GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

Departamentul studii superioare de master

Catedra științe politice

Program: Drept Public

REFERAT
Tema:Noțiunea și categoriile liberării de pedeapsă a
fucționarilor publici și persoanelor cu funcție de
demnitate publică

Autor:
_______ Valeriu VIERU
St. an.1, gr. 125, FF
Coordonat:
_______Natalia CHIPERI
Doctor în drept, conf. univ. (interimar)

CHIȘINĂU 2020
1
 CUPRINS

INTRODUCERE.............................................................................................................................1

CAPITOLUL I. Răspunderea contravenţională...............................................................................3

1.1. Principiile răspunderii contravenţionale în cazul tragerii la răspundere a funcţionarilor
publici şi demnitarilor..........................................................................................................3

CAPITOLUL II. Răspunderea penală...........................................................................................14

2.1. Principiile răspunderii penale în cazul tragerii la răspundere a funcţionarilor publici şi
demnitarilor....................................................................................................................................14

CONCLUZII..................................................................................................................................25

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................27

2
 INTRODUCERE

Administraţia publică pune la baza întregii sale activităţi aplicarea şi respectarea drep-
tului, principiul legalităţii fiind un imperativ indispensabil edificării statului de drept şi a
societăţii democratice cu aspiraţii proeuropene.
Răspunderea, în oricare din formele pe care le îmbracă, este determinată de comiterea
unei fapte ilicite, de încălcarea sistemului de valori statornicit de stat şi consacrat în normele de
drept. Şi este firesc ca cel care încalcă dreptul să răspundă pentru fapta sa deoarece dreptul este
reprezentantul unui ideal sacru, este purtătorul aspiraţiunii celei mai înalte pe care societatea o
posedă, aceea de justiţie şi de moralitate.
Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii acestuia, a cărui
menire este reprimarea greşelilor comise de agenţii publici. Dar aceasta prezintă doar unul din
scopurile răspunderii. Reţinem teza exprimată de doctrina actuală de drept public, că în oricare
ramură de drept ne-am plasa, răspunderea are două finalităţi:
- să restabilească ordinea de drept încălcată, determinând revenirea la starea de egalitate,
perturbată ca urmare a săvârşirii unei forme de ilicit;
- să exprime o reacţie negativă din partea autorităţii faţă de autorul faptei ilicite, cu scopul
de a-1 determina pe acesta să-şi conştientizeze semnificaţia faptei, să o regrete şi pe viitor să nu
o mai repete, să o elimine din comportamentul său.
Altfel spus, prin intermediul răspunderii, se realizează atât scopul preventiv şi cel
sancţionator, analizate constant atât de lucrările de teoria generală a drep cât şi de cele consacrate
formelor răspunderii specifice diferitelor ramuri ale dreptului. Acestor două finalităţi, credem că
ar trebui să li se adauge scopul educa care deşi implică prevenţia, nu se confundă cu aceasta.
A vorbi despre răspundere, în cazul funcţionarului public şi demnitarului presupune cu
necesitate abordarea relaţiei ei cu responsabilitatea. Dacă fiecare subiect de drept trebuie să
manifeste, în ceea ce face, responsabilitate, funcţionarul şi demnitarul trebuie să fie fundamental
responsabil în îndeplinirea prerogativelor sale. Responsabilitatea presupune respectarea de către
acestora a sistemului de valori instituit de societate la nivel global sau la nivel microsocial. Dacă
acest sistem de valori e respectat, omul trăieşte în armonie cu sine însuşi şi cu ceilalţi, cu
societatea în ansamblul său. Când sistemul de valori este negat, omul încetează să mai fie
responsabil, el devine răspunzător pentru comportamentul său ilicit.
Funcţionarul public şi deminitarul trebuie să facă să primeze, în comportamentul său,
responsabilitatea. Pentru ei nu există o valoare mai importantă decât îndeplinirea, cu o
convingere reieşită din înţelegerea raţională a fenomenelor, a sarcinilor sale .
3
 Subiecţii respectivi trebuie să-şi ducă la bun sfârşit atribuţiile, nu pentru că aşa i se
impune, ci fiind convinşi că ele reprezintă rostul profesional al activităţii publice.
Răspunderea juridică, indiferent la care ramură a dreptului ne-am raporta intervine atunci
când s-a comis o formă de ilicit pe terenul răului înfăptuit, iar procesul propriu-zis este succedat
de anumite principii prevazute de normele legale care asigură echitate şi legalitate în înfăptuirea
justiţiei, respectiv vom relata principiile care ghidează procesul contravenţional şi penal în cazul
atragerii la răspundere a funcţionarilor publici şi demnitarilor.

4
 CAPITOLUL I. Răspunderea contravenţională.
1.1. Principiile răspunderii contravenţionale în cazul tragerii la răspundere a
funcţionarilor publici şi demnitarilor

În orice comunitate sunt stabilite reguli de conduită şi mecanisme de protecţie a acestora,

inclusiv cel juridic. Respectarea acestor reguli de conduită constituie garanţia menţinerii ordinii
sociale şi celei de drept. În cazul neconformării regulilor de conduită stabilite în dispoziţiile
normelor juridice materiale, sînt puse în pericol valorile sociale protejate prin lege, fapt pentru
care statul se obligă să reacţioneze prin aplicarea de rînd cu metoda de convingere a metodei de
constrângere.
Constrângerea ca metodă de administrare în domeniul asigurării ordinii de drept, la
rândul său, în funcţie de scopul aplicării ei şi faza (etapa) procedurală în care ea se
întrebuinţează, se divizează în patru grupe de măsuri: de prevenire; de curmare (stopare); de
asigurare a procedurii contravenţionale şi sancţiunile contravenţionale aplicarea cărora, în
modul stabilit de lege, constituie conţinutul răspunderii contravenţionale.
Măsurile administrative de prevenire se aplică atît faţă de persoana care deja a fost în
conflict cu legea, în scopul neadmiterii (prevenirii) comiterii din partea lor a noilor contravenţii,
cît şi pentru a influenţa asupra cauzelor şi condiţiilor ce favorează comiterea contravenţiilor.
Măsurile de curmare (stopare) se aplică în cazul în care a apărut necesitatea întreruperii
aportului juridic de conflict apărut, în scopul minimalizării consecinţelor negative a acestui
raport, neadmiterii (prevenirii) unui ilicit mai grav.
Măsurile de asigurare a procedurii contravenţionale au drept scop garanţia îndeplinirii
procedurii contravenţionale, în strictă corespundere cu prevederile normelor procesuale, protecţia
drepturilor participanţilor la proces, asigurarea onorării obligaţiilor a fiecărui participant la
proces şi desfăşurarea normală a justiţiei.
Răspunderea contravenţională este cea mai aspră şi cea mai eficace formă a constrângerii
statale ce se aplică în domeniul combaterii contravenţionalităţii. Ea poate fi folosită doar faţă de
autorul faptei contravenţionale, comisă cu vinovăţie, în baza legii şi în ordinea stabilită de lege.
Ea constituie reacţia statului şi societăţii, în general, la atentarea valorilor sociale
protejate prin lege, la neonorarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale celorlalţi membri ai
societăţii.
Aplicarea răspunderii contravenţionale are drept scop asigurarea nu doar a protecţiei
valorilor sociale reglementate de lege, prin aplicarea faţă de autorul ilicitului a constrîngerii
statale, ci reeducarea şi resocializarea lui.

5
 Răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii juridice, consideră reprezentantul
doctrinei naţionale de drept contravenţional Sergiu Furdui, constă în raportul juridic
contravenţional de constrângere, generat ca urmare a comiterii contravenţiei, între stat şi
contravenient, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului de a aplica persoanei
vinovate sancţiunea prevăzută de lege pentru contravenţia comisă şi de a o constrânge să o
execute, corelativ cu obligaţia contravenientului de a suporta aplicarea şi executarea sancţiunii
contravenţionale, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.1
Susţinem opinia conf. univ., dr. S. Furdui, potrivit căreia noţiunea răspundere
contravenţională este susceptibilă de următoarele accepţii:
- instituţie fundamentală a dreptului contravenţional, adică ansamblul normelor juridice
care reglementează realizarea dreptului contravenţional prin constrângere;
- raport juridic de constrângere, adică forma răspunderii juridice identificată cu raportul
juridic contravenţional de constrângere, stabilit între stat şi contravenient, al cărui conţinut îl
constituie dreptului statului de a aplica măsuri de asigurare şi sancţiuni vinovatului de comiterea
contravenţiei şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta măsurile respective;
- latura pasivă a raportului contravenţional de constrângere, adică acea formă de
răspundere juridică care constă în obligaţia vinovatului de comiterea contravenţiei de a suporta
măsurile de asigurare a procedurii contravenţionale şi sancţiunea contravenţională;
- conţinutul raportului de constrângere, adică identificarea drepturilor şi obligaţiilor
corelative ale subiectelor raportului contravenţional de constrângere cu efectele raportului juridic
contravenţional de conflict (conţinutul raportului contravenţional de represiune).
Răspunderea contravenţională nu poate fi concepută decât în cadrul unui raport juridic în
care se stabilește fapta ilicită, vinovăţia făptuitorului şi sancţiunea corespunzătoare. Răspunderea
contravenţională exprimă reacţia societăţii, a statului faţă de contravenienţi, deoarece această
reacţie este o consecinţă a comiterii contravenţiei care, la rândul său, reprezintă premisa
incidenţei răspunderii contravenţionale2.
În sens larg, prin răspundere contravenţională, potrivit lui M. A. Hotca, se înţelege ”acea
formă a răspunderii juridice identificată cu raportul juridic contravenţional de constrângere,
stabilit între stat şi contravenient, al cărui conţinut îl constituie dreptul statului de a aplica
sancţiunea contravenientului şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta sancţiunea”.3
Răspunderea contravenţională are la bază o procedură proprie, care rezultă din sarcinile şi
principiile care o determină. Răspunderea contravenţională, ca instituţie fundamentală a

1
Furdui S. Dreptul contravenţional. Manual. Chişinău: Cartier Juridic, 2005, pag. 104
2
Guţuleac V. Drept contravenţional. Chişinău: ULIM (Tipogr. ”Bons Offices”), 2006, pag. 107
3
Hotca M. A. Drept contravenţional: partea generală. Bucureşti: Editas, 2003, pag. 437
6
dreptului contravenţional, este guvernată de principii proprii menite a asigura echilibrul
sistemului de drept.
Din punct de vedere etimologic, termenul ”principiu” provine din latinescul principium,
având sensul de început, origine sau element fundamental. Sensul primar al cuvântului principiu
s-a îmbogăţit şi a obţinut noi valenţe pe parcursul istoriei. În accepţiunea curentă, cuvântul
principiu are două sensuri:
1) element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem
politic, juridic, o normă de conduită etc.; lege fundamentală a unei ştiinţe, a unei arte, a unei
discipline.4
2) element primordial, cauză primară sau punct de plecare etc.
Din punct de vedere filologic, cuvântul principiu este susceptibil de două accepţiuni:
1) sensul metafizic, adică origine, din care derivă şi s-au dezvoltat lucrurile;
2) sensul epistemologico-etic, adică de supoziţii fundamentale ale cunoaşterii, gândirii şi
acţiunii.5
Principiile dreptului sînt normele sociale cărora li se supune un sistem juridic, care
ordonează întregul drept pozitiv ce există pe un areal geografic, statal sau internaţional.
Principiile dreptului au un caracter general, deoarece se regăsesc în toate normele juridice ce
alcătuiesc dreptul pozitiv.
Pe lângă principiile dreptului, există şi alte tipuri de idei fundamentale, dar care nu străbat
decît o parte din sistemul dreptului. Fiecare ramură (subramură) a dreptului se supune, pe lîngă
principiile generale ale sistemului juridic din care face parte, şi unor idei fundamentale specifice,
adică principiilor de ramură (subramură). La rândul lor, ramurile dreptului, fiind alcătuite din
diverse instituţii juridice, au şi anumite idei de bază specifice acestora (principii instituţionale
sau speciale). Prin urmare, consideră prof. V. Guţuleac, în dreptul contravenţional, ca şi în alte
ramuri ale sistemului de drept, există principii ale sistemului de drept, principii ramurale şi
principii instituţionale (speciale).6
Este important raportul dintre principiile dreptului, principiile ramurilor de drept şi
principiile instituţionale. Fiecare dintre ele trebuie să corespundă principiilor ce formează genul
lor proxim. Sistemul dreptului contravenţional este constituit pe baza principiilor care
fundamentează dreptul contravenţional şi în temeiul cărora iau naştere raporturile judiciare ce
formează obiectul acestei ramuri de drept.

4
Dicţionarul limbii române moderne. Bucureşti: Editura Academiei, 1958.
5
Popa Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 1992, pag. 280
6
Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Chişinău: S. n., („Tipografia Centrală”),
2009. 320 p
7
 Principiile dreptului contravenţional reprezintă orientări şi idei diriguitoare pe care se
bazează şi care călăuzesc activitatea de prevenire şi de curmare a faptelor contravenţionale, de
stabilire a vinovăţiei făptuitorului şi de aplicare faţă de el a sancţiunilor contravenţionale.
Principiile dreptului contravenţional dau orientarea necesară pentru explicarea doctrinară a
normelor juridice contravenţionale, ele fiind puse în aplicare de organele abilitate de stat. Ca
instituţie juridică de bază a dreptului contravenţional, sistemul principiilor răspunderii
contravenţionale diferă de la autor la autor, de la o lucrare la alta.
Reprezentantul doctrinei naţionale de drept administrativ I. Creangă examinează
următoarele principii ale răspunderii contravenţionale: legalitatea, operativitatea, egalitatea
persoanelor, aflarea adevărului obiectiv, contradictorialitatea, garanţia dreptului de apărare,
folosirea limbii materne, individualizarea răspunderii contravenţionale, publicitatea.7
Autorii manualului „Drept administrativ”, Maria Orlov şi Ştefan Belecciu, propun un
sistem de principii ale răspunderii contravenţionale puţin diferit de cel sus-menţionat. Ei
consideră că răspunderea contravenţională se bazează pe principiile: legalităţii, culpabilităţii,
individualizării răspunderii, oportunităţii aplicării răspunderii contravenţionale, utilităţii,
inevitabilităţii răspunderii, publicităţii, umanismului.8
Reprezentantul doctrinei autohtone de drept contraveţional Sergiu Furdui vine cu o a treia
variantă a sistemului de principii ale răspunderii contravenţionale, considerînd că răspunderea
contravenţională este guvernată de următoarele principii: legalităţii, contravenţiei ca unic temei
al răspunderii contravenţionale, umanismului, răspunderii personale, unicităţii răspunderii,
inevitabilităţii răspunderii, individualizării răspunderii, prescriptibilităţii răspunderii, celerităţii
tragerii la răspundere.9
Însăşi legislaţia contravenţională a Republicii Moldova prevede principiile:
legalităţii, dreptăţii, caracterului personal al răspunderii contravenţionale, individualizării
răspunderii contravenţionale şi sancţiunii contravenţionale. 10 În viziunea noastră, fiecare dintre
principiile nominalizate este important pentru ramura dreptului contravenţional, iar orice opinie
referitor la sistemul acestor principii are dreptul la existenţă.
Totodată, considerăm că în sistemele nominalizate are loc o confundare a principiilor
ramurale şi a celor instituţionale, caracteristice diverselor instituţii ale dreptului contravenţional.
Una dintre cele mai reuşite clasificări tripartite a principiilor dreptului contravenţional este
propusă de prof. V. Guţuleac. În viziunea cercetătorului, la principiile generale ale dreptului

7
Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenţii fac. de drept. Chişinău: Epigraf, 2003, pag.336
8
Orlov M. Drept administrativ. Chişinău: Epigraf, (Firma Editorial - Poligrafică Tipogrfia
Centrală), 2001, pag. 216
9
Furdui S. Dreptul contravenţional. Manual. Chişinău: Cartier Juridic, 2005, pag. 106-107
10
Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 218-XVI din
24.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6/15 din 16.01.2009, art. 5,6,7,8,9.
8
contravenţional se referă: principiul legalităţii, principiul egalităţii, principiul garantării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, principiul neretroactivităţii legii contravenţionale.11
La cele ramurale se raportează principiile: prescrierii unilaterale de voinţă juridică a
subiectului administrării în domeniul combaterii contravenţionalităţii, reglementării juridice a
contravenţiei şi a sancţiunii contravenţionale, nevinovăţiei, dreptăţii, umanismului, prevenirii şi
curmării faptelor contravenţionale.12
Potrivit lui V. Guţuleac, sistemul principiilor instituţionale ale procedurii
contravenţionale are următoarele elemente fundamentale: legalitatea aplicării măsurilor de
constrîngere statală, egalitatea în faţa legii şi autorităţilor, garanţia dreptului la apărare,
inviolabilitatea persoanei, aflarea adevărului obiectiv, liberarea de mărturisire împotriva sa,
independenţa organelor împuternicite să examineze cazul contravenţional şi supunerea acestuia
numai legii, contradictorialitatea, proporţionalitatea sancţiunii aplicate în raport cu gradul de
pericol social al faptei comise, folosirea limbii materne.
Sistemul elementelor fundamentale ale răspunderii contravenţionale, în viziunea aceluiaşi
savant, este constituit din următoarele principii instituţionale: răspunderea contravenţională
personală, individualizarea răspunderii contravenţionale şi a pedepsei contravenţionale,
interdicţia dublei sancţionări contravenţionale, contravenţia ca unicul temei al răspunderii
contravenţionale, oportunitatea şi utilitatea de a aplica răspunderea contravenţională,
publicitatea, caracterul extrajudiciar de aplicare a sancţiunii, legalitatea aplicării măsurilor de
constrîngere statală .
Aşadar, răspunderea contravenţională este reacţia statului la comiterea cu vinovăţie a unei
fapte contravenţionale prin aplicarea de către organul împuternicit faţă de făptuitorul ei a
constrîngerii statale prevăzute de legea contravenţională, în modul şi în termenele stabilite de
lege, în limitele sancţiunii contravenţiei comise, precum şi obligaţia contravenientului de a
suporta sancţiunea aplicată. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public 13
la capitolul VII initutlat “răspunderea funcţionarului public” şi în special art. 56 prevede că:
pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu, a normelor de conduită, pentru pagubele materiale
pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile săvîrşite în timpul serviciului sau în legătură cu
exercitarea atribuţiilor funcţiei, funcţionarul public poartă răspundere disciplinară, civilă,
administrativă, penală, după caz.

11
Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Chişinău: S. n., („Tipografia Centrală”), 2009, pag 28-29
12
Ibidem, pag. 30-32
13
Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public Nr. 158 din  04.07.2008 (Monitorul Oficial. al
Republicii Moldova, nr. 230-232 din 23.12.2008
9
 Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţie de deminitate publică14 la Capitolul IV
intitulat „Suspendarea şi încetarea mandatului. Răspunderea demnitarului” în articolul 23
„Răspunderea demnitarului „ prevede:
    (1) Demnitarul îşi exercită mandatul cu bună-credinţă. În cazul încălcării acestei prevederi,
demnitarul poartă răspundere personală. 
    (2) Încălcările comise în exerciţiul mandatului atrag răspunderea disciplinară, civilă,
contravenţională sau penală în condiţiile legii. 
    (3) Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare de către persoana cu funcţie de demnitate
publică a obligaţiilor, prerogativelor şi competenţelor sale, indiferent de prezenţa culpei, poate
atrage după sine revocarea sau eliberarea din funcţie. Temeiul şi cauzele revocării sau eliberării
din funcţie din motive imputabile demnitarului se vor indica în actul administrativ corespunzător.
În pofida faptului că instituţia răspunderii juridice în dreptul administrativ a constituit
obiectul investigaţiilor ştiinţifice ale mai multor savanţi din domeniu, problematica aferentă
acesteia rămîne a fi actuală, în primul rînd în ceea ce priveşte formele răspunderii juridice şi
subiecţii ei. La etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice şi, nu în ultimul rînd, a dreptului
administrativ, în viziunea mai multor autori, trebuie formulată şi aplicată concepţia de
dezadministrativare a regimului juridic contravenţional, instituind un regim specific
contravenţional, ceea ce ar echivala cu confirmarea apariţiei unei noi ramuri de drept – dreptul
contravenţional. Răspunderea contravenţională poate şi trebuie să fie considerată ca formă
distinctă a răspunderii juridice, ea nu poate fi confundată cu răspunderea administrativă şi trebuie
să servească drept unul dintre argumentele de recunoaştere a Dreptului contravenţional ca
ramură distinctă a sistemului de drept în Republica Moldova.
În continuare vom examina succint ultimul sistem de principii fiind raportate la
răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici şi demnitarilor:
1. Principiul răspunderii contravenţionale personale presupune că, în dreptul
contravenţional, răspunderea trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea contravenţiei,
periculozitatea contravenientului şi împrejurările în care fapta a fost comisă, pentru a se realiza
prevenirea contravenţiilor şi reeducarea celor care le-au comis. Evaluarea corectă a datelor
cauzei va conduce la aplicarea unei sancţiuni corespunzătoare. Şi, dimpotrivă, o evaluare
incompletă sau incorectă a realităţii speţei va conduce la aplicarea unei sancţiuni neconforme
nevoilor apărării sociale, constituind un eşec lamentabil pe planul scopului dreptului
contravenţional şi scopului sancţiunilor contravenţionale.15

14
Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică nr. 199 din 16.07.2010, Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr. 194-196 din 05.10.2010
15
Hotca M. A. Drept contravenţional: partea generală. Bucureşti: Editas, 2003, pag 307
10
 2. Principiul individualizării răspunderii contravenţonale şi a pedepsei aplicate
presupune că persoanei recunoscute ca fiind vinovată de comiterea unei contravenţii i se aplică o
pedeapsă contravenţională echitabilă, în limitele fixate în partea specială a legii contravenţionale
(sancţiunea normei materiale) şi în strictă conformitate cu dispoziţiile părţii generale a Codului
contravenţional.
Principiul individualizării răspunderii contravenţionale, în viziunea noastră, trebuie să fie
luat în considerare şi strict respectat la toate etapele de activitate privind asigurarea ordinii de
drept:
- etapa legislativ-creatoare, elaborarea cadrului juridic de menţinere a ordinii de drept
(individualizarea legală);
- etapa aplicării sancţiunilor contravenţionale şi a altor măsuri de constrîngere
contravenţională de către organele abilitate de a constata faptele contravenţionale şi de a examina
cauza (individualizarea judiciară);
- etapa executării sancţiunilor contravenţionale (individualizarea administrativă).
La stabilirea categoriei şi a caracterului pedepsei contravenţionale, organele abilitate cu
acest drept ţin cont de gravitatea contravenţiei săvîrşite, de motivul acesteia, de persoana celui
bănuit, de circumstanţele cauzei care atenuează sau agravează răspunderea 16 de influenţa
pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului de comiterea contravenţiei, precum
şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.
3. Potrivit principiului interdicţiei dublei sancţionări contravenţionale (unicităţii
răspunderii contravenţionale), persoanei care a săvîrşit contravenţia i se poate aplica doar o
singură dată sancţiuni contravenţionale pentru una şi aceeaşi contravenţie.
Această regulă generală este expres stipulată în legea contravenţională: ”Nimeni nu poate
fi supus de două ori răspunderii contravenţionale pentru una şi aceeaşi faptă”.17
Principiul unicităţii răspunderii contravenţionale nu exclude cumularea răspunderii
contravenţionale cu alte forme de răspundere. Răspunderea contravenţională poate coexista cu
orice altă formă de răspundere juridică, cum ar fi: răspunderea civilă, răspunderea disciplinară
etc.
Principiul analizat nu se opune însă cumulării mai multor sancţiuni contravenţionale,
dacă aplicarea acestora are raţiuni diferite. De exemplu, în opinia autorului V. Guţuleac, o
sancţiune contravenţională principală se poate cumula cu una complementară18.

16
Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 218-XVI din 24.10.2008. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6/15 din 16.01.2009, art .9 alin 1
17
Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 218-XVI din 24.10.2008. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6/15 din 16.01.2009, art.9 alin. 2
18
Guţuleac V. Drept contravenţional. Chişinău: ULIM (Tipogr. ”Bons Offices”), 2006, pag.33
11
 4. Contravenţia ca unic temei juridic al răspunderii contravenţionale. Numai
contravenţia poate fi temei juridic al răspunderii contravenţionale şi, implicit, al aplicării
sancţiunilor contravenţionale. Fără săvîrşirea unei contravenţii nu se poate naşte un raport juridic
de constrîngere contravenţională. În cadrul lui regăsim toate elementele structurale ale unui
raport juridic: subiectele (statul şi contravenientul), conţinutul (dreptul statului de a aplica
sancţiunea şi obligaţia contravenientului de a se supune sancţiunii) şi obiectul (măsura de
constrîngere, inclusiv sancţiunea).
Aşadar, răspunderea contravenţională este necesară pentru că altfel nu se poate
fundamenta puterea statului de a aplica sancţiunea faţă de făptuitor, ca reacţie la atentatul ilicit
comis de către acesta, şi obligaţia lui de a se supune constrîngerii ce rezultă din sancţiune.19
Fapta ilicită ce constituie izvor al răspunderii contravenţionale nu poate fi decît o
contravenţie, ceea ce înseamnă că aceasta trebuie să îndeplinească toate elementele conţinutului
juridic prevăzut de lege (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă) şi să nu existe
vreo cauză de inexistenţă a contravenţiei art. 19 C.C.R.M. sau de excludere a răspunderii
contravenţionale art. 26. C.C.
Incidenţa răspunderii contravenţionale presupune existenţa unei norme contravenţionale
ce prevede fapta ca fiind contravenţie şi săvîrşirea unei asemenea fapte, care incalcă norma ce o
interzice, faptă ce realizează toate elementele contravenţiei.
5. Principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale înseamnă că sancţionarea
autorului unei fapte contravenţionale, comise cu vinovăţie, este implacabilă, cu excepţia
cazurilor expres prevăzute de lege, în modul stabilit prin lege. Dacă în dreptul privat
funcţionează, de regulă, principiul disponibilităţii acţiunii civile, în dreptul contravenţional
funcţionează, de regulă, principiul indisponibilităţii acţiunii contravenţionale. Acest principiu îşi
are justificarea în necesitatea restabilirii ordinii de drept care a fost perturbată de contravenţia
comisă, întrucît viaţa în societate nu mai poate continua în siguranţă fără intervenţia constrîngerii
statale.
Răspunderea contravenţională este o consecinţă inevitabilă a săvîrşirii cu vinovăţie a unei
contravenţii. Ori de cîte ori o persoană a comis o contravenţie, acţiunea contravenţională
(procedura contravenţională) se pune în mişcare din propria iniţiativă a organelor statului sau la
solicitarea părţilor interesate ale procesului contravenţional.
Acest principiu cunoaşte şi excepţii, admise datorită unor raţiuni de politică juridică. În
acest context amintim, de exemplu, renunţarea benevolă la săvîrşirea contravenţiei (art. 27 CC al
RM), comiterea unei contravenţii neînsemnate sau tentativa (art. 28 CC al RM), împăcarea

Гуцуляк В. И. К вопросу о механизме применения отдельных административно-правовых норм. В:

19

Журнале «Закон и жизнь», январь, 2010, pag. 7

12
victimei cu făptuitorul (art. 29 CC al RM), prescripţia răspunderii contravenţionale (art. 30 CC al
RM), amnistia (art. 31 CC al RM) etc.
Reglementarea satisfăcătoare a acestui principiu presupune consacrarea unor norme care
să garanteze eficienţa reactivă a dreptului contravenţional în momente cît mai apropiate de data
comiterii contravenţiei. Este regretabil faptul că în legea contravenţională a Republicii Moldova
acest principiu nu şi-a găsit confirmare legislativă.
6. Principiul oportunităţii şi utilităţii aplicării sancţiunii contravenţionale. Statul poate
să renunţe la aplicarea sancţiunii, acest lucru fiind posibil în virtutea faptului că statul este
titularul dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, drept la care poate renunţa, edictînd
acte de iertare sau de scoatere a unor fapte în afara ilicitului contraveţional.
Acest principiu scoate în evidenţă corelaţia dintre timpul săvîrşirii faptei contravenţionale
şi timpul aplicării pedepsei, dintre gravitatea faptei comise şi asprimea sancţiunii aplicate 20,
paguba pricinuită şi măsura (limita) reparaţei ei, pericolul social al abaterii de la lege şi
posibilitatea reeducării făptuitorului fără aplicarea constrîngerii contravenţionale etc.
Principiul utilităţii presupune selectarea sancţiunii contravenţionale mai adecvate,
reieşind din gravitatea faptei contravenţionale şi din caracteristica autorului ei.
Reieşind din conţinutul juridic al acestui principiu, persoana împuternicită să examineze
cauza contravenţională poate, şi chiar ar fi raţional ca, în anumite cazuri şi în modul stabilit prin
lege, să înlăture răspunderea contravenţională. Astfel, de exemplu, legea contravenţională art. 28
stipulează: „În cazul contravenţiei neînsemnate, organul (persoana cu funcţie de răspundere)
împuternicit să rezolve cazul poate înlătura răspunderea contravenţională, limitîndu-se la
adresarea unei observaţii verbale făptuitorului”
7. Principiul publicităţii aplicării răspunderii contravenţionale presupune examinarea
publică a cauzelor contravenţionale de către organele împuternicite şi accesul tuturor
participanţilor la procedura contravenţională la şedinţa de examinare a cauzei (legea
contravenţională nouă admite o abatere de la acest principiu, indicînd că o cauză
contravenţională poate fi judecată şi în şedinţă închisă) art. 394 alin. (5), precum şi accesul
părţilor interesate la hotărîrea adoptată în urma examinării cauzei. Ca exemplu de realizare a
acestui principiu în legea contravenţională nouă poate servi conţinutul art. 464 alin. (1), care
prescrie: ”Afişarea şi/sau difuzarea hotărîrii de sancţionare a persoanei juridice constă în
obligarea ei de a afişa şi/sau a difuza, pe cheltuială proprie, hotărîrea judecătorească privind
sancţionarea ei”.
8. Caracterul extrajudiciar de examinare a cazului contravenţional, ca principiu, se
referă la instituţia juridică a procedurii contravenţionale şi stipulează că în procedura
20
Orlov M. Răspunderea în dreptul administrativ. Aspect teoretic. Chişinău, 1997, pag. 110
13
contravenţională (spre deosebire de cea penală sau civilă) cazul contravenţional poate fi
examinat de organele abilitate în mod extrajudiciar. Alături de instanţele judecătoreşti, decizia
privind aplicarea sancţiunilor contravenţionale poate fi emisă (luată) şi de alte organe statale
împuternicite (procurorul, comisia administrativă de pe lîngă autoritatea publică locală, agentul
constatator).
Chiar şi în cazurile cînd sancţiunile contravenţionale sînt aplicate de instanţa de judecată,
în opinia majorităţii specialiştilor din domeniu, această procedură de aplicare a pedepsei
contravenţionale nu are un caracter judiciar, ci unul extrajudiciar, cu consecinţele juridice
respective.
9. Principiul legalităţii aplicării măsurilor de constrîngere statală. Prevenirea şi
stoparea faptelor contravenţionale ca sarcini de bază ale dreptului contravenţional, în general, şi
ale procedurii contravenţionale, în special, nu pot fi realizate fără aplicarea măsurilor de
constrîngere statală şi de asigurare a procedurii contravenţionale.
La diferite faze ale procedurii contravenţionale, îndeosebi la faza de constatare a faptei
contravenţionale şi de cercetare a cazului, se aplică diverse măsuri de constrîngere, cum ar fi:
reţinerea (art. 433 din CC al RM); ridicarea obiectelor şi documentelor (art. 427 din CC al RM);
percheziţia (art. 428 din CC al RM); aducerea silită (art. 437 din CC al RM); aplicarea forţei
fizice şi a mijloacelor speciale (art. 14-16 din Legea cu privire la poliţie); înlăturarea de la
conducerea vehiculului (art. 438 din CC al RM); reţinerea şi aducerea vehiculului la parcare (art.
439 din CC al RM) etc.
Legiuitorul a învestit organele de combatere a contravenţionalităţii cu dreptul de a aplica
măsuri de constrîngere statală, formulînd, în acelaşi timp, reguli stricte de aplicare a lor.
Principalele reguli sînt: - măsurile de constrîngere statală (de prevenire, de curmare, de
sancţionare contravenţională) pot fi aplicate numai de către organele abilitate, în limitele
competenţei lor;
- măsura de constrîngere statală aplicată unei persoane concrete poate fi numai una
prevăzută de legislaţia contravenţională;
- orice aplicare a măsurii de constrîngere trebuie să fie întemeiată. Drept temei de aplicare
a măsurii de constrîngere sînt, de regulă, faptele antisociale premergătoare;
- aplicarea măsurii de constrîngere statală trebuie să se facă cu prevenirea persoanei faţă
de care ea va fi aplicată;
- în procesul aplicării unor măsuri de constrîngere statală trebuie să fie respectate limitele
acesteia;
- prejudiciul de pe urma aplicării măsurilor de constrîngere statală trebuie să fie mai mic
decît cel prognozat de pe urma faptei antisociale stopate;
14
 - trebuie să fie asigurate drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor faţă de care se
aplică măsurile de constrîngere statală etc.21
Respectarea cerinţelor legislaţiei la aplicarea măsurilor de influenţă pentru contravenţiile
comise trebuie să fie asigurată prin controlul sistematic din partea organelor ierarhic superioare
şi a persoanelor cu funcţie de răspundere, prin supravegherea activităţii organelor abilitate să
aplice măsuri de constrîngere statală exercitată de procuror, prin dreptul de a depune plîngeri,
prin alte modalităţi stabilite de legislaţie.
Legislaţia contravenţională prevede dreptul persoanei care se consideră vătămată ca
urmare a aplicării măsurilor de prevenire sau de stopare a faptei ilicite să depună plîngere pe
numele procurorului sau a instanţei ierarhic superioare organului care a aplicat măsura de
constrîngere, iar în caz de lezare a drepturilor prin aplicarea sancţiunii contravenţionale, să atace
decizia asupra cazului cu privire la contravenţie în instanţa de judecată în modul şi în termenele
prevăzute în art. 448 şi 468 din CC al RM.

21
Guţuleac V. Drept contravenţional. Chişinău: ULIM (Tipogr. ”Bons Offices”), 2006, pag.195
15
 CAPITOLUL II. Răspunderea penală.
2.1. Principiile răspunderii penale în cazul tragerii la răspundere a funcţionarilor publici şi
demnitarilor

Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal care alături de
instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal.22
De regulă realizarea ordinii de drept penal se realizează prin confirmare, adică prin
adoptarea de bunăvoie a conduitei pretinse destinatarilor de normele dreptului penal. Există de
asemenea un anumit număr de persoane care nu se conformează legii penale şi săvîrşesc
infracţiuni. În situaţia de faţă realizarea ordinii de drept este posibilă numai prin constrîngere,
adică prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvîrşit
faptele interzise de norma penală.23
Între aceste instituţii există o strînsă interdependenţă, adică aplicarea pedepsei nu poate fi
justificată decît de existenţa răspunderii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate
întemeia decît pe săvîrşirea unei infracţiuni.
Însăşi definiţia noţiunii de răspunderii juridică a ridcat multiple controverse.
Mai întîi de toate, trebuie menţionat faptul că găsirea unei definiţii pentru aceasta
instituţie tine nu atît de dreptul penal, cît de teoria generală a dreptului, în primul rînd şi că
definiţiile vor fi puţin diferite în cazul fiecărei şcoli de drept aparte. Astfel Henri Lalou, pornind
de la înţelesul etimologic al cuvîntului răspundere, leagă ideea de răspundere de obligaţia care
rezultă într-o încălcare. Doctrina italiană, orientîndu-se mai specific spre răspundere penală, o
defineşte pe aceasta ca fiind obligaţia infractorului de a suporta pedeapsa penală. Şcoala
germană, cu iluştrii săi reprezentanţi G. Haney şi Wagner, afirmă că răspunderea este expresia
unei măsuri a conduitei cerute de lege. Savantul român I. Iovănaş concepe răspunderea juridică
ca pe o expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite, care constă într-o obligaţie de
a suporta o privaţiune.
Sunt cunoscute mai multe forme sau tipuri de răspundere juridică. Problema identificării
acestora presupune stabilirea premergătoare a criteriilor ce vor sta la baza clasificării. În lieratura
de specialitate sunt cunoscute mai multe criterii de distincţie, cum ar fi criteriul naturii şi al
importanţei sociale, ale interesului sau ale valorii lezate, criteriul tipului de sancţiune juridică,
criteriul calităţii subiecţilor ş.a. O deosebită importanţă teoretică şi practică o prezintă

22
I. Oancea, în “Explicaţii teoretice ale codului penal român”, p. gen. Vol. I, ed. Academiei, Bucureşti, 1969,pag.99;
23
C. Bulai „Drept penal –Partea Generală Ed. All. Beck Bucurteşti 1997, pag .310
16
clasificarea după criteriul particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punct de vedere al
normei juridice încălcate, în conformitate cu care deosebim următoarele forme de răspundere
juridică: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea administrativă, răspunderea
disciplinară, răspunderea materială şi răspunderea patrimonială.
Răspunderea penală, ca formă distinctă a răspunderii jurdice, posedă anumite trăsături
definitorii care o deosebesc de celelante forme. Există două păreri inevitabile repercursiunilor şi
asupra noţiunii de răspundere penală. Există două păreri larg răspîndite cu privire la definirea
răspunderii penale: unii savanţi afirmă că aceasta reprezintă obligaţia unei persoane de a suporta
o sancţiune penală datorită faptului că a săvărşit o infracţiune. Această definiţie însă a fost
supusă criticii deoarece se consideră că ea realizează o confuzie între răspundere şi sancţiune
însăşi. Ignorînd faptul că sancţiunea nu constituie decît instrumentul de realizare a răspunderii
juridice.
După alte opinii, răspunderea juridică trebuie privită ca un raport juridic de constrîngere,
al cărui conţinut îl formează obligaţia de a suporta o sancţiune juridică şi dreptul de a aplica o
sancţiune penală, drept ce aparţine statului şi care este exercitat prin organele sale specializate.
Există însă rezerve şi faţă de această definiţie: susţinătorii ei au încercat să exprime o noţiune
surprinzând în modul cel mai general şi abstract substanţa fenomenului în cauză şi nu au trasat
distincţii între elementele de conţinut ale raportului juridic şi însăşi norma juridică. În fine, există
şi alţi autori care afirmă că răspunderea penală conferă conţinut şi finalitate raportului juridic
penal, “determinând obiectiv şi subiectiv, activ şi pasiv, mecanismul incidenţei sancţiunilor
penale”.
Răspunderea penală a funcţionarului public survine în cazul săvârşirii de către acesta a
unei infracţiuni, adică a unei fapte (acţiuni sau inacţiuni) prejudiciabile, prevăzute de legea
penală, săvârşite cu vinovăţie şi pasibile de pedeapsă penală.
În literatura juridică s-a exprimat opinia că dreptul penal nu creează raporturi juridice şi
în consecinţă, nu poate să existe o problemă a răspunderii penale.
Răspunderea penală, fără îndoială, este un fenomen complex şi procesul realizării sale în
practică constă din citeva etape după cum urmează: intentarea urmăririi penale, tragerea
persoanei în calitate de inclupat, pronuntarea sentinţei de condamnare cu indicarea pedepsei
concrete ce urmează să fie aplicată infractorului, executarea pedepsei şi expirarea termenului
antecedentului penal. În mod corespunzător şi în concordanţă cu schimbarea etapelor procesului
de realizare a răspunderii penale se schimbă şi organele de drept: de anchetă, de urmărire penală,
de judecată şi instituţiile penitenciare. De asemenea, o dată cu parcurgerea succesivă a acestor
etape evoluează şi suferă schimări şi statutului juridic al persoanei: învinuit, inculpat, acuzat,
judecat, condamnat, deţinut.
17
 În acelaşi sens este definită răspunderea penală şi în doctrina penală recentă, ca fiind
raportul juridic penal de constrîngere, născut ca urmare a săvărşirii infracţiunii între stat, pe de o
parte şi un infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul
statului,ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea
prevăzută pentru infracţiunea săvărşită şi de a-l constrînge să o execute precum şi obligaţia
infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea
restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.
Menţionam faptul că, dacă acţiunile funcţionarului, legate de îndeplinirea obligaţiilor de
serviciu, întrunesc elementele componente ale infracţiunii, conducătorul autorităţii publice este
obligat să prezinte materialele respective organelor de urmărire penală şi, în baza deciziei
acestora, să-1 înlăture de la exercitarea obligaţiilor de serviciu cu suspendarea salariului. însă,
durata înlăturării din funcţie nu poate depăşi termenele stabilite de legislaţie pentru urmărire
penală sau judecare a cauzei. În acelaşi timp, dacă în urma urmăririi penale se constată că decizia
de înlăturare din funcţie nu este legitimă, ea se anulează, iar funcţionarului public i se plăteşte
salariul mediu lunar pentru întreaga perioadă de înlăturare.
Prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia, într-o întreprindere,
instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se
acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei
însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a
acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice.
Prin persoană cu înaltă funcţie de răspundere se înţelege persoana cu funcţie de
răspundere al cărei mod de numire sau alegere este reglementat de Constituţia Republicii
Moldova şi de legile organice, precum şi persoanele cărora persoana cu înaltă funcţie de
răspundere le-a delegat împuternicirile sale.
Capitolul XV al Codului Penal al Republicii Moldova prevede infracţiuni, subiecţi ai
cărora pot fi funcţionarii publici - persoane cu funcţii de răspundere 24. Aceste infracţiuni sunt
următoarele:
Articolul 324 CPRM Corupere pasivă - fapta persoanei cu funcţie de răspundere care
pretinde ori primeşte oferte, bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale fie
acceptă servicii, privilegii sau avantaje, ce nu i se cuvin, pentru a îndeplini sau nu ori pentru a
întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni ce ţine de obligaţiile ei de serviciu, ori pentru a

24
Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din  18.04.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129
din 13.09.2002 art. Nr. 1012.

18
îndeplini o acţiune contrar acestor obligaţii, precum şi pentru a obţine de la autorităţi distincţii,
funcţii, pieţe de desfacere sau o oarecare decizie favorabilă;
Articolul 327 CP RM Abuzul de putere sau abuzul de serviciu - folosirea intenţionată de
către o persoană cu funcţie de răspundere a situaţiei de serviciu, în interes material ori în alte
interese personale, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau
drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice;
Articolul 328 CP RM Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu - săvârşirea
de către o persoană cu funcţie de răspundere a unor acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele
drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii
considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor
fizice sau juridice;
Articolul 329 CP RM Neglijenţa în serviciu - neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare de către o persoană cu funcţie de răspundere a obligaţiilor de serviciu ca
rezultat al unei atitudini neglijente sau neconştiincioase faţă de ele, dacă aceasta a cauzat daune
în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor
fizice sau juridice;
Articolul 330 CP RM Primirea de către un funcţionar a recompensei ilicite - primirea de
către un funcţionar al autorităţii publice, al altei instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat,
care nu este persoană cu funcţie de răspundere, a unei recompense ilicite sau a unor avantaje
patrimoniale pentru îndeplinirea unor acţiuni sau acordarea de servicii ce ţin de obligaţiile lui de
serviciu;
Articolul 330/1 CP RM încălcarea regulilor privind declararea veniturilor şi a proprietăţii
de către demnitarii de stat, judecători, procurori, funcţionarii publici şi unele persoane cu funcţie
de conducere - eschivarea de la prezentarea declaraţiei cu privire la venituri şi proprietate sau
indicarea intenţionată în declaraţie a datelor incorecte de către persoanele obligate să o prezinte;
divulgarea sau publicarea intenţionată a informaţiilor din declaraţiile cu privire la venituri şi
proprietate de către persoanele cărora aceste informaţii le-au devenit cunoscute în procesul
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu sau al exercitării controlului;
Articolul 331 CP RM Refuzul de a îndeplini legea - refuzul persoanei cu funcţie de
răspundere de a îndeplini legea, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice
sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice;
Articolul 332 CP RM Falsul în acte publice - înscrierea de către o persoană cu funcţie de
răspundere, precum şi de către un funcţionar al autorităţii publice care nu este persoană cu
funcţie de răspundere, în documentele oficiale a unor date vădit false, precum şi falsificarea unor

19
astfel de documente, dacă aceste acţiuni au fost săvârşite din interes material sau din alte interese
personale.
Pedepsele penale sunt prevăzute în art. 62 al Codului Penal, dintre ele funcţionarului
public, pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea atribuţiilor de serviciu, pot fi aplicate:
Amenda;
Închisoarea;
Privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;
Retragere a unui titlu special, a gradului de calificare şi a distincţiilor de stat.
Închisoarea se aplică numai în calitate de pedepse principale. Amenda, privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică atît ca pedepse
principale, cît şi ca pedepse complementare, iar retragerea unui titlu special, a gradului de
calificare şi a distincţiilor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă complementară.
Amenda este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată şi se stabileşte în
unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă este egală cu 20 de lei. Mărimea
amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000 unităţi convenţionale,
în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, ţinându-se cont de situaţia materială a
celui vinovat, iar pentru infracţiunile comise din interes material -până la 5000 unităţi
convenţionale, luându-se ca bază mărimea unităţii convenţionale la momentul săvârşirii
infracţiunii.
Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza
hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar. închisoarea se stabileşte
pe un termen de la 6 luni la 25 de ani. La stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de
infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 30 de ani, iar în caz de cumul de sentinţe - 35 ani.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care
s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii. Privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi stabilită de instanţa de judecată pe un
termen de la 1 la 5 ani.
În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de
gravă, instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele săvârşirii infracţiunii, poate retrage
condamnatului titlul special, gradul de calificare şi distincţiile de stat.
Răspunderea penală, ca şi toate celelalte instituţii juridice, este guvernată de o serie de
principii juridice. Importanţa principiilor este lesne de înţeles dacă realizăm faptul că ele

20
reprezintă nişte reguli de drept obiectiv având caracter de generalitate şi care servesc drept idei
călăuzitoare în sistemul acestei instituţii juridice.
Legislaţia naţională prevede următoarele principii ale codului penal:
Articolul 3. Principiul legalităţii
Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse
penale, decît în baza unei hotărîri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea
penală.
    Articolul 4. Principiul umanismului
Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare
supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.Legea penală nu urmăreşte scopul de a
cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
    Articolul 5. Principiul democratismului
Persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt egale în faţa legii şi sînt supuse răspunderii
penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă
situaţie. Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea
drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi.
    Articolul 6. Principiul caracterului personal 
                       al răspunderii penale
Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvîrşite
cu vinovăţie. Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvîrşit cu
intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
    Articolul 7. Principiul individualizării răspunderii 
                       penale şi pedepsei penale
 La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii
săvîrşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează
răspunderea penală. Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale
pentru una şi aceeaşi faptă.
Procesul penal este ghidat de următoarele principii generale prevăzute de Codul de
procedură penală a Republicii Moldova25:
Articolul 7. Legalitatea procesului penal. Prevede că procesul penal se desfăşoară în
strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu

Codul de procedură penală a Republicii Moldova Nr. 122 din  14.03.2003, Monitorul Oficial al Republicii
25

Moldova Nr. 104-110 din 07.06.2003

21
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei
Republicii Moldova şi Codului respectiv.   
Articolul 8. Prezumţia nevinovăţiei. Prevede că persoana acuzată de săvîrşirea unei
infracţiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu-i va fi dovedită, în modul
prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate
garanţiile necesare apărării sale, şi nu va fi constatată printr-o hotărîre judecătorească de
condamnare definitivă.

Articolul 9.  Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor. Acest principiu prevede că toţi sînt egali în
faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. Iar condiţiile speciale
de urmărire penală şi judecare faţă de anumite categorii de persoane care beneficiază, conform
legii, de un anumit grad de imunitate se asigură în baza prevederilor Constituţiei, tratatelor
internaţionale, respectivului cod şi altor legi. Aşadar în acest caz facînd referire la categoria
persoanelor cu funcţie de demnitate publică şi în special a deţinătorilor de imunitate
parlamentară vom specifica prevedrile art.9 din Legea despre statutul deputatului în
Parlament26conform căruia (1) Imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputatului în
Parlament împotriva urmărilor judiciare şi garantarea libertăţii lui de gîndire şi de acţiune.(2)
Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică sub nici o formă pentru opiniile
politice sau voturile exprimate în exercitarea mandatului.

Articolul 10. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane. Toate organele şi

persoanele participante la procesul penal sînt obligate să respecte drepturile, libertăţile şi
demnitatea persoanei. Limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea de
către organele competente a măsurilor de constrîngere faţă de ea se admit numai în cazurile şi în
modul strict prevăzute de prezentul cod. În desfăşurarea procesului penal, nimeni nu poate fi
supus la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, nimeni nu poate fi deţinut
în condiţii umilitoare, nu poate fi silit să participe la acţiuni procesuale care lezează demnitatea
umană. Precum şi orice persoană este în drept să-şi apere prin orice mijloc neinterzis de lege
drepturile, libertăţile şi demnitatea umană, lezate sau limitate nelegitim în cursul procesului
penal.
Articolul 11. Inviolabilitatea persoanei prevede că libertatea individuală şi siguranţa
persoanei sînt inviolabile şi nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decît în cazurile şi în modul
26
Legea despre statutul deputatului în Parlament nr.39 din 07.04.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
59-61 din 15.04.2005
22
stabilit de respectivul cod. Privarea de libertate, arestarea, internarea forţată a persoanei într-o
instituţie medicală sau trimiterea ei într-o instituţie educaţională specială se permit numai în baza
unui mandat de arestare sau a unei hotărîri judecătoreşti motivate. Reţinerea persoanei pînă la
emiterea mandatului de arestare nu poate depăşi 72 de ore. Persoanei reţinute sau arestate i se
aduc imediat la cunoştinţă drepturile sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei,
precum şi încadrarea juridică a acţiunii de săvîrşirea căreia ea este bănuită sau învinuită, în limba
pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau a unui avocat care acordă asistenţă juridică
garantată de stat. Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească este obligată să
elibereze imediat orice persoană deţinută ilegal sau dacă temeiurile reţinerii ori arestării au
decăzut. Percheziţia, examinarea corporală, precum şi alte acţiuni procesuale care aduc atingere
inviolabilităţii persoanei, pot fi efectuate fără consimţămîntul persoanei sau al reprezentantului ei
legal. Aici specificăm art 10 din Legea despre statutul deputatului în Parlament care prevede
(1) Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat cu excepţia cazurilor de infracţiune
flagrantă, sau trimis în judecată pe cauză penală ori contravenţională fără încuviinţarea prealabilă
a Parlamentului după ascultarea sa. (2) Cererea la reţinere, arest, percheziţie sau trimitere în
judecată penală ori contravenţională este adresată Preşedintelui Parlamentului de către
Procurorul General. Preşedintele Parlamentului o aduce la cunoştinţă deputaţilor în şedinţă
publică în cel mult 7 zile de la parvenirea acesteia şi o trimite de îndată spre examinare Comisiei
juridice, pentru numiri şi imunităţi, care, în cel mult 15 zile, va constata existenţa unor motive
temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărîrea comisiei este adoptată prin votul secret a cel puţin
jumătate plus unu din membrii ei.

Articolul 12. Inviolabilitatea domiciliului. Inviolabilitatea domiciliului este garantată de

lege. În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei
persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele. Percheziţiile, cercetările domiciliului, precum şi
alte acţiuni de urmărire penală la domiciliu, pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat
judiciar.În cazul efectuării acţiunilor procesuale fără mandat judiciar, organul abilitat să
efectueze aceste acţiuni, imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea acţiunii, prezintă
instanţei de judecată materialele respective pentru controlul legalităţii acestor acţiuni.
Specificăm : Art.11. din Legea despre statutul deputatului în Parlament prevede - (1) În
caz de infracţiune flagrantă, deputatul poate fi reţinut la domiciliu pe o durată de 24 de ore numai
cu încuviinţarea prealabilă a Procurorului General. Acesta va informa neîntîrziat Preşedintele
Parlamentului asupra reţinerii. (2) Dacă Parlamentul consideră că nu există temei pentru reţinere,
dispune imediat revocarea acestei măsuri. (3) Reţinerea, arestul sau percheziţia deputatului în
alte împrejurări sau din alte motive nu se admite.
23
     Articolul 13. Inviolabilitatea proprietăţii. Persoana fizică sau juridică nu poate fi lipsită
în mod arbitrar de dreptul de proprietate. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decît din
motive de utilitate publică şi în condiţiile prezentului cod şi conform principiilor generale ale
dreptului internaţional. Bunurile pot fi puse sub sechestru numai în baza hotărîrii judecătoreşti.   
Articolul 14. Secretul corespondenţei stabileşte dreptul la secretul scrisorilor, al
telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale
de comunicare este asigurat de stat. În cursul procesului penal, nimeni nu poate fi lipsit sau
limitat în acest drept.
        Articolul 15. Inviolabilitatea vieţii private. Orice persoană are dreptul la inviolabilitatea
vieţii private, la confidenţialitatea vieţii intime, familiale, la protejarea onoarei şi demnităţii
personale. În cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să se implice în mod arbitrar şi
nelegitim în viaţa intimă a persoanei.  
Şi alte principii cum ar fi :  Articolul 16. Limba în care se desfăşoară procesul penal şi
dreptul la interpret; Articolul 17. Asigurarea dreptului la apărare; Articolul 18. Publicitatea
şedinţei de judecată; Articolul 19. Accesul liber la justiţie (1) Orice persoană are dreptul la
examinarea şi soluţionarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanţă
independentă, imparţială, legal constituită; Articolul 20. Desfăşurarea procesului penal în termen
rezonabil; Articolul 21. Libertatea de mărturisire împotriva sa; Articolul 22. Dreptul de a nu fi
urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori; Articolul 23. Asigurarea drepturilor victimei în
urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare; Articolul 24. Principiul
contradictorialităţii în procesul penal.Urmărirea penală, apărarea şi judecarea cauzei sînt separate
şi se efectuează de diferite organe şi persoane; Articolul 25. Înfăptuirea justiţiei - atribuţie
exclusivăa instanţelor judecătoreşti; Articolul 26. Independenţa judecătorilor şi supunerea  lor
numai legii; Articolul 27. Libera apreciere a probelor; Articolul 28. Oficialitatea procesului
penal.
Într-o opinie, sunt reţinute ca principii fundamentale ale reglementării răspunderii penale:
infracţiunea unic temei al răspunderii penale, legalitatea răspunderii penale, individualizarea
judiciară a răspunderii penale. Potrivit unei alte opinii 27, alături de principiile enumerate, se mai
adaugă: principiul umanismului răspunderii penale, principiul personalităţii răspunderii penale,
principiul inevitabilităţii răspunderii penale, principiul unicităţii răspunderii penale, principiul
prescriptibilităţii răspunderii penale.
Legislatia României în materia penală, prevede următoarele principii ale răspunderii
penale:
27
C. Bulai, “Manual de drept penal, partea generală”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 316
24
 O importanţă fundamentală o prezintă principiul legalităţii răspunderii penale, care
stipulează că întregul proces de tragere la răspundere penală a persoanelor care au încălcat sau au
ignorat ordinea de drept trebuie să se desfăşoare numai în limitele şi în cadrul stabilit de
legislaţia în vigoare. Numai legea poate să stabilească care fapte ilicite sunt considerate
infracţiuni, care sunt organele competente să examineze respectivele încălcări ale ordinii de
drept, ce sancţiuni pot fi aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare a acestor
sancţiuni, precum şi cauzele care exclud caracterul infracţional al faptei sau cele care exclud
răspunderea penală.
Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Acest principiu îşi găseşte consacrare
în dispoziţiile art.15 alin. 2 C.P al României28. Şi presupune că răspunderea penală se întemeiază
numai pe săvîrşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvărşită cu
vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni.29
Principiul Umanismului. Princiupiul umanismului îşi găseşte expresie în condiţiile şi
conţinutul constrîngerii juridice, care intervine în cazul săvîrşirii infracţiunii ca şi prevederea
pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora aceştia li se pot conforma. Principiul
umanismului presupune folosirea acelor instrumente care nu vor duce la înjosirea, umilirea sau
degradarea fiinţei umane şi care nu vor leza demnitatea persoanei trase la răspunderea penală.
Principiul răspunderii penale personale. Acest principiu presupune că răspunderea
penală revine numai persoanelor care a săvărşit ori a participat la săvîrşirea unei infracţiuni,
răspunderea penală neputînd interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate fi colectivă adică
pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup, familie etc.
Moartea infractorului deci a subiectului pasiv al răspunderii penale, are drept consecinţă
stingerea răspunderii penale şi a sancţiunilor ce decurg din acesta.
Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem) implică regula conform căreia
pentru o singură infracţiune nu poate exista decît o singură răspundere penală. Aceasta nu
înseamnă însă că pedepsele penale principale nu pot fi însoţite complimentare sau de o pedeapsă
accesorie desigur cu condiţia că aceste sancţiuni penale să se cumuleze din raţiuni diferite şi să
aibă funcţii diferite. Pe lîngă aceasta, răspunderea penală poate să coexiste şi să fie însoţită de
alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea admnistrativă, disciplinară, civilă ş.m.d.
Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Acest principiu presupune că oricine
săvîrşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal. Înlăturarea răspunderii penale în cazurile
prevăzute de lege (amnistia, lipsa plîngerii prealabile, împăcarea părţilor) nu diminuează
importanţa principiului care corespunde şi principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii,

28
Codul penal al Romîniei adoptat prin Legea nr 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr 510/24.07.2009;
29
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, pag. 321;
25
care stabileşte că toate persoanele au acelaşi drepturi şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de
tratament priveligiat; tot acest principiul interzice discriminările de orice gen în procesul
răspunderii penale.
Principiul inevitalităţii răspunderii penale este realizat de principiul oficialităţii acţiunii
penale în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului şi care funcţionează pentru
majoritatea a infracţiunilor.
Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să fie
diferenţiată în funcţie de gravitaea infracţiunii, de persoana infractorului pentru a asigura atît
sancţionarea corectă a infractorului cît şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale. Acest
principiu denumit şi principiul personalităţii stabileşte caracterul strict personal al răspunderii.
Destinatarul acesteia nu paote fi decît persoana fizică care este vinovată de comiterea unei
infracţiuni. În asa fel este exclusă răspunderea colectivă.
Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să intervină
promt în vederea în vederea reastabilirii ordinii de drept încălcate. Cu cît răspunderea penală
întrevine mai tărziu, faţă de data săvîrşirii infracţiunii cu atît eficenţa ei scade, rezonanţa socială
a infracţiunii se stinge treptat iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea care aproape a
fost uitată, ale cărei urmări au putut fi reperate, înlăturate sau şterse prin trecerea timpului nu mai
apare ca necesară.30
În legislaţia română au fost prevăzute dispoziţiile prin care este stabilită
prescriptibiliatatea pentru aproape toate infracţiunile, cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi
omenirii în cazul cărora este prevăzută express imprescriptibilitatea atît a răspunderii penale cît
şi a executării articolul 153 alin. 2 C.P. al României.
Fiecare formă de răspundere juridică are anumite caracteristici distinctive care nu pot fi
găsite în celelante forme. Aceasta este valabil şi pentru răspunderea penală. Specificul acesteia
constă în comportarea ilicita a subiectului, comportare care trebuie să îmbrace numai decît forma
infracţiunii.
Răspunderea penală poate să survină numai pentru comiterea unei anumite fapte, adică
pentru un anume act de comportare, fie că este vorba de o acţiune sau de o inacţiune, care este
calificată de legislaţia în vigoare drept infracţiune, precum şi pentru consecinţele generate de
aceasta. Se precizează, de asemenea, că poate fi trasă la răspundere penală numai persoana care
este vinovată, ceea ce deja constituie un element component al laturii subiective a infracţiunii.

30
Aurel-Teodor Moldovan, Drept Penal, Partea Generală, Braşov, Lux-Libris, 2009, pag. 102-103
26
 CONCLUZII

În orice societate, faţă de cei care încalcă normele juridice, statul este nevoit să folosească
forţa sa de constrângere, să-i tragă la răspundere.
Instituirea răspunderi, sub toate formele acesteia constituie un imperativ social care
condiţionează în cele din urmă legalitatea întregului sistem, precum şi funcţionalitatea
organismelor acestuia, iar în mod cert, faţă de funcţionarii publici şi demnitari apare cu atât mai
necesară dacă se are în vedere importanţă deosebită a activităţii organelor administraţiei publice
în consolidarea statului de drept, asigurarea funcţionalităţii şi eficienţei acestuia.
Având ca sarcină executarea legii, funcţionarii din aparatul administrativ trebuie ca în
primul rând, ei să respecte legea, iar în caz de încălcare a acesteia, să poarte întreaga răspundere
pentru fapta lor indiferent de privilegiile care îi sunt conferinte prin lege şi ar putea în mod direct
să reprezinte un impediment în procesul de atragere la răspundere, fapt care s-a confirmat în
urma acestui studiu.
Prin sancţionare celor care nu respectă normele juridice se ajunge la întărirea legalităţii,
nu numai impunându-se o pedeapsă celui vinovat şi reparându-se prejudicial cauzat, ci, mai ales
obţinându-se educarea funcţionarilor în cauză, ca şi a altor persoane, pentru că asemeni abateri să
nu se mai săvârşească. În special acest din urmă aspect prezintă o importanţă cu mult mai mare,
funcţia educativă a sancţiunii juridice exercitând o influenţă socială de cea mai mare
însemnătate.
Rezumînd putem afirma că titularul funcţiei publice, pe lângă drepturile şi obligaţiile cu
care este împuternicit în temeiul legii, este pasibil în cazul nerespectării obligaţiilor sau
îndeplinirii necorespunzătoare a acestora, de răspunderea juridică.
Răspunderea juridică a funcţionarului public şi a demnitarului, în funcţie de gravitatea
încălcării poate îmbrăca mai multe forme (disciplinară, materială, contravenţională, penală), care
se aplică strict în cazurile prevăzute de lege. Raportînd studiului nostru, răspunderea
contravenţională şi penală a subiecţiilor mai sus nominalizaţi, precum şi întregul proces de
atragere la răspundere, este ghidat de numeroase principii care sunt instituite de către stat în
vederea asigurării unui proces echitabil de atragere la răspundere contravenţională şi penală dar
şi eficient în cazul funcţionarilor şi demnitarilor pentru a impedica totodată eschivarea acestora
de răspundere care deseori se ascund după statul şi imunitatea ce le revin prin lege, şi în cele din
urmă lipsa unor pîrgii şi instrumente clare de atragere la răspundere a acestor categorii de
subiecţi.
În rezultatul analizei minuţioase a principiilor ce ghidează procesul contravenţional şi
penal de atragere la răspundere penală şi contravenţională a funcţionarilor publici şi demnitarilor,
27
am reuşit să evidenţiem categoriile de principii pentru ambele forme de răspundere juridică
raportate la categoriile respective de subiecţi.
Am reuşit să demonstrăm încă odată că întregul proces de atragerea la răspundere atît
contravenţională cît şi penală a demnitarilor şi funcţionarilor publici este unul foarte complex dar
şi unul care nu este lipsit de diverse interpretări ce pot ca consecinţă să permită echivarea
acestora de la răspundere atît timp cit există imunitate şi statut privelegiat de care aceştia se
bucură în executarea funcţiilor sale.

28
 BIBLOGRAFIE

Acte normative

1. Constituţia Republicii Moldova, Monitorul Oficial Nr. 1 din  18.08.1994

2. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public Nr. 158 din  04.07.2008
(Mon of. al R.M., nr. 230-232 din 23.12.2008 art. 840.
3. Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică nr. 199 din
16.07.2010, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 194-196 din 05.10.2010
4. Codul Penal al Republicii Moldova Nr. 985 din  18.04.2002 // Monitorul Oficial Nr. 128-
129 din 13.09.2002 art. Nr. 1012.
5. Codul de procedură penală a Republicii Moldova Nr. 122 din  14.03.2003, Monitorul Oficial
al Republicii Moldova Nr. 104-110 din 07.06.2003
6. Codul contravenţional al Republicii Moldova Nr. 218 din  24.10.2008 // Monitorul Oficial
din 16.01.2009 Nr. 3-6     art Nr : 15.
7. Legea despre statutul deputatului în Parlament nr.39 din 07.04.1994, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 59-61 din 15.04.2005
8. Codul penal al României adoptat prin Legea nr 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr
510/24.07.2009

Literatura de specialitate

9. Aurel-Teodor Moldovan, Drept Penal, Partea Generală, Braşov, Lux-Libris, 2009

10. C. Bulai „Drept penal –Partea Generală Ed. All. Beck Bucurteşti 1997
11. C. Bulai, “Manual de drept penal, partea generală”, Editura ALL, Bucureşti, 1997
12. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti,
2003
13. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenţii fac. de drept. Chişinău: Epigraf, 2003
14. Dicţionarul limbii române moderne. Bucureşti: Editura Academiei, 1958.
15. Furdui S. Dreptul contravenţional. Manual. Chişinău: Cartier Juridic, 2005

29
16. I. Oancea, în “Explicaţii teoretice ale codului penal român”, p. gen. Vol. I, ed. Academiei,
Bucureşti, 1969
17. Guţuleac V. Drept contravenţional. Chişinău: ULIM (Tipogr. ”Bons Offices”), 2006
18. Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Chişinău: S. n., („Tipografia Centrală”), 2009
19. Hotca M. A. Drept contravenţional: partea generală. Bucureşti: Editas, 2003
20. Orlov M. Drept administrativ. Chişinău: Epigraf, (Firma Editorial - Poligrafică Tipogrfia
Centrală), 2001
21. Orlov M. Răspunderea în dreptul administrativ. Aspect teoretic. Chişinău, 1997, pag. 110
22. Popa Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 1992
23. Гуцуляк В. И. К вопросу о механизме применения отдельных административно
правовых норм. В: Журнале «Закон и жизнь», январь, 2010

30