedeu
științific în exercitarea unei profesii sau meserii (inginer, farmacist, medic chirurg etc.) fiindcă în
astfel de cazuri exista obligația legala pentru cei în cauza de a cunoaște realitatea" .
Eroarea de drept consta în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei norme de drept.
Daca aceasta eroare poarta asupra unei norme de drept penal, ea nu înlătură caracterul penal al
faptei.
Alaturi de aceste cauze care exclud existenta răspunderii juridice, mai pot interveni și alte
circumstanțe care desi nu afectează temeiul obiectiv sau subiectiv al răspunderii juridice, totuși
împiedică pronunțarea unei hotărâri judecătorești în sensul afirmării vinovăției făptuitorului.
Spre exemplu, fie că e vorba de un proces civil, penal, sau de alta natura, prescripția răspunderii
sau a dreptului la acțiune, împăcarea parților sau retragerea acțiunii/plângerii pot împiedică
tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite, datorita trecerii unei perioade de timp prea
îndelungate de la data încălcării normei juridice - în cazul prescripției răspunderii sau a dreptului
la acțiune - ori datorita relațiilor dintre făptuitor și persoana prejudiciata, în celelalte cazuri.

9
Bibliografie:
1. Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului
2. Gheorghe Boboș, Teoria generala a dreptului, ed. Dacia, 1994 p.217-225.
3. Dumitru Mazilu, Teoria generala a dreptului, ERd. AllBack, 2000, p.199-212.
4. Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2000, p.251-278
5. Francois Terre, Introduction generale au droit , 4e edition, Dalloz , Paris, p.430-431,
p.441-462
6. Genoveva Vrabie și Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Ștefan Procopiu, Iași,
1995, p. 96-107.
7. Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 2000
8. Eugeniu Sperantia, Filosofia dreptului
9. Al. Vallimarescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, București, 1999
10. Francois Terre, Introduction generale au droit, Ed.Dalloz, Paris, 4eme edition, 1998

10