CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I
NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA RĂSPUNDERII JURIDICE
1.1 Scurt istoric
1.2 Noțiunea de răspundere juridică
1.3. Fundamentele răspunderii juridice
1.4 Răspunderea juridică civilă
1.5 Jurisprudență
CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ
2.1 Noțiunea de răspundere civilă contractuală
2.2 Reglementarea răspunderii contractuale
2.3 Condițiile răspunderii contractuale
2.4 Remediile neexecutării contractului
2.5 Jurisprudență
CAPITOLUL III
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
3.1 Noțiunea de răspundere civilă delictuală
3.2 Reglementarea răspunderii civile delictuale
3.3 Felurile răspunderii civile delictuale
3.4 Condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
3.5 Efectele răspunderii civile delictuale
CAPITOLUL IV
STUDIU COMPARATIV PRIVIND RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ȘI
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
4.1 Raportul dintre aceste două instituții și criteriul de stabilire a existenței răspunderii
contractuale
4.2 Problema cumulului celor două răspunderi
CAPITOLUL V
CONCLUZII
PARTEA APLICATIVĂ
1
BIBLIOGRAFIE

2
INTRODUCERE

3
 Normele de conduită sunt de natură diferită, existând astfel mai multe feluri de răspundere
socială: judiciară, morală, politică.
Având în vedere obiectul acestei teme, suntem direct interesaţi de răspunderea juridică
parte a răspunderii sociale putându-o defini astfel: „răspunderea juridică este complexul de
drepturi şi obligaţi conexe, care potrivit legii se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi
care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în
scopul asigurării stabilităţi raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul
respectării ordinii de drept”.
În acord cu spiritul legislativ european în materie, este atestată de reglementarea executării
prin echivalent a obligaţiilor în cadrul capitolului dedicat remediilor neexecutării obligaţiilor. Cu
alte cuvinte, deşi legiuitorul a înţeles să individualizeze răspunderea contractuală în cadrul unei
răspunderi generale civile, prin art. 1350 C. civ. (comentat în paragraful precedent), a înţeles şi
să subordoneze această răspundere teoriei generale a remediilor pentru neexecutarea obligaţiilor
(prin reglementarea executării prin echivalent -art. 1530-1548 C. civ.), în cadrul capitolului
dedicat mijloacelor pe care creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare (adică în cadrul
capitolului dedicat remediilor).
În materializarea acestui spirit legislativ, trebuie să observăm că, răspunderea contractuală
nu este mai mult decât un remediu al neexecutării, alături de alte remedii cum sunt termenul
suplimentar de executare, excepţia de neexecutare sau rezoluţiunea contractului.
Instituţia răspunderii civile delictuale a cunoscut o importantă evoluţie în timp datorită
caracteristicilor ei specifice. Astfel, fiind cea mai largă categorie de răspundere juridică, a fost, în
scopurile urmărite, şi cea mai puternic influenţată de morala socială, pe care, la rândul ei, a
modelat-o.
Răspunderea civilă delictuală este considerată un principiu ce corespunde atât unor cerinţe
de echitate şi etică socială, cât şi unor cerinţe de securitate juridică. Astfel, ea este considerată o
parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale,
răspundere care este văzută ca o noţiune ce întruneşte orice formă de reprobare a unui fapt
essential.

4
 Răspunderea socială este considerată a include, deprincipiu, răspunderea politică,
răspunderea morală şi răspunderea juridică, între aceste trei forme principale de răspundere
socială pot exista interferenţe şi suprapuneri, fără ca specificităţile fiecăreia să fie afectate131.
Există şi autori ce clasifică răspundere în răspundere morală şi juridică, cea de-a doua
reprezentând o formă tot mai organizată a celei dintâi, necesară în societăţile subsecvente
formării statului. Nu este mai puţin adevărat, recunosc aceeaşi autori, că poate exista şi în statul
modern răspundere morală care să nu atragă răspunderea juridică, după cum pot «exista şi cazuri
de răspundere juridică care să nu provină din răspunderea morală, această din urmă situaţie
„găsindu-şi rădăcina în rolul diferit pe care noţiunile de prejudiciu şi reparaţie îl joacă în cele
două feluri de răspundere"14.

CAPITOLUL I
NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA RĂSPUNDERII JURIDICE

5
 1.1 Scurt istoric
Noţiunea de răspundere nu este specifică si exclusivă domeniului moralităţii, ea fiind o
instituţie care depaşeşte această sferă, o instituţie proprie societăţii considerate în ansamblul său
o consecinţa generală a funcţionalităţii acesteia ca sistem. Săvârşindu-se o fapta reprobabilă,
societatea, în care trăieşte făptuitorul, o va reprima. Fapta săvârşita incălcănd o normă morală şi
intervenţia societaţii şi reacţia sa se va limita doar la o sancţiune de aceeaşi natură. Răspunderea
morală nu este susceptibilă să fie sancţionată prin mijlocirea constrâgerii de stat, de aceea s-a
afirmat ca sancţiunea răspunderii morale se situează  în forul lăuntric al făptaşului, iar în afară
de acest for la forma neorganizată a unei simple reacţii reprobatoare a colectivitaţii.1
Totuşi, în condiţiile în care, prin efectul săvârşirii în societate a unei asemenea fapte, o altă
persoană a fost vătămată în fiinţa ei fizică sau morală, ori în bunurile sale, cineva trebuie să
suporte şi consecinţele acestei vătămări.
De aceea în astfel de situaţii a intervenit o răspundere mult mai energică prin asprimea
sancţiunilor şi anume răspunderea juridică. Drept urmare reacţia faţă de fapta reprobabilă şi
eventual păgubitoare primeşte progresiv, sub diferite modalitaţi, o formă tot mai organizată,
formă care implică posibilitatea recurgerii la constrângerea de stat
Răspunderea devine juridică odată cu formarea statului şi naşterea dreptului, fenomene
rezultate din ivirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie.
Potrivit unei opinii, răspunderea juridică ar putea fi definită ca fiind complexul de drepturi
şi obligaţii comune, care –potrivit legii- se naşte ca urmare a savârşirii unei fapte ilicite şi care
constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul
asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societaţii în spirutul
respectării ordinii de drept .2

În comuna primitivă unde nu există nici stat, nici drept, nu există nici răspundere juridică.
Existau, în schimb, credinţe mistice şi cutume care trebuiau să fie respectate.
În timpurile foarte îndepărtate ale dezvoltării statului roman, atunci când populaţiunea era
puţin civilizată şi când moravurile era într-o stare de quasi sălbăticie, exista atunci când se

1
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, ED. Academiei R.S.R., Buc. p. 6.
2
M.N. Costin, O încercare de definire a noţiunii a răspunderii juridice, in R.R.D. nr. 5/1970, p. 83.

6
comitea un delict, doar vindicata priveta.3 În baza acestei constituţii, persoana care suferea un
prejudiciu fizic sau moral, avea dreptul recunoscut de ase răzbuna aşa cum dorea împotriva
făptuitorului. Ulterior, apare o atenuare a răzbunarii private, prin instituirea legii talionului-lege
care nu era specială legislaţiunii romane, care se gaseşte şi în legile lui Moisi.4 Conform acestei
legi, cel care a suferit un prejudiciu se va răzbuna, fapt care întrunea consimţământul întregului
grup social din care făcea parte. Răzbunarea era colectivă, în sensul că cel care suferise paguba
avea dreptul să se răzbune nu doar faţă de făptaş, dar şi îpotriva grupului social din care acesta
făcea parte.
Spre sfârşitul acestei perioade, problema răspunderii capătă un element de noutate, în
sensul că victima se putea înţelege cu făptaşul, acordâdu-i iertare, în schimbul unei răscumpărări
a carei întindere se stabilea fie prin bună învoială, fie prin arbitri. Aşadar, răspunderea
dobăndeşte forma prestaţiei baneşti voluntare.
În perioada şi orânduirea sclavagistă se cunoştea instituţia statului şi cea a dreptului. Pe
masură ce autoritatea statului creştea, o serie de probleme intrau în sfera de atribuţie a puterii
publice. De la compoziţia voluntară s-a ajuns la compozitia legală, în cadrul căreia măsura în
care prejudiciul trebuia reparat era fixată de autoritate. Astfel, responsabilitatea era reglementată
de stat, aceasta fiind o condiţie primordială pentru a se putea institui si menţine  armonia
socială5.S-a consacrat astfel, pe plan juridic răspunderea ca fapt social fundamentul ei era
obiectiv, simpla cauzare a unei pagube dând naşere dreptului la amenda legală stabilită6.
Cea mai veche şi mai importantă lege romană, intocmită de decemviri în anul 449 î.e.n. şi
votată de adunările populare centuriate - Legea celor XII table7 exprimă interesele unei
societaţi sclavagiste incipiente care mai poartă în că resturi de relaţii gentilice patriarhale 8. În
dreptul roman, se făcea distincţie între delictele publice şi cele private. Delictele publice erau
pedepsite de autoritatea publică cu pedepse, îndeosebi corporale, pe când în cazul delictelor
private, victima se adresa autoritaţii competente şi obţinea satisfacţie, acordându-i-se o

3
Stoicescu C. Drept roman. Delictele Ed. a-II-a, Bucureşti. 1919, litografiat la Universitatea Babeş Bolyai Cluj
Napoca, Cap. Istoricul delictelor, p. 71.
4
Ibidem, p. 72 şi urm.
5
Voicu A. Virgil- Răspunderea civilă delictuală. Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca, 1999 p. 8.
6
Pop Liviu – Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat. Ediţia a-II-a Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1997, p.
174.
7
legea reprezintă în fapt o codificare prelucrată a dreptului cutumiar roman, căruia i s-au adugat unele împrumuturi
reduse la număr, din dreptul grec.
8
Hanga Vasile – Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 67.

7
despăgubire sub formă de amendă aplicată infractorului. Victima avea însă posibilitatea de a se
despăgubi şi singură, fie reţinându-l pe infractor, fie fixân suma desdăunării. Şi într-un caz şi în
celălalt, despăgubirea avea caracter de pedeapsă, iar nu de îndemnizare, ca şi în dreptul modern.
Epoca celor XII Table marchează un stadiu intermediar între compoziţia voluntară şi cea
legală9. Dar ceea ce este mai important o reprezintă apariţia instituţiei răspunderii juridice, la
început penală, apoi-mult mai târziu, în epoca imperiului şi mai ales în aceea a lui Iustinian, a
răspunderii civile.
În dreptul roman, lipsa unei delimitări între răspunderea delictuală şi cea contractuală a
reprezentat multă vreme o caracteristică a răspunderii civile. În cazul unui delict sau cvasi-delict,
victima faptului prejudiciabil avea dreptul sa ceară ca autorului să i se aplice o pedeapsă, mai
târziu victima a dobândit şi dreptul de introduce o acţiune pentru recuperarea pagubei cauzate.
Când răzbunarea a fost înlocuită cu pedeapsa privată, obligaţia la desdăunare apare ca o obligaţie
impusă de lege autorului faptului prejudiciabil, drept răscumpărare pentru faptul ca a fost sustras
răzbunării private a victimei. Când sistemul compozitiunii legale s-a generalizat, victima a avut
calitatea unui creditor al dreptului la despagubire. Raportul juridic s-a transformat astfel într-un
raport de la creditor la debitor, având ca obiect o obligaţie ex delicto. Această obligaţie se
deosebea de cea născută ex contractu, deoarece cauza ei era un fapt al debitorului, iar obiectul ei
constă într-o dare, adică o sumă de bani pe care debitorul trebuia să o plătească creditorului său.
Distincţia dintre răspunderea contractuală şi delictuală a început să se facă abia după legea
Aquilia datând aproximativ din anul 286 î.e.n., care pune bazele răspunderii ce incumbă unei
persoane pentru orice daună pricinuită alteia în mod intenţionat sau din culpă, lege care a
reglementat delictul damnum iniuria datum (pagubă pricinuită pe nedrept). Această lege pune
bazele unui nou sistem de răspundere, perfecţionat faţă de Lex duodecim tabularum şi cele care i-
au urmat. Dacă până la legea Aquilia se practica sistemul amenzilor fixe, conjugat cu alte măsuri,
aceasta, pentruprima data, încearcă să stabilească pricipiul conform căruia  orice persoană care a
cauzat un prejudiciu prin culpa sa este ţinută de o obligaţie faţă de victima acestui prejudiciu 10.
Deja textul citat avea valoare de principiu, legea nu a dat o reglementare de ansamblu, ci a
procedat în capitolele sale la soluţii cazuistice, fapt pentru care dreptul posterior a perfecţionat
sistemul instituit.

9
Voicu A. Virgil – op. cit. p. 9l.
10
Voicu A. Virgil, op. cit. p. 11.

8
 Se pune astfel în relief ideea că răspunderea nu poate exista fără un prejudiciu rezultat
dintr-o greşeală, precizându-se şi noţiunea culpei. Astfel nu interesa gradul de vinovăţie al
autorului prejudiciului. Culpa cea mai uşoară se vedea a fi suficientă pentru atenuarea
răspunderii, chiar dacă delictul e cauzat prin neglijenţă, există culpă, şi deci după opinia lui
Gaius răspunderea era operabilă.
Ulpian este acela, care în competarea teoritică a dispozitiilor acestei legi evidenţiază
situaţiile în care regula instituită de legea Aquilia nu poate fi aplicată. Aşadar Ulpian instituie o
derogare de la regula răspunderii  dacă cineva a omorât o persoană, pe când se întreceau între
ei, într-o întrecere sportivă sau în pancreţiu, sau la box şi dacă aceasta s-a întâmplat pe o arenă
publică, nu se aplică legea Aquilia deoarece dauna afost pricinuită nu doar din dorinţa de a face
rău ci pentru glorie şi succes 11.
Această derogare priveşte deci prejudiciile produse cu ocazia si către persoane care se
întreceau în activităţi sportive. De asemenea legea Aquilia nu se aplică nici în cazul în care
paguba s-a produs de o faptă sau acţiune permisă de lege cum ar fi exercitarea legitimei apărări;
pentru asigurarea puterii, gloriei şi virtuţii.
Legea nu se aplică nici în împrejurarea în care s-a produs fără dol sau culpă. De exemplu,
un sclav aflat accidental pe un teren anume destinat antrenamentului militar este ucis de un
soldat care face acolo exerciţii de luptă.12 Legea nu se nici în ipoteza în care întervine culpa
excusivă a victimei13. În situaţia în care paguba asupra lucrurilor altuia se produce pentru a se
evita prejudiciulasupra propriilor bunuri. De exemplu împotriva aceluia  care a dărâmat casa
vecinului spre a împiedica incediul să cuprindă şi casa lui ,  împotriva aceluia care a aruncat în
mare marfurile străine să le salveze pe ale sale  precum nici  faţă de acela care a distrus
lucrurile altuia ca să poată supraveţui 14.
În principiu legea Aquilia era aplicabilă doar în cazul pagubelor suferite de lucrările,
animalele sau sclavii unei persoane, şi numai pe cale de acţiune utilă. Ideea răspunderii delictuale
aşa cum a fost fundamentată de legea Aquilia şi dezvoltată de dreptul ulterior, s-a transmis prin
diverse filiere fiind prelucrată de legislaţie din apusul Europei care aveau la bză digestele lui
Iustinian.

11
Ibidem.
12
Tomulescu, C. Stefan. Drept privat roman, Bucureşti, 1973, p. 335.
13
Jakotă M.V. Dreptul roman, vol. II, Iaşi, 1993, p. 463.
14
Voicu A. Virgil op. cit. p. 13.

9
 1.2 Noțiunea de răspundere juridică
Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă şi cuprinzătoare. Ea include răspunderea
morală, răspunderea politică, răspunderea juridică sau diferite alte modalităţi sub care, într-o
formă sau alta, membrii societăţii sunt chemaţi să dea seamă pentru modul în care se comportă în
viaţa socială.
Răspunderea este percepută ca fiind un fapt social reprobabil, care se rezumă în reacţia
trezită de o acţiune pe care societatea de la locul săvârşirii acesteia o socoteşte condamnabilă. 15.
Pentru consencinţele pe care individul le suportă ca rezultat al unei conduite, evoluată ca
neconformă cu normele sociale, se utilizează în special doi termeni de răspundere şi
responsabilitate16.
În literatura de specialitate nu se realizează o distincţie clară între aceşti termeni, lor
atribuindu-li-se în mod obişnuit, sensul de obligaţie a unui individ sau activităţi care decurg din
normele instituite în societate la un moment dat, sau într-o anumită colectivitate, de a efectua
anumite acţiuni sau de a se abţine de la săvârşirea altora, precum şi obligaţia acestora de a repara
prejudiciile provocate prin conduita lor. Astfel termenii utilizaţi se referă la acţiuni sau inacţiuni
care i se impun individului sau colectivităţii prin coerciţie şi nu privesc exclusiv atitudinile
proprii ale acestora.
Printre normele care reglementează comportamentul uman în societate, fără îndoială cele
mai importante sunt normele juridice, susceptibile de a fi aduse la îndepinire prin forţa de
constrângere a statului. Normele de răspundere capătă astfel prin intermediul normelor juridice
cel mai sever caracter. Indifirenet de forma sa, răspunderea juridică implică un raport între
societate şi individ, prin care i se impun anumite obligaţii independent de voinţa sa. Statul este de
subiectul care, prin normele de drept elaborate şi sancţionate de el, reglementează
comportamentul uman prezent în diferite categorii de relaţii sociale. Astfel, nu întâmplător,
susţin unii autori, 17 nerespectarea normelor de drept face ca cele doua expresii să fie utilizate mai
ales în sensul lor juridic. De aici rezultă, conchid aceeaşi autori, că  elementul principal cer
poate distinge între termenii de răspundere juridică şi responsabilitate este funcţia lor socială. În

15
Eliescu M. op. cit. p. 5.
16
Voicu A. Virgil op. cit. p 17.
17
V. Pătulea, op. cit. p. 17.

10
timp ce răspunderea vizează mai ales conservarea unui sistem social, responsabilitatea priveşte
ameliorarea sistemului social şi dezvoltarea lui18.
Din cele prezentate se constată că, definiţia atribuită acestei instituţii de Mircea Costin
acoperă, cel puţin la nivelul societăţii româneşti, integral accepţiunea noţiunii răspunderea
juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care, potrivit legii,se naşte ca urmare a
săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin
aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi ale îndrumării
membrilor societăţii în spirutul respectării ordinei de drept19. Definită astfel, răspunderea juridică
nu poate fi confundată cu sancţiunea juridică, aplicarea sancţiunilor juridice fiind doar consecinţa
finală a antrenării răspunderii juridice20.
Răspunderea juridică se apropie astfel de responsabilitate ca principiu general al dreptului,
deși o anumită nuanță de constrângere nu-i este străină, neconfundându-se cu sancțiunea,ci fiind
mai degraba un cadru general de realizare a dreptului. În engleză însă termenul responsibility
este untilizat în context international și constitutional, în dreptul civil fiind utilizate expresiile
liability sau law of torts, în timp ce în germană termenul Verantwortlichkeit, aparține limbajului
morale, limbajului juridic fiindu-i specifică noțiunea, mult mai restrânsă de Haftung. Această
lipsă de unitate terminologică explică lipsa unei teorii generale a răspunderii juridice, deși
noțiunea este evident capitală.21
Răspunderea socială ca formă de reglare a conduitei oamenilor în societate nu este
specifică dreptului; ea poate fi întâlnită în toate domeniile vieţii sociale. Forma socială a
răspunderii este chiar anterioară formei juridice. Răspunderea implică o reflecţie anticipată
asupra urmărilor faptelor noastre, în primul rând din punct de vedere natural şi moral, ca o
soluţie împotriva unei conduite antisociale şi apoi din punct de vedere legal.

18
ibidem p. 18.
19
Costin M. N. op. cit. p. 83.
20
Pop Liviu, op. cit. p. 158.
21
P.Pescatore,op.cit, p.589-590.

11
 Conduita licită este dată de conformitatea acţiunilor sau inacţiunilor fiecăruia cu normele
sociale, iar conduita ilicită este cea care contravine acestor norme. Pe plan juridic are valoare
însă, nu numai comportarea conştientă şi responsabilă. Este responsabil cel care poate prevedea
consecinţele acţiunilor sale. Comportarea unui alienat nu are valoare juridică şi nu poate fi
clasificată licită sau ilicită, deoarece nu are reprezentarea faptelor ce le săvârşeşte şi nu poate
prevedea consecinţele actelor sale
Răspunderea socială nu se limitează la existenţa discernământului celui care a nesocotit
norma socială, ea este strâns legată de convingerea fiecăruia că acţionează în mod liber şi cu
respectarea normelor morale şi sociale. Societatea instituie norme de conduită, cu caracter
reglator de ordin moral, religios, cultural, politic, juridic, pe care indivizii ce o compun sunt
chemaţi să le respecte, să-şi orienteze conduita, potrivit cu cea prescrisă de aceste norme, în
scopul îmbinării interesului personal cu cel social, asigurării coerenţei şi funcţionalităţii
sistemului social. Conformarea conduitei la preceptele normelor sociale se face de bună voie sau
de teama dezaprobării sociale ori a sancţiunii pentru nerespectarea acestor reguli. Abaterea
individului de la aceste norme atrage o răspundere socială, fie ea morală, religioasă, politică sau
juridică.
Conceptul de răspundere desemnează în primul rând o reacţie de dezaprobare a societăţii
faţă de o acţiune umană imputabilă, în principal, individului. Dar noţiunea de răspundere nu se
identifică şi nu se reduce la acea de sancţiune. Măsura răspunderii este proporţională cu
posibilitatea de previziune a rezultatului păgubitor care nu este întotdeauna completă, deoarece
efectele directe şi imediate ale actelor săvârşite, li se adaugă efectele indirecte şi îndepărtate,
uneori imprevizibile.22

22
Mircea Djuvara-Teoria generală a dreptului, ED. ALL. 1995, pag, 405.

12
 Răspunderea acţionează deci, în cadrul unui determinism complex. Acest determinism este
însă relativ, întrucât operează într-un cadru limitat, individual, având numeroase posibilităţi de
acţiune. Alegerea liberă si conştientă a unei variante sau alta, stă la baza răspunderii individului,
fiecare trebuie să răspundă pentru consecinţele faptelor sale fie prin obligaţia de a repara
prejudiciul cauzat altei persoane sau colectivităţii, fie prin suportarea unei sancţiuni, care nu
echivalează întotdeauna cu o pedeapsă aplicată pentru o faptă penală.Răspunderea ca atitudine
prin care persoana umană acceptă consecinţele faptelor sale, este conduita prealabilă a oricărei
obligaţii sociale sau juridice. Răspunderea şi sancţiunea sunt două noţiuni diferite, prima
constituind cadrul social sau juridic de realizare pentru cea de-a doua.
Răspunderea este un raport social de constrângere, iar sancţiunea reprezintă obiectul
acestui raport. Sensul frecvent al noţiunii de răspundere indiferent de forma de care se manifestă,
este acela de a-şi asuma consecinţele încălcării regulilor de conduită socială, obligaţia ce revine
autorului faptei contrare acestor reguli şi care, poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale.
Natura normei de conduită încălcate determină şi forma de răspundere, toate formele de
răspundere alcătuiesc împreună răspunderea socială. Acţiunea în daune pentru fapte ilicite apare
ca fiind instrumentul chiar al răspunderii morale şi politice, după cum repararea daunelor morale
se realizează prin intermediul răspunderii şi sancţiunii civile.
Sancţiunea este actul prin care în mod silit se obţine executarea unei obligaţii ce nu se face
de bună voie.
Sancţiunea este considerată o modalitate de constrângere utilizată în relaţii sociale, în
vederea stimulării, impunerii, descurajării sau prevenirii unor comportamente nocive individuale
sau în grup, în raport de criteriile morale sau juridice explicite 305. Societatea îşi organizează
mijloacele de control social, prin care îşi asigură realizarea normelor la nevoie prin restrângerea
drepturilor şi libertăţilor persoanei care a nesocotit aceste norme şi constrângerea de a suporta
consecinţele faptelor sale. Forţa individuală prin care se încearcă realizarea unui drept, nu
constituie o sancţiune juridică, decât dacă ea este organizată, autorizată sau comandată, în mod
direct de stat.

305

13
 De aceea, se spune că sancţiunea juridică este atributul statului. Sancţiunea nu se confundă
cu dreptul pozitiv, respectiv sfera lor de aplicare nu coincide. Astfel, nu s-ar putea înţelege, în
dreptul constituţional, ideea de sancţiune în sensul de forţă organizată de stat, pusă în serviciul
ideii de justiţie şi de drept pozitiv, întrucât statul nu se poate constrânge pe sine însuşi. Statul se
lasă executat, atunci când vrea, în fapt sancţiunea fiind executată de agenţii statului, este lăsată la
arbitrajul acestuia.
Sancţiunea este exercitată în numele statului asupra persoanelor şi a bunurilor lor, ea este
un atribut al statului, se poate aplica uneori şi de particulari, dar sub garanţia şi controlul statului.
În antichitate, în forma primitiva a societăţii nu se făcea deosebirea dintre răspunderea
morală şi răspunderea juridică, între răspunderea individuală şi răspunderea colectivă, nu exista
proporţie între faptă şi sancţiune. Răzbunarea era o soluţie naturală în faţa unei agresiuni. Actul
de răzbunare era considerat firesc pentru vătămarea produsă de agresor. Individul lezat prin actul
nociv răspundea printr-o reacţie fizică cât mai puternică, prin violenţă; răspundea fără proporţie
împotriva oricărui membru al familiei sau al grupului, în mod reflex şi fără preocupare pentru
vinovăţia făptuitorului. Violenţa răspundea în mod reflex la violenţă. Aşadar, o răspundere
obiectivă întemeiată pe cauzalitatea materială, o răspundere colectivă sau a grupului pentru fapta
unui membru al său.23
Ideea de răzbunare care include în sine ideea unui drept de ripostă determină apariţia ideii
de justiţie. Legea talionuli ,,ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” a constituit un progres juridic.
Intervine apoi o evaluare, o stabilire a unei proporţii între faptă, vinovăţie şi pedeapsă pentru
nesocotirea regulilor de morală elementară, o apreciere a preţurilor de răzbunare fixat de
societate. Îndată ce societatea a început să fie mai complexă, răzbunarea a fost înlocuită cu
compoziţia privată. Individul care a săvârşit o faptă dezaprobată de societate oferea o valoare
oarecare pentru a se renunţa la răzbunare.
Un pas important a fost cel al intervenţiei statului pentru a reglementa răzbunarea şi
compoziţia, fixând un tarif de compensaţie, sub forma unei amenzi, care intervine de drept
public. Aceste tarife de compensaţie se fixau în dreptul roman pentru fiecare infracţiune comisă,
fără să existe o listă de incriminare.
Amenda, la început era cerută printr-o acţiune cu caracter penal, deoarece se urmărea
pedepsirea unui delict.

23
Mircea Djuvara-Teoria generală a dreptului, ED. ALL. 1995, pag, 405.

14
 Pedeapsa avea întotdeauna ca obiect o sumă fixă, indiferent de prejudiciul cauzat victimei
egală cu paguba sau multiplul al acesteia. Răspunderea devine juridică, nimai penală, iar mai
târziu, în epoca imperiului şi răspunderea civilă. Răspunderea se transformă din colectivă, tribală
şi apoi familială, în răspunderea individuală, din răspundere obiectiv bazată pe cauzalitate
materială, în răspundere bazată pe culpă, fără să fie îndeajuns precizată această culpă şi cu
caracter, neexistând un principiu general de răspundere civilă. Răspunderea civilă există în
limitele diferitelor delicte private recunoscute de drept, ca de exempu: furtum, damnum, injuria
datum, rapina, injuria.
Dreptul roman, în forma incipientă, cunostea instituţii care permiteau unei persoane fizice
să-şi facă dreptate singur, să aplice deci, sancţiunea singur. Manus injecţio era o executare făcută
de un particular, iar pignoris capio permitea particularului să ia singur obiectul de care avea
nevoie pentru a se despăgubi. Nu o putea face decât cu respectarea unor forme sacramentale
consacrate de normele juridice. Dar aceasta dovedeşte că, în ultima analiză, tot statul este cel
care-l autoriza să o facă. La Atena şi Roma era îngăduită vânzarea debitorilor insolvabili, aceşti
debitori fiind pedepsiţi cu multă cruzime.
În Evul Mediu răspundere civilă şi reparaţia prejudiciului se desprinde tot mai mult de
răspunderea penală şi pedeapsă. În acel timp, sancţiunile erau deosebit de severe, chiar crude,
pentru a intimida şi descuraja comiterea unor încălcări ale normelor juridice existente. Cei
vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni trebiuau să răspundă în faţa marilor seniori feudali, care
aplicau sancţiuni arbitrare în cazurile ce le judecau. Biserica crestină, dreptul canonic a exercitat
o influenţă considerabilă în cristalizarea noţiunii de răspundere. V inovatul este pedepsit pentru
că şi-a nesocotit obligaţiile elementare.
Dacă el ajunge să-şi restbilească echilibrul moral, în anumite condiţii poate să suporte o
pedeapsă atenută; ideea de justiţie cere ca sancţiunea să se bazeze pe o expiaţiune morală a
vinovatului, acesta trebuie să-si recunoască propria greşală. Greşala devine o condiţie generală a
răspunderii civile, iar sancţiunea fiind considerată ca un mijloc de îndreptare a celui vinovat.
Thomas Morus şi Tomasso Campanella înţeleg sancţiunea ca , o reacţie a societăţii la încălcarea
normelor stabilite de societate”.24

24
Pop Liviu, op. cit. p. 187.

15
 În Epoca Modernă răspunderea este privită iniţial, ca o răspundere politică şi apoi ca o
răspundere juridică. Montesquieu observă necesitatea că răspunderea să fie conformă cu spiritul
general, să izvorască din spiritul general şi să se bazeze pe lege. Fformularea răspunderii este
legată de filosofia politică liberală care s-a dezvoltat sub influenţa Revoluţiei Franceze (1789)
filosofie care s-a dezvoltat în art.998 Cod civil român,, orice faptă a omului care cauzează altuia
un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşală s-a ocazionat a-l repara”, a fost considerată ca
una din expresiile sale majore.
Noţiunea de răspundere relevă domenii diferite- politic, juridic şi filosofic, susceptibile de
a lua, în acelaşi timp, trei sensuri diferite şi chiar opuse. În filosofia politică, temeiul răspunderii
caracterizează un mod de reglare socială, al cărui principiu general este că,, Nimeni nu poate
remite altuia o obligaţie care nu-i revine acestuia”. Principiul fundamental în orice societate este
că fiecare om este răspunzător de a se îngriji de el însuşi, de nevoile lui şi de cele ale familiei,
prin resursele dobândite sau transmise. Fără acest principiu ar înceta orice activitate în societate,
deoarece ar însemna să se bazeze pe munca altuia pentru a trăi. În dreptul civil, răspunderea
semnifică un ansamblu de tehnici juridice, care au în vedere repararea prejudiciului cauzat altuia
din culpă.
Problemele puse prin înmulţirea pagubelor produse prin accidente în industrie şi
transporturi au lărgit sfera noţiunii de răspundere, incluzând suportarea unui prejudiciu ca efect
al riscului asumat pentru activitatea desfăşurată. În acest scop s-au creat instituţii de asigurare şi
securitate socială care au permis dezvoltarea răspunderii, făcând posibilă repararea unor
prejudicii produse fără culpă, pe baza ideii de garanţie.
Într-un al treilea sens, filosofic, răspunderea înseamnă: ceea ce face ca un act sau
consecinţele unui act să fie imputabile unei personae; raţiunile pentru care contractul sau delictul
sunt suportul unei obligaţii. Este sensul, în care noţiunea de răspundere se foloseşte în dreptul
penal. În acest înţeles, răspunderea trimite la o filozofie a unei cauzalităţi prin libertate, de
exemplu, principiul Kantian al autonomiei de voinţă, acela că fiecare trebuie să se considere ca
unic şi definitiv răspunzător pentru ceea ce se întâmplă. Răul în special, este considerat fie un
efect al relei voinţe a altuia, fie ca un rezultat al lipsei de prevedere. Astfel, răul şi pierderea care
îi este asociată, este întodeauna o consecinţă a relei voinţe şi a culpei.

16
 Termenul răspundere desemnează acţiunile pentru care raportul creditor-debitor se va
putea stabili între două subiecte. Astfel, răspunderea apare şi ca expresie acelor două maxime pe
care teoria dreptului natural modern le concepe ca fiind condiţii ale sociabilităţii: respectul
angajamentelor şi a nu vătăma pe altul.
Şi dreptul modern îngăduie ca unele sancţiuni să fie exercitate de particulari, sub garanţia
şi cu autoritatea statului, al cărui atribut este. De asemenea dreptul de retenţie care se acordă, în
anumite cazuri, celui care reţine un bun al datornicului. De exemplu, proprietarul reţine mobila
chiriaşului atuci când acesta nu a plătit. În anumute cazuri, legea dă drept creditorului gajist să
procedeze la vânzarea gajului, fără a mai face formele de execuţie silită şi în acest fel ajunge să
îşi facă singur dreptate.
Dreptul de necesitate, ca şi dreptul de legitimă apărare sunt de fapt sancţiuni aplicate de
particulari. Proprietarul care-şi apără recoltele împotriva furtului cu aparate mecanice de apărare,
nu răspunde pentru violenţă. Acesta nu înseamnă că sancţiunea nu este atributul statului, întrucît
chiar dacă se exercită de către particulari, tot statul o autorizează în ultima analiză, tot el este
izvorul sancţiunii juridice. Ideea de sancţiune se justifică şi se întemeiază pe ideea de drept care
este o idee normativă: ea cuprinde o prescripţie de a face sau nu face anumite acte, obligaţia
raţională şi necondiţionată de a îndeplini o anumită dispoziţie a legii, de a respecta libertatea
celorlalţi.
Privită sub acest aspect, sancţiunea nu este o limitare a libertăţii individului, ci numai un
mijloc tehnic pe care dreptul îl întrebuinţează pentru a garanta o desfăşurare mai intensă şi mai
întinsă a acestei libertăţi. În relitate, executarea silita ca o sacnţiune a obligaţiei unui datornic
este o confirmare a libertăţii lui şi nu o limitare a ei. Intervenţia statului răspunde unei necesităţi
juridice şi morale a societăţii de respectare a drepturilor şi libertăţiilor legitime ale unei persoane,
de realizare a ieei de justiţie. Sancţiunea reprezintă acţiunea materială a unei persoane, exercitată
în numele statului, asopra altor persoane sau a bunurilor lor. Ea nu se confundă cu drepturile şi
obligaţiile persoanelor la cererea sau asupra cărora se aplică, indiferent dacă aceste drepturi
rezultă din lege sau din convenţie.

17
 Sancţiunea nu este decât actul prin care în mod silit se obţine executarea unei obligaţii care
nu se face de bună-voie. În aceste condiţii, sancţiunea este şi ea o varietate de act juridic, un act
juridic de natură specială.25 Actul juridic propriu-zis creează drepturi şi obligaţii în abstract,
sancţiunea le realizează în concreto. Exerciţiul sancţiunii are ca efect restabilirea unei situaţii
materiale, în conformitate cu o situaţie juridică preexistentă. Împrejurarea că executarea se face
în mod silit, nu-i schimbă natura de act juridic. Natura regulei sociale încălcate determină şi
natura formei de răspundere, una din aceste forme fiind răspunderea juridică. Prin urmare,
răspunderea socială este în principiu, fundamentul comportamentului social, iar răspunderea
juridică este o formă a răspunderii sociale.
Legea nu dă o definiţie răspunderii juridice, în general, sau vreunuia din formele sale
concrete, deşi există o multitudine de norme juridice, prin care se reglementează diferite forme
de răspundere juridică.
Legiuitorul stabileşte doar condiţiile în prezenţa cărora o persoană fizică sau juridică poate
fi trasă la răspundere. Legea şi literatura juridică foloseşte, de regulă, noţiunea de răspundere 26,
dar uneori şi pe aceea de responsabilitate, aproximativ cu aceeaşi valoare 27. Termenul răspundere
din punct de vedere etimologic derivă din latinescu,,spondeo” care în contractul verbis din
dreptul roman înseamnă obligaţia solemnă a debitorului faţă de creditorul său de a-şi îndeplinii
prestaţia asumată în contract. De aici, concluzia că sensul ce trebuie să fie atribuit noţiunii de
răspundere este acela de obligaţie de reparaţiune, obligaţie ce rezultă dintr-un delict sau cvasi-
delict28
Termenul de ,,responsabilitate” derivă din cuvântul francez responsabilite, folosit în sensul
obligaţiei de a repara în măsură şi sub formele determinate de lege, prejudiciul cauzat,
prejudiciul cauzat altei persoane.

1.3. Fundamentele răspunderii juridice

25
Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994, pag 257
26
Mircea Costin- Răspunderea juridică, Ed. Dacia, Cluj, 1974
27
M. Eliescu- Răspunderea civilă delictuală, Ed, Academiei, Bucureşti, 1972, pag. 60
28
Henri Lalou-La responsabilite civile.Principes elementaries et aplicaţions partiques. Paris, 1928, pag.1.

18
 Răspunderea juridică este un raport de drept al cărui conţinut este format din drepturi şi
obligaţii conexe, ce se nasc din neîndeplinirea unei obligaţii asumate, fie din violarea unei
obligaţii legale preexistente, şi pentru care norma juridică impune repararea prejudiciului şi
suportarea sancţiunii de către persoana în culpă sau care şi-a asumat riscul unei activităţi, în
scopul restabilirii ordini de drept.
Indiferent că răspunderea e definită ca obligaţie de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-
un fapt contrar ordinii de drept, cum apreciază autorii de drept civil, ori ca obligaţia de a suporta
o pedeapsă ori privaţiune, cum o definesc autorii de drept penal şi cei de drept administrativ, este
considerată ca fiind o sancţiune juridică, având rolul de reparaţie, sancţiune şi de prevenţie.
Sancţiunea juridică, în această concepţie, constă nu numai dintr-o pedeapsă, dar şi oblgaţia de
reparaţie a unei pagube, restituirea unui lucru, anularea unui act, executare silită asupra persoanei
sau bunurilor acesteia sau prevenirea săvârşirii unor noi fapte, deoarece toate acestea înseamnă
constrângere. Răspunderea în această concepţie29 este cadrul juridic de realizare şi întruchipare a
sancţiunii. Răspunderea juridică are ca premisă existenţa unei fapte care cade sub incidenţa
normelor juridice, o conduită ilicită şi ilegală, o anumită acţiune sau inacţiune neconformă cu
norma de drept care produce consecinţe negative, constând în vătămarea intereselor unor
persoane sau ale societăţii. Prin urmare, conduita licită constă într-o acţiune sau inacţiune,
conformă sau chiar determinată de normele juridice, fără să intereseze motivele acestei conduite.
Conduita ilicită este o acţiune sau inacţiune, contrară prevederilor normelor juridice, săvârşită de
o persoană conştientă care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale.
Răspunderea juridică este deci, un raport stabilit de lege, de norma juridică între autorul
încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorizaţi, instanţe de judecată,
funcţionariiâ de stat sau agenţi ai puterii publice. Subiectele acestui raport juridic sunt statul, ca
subiect, care exercită constrângerea prin aplicarea sau asigurarea aplicării sancţiunii juridice şi
persoana care a săvârşit fapta ilicită, ca subiect pasiv, acesta urmând să suporte consecinţele
negative ale faptei sale, prin aplicarea sancţiunii juridice. Conţinutul acestui raport complex este
format, în esenţă, din dreptul şi obligaţia statului, în calitate de reprezentant al societăţii de a
aplica sancţiunile prevăzute sau recunoscute de lege, persoanelor care au nesocotit prevederile
legii şi obligaţia acestor persoane de a se supune sancţiunilor legale, în scopul restabilirii ordinii
de drept.
29
Ioan Cetrechi, Ion Craiovan – Introducere în teoria generală a dreptului, Ed ALL, 1993, pag. 106.

19
 Sancţiunea care este un atribut al statului apare astfel, ca un obiect al răspunderii juridice,
pe care statul o impune subiectului pasiv, adică autorului faptei ilicite ce trebuie să se
conformeze măsurii luate de stat. Răspunderea juridică apare deci ca o consecinţă a nerespectării
unei obligaţii care constă în a repara prejudiciul cauzat şi după caz, a suporta sancţiunea juridică
aplicată. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art.10, stabileşte că dreptul victimei unui
prejudiciu cauzat prin culpa altuia ori prin faptul unui lucru aflat sub pază, de a obţine reparaţie,
este un principiu general de drept căruia trebuie să i se acorde respectul cuvenit.
Răspunderea juridică este una din instituţiile de bază ale dreptului, care-l însoţeşte ca o
garantare, pe timpul afirmării lui30, un principiu general al dreptului31. Ea constituie, în primul
rând, una din căile de realizare a ordinii de drept, este consecinţa firească a reglementării
sancţiunilor pentru încălcarea ordinii de drept şi a executării prin constrângere a acestor sancţiuni
de către cel care a nesocotit normele de conduită în societate. În al doilea rând, răspunderea
juridică are un rol reparator, prin repararea prejudiciului cauzat unei persoane prin fapta ilicită. În
sfârşit, răspunderea juridică are un rol preventiv-educativ, această instituţie având o finalitate
preventivă prin împiedicarea săvârşirii de noi acte ilicite şi în acelaşi timp educativă – cultivarea
sentimentului de respect al semenilor săi, sl disciplinei şi ordinii sociale.
Răspunderea juridică are un temei, un fundament fără de care ea nu poate fi explicată şi nu
poate fi recunoscută. Definită, în esenţă, ca efect al neîndeplinirii unei obligaţii morale, legale,
convenţionale, de risc sau garanţie, acest fundament este un act juridic sau un fapt juridic săvârşit
cu sau fără culpă, după cum autorul său a avut reprezentarea faptelor sale şi a fost liber să decidă
în cunoştinţă de cauză sau nu32. Cei doi termeni – act juridic şi fapt juridic nu sunt sinonimi.
Contractul este acordul liber de voinţe dintre două sau mai multe persoane în scopul de a crea,
modifica sau a stinge raporturi juridice. Neîndeplinirea lui sau greşita lui îndeplinire cauzatoare
de prejudiciu, dă naştere răspunderii contractuale, adică obligaţia de a repara vătămarea
pricinuită celeilalte părţi, prin neexecutarea contractului.

30
Marie Dvoracek, Gh. Lupu – Teoria generală a dreptului, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996, pag. 299.
31
Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
32
Violarea unei obligaţii morale ca fundament al răspunderii este răspunsul tradiţional al dreptului natural care îşi
are originea în doctrina creştină, dar care în pură logică nu este în vederea în obligaţiile juridice.

20
 Faptele juridice sunt împrejurări evenimente şi acţiuni, fapte naturale şi fapte ale omului
care produc efecte juridice, în sensul că determină apariţia, modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice. Faptele juridice se grupează după cum se produc ca rezultat al voinţei omului
sau independent de aceasta, în evenimente şi acţiuni.
Evenimentele – faptele naturale sunt acelea care se produc independent de voinţa
oamenilor, de care norma juridică leagă anumite efecte juridice. Sunt astfel evenimente: naşterea
sau moartea unei persoane, fenomene naturale cum sunt: cutremurul, inundaţia, naufragiul, care
pot constitui forţa majoră exoneratoare de răspundere.
Acţiunile sau inacţiunile sunt fapte umane săvârşite în mod voluntar de subiectele de drept,
care potrivit normelor juridice produc efecte juridice. Aceste acţiuni care constituie categoria cea
mai numeroasă se numesc acte juridice. Alte acţiuni sunt săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice, dar care se produc totuşi în baza legii. Acţiunile pot fi ilicite, când ele sunt
săvârşite cu respectarea normelor legale şi pot fi ilicite când sunt contrare normelor legale. În
principiu numai faptele ilicite cauzatoare de prejudicii generează răspundere juridică.

1.4 Răspunderea juridică civilă

Instituţie deosebit de largă şi complexă a dreptului civil 33, răspunderea civilă este una din
formele de manifestare a răspunderii juridice.
Codul civil34, deşi nu cuprinde un text care să definească răspunderea civilă în general,
tratează despre aceasta în Cartea a V-a, intitulată „Despre obligaţii", în cadrul Titlului al II-lea,
„Izvoarele obligaţiilor", Capitolul al IV-lea, „Răspunderea civilă". Capitolul în discuţie cuprinde
şase secţiuni.
Prima dintre acestea înfăţişează principiul răspunderii civile delictuale (art. 1349) pentru
prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului
ori de atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor persoane, prin fapta proprie, dar şi,
în cazurile anume prevăzute de lege, prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza
noastră, precum şi de ruina edificiului.
Concomitent, în cuprinsul art 1350, este circumscrisă regula generală a răspunderii civile
contractuale, consecinţă a neexecutării prejudiciabile a obligaţiilor născute dintr-un contract.

33
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p.23.
34
Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009.

21
 Secţiunea a 11-a reglementează cauzele exoneratoare de răspundere în general, făcând
vorbire, în acest sens, despre: forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei şi fapta terţului, exerciţiul
normal al unui drept, alte cauze de exonerare; tot în cadrul acestei secţiuni se statuează asupra
convenţiilor privind răspunderea, a clauzelor valabile de limitare ori de înlăturare a acesteia, a
forţei juridice, în acelaşi sens, a anunţurilor făcute de către unele persoane.
În cadrul secţiunilor următoare se stabilesc regulile răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie (art. 1357-1371), ale răspunderii pentru fapta altuia (art 1372-1374),, dar şi ale
reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale (art 1381-1395).
Din litera şi spiritul acestor texte de lege, putem defini conceptul de „răspundere juridică
civilă" ca fiind „un raport de obligaţii în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare
prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care
este răspunzătoare"35.
Aşadar, un raport juridic obligaţional se naşte între cel răspunzător şi victimă:
primul devine debitor al obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta juridică
ilicită a sa ori a persoanei pentru care este chemat de lege să răspundă, iar secundul devine
creditor al acestei obligaţii. Nici unul, nici celălalt nu şi-au dorit acest lucru. Astfel, chiar
dacă făptuitorul a cauzat prejudiciul printr-un fapt voluntar, obligaţia de reparare a
acestuia se naşte în sarcina sa involuntar: el a dorit, a urmărit ori a acceptat producerea
prejudiciului, însă în niciun moment nu a dorit să devină debitor al obligaţiei de reparare a
acestuia. Deci nu propria-i voinţă îl obligă, ci legea, care leagă de fapta sa ilicită
prejudiciabilă consecinţa constând în naşterea, în patrimoniul făptuitorului ori în cel al
persoanei responsabile civilmente pentru acesta, a îndatoririi de a acoperi paguba cauzată
victimei pentru a o repune pe aceasta în situaţia în care s-ar fi găsit dacă fapta ilicită
prejudiciabilă nu s-ar fi săvârşit. Iată că faptul juridic ilicit este izvor de obligaţii. Deci
problema răspunderii juridice civile se discută tot în registrul izvoarelor obligaţiilor.
Concomitent, răspunderea civilă este şi o instituţie juridică (fundamentală) alcătuită din
totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a
repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală pentru care
este chemată de lege să răspundă36.

35
E. Lupan, Răspunderea civilă, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2003, p. 25.
36
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat, ed. a Il-a, Ed. Fundaţiei „Chemarea", Iaşi, 1998, p.
158; J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations. 2. Lefaitjuridique, ed. a XII-a, Ed. Sirey

22
 Specificul răspunderii civile, care îi acordă nota de disonanţă principială faţă de celelalte
forme ale răspunderii juridice, constă în îndatorirea de reparare integrală a unui prejudiciu 37,
obligaţie care incumbă autorului faptei ilicite sau persoanei responsabile civilmente. în acest
sens, s-a afirmat, în principiu, că „... a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, în fapt, a
repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde
din punct de vedere civil"38.
Răspunderea civilă ocupă un loc central în cadrul răspunderii juridice în general 39. Ea
„tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci al dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în
toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public şi în dreptul privat,
în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al bunurilor; ea este a tuturor momentelor
şi a tuturor situaţiilor"40. În acest sens, răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu
răspunderea ce se antrenează în aproape toate celelalte ramuri ale sistemului de drept
Temeiul tragerii la răspundere civilă îl reprezintă fapta ilicită civilă, prejudiciabilă şi, în
cvasitotalitatea situaţiilor, săvârşită cu vinovăţie.
Protecţia eficientă a victimei reprezintă obiectivul principal al răspunderii civile, ceea ce
implică însă asigurarea cadrului juridic pentru repararea prejudiciului în toate ipotezele apariţiei
acestuia, chiar şi în absenţa culpei41 aşadar, şi nu numai în situaţiile descrise de ipotezele art 1357
C. civ.
Specificul răspunderii civile constă în a restabili cât mai fidel posibil echilibrul social
distrus de apariţia prejudiciului ca urmare a săvârşirii faptei juridice ilicite şi de a repune victima,
pe cheltuiala făptuitorului ori pe aceea a persoanei chemate de lege să răspundă, în situaţia în
care s-ar fi aflat dacă faptul păgubitor nu s-ar fi produs42.
Ideea dominantă a răspunderii civile este cea de justiţie comutativă; cu alte cuvinte, scopul
principal al acestei instituţii juridice este acela de a se înapoia ceea ce s-a pierdut ori de a se
repara ceea ce s-a distrus, în aşa fel încât victima să fie, în cele din urmă, neprejudiciată, deci

Universite, Paris, 2007, p. 59.

37
1. Albu, V. Ursa, op: cit., p. 24-25.
38
Idem, p. 25.
39
L. Pop, op. cit., p. 159.
40
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat, ed. a Il-a, Ed. Fundaţiei „Chemarea", Iaşi, 1998, p.
158; J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations. 2. Lefaitjuridique, ed. a XII-a, Ed. Sirey
Universite, Paris, 2007, p. 59.
41
1. Albu, V. Ursa, op: cit., p. 24-25.
42
Idem, p. 25.

23
paguba să îi fie reparată. în discordanţă cu răspunderea penală, răspunderea civilă nu are o
funcţie remuneratorie, care să proporţioneze răspunderea cu vinovăţia făptuitorului. Indiferent de
forma de vinovăţie şi de gradul acesteia - fie că este vorba de intenţie, de culpă gravă sau uşoară
- singur prejudiciul este cel care se constituie în măsura reparaţiei.
Acesta trebuie să fie integral acoperit, nici mai mult, nici mai puţin, chiar dacă apare într-o
disonanţă flagrantă cu forma sau cu gradul de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta ilicită; de
pildă, în cazurile în care o faptă ilicită comisă dintr-o culpă gravă cauzează un prejudiciu
insignifiant ori invers, când o faptă ilicită săvârşită dintr-o culpă uşoară determină apariţia unui
prejudiciu semnificativ43.
Înspre atingerea acestei finalităţi - aceea de aşeza pe primul plan interesele victimei, care
trebuie repusă, pe cât posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită păgubitoare nu s-ar
fi produs -, doctrina şi jurisprudenţa au fost nevoite să se reorienteze şi înspre alte fundamente
ale răspunderii juridice civile, precum: riscul, garanţia, echitatea şi, recent, principiile precauţiei
şi al prevenţiei. Cu concursul acestor fundamente, în anumite situaţii, chiar şi în absenţa
vinovăţiei autorului faptei ilicite prejudiciabile, răspunderea civilă poate fi antrenată, în persoana
celui ţinut de lege să răspundă, victima obţinând în acest fel repararea pagubei.
Răspunderii civile îi lipseşte aproape în totalitate latura punitivă, aceasta fiind lăsată în
seama altor răspunderi, aparţinând unor ramuri de drept diferite (răspunderea penală,
răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc). Cu toate acestea, în doctrina juridică
răspunderea civilă mai este încă definită prin raportare exclusivă la caracterul său de pedeapsă:
„sancţiune patrimonială cu caracter reparator constând în obligaţia unei persoane fizice sau
persoane juridice care a produs altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită şi culpabilă, de a-1
repara prin plata unei despăgubiri"44.
Totuşi, prin antrenarea răspunderii civile se urmăreşte şi educarea făptuitorului în sensul de
a preveni săvârşirea de către acesta, în viitor, a unor fapte juridice prejudiciabile similare; aceasta
este manifestarea concretă a funcţiei preventiv-educative a răspunderii civile şi care, trebuie să
admitem, conţine şi o latură sancţionatorie; educarea în scopul prevenţiei are întotdeauna
rezonanţă la indivizii care prezintă conştiinţa faptelor lor negative şi a urmărilor antisociale ale
acestora; or, obligarea actantului a cărui conduită a fost antisocială la a repara dauna creată

43
L.R. Boilă, op. cit, p. 25.
44
R. Sanilevici, La reglementation de la responsabilite civile delictuelle dans Ies codes civils des pays
socialistes europeens, în Revue internaţionale de droit compare nr. 3, iulie-septembrie 1989, p. 824.

24
victimei prin fapta sa înseamnă, printre altele, trezirea, în conştiinţa acestuia, a unui gând, a ideii
de represiune a societăţii împotriva sa, determinată de fapta sa ilicită păgubitoare; individul în
cauză, pentru a fi educat în sensul de a nu mai săvârşi în viitor astfel de fapte reprobabile, este
necesar să perceapă, mai întâi, obligarea sa la acoperirea prejudiciului ca pe o pedeapsă, pentru
ca, dorind să nu mai fie pedepsit, să evite comiterea unor fapte similare.
Tocmai de aceea, culpa continuă a reprezenta un element esenţial al răspunderii civile,
continuând, cu caracter de regulă, a o fundamenta. Eventuala renunţare la fundamentul
subiectiv ar putea determina o răsturnare a valorilor juridice şi morale ale societăţii care, în final,
ar putea genera o destabilizare a vieţii sociale. Modelarea comportamentelor membrilor societăţii
depinde în primul rând de conştiinţa lor, de înţelegerea limitării libertăţii, potrivit regulilor
impuse şi, pe cale de consecinţă, conştientizarea nevoii de a le respecta. Aceasta este principala
condiţie pentru asigurarea ordinii şi armoniei sociale45.
Aşa fiind, răspunderea obiectivă, fără vinovăţie, întemeiată pe fundamentele mai sus
amintite, este admisă numai în cazurile de excepţie expres prevăzute de lege46.

1.5 Jurisprudență
Raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală este cel de la general la
special, în sensul că răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, astfel
încât, odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale într-o situaţie dată, în
măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea
prejudiciului.
Astfel, în cazul producerii unui prejudiciu utilizatorului serviciilor de utilităţi publice ca
urmare a unei defecţiuni la reţeaua publică de apă şi canal, care nu a fost remediată
corespunzător, răspunderea operatorului va fi angajată în temeiul art. 998 C. civ., în măsura în
care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului contractului de furnizare
încheiat între operator şi utilizator.
Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată la data de 20 aprilie 2012 de Tribunalul Tulcea,
Secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca primă instanţă:

45
L.R. Boilă, op. cit, p. 25.
46
R. Sanilevici, La reglementation de la responsabilite civile delictuelle dans Ies codes civils des pays socialistes
europeens, în Revue internaţionale de droit compare nr. 3, iulie-septembrie 1989, p. 824.

25
 Reclamanta SC R. SRL Tulcea a solicitat prin acţiunea introductivă, înregistrată la data de
26 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Tulcea, obligarea pârâtei SC A. SRL Tulcea la plata
sumei de 30.000 euro reprezentând daunele produse imobilului proprietatea societăţii urmare
scurgerilor şi infiltraţiilor de apă din conducta de apă potabilă aparţinând societăţii pârâte, care
au afectat un colţ al clădirii, gardul şi pardoseala terasei. În drept reclamanta s-a întemeiat pe
dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
În apărare pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală
susţinând că între părţi se derulează raporturi contractuale în baza contractului de furnizare
servicii de alimentare cu apă şi canalizare încheiat la 31 iulie 2009, raporturi care atrag
răspunderea contractuală pentru prejudiciile produse prin fapta ilicită a cocontractantului,
persoana prejudiciată neavând opţiunea între cele două forme de răspunderi.
Pe fondul cauzei pârâta a arătat că, în calitate de operator, şi-a îndeplinit în mod
corespunzător obligaţiile stabilite în sarcina sa, acţionând conform normelor şi procedurilor care
reglementează intervenţia în caz de avarie.
Prin Încheierea din data de 18 septembrie 2011, Tribunalul Tulcea, astfel învestit, a respins
excepţia inadmisibilităţii acţiunii - reţinând în motivare că faptul cauzator de prejudiciu nu derivă
din contractul de furnizare a apei potabile încheiat de părţi, care are ca obiect prestarea
serviciului de alimentare cu apă potabilă şi canalizare de către operator şi obligaţia utilizatorului
de a achita contravaloarea serviciilor prestate.
Prin sentinţa civilă nr. 1860 pronunţată la 20 aprilie 2012 - tribunalul, soluţionând cauza pe
fond, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata
sumei de 20.000 euro cu titlu de daune plus dobânda legală de la data pronunţării sentinţei şi
până la data plăţii efective.
Prima instanţă a reţinut sub aspectul situaţiei de fapt că la data de 13 august 2010, conducta
de apă potabilă de pe str. Cicoarei, la intersecţia cu str. Frasinului, s-a spart şi apa sub presiune s-
a înfiltrat sub imobilul proprietatea reclamantei, îmbibând terenul şi ajungând la suprafaţă, ceea
ce a determinat o tasare a terenului cu consecinţa deteriorării imobilului reclamantei.
Având în vedere şi concluziile celor două rapoarte de expertiză tehnică dispuse în cauză
care atestă că deteriorarea imobilului s-a produs urmare avariei la conducta de apă prin înfiltrarea
apei şi surparea solului, prima instanţă reţine că sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii

26
civile delictuale a pârâtei, apreciind că suma de 20.000 euro este suficientă pentru acoperirea
prejudiciului produs reclamantei.

CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ

2.1 Noțiunea de răspundere civilă contractuală

În literatura de specialitate, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia

debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea,
executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil
încheiat2. în toate celelalte cazuri, ori de câte ori se cauzează un prejudiciu altei persoane în afara
unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă extra-contractuală sau delictuală.

27
Reţinem din această definiţie care constituie chintesenţa concepţiei tradiţionale asupra
răspunderii, că:
 Răspunderea contractuală este urmarea obligaţiei generale de a răspunde
pentru prejudiciile cauzate unei alte persoane - dacă prejudiciul este cauzat
partenerului contractual şi el este urmarea neexecutării contractuale, avem de
a face cu o răspundere contractuală (în actualul cod, această obligaţie este
reglementată expres de art. 1518 alin. (1) C. civ. care prevede că debitorul
răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale şi mai ales de art. 1350 alin.
(1) C. civ. care prevede că „Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe
care le-a contractat");
 Răspunderea contractuală are drept scop repararea pecuniară a prejudiciilor
cauzate prin neexecutarea contractului. Prin urmare, ea ar trebui să excludă
alte mijloace pe care creditorul le are la îndemână pentru a vedea obligaţiile
sale executate sau pentru a le putea considera executate. De aceea, când
vorbim de executarea silită în natură sau de rezoluţiune, nu ne aflăm în
prezenţa unei răspunderi contractuale ci astfel cum vom vedea, a altor remedii
pentru neexecutarea contractului;
 Răspunderea contractuală este urmarea neexecutării obligaţiilor contractuale
- este vorba de orice expresie a neexecutării: de la executare cu întârziere,
neexecutare totală sau parţială şi până la executarea defectuoasă. Răspunderea
contractuală serveşte în toate aceste cazuri la repararea prejudiciului cauzat
prin aceste forme de executare prin intermediul daunelor-interese (executării
prin echivalent), fără a acoperi celelalte mijloace pe care creditorul le are la
dispoziţie pentru a obţine utarea obligaţiilor sale (de exemplu, executarea
silită în natură sau rezoluţiunea contractului pentru neexecutare).

2.2 Reglementarea răspunderii contractuale

Sub aspectul sistematic al reglementărilor, textele dedicate noţiunii de răspundere
contractuală se regăsesc în principal, în două secţiuni diferite ale Codului civil. Sistematizarea
textelor dedicate răspunderii contractuale atestă o concepţie intermediară asupra răspunderii
contractuale, aşadar, într-o anumită măsură, părăsirea orbitei tradiţionale a acestui concept.

28
 O parte din aceste texte se află în Capitolul IV, intitulat „Răspunderea civilă", din Titlul II
(„Izvoarele obligaţiilor"), al Cărţii a V-a („Despre obligaţii"). În acest context legal, regăsim
textul art. 1350 C. civ. care este dedicat în mod expres răspunderii contractuale. Acest text are
rolul, în concepţia legiuitorului, de a sublinia particularismul acestei forme de răspundere în
cadrul răspunderii civile şi pentru a o distinge de răspunderea generală care este cea delictuală.
Accentul este pus pe ideea cărăspunderea contractuală este o urmare a principiului forţei
obligatorii a contractului [art. 1350 alin. (1) C. civ.] şi pe ideea de reparaţie a prejudiciului cauzat
prin neexecutare [art. 1350 alin. (2) C. civ.]. Concluzia finală a art. 1350 C. civ.. materializată în
alin. (3), este aceea că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai
favorabile."
În continuarea acestei reglementări, regăsim o sumă de texte dedicate „cauzelor
exoneratoare de răspundere" (art. 1351-1356 C. civ.) care includ o serie de reguli deopotrivă
aplicabile răspunderii contractuale şi răspunderii delictuale. În cadrul lor, întâlnim şi norme
referitoare la clauzele speciale cu privire la răspundere (art. 1355 C. civ.) care prezintă un interes
major pentru determinarea conţinutului răspunderii contractuale.
Cealaltă parte a textelor dedicate răspunderii, se regăseşte în Capitolul II intitulat
„Executarea silită a obligaţiilor", din Titlul V („Executarea obligaţiilor"), Cartea a V-a („Despre
obligaţii").
Între dispoziţiile generale ale acestui capitol, se află două texte care prezintă interes pentru
noţiunea de răspundere: unul dintre acestea (art. 1518 C. civ.) prevede răspunderea personală a
debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor sale, iar celălalt text (art. 1519 C. civ.), reprezintă o
reglementare din care se poate deduce aşa-numita răspundere contractuală a debitorului pentru
fapta altei persoane (art. 1519 C. civ.). Pe de altă parte, în cadrul aceluiaşi capitol, o întreagă
secţiune este dedicată şi răspunderii contractuale care este asimilată executării prin echivalent
(secţiunea a 4-a, art. 1530-1548 C. civ.).

2.3 Condițiile răspunderii contractuale

Pentru a fi prezenţa răspunderii contractuale se consideră în general, după modelul
răspunderii drept comun, adică al răspunderii delictuale, că este necesar să fie întrunite patru
condiții fapta ilicită care constă în neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale asumate de

29
debitor prin contractul valabil încheiat cu creditorul; existenţa unui prejudiciu în patrimoniul
creditorului; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciu;
culpa, greşeala sau vinovăţia debitorului.
Premisa generală a angajării răspunderii contractuale o constituie existenţa unui contract
valabil încheiat. Fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului
celeilalte părți prin neexecutarea obligaţiilor contractuale.
Sintagma „neexecutarea obligaţiilor contractuale" are două înţelesuri: lato sensu, constă în
neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor şi stricto sensu, constă
numai în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii.
Neexecutarea obligaţiei poate fi locală sau parţială. În caz de neexecutare totală 47,
răspunderea contractuală se va angaja cu certitudine, debitorul fiind obligat să repare întregul
prejudiciu cauzat. În caz de neexecutare parţială48, se face distincţie între două situaţii, după cum
obiectul obligaţiei este indivizibil sau divizibil. Dacă obiectul obligaţiei este o prestaţie
indivizibilă, prin natura sa ori prin convenţia părţilor, executarea parţială are valoarea unei
neexecutări totale.
Rezultatul este acelaşi şi în ipoteza când debitorul nu execută o obligaţie accesorie. Dacă
obiectul obligaţiei este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligaţia este executată, cu
diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească
creditorului său. Executarea necorespunzătoares constă în executarea prestaţiei cu nerespectarea
condiţiilor de calitate stabilite în clauzele contractuale sau în standardele uzuale. Această
problemă nu se pune în cazul obligaţiilor pecuniare.
Numai obligaţiile pozitive de altă natură sunt susceptibile de executare necorespunzătoare
sau defectuoasă. Executarea necorespunzătoare poate fi, uneori, apreciată ca o neexecutare
totală. Este vorba de acele ipoteze când, de pildă, debitorul predă creditorului un bun cu vicii
ascunse care-1 fac inutilizabil.
Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se înţelege faptul că debitorul a
executat în natură prestaţiile sale sau este gata să le execute după împlinirea termenului stabilit în
contract, cauzând astfel creditorului un prejudiciu. Pe cale de consecinţă, debitorul va fi obligat
să repare prejudiciul prin despăgubiri. Întârzierea în executare poate fi considerată, uneori, o
neexecutare propriu-zisă, totală sau parţială, a obligaţiilor.
47
L. Pop, Contractul, p. 648; G. Legier, loc. cit., nr. 18 şi următoarele
48

30
 Proba neexecutării obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da sau de a nu face este uşor
de administrat. În schimb, proba este dificilă în cazul obligaţiilor de a face, când trebuie avută în
vedere clasificarea lor în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. În cazul obligaţiilor de
rezultat, faptul neexecutării se dovedeşte indirect probându-se că rezultatul la care debitorul s-a
îndatorat nu a fost obţinut. În schimb, atunci când suntem în prezenţa unor obligaţii de mijloace,
creditorul trebuie si dovedească cum că debitorul nu a acţionat în nici un fel sau că activitatea
desfăşurată de el şi mijloacele utilizate au fost insuficiente sau necorespunzătoare şi de aceea
rezultatul urmărit nu a fost obţinut49.
Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială,
efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului său contractual,
prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat.
Pentru a se naşte obligaţia de reparare prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert.
Prejudiciul este cert atunci când existenţa sa este sigură şi poate fi stabilită întinderea lui. Sunt
certe prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare care este sigur că se vor produce. Prejudiciile
actuale sunt acelea care s-au produs în totalitate până la data când se cere repararea lor.
Prejudiciile viitoare şi certe sunt prejudiciile care nu s-au produs, dar este sigur că se vor produce
şi pot fi evaluate în prezent, pe bază de elemente suficiente50. Prejudiciile viitoare şi eventuale nu
sunt certe, deoarece producerea lor nu este sigură. Ele vor deveni certe numai după ce s-au
produs sau este sigur că se vor produce.
În ceea ce priveşte prejudiciile nepatrimoniale, repararea lor bănească este admisă cu
valoare de regulă generală de către doctrina juridică şi practica judiciară, dacă au fost cauzate
printr-o faptă ilicită extracontractuală51.
În schimb, angajarea răspunderii contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale are un
domeniu restrâns de aplicaţie.52 în mod tradiţional se considera că, repararea bănească a unor
asemenea prejudicii intervine în contractele de transport de persoane, contractele de valorificare
a drepturilor de autor şi de inventator, precum şi în „alte contracte care cuprind obligaţii implicite

49
L. Pop, op. cit., p. 330; L. Pop, Contractul, p. 649 şi urm.
50
TS, s. civ., dec. nr. 924/1973, în CD 1973, p. 175; T. jud. Bihor, dec. pen. nr. 176/1980, în RRD nr. 1/1981; TS, s.
pen., dec. nr. 2776/1983, în RRD nr. 8/1984, p. 63; idem, dec.nr. 1130/1987, în RRD nr. 1/1988, p. 72; idem, dec. nr.
1581/1987, în RRD nr. 3/1988, p. 67.
51
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 165 şi urni.; 1. Albu,
op. cit., pp. 260-262; C. Turianu, Răspunderea civilă pentru daune morale, în Dreptul nr. 4/1993, p. 23-24.
52
I. Albu, op. cit., pp. 263-264.

31
de protecţie a persoanelor, cum sunt cele hoteliere, de organizare şi de vizionare a spectacolelor
sau de organizare a jocurilor sportive"53. Astăzi, perspectiva asupra posibilităţii acordării de
daune-interese pentru daune morale generate de neexecutarea unui contract este privită mai
relaxat54, motiv pentru care a fost prevăzută expres şi de legiuitor [art. 1531 alin. (3) C. civ., unde
se prevede dreptul creditorului obligaţiei contractuale neexecutate şi la acoperirea prejudiciului
nepatrimonial]. În cadrul răspunderii contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale,
despăgubirile care se acordă sunt numite simplu „daune"fi;
Pentru antrenarea răspunderii civile contractuale este necesară existenţa raportului de
cauzalitate între neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de
creditor.
Debitorul nu poate fi obligat la plata de daune-interese atunci când neexecutarea lato sensu
a prestaţiei sau prestaţiilor se datorează forţei majore sau unui caz fortuit. Lor le sunt asimilate şi
fapta creditorului şi fapta unei terţe persoane.
Subliniem că în materie de răspundere civilă contractuală, de regulă, nu există deosebire de
efecte între forţa majoră şi cazul fortuit. Ele alcătuiesc una şi aceeaşi cauză care exclude
existenţa raportului de cauzalitate, nefiind întrunită această condiţie a răspunderii civile. De la
regulă există însă şi excepţii când debitorul contractual este chemat să răspundă şi în situaţia în
care neexecutarea obligaţiilor sale se datorează cazului fortuit. Lipsa raportului de cauzalitate
face inaplicabile regulile răspunderii civile. Aşadar, răspunderea civilă se consideră că nu
acoperă ipoteza neexecutării fortuite a contractului. d) culpa sau vinovăţia debitorului. Condiţia
culpei debitorului este în general reţinută pentru angajarea răspunderii contractuale. Obligaţia de
a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin neexecutarea contractuală este legată de neexecutarea
culpabilă a acestor obligaţii. De aceea, răspunderea nu funcţionează în ipoteza unei neexecutări
justificate a contractului, tocmai pentru că aceasta nu este culpabilă. Gradele culpei, în principiu,
nu au nicio relevanţă, decât în unele contracte.
Problema care a dat naştere la discuţii este aceea dacă greşeala, vinovăţia sau culpa
trebuie sau nu să fie dovedită. Rezolvarea ei face necesară luarea în considerare a clasificării

53
Ibidem, p. 264.
54
Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 505, nr. 537.

32
obligaţiilor contractuale după obiectul lui în: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace 55. în
cazul obligaţiilor de rezultat, s-a impus soluţia potrivit căreia culpa debitorului este prezumată.

2.4 Remediile neexecutării contractului

Înţelegem în realitate să ne referim prin„remedii" la ceea ce în limbajul Codului civil se
cheamă „drepturi ale creditorului în caz de neexecutare", cu referire, de regulă, la executarea
silită în natură, excepţia de neexecutare şi rezoluţiune. În dreptul anterior noului Cod, unele din
aceste drepturi erau calificate ca şi „sancţiuni" ale neexecutării - cu precădere,
rezoluţiunea şi daunele-interese56. Alţi autori, acoperind doar o parte din ceea ce
astăzi includem în sfera remediilor, vorbeau uneori de drepturi ale creditorului în
caz de neexecutare.
Ni se pare că o parte a vechii terminologii, mai ales în ce priveşte termenul de „sancţiune"
ar trebui să fie abandonată. În primul rând, pentru considerentul că, ideologia care stătea în
spatele ideii de sancţiune nu se mai regăseşte în noua reglementare. Este vorba de conţinutul
moral pe care îl implică sancţiunea în drept", moştenire din dreptul canonic medieval şi pandant
absolut al principiului pacta sunt servamda. Noul Cod civil, sub influenţa codificărilor modeme,
în materia de faţă, se sprijină pe raţiuni utilitariste, mai degrabă decât pe raţiuni morale (fără ca
cele din urma să fie inexistente şi care sunt atestate, de fapt, de menţinerea tradiţiei continentale a
dreptului la executarea silită în natură).
Deşi noul Cod civil nu utilizează terminologia sugerată de noi, ba chiar, pe alocuri atestă
reminiscenţe ale celei vechi57, utilizarea noţiunii de remedii ni se pare în acord cu tendinţa
europeană şi internaţională de codificare ca şi cu cea reclamată de doctrina de astăzi. Din punct
de vedere tehnic, noţiunea de remedii, transcende ceea ce în mod tradiţional este numit mijloc al
creditorului în caz de neexecutare. Astfel, sub imperiul vechiului Cod civil, doctrina se referea,
când folosea această sintagmă, cu precădere, la executarea silită în natură şi la executarea silită
prin echivalent şi, preluând un model francez de sistematizare a materiei, alte mijloace, cum erau
rezoluţiunea şi excepţia de neexecutare, erau incluse la efectele speciale ale principiului forţei
obligatorii a contractului.
55
A. Weill, Fr. Terre, op. cit., pp. 427-442; B. Starck, op. cit., pp. 571-579: B. Starck, H. Roland, L. Boyer. op. cit.,
p. 609 şi imn.
56
57
Regăsim, de exemplu, la vânzare, utilizarea termenului de „sancţiune" în denumirea marginală a art. 1724 C. civ.
care este dedicat „sancţiunii neplăţii preţului'".

33
 În plus, în aproape toate situaţiile, se vorbea de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, teoria
riscurilor şi neexecutarea fortuită, fiind incluse, după caz, în alte secţiuni de studiu. Menţinerea
unei asemenea sistematizări este de natură să creeze sau să întreţină confuzii asupra spiritului
noilor reglementări. în noua formulă legislativă, două aspecte preliminarii trebuie subliniate
pentru a înţelege sistemul remediilor58 (adică toate mijloacele pe care creditorul le are la
îndemână în caz de neexecutare). Reglementarea cuprinsă în Capitolul II („Executarea silită a
obligaţiilor") al Titlului V („Executarea obligaţiilor"), al Cărţii a V-a („Despre obligaţii") se
referă, astfel cum rezultă din economia textelor legale: atât la mijloacele pe care creditorul le
are la îndemână în caz de neexecutare „fără justificare" a obligaţiilor sale [art. 1516 alin. (2)],
cât şi la mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare justificată a
obligaţiilor contractuale (ne referim, cu precădere, la art. 1555-1557 C. civ., care includ, în
special, excepţia de neexecutare şi mai ales imposibilitatea fortuită de executare) şi, în sfârşit, pe
de altă parte, noua reglementare, fie că la baza neexecutării stă noţiunea de culpă, fie că nu,
înţelege să regrupeze toate mijloacele sub egida aceluiaşi capitol.
În noul Cod civil avem de a face cu o reglementare relativ sistematică şi extrem de
minuţioasă pe alocuri care ne obligă să devenim responsabili în aplicarea legii.
În primul rând, reglementarea sistematică a remediilor se regăseşte în capitolul II, intitulat
„Executarea silită a obligaţiilor" dintr-un Titlu V, dedicat „executării obligaţiilor", din Cartea a
V-a, „Despre obligaţii". Capitolul este structurat mai departe în 6 secţiuni dedicate principiilor
aplicabile şi prevederilor punctuale în materie de remedii2.
Pe lângă reglementarea sistematică, regăsim şi reglementări disparate, specifice sau nu,
dedicate aceloraşi remedii. Bunăoară, chestiunea restituirilor, adesea conexă remediilor, se
regăseşte în Titlul VIII (art. 1635-1649 C. civ.) al aceleiaşi Cărţi.

58
Acest sistem nu este nicidecum creaţia legiuitorului român, ci este o preluare a sa din dreptul comparat.
De exemplu, pentru ca remediul executării prin echivalent (adică răspunderea contractuală) să opereze, este necesară
culpa debitorului (a se vedea art. 1547 şi 1548 C. civ.), spre deosebire de toate celelalte remedii cuprinse în acelaşi
capitol şi pentru care cerinţa culpei sau vinovăţiei este absolut indiferentă (chiar şi în ce priveşte rezoluţiunea, astfel
cum vom vedea la analiza dedicată acestui remediu).
' Principiul de sistematizare ni se pare că nu este cel mai potrivit, din moment ce, acelaşi capitol cuprinde şi
rezoluţiunea contractului (pe care legiuitorul nu credem că doreşte să ne facă să credem că reprezintă o executare
silită a obligaţiilor) şi că ar fi fost din nou mai potrivită utilizarea sintagmei „remedii ale neexecutării obligaţiilor".
De asemenea, existenţa noţiunii de răspundere contractuală (reglementată expres de art. 1350 C. civ.) este relativ
incompatibilă cu ideea subordonării executării prin echivalent faţă de cea a executării silite. Ori avem de a face cu o
răspundere, ori avem de a face cu executarea obligaţiilor contractuale plus o răspundere, dar răspunderea pentru
prejudiciile adăugate executării în natură nu poate fi subordonată executării silite a obligaţiilor.

34
 Pe de altă parte, lămurirea unor aspecte ale remediilor se realizează numai prin apelul la
noţiuni conexe. De exemplu, problema neexecutării fortuite (art. 1557 C. civ.) trebuie conectată
cu cea a reglementării forţei majore (art. 1351 C. civ.), dar şi a efectelor din perspectiva stingerii
raportului obligaţional (art. 1634 C. civ.).
În sfârşit, reglementări secvenţiale aplicate regăsim şi în materia dedicată contractelor
speciale (de exemplu, art. 1695 şi urm. C. civ. privind garanţia contra evicţiunii în cadrul
vânzării; art. 1707 şi urm. C. civ. privind garanţia contra viciilor ascunse în cadrul vânzării etc).
în orice caz, specializarea reglementărilor dedicate materiei, indică trecerea de la o reglementare
rudimentară, la un adevărat drept al remediilor.

2.5 Jurisprudență
Prin cererea înregistrată59 la data de 05.03.2010 sub nr. X pe rolul Judecătoriei Paşcani,
reclamantul P. D. a chemat în judecată pârâtul M. I. solicitând instanţei obligarea acestuia din
urmă la plata sumei de 7.481 lei cu titlu de daune şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamantul arată că l-a angajat pe pârât pentru efectuarea unor lucrări
de instalaţii sanitare şi electrice la locuinţa din comuna X. Pentru lucrările convenite părţile au
convenit un preţ de 4.300 de lei. Pârâtul a executat lşucrările tocmite însă le-a efectuat defectuos.
Datorită lucrării de proastă calitate, când pârâtul a terminat lucrarea şi trebuia să facă
proba, s-a produs o explozie, vasul de expansiune fiind distrus. Apa din instalaţie a inundat casa,
a fost distrus parchetul, pereţii daţi cu var lavabil precum şi faianţa din baia unde era montat
bolerul cu vasul de expansiune.
Reclamantul a refăcut pe cheltuiala sa bunurile distruse cu plata unei manopere către altă
persoană. Aastfel, a cumpărat alt vas de expansiune, a cumpărat materiale pentru refacerea
lucrării care sunt consemnate într-un deviz estimativ.
A refăcut pereţii, a înlocuit parchetul dintr-o cameră şi a înlocuit faianţa din baia unde s-a
produs explozia. Pârâtul a recunoscut că lucrarea efectuată de el nu a fost de calitate şi s-a
angajat în scris să restituie manopera primită de 4.300 de lei. Faţă de cele arătate solicită

59
Detalii: http://legeaz.net/spete-civil-2/raspundere-contractuala-versus-raspundere-delictuala-648-2011

35
reclamantul admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de 7.481 lei, din care 4.300 de
lei manopera plătită pârâtului şi 3.181 lei costul materialelor pentru refacerea lucrării.
Acţiunea a fost legal timbrată (f.4,13,14).
În drept au fost invocate prevederile art.998 şi următoarele Cod civil.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii întrucât lucrarea
efectuată de el nu a fost de proastă calitate, iar explozia s-a produs datorită faptului că
reclamantul a pus în funcţiune boilerul înainte ca acesta ca montarea acestuia să fi fost finalizată.
Pârâtul a avertizat pe cei din casa reclamantului în ziua cu pricina asupra faptului că boilerul nu
este încă funcţional şi să nu pornească instalaţia, însă aceştia se pare că nu au dat ascultare
avertismentului său. În acest context distrugerea s-a produs datorită neglijenţei reclamantului şi
nu datorită lucrării defectuoase efectuate de pârât, şi astfel nu poate fi reţinută culpa sa pentru a
putea fi tras la răspundere.
În dovedirea susţinerilor lor părţile au solicitat administrarea probei cu înscrisuri,
interogatoriu, martori şi expertiză, instanţa admiţând administrarea primelor trei probatorii
solicitate.
Înscrisurile se regăsesc la filele 20, 25-51, 74, 85 şi 87, interogatoriile la filele 61-62, 63-
64, iar declaraţiile martorilor B. V., B. C., T. V. şi E. C. la filele 67, 68, 77, 82.
Analizând probatoriul administrat în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile,
instanţa reţine următoarele:
Reclamantul a angajat pe pârât pentru efectuarea instalaţiei de încălzire la imobilul casă de
locuit, proprietatea reclamantului, din comuna X.
Din declaraţiile celor patru martori audiaţi în cauză rezultă că pârâtul a efectuat lucrarea
însă, fie datorită executării ei defectuoase, fie datorită punerii în funcţiune a boilerului înainte ca
acesta să fie instalat, s-a produs o explozie. În urma exploziei a fot distrus boilerul, parte din
faianţa din baia unde era montat boilerul, şi racordurile ce duceau la boiler.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei (plângerea penală a reclamantului – f.30-,
declaraţia reclamantului –f.42- şi declaraţia pârâtului – f.43-) rezultă că preţul executării lucrării
contractate de reclamant cu pârâtul se situează undeva între 3000 de lei şi 12.600 de lei, şi nu
4.300 de lei aşa cum cere reclamantul în acţiunea de faţă.
Din toate probele administrate în cauză rezultă însă un alt aspect esenţial: între părţi a fost
încheiat un contract de locaţiune de lucrări în formă verbală.

36
 Acţiunea reclamantului a fost întemeiată exclusiv pe prevederile art. 998 Cod civil, adică
pe instituţia răspunderii civile delictuale.
Potrivit art.1412 cod civil :” Locaţiunea lucrarilor este un contract prin care una din parţi se
îndatoreşte drept un preţ determinat, a face ceva pentru cealalta parte.”, iar potrivit art. 1413 :”
(se cheama închiriere locaţiunea edificiilor şi aceea a mişcatoarelor; Arendarea, locaţiunea
fondurilor rurale; Prestaţia lucrarilor, locaţiunea muncii şi a serviciului;) Antrepriza, luarea
savârşirii unei lucrari drept un preţ determinat, când materialul se da de acela pentru care se
executa o lucrare.”
Din declaraţiile martorilor rezultă că toate materialele necesare efectuării lucrării de către
pârât au fost puse la dispoziţie de către reclamant, iar faţă de înţelegerea verbală a părţilor asupra
manoperei se confirmă şi ipoteza prevăzută de codul civil cu privire la preţul determinat.
Din prevederile art. 1416 rezultă că un contract de locaţiune de lucrări poate fi încheiat şi
în formă verbală, astfel încât nici acest aspect nu este de natură a împiedica părţile de a accesa
prevederile Codului civil în această materie.
Potrivit art. 1413 alin.1 Cod civil se prevede însă că :” Locatiunile sînt de mai multe feluri
şi au regulile lor proprii”, or reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la daune pe teren
delictual, invocând în speţă doar prevederile art. 998 Cod civil.
Conform normelor de drept românesc şi principiilor bine cunoscute de drept răspunderea
delictuală poate fi solicitată spre aplicare doar în cazul în care între părţi nu există răspundere
contractuală, fapt ce nu se confirmă în speţă, întrucât raportul juridic dintre reclamantul şi pârâtul
din dosar se încadrează pe prevederile speciale ale codului civil în materia locaţiunii de lucrări
(art.1410, 1412, 1413, 1416, 1470, 1480, 1481 Cod civil).
Atâta timp cât codul civil prevede expres modalitatea de răspundere a angajatului în
materie de locaţiune de lucrări pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligaţiilor sale,
atât cu privire la drepturile sale băneşti derivând din contract cât şi cu privire la modalitatea de
refacere (pe cheltuiala cărei părţi) a lucrărilor stricate de angajat, instanţa apreciază că nu poate
face aplicarea în cauză a prevederilor art. 998 Cod civil invocat de reclamant, pretenţiile dintre
părţi trebuind a fi apreciate pe calea răspunderii contractuale.
Instanţa de faţă nu se poate pronunţa însă pe posibilitatea atragerii răspunderii contractuale
pentru simplul motiv că nu a fost investită cu o asemenea acţiune. Dacă reclamantul nu ar fi
indicat expres temeiul de drept al acţiunii sale, instanţa, în raport de motivarea cererii de chemare

37
în judecată, ar fi avut dreptul să califice în drept acţiunea, însă, în cazul de faţă această
posibilitate nu există, iar instanţa este ţinută de temeiul indicat de reclamant ca răspundere civilă
delictuală (art.998 Cod civil) şi nu contractuală (art. 1410-1481 Cod civil).
Pentru considerentele arătate instanţa va respinge acţiunea în răspundere delictuală
formulată de reclamant.
Văzând şi prevederile art. 274 Cod procedură civilă instanţa constată că pârâtul deşi a
solicitat cheltuieli de judecată, nu a făcut dovada existenţei sau cuantumului acestora.

CAPITOLUL III
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

3.1 Noțiunea de răspundere civilă delictuală

Răspunderea civilă delictuală este o specie a genului răspunderii civile.
Fapta ilicită civilă, ca izvor de obligaţii, constă în încălcarea unui drept subiectiv sau al
unui interes legitim al altei persoane, în afara unui raport contractual dintre făptuitor şi victimă.
Textul art. 1349 C. civ. conţine prescripţia cu caracter general prin care sunt ocrotite
drepturile şi interesele legitime ale tuturor subiectelor de drept, impunând oricărei persoane
îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le prescrie şi de a
nu aduce atingere, prin acţiunile ori prin inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane.
Oricine încalcă această obligaţie legală este pasibil de a fi tras la răspundere civilă
delictuală, urmând a fi ţinut să repare toate prejudiciile cauzate, în integralitate.

38
 Raportul juridic civil obligaţional de răspundere delictuală va lua naştere ori de câte ori,
printr-o acţiune sau printr-o omisiune, s-a adus atingere unui drept subiectiv sau unui interes
legitim al unei persoane, cauzându-i-se, în acest fel, un prejudiciu.
Codul civil nu defineşte răspunderea civilă delictuală; din acest motiv, meritul unei
definiţii a răspunderii civile delictuale trebuie recunoscut doctrinei şi, deopotrivă, jurisprudenţei
în materie.
Având în vedere principalele trăsături caracteristice ale răspunderii civile delictuale,
doctrina noastră juridică a definit-o ca fiind: acea formă a răspunderii civile care constă într-un
raport de obligatii în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia
prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare60.
Instituţia răspunderii civile delictuale reprezintă ansamblul normelor juridice care
guvernează naşterea, dinamica şi stingerea raportului juridic civil obligaţional ce are ca izvor
fapta ilicită extracontractuală, comisivă sau omisivă.
Răspunderea civilă delictuală constituie unul dintre principiile cele mai importante ale
dreptului civil, cu adânci implicaţii de ordin moral, social şi filosofic61.
Obligaţia de reparare a prejudiciului concretizează răspunderea civilă a persoanei care a
cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită62.
Codul civil se preocupă expres de răspunderea civilă delictuală şi, deşi nu o defineşte,
consacră principiul răspunderii civile delictuale în cadrul art 1349.
Prin interpretarea acestui text normativ, răspunderea civilă delictuală poate fi definită ca
fiind „îndatorirea oricărei persoane de a repara integral toate prejudiciile cauzate altuia prin
încălcarea obligaţiei de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune şi de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altora"63.

3.2 Reglementarea răspunderii civile delictuale

Aşa cum am învederat deja, Codul civil, deşi nu cuprinde un text care să definească
răspunderea civilă în general, tratează despre aceasta în Cartea a V-a, intitulată „Despre
60
M. Eliescu, op. cit, p. 7; I. Albu, V. Ursa, op. cit, p. 24; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit, p. 15-21; L. Pop, op. cit,
1998, p. 187.
61
A. Ionaşcu, Cuvânt-tnainte în Răspunderea civilă delictuală în proiectul Codului civil, lucrările colocviului
organizat Ia Cluj, 19 mai 1973, Cluj-Napoca, 1973, p. 1.
62
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, p. 122.
63
L. Pop, Tabloul..., p. 147.

39
obligaţii", în cadrul Titlului al II-lea, „Izvoarele obligaţiilor", Capitolul al IV-lea, „Răspunderea
civilă". Capitolul în discuţie cuprinde şase secţiuni.
Prima dintre acestea înfăţişează principiul răspunderii civile delictuale (art. 1349)
pentru prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de lege sau de obiceiul
locului ori de atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor persoane, prin fapta
proprie, dar şi, în cazurile anume prevăzute de lege, prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele
aflate sub paza noastră, precum şi de ruina edificiului.
Secţiunea a II-a (art. 1351-1356) reglementează cauzele exoneratoare de răspundere în
general, făcând vorbire, în acest sens, despre: forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei şi fapta
terţului, exerciţiul normal al unui drept, alte cauze de exonerare; tot în cadrul acestei secţiuni se
statuează asupra convenţiilor privind răspunderea, a clauzelor valabile de limitare ori de
înlăturare a acesteia, a forţei juridice, în acelaşi sens, a anunţurilor făcute de către unele
persoane.
În cadrul secţiunii a treia (art 1357-1371 C. civ.) este reglementată răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie.
În cuprinsul celei de-a patra şi celei de-a cincea secţiuni (art 1372-1380) este instituită
răspunderea pentru fapta altuia,
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, răspunderea pentru ruina
edificiului şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.
Textele art 1381-1393 C. civ., aşezate în cea de-a şasea secţiune, tratează despre repararea
prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.
Desigur, în legi speciale sunt truvabile texte care reglementează în această materie (de
exemplu, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Codul de procedură civilă, Legea
nr. 265/2006 privind protecţia mediului, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor
pentru prejudiciile cauzate de produse cu defecte, Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă
pentru daunele nucleare, Legea nr. 95/2006, Titlul al XV-lea privind răspunderea personalului
medical pentru prejudiciile cauzate pacienţilor, Codul de procedură penală ş.a.).

3.3 Felurile răspunderii civile delictuale

Din analiza textelor legale care reglementează instituţia juridică a răspunderii civile
delictuale, literatura juridică autohtonă a concluzionat în privinţa existenţei a trei feluri de

40
răspundere civilă delictuală: răspundere pentru fapta proprie, răspundere indirectă sau pentru
fapta altei persoane, răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale sau de ruina
edificiului.

3.3.1 Felurile răspunderii civile delictuale în doctrina juridică tradiţională

Codul civil reglementează instituţia răspunderii civile directe sau pentru fapta proprie,
în cuprinsul art 1349, fixând ideea că orice persoană care a avut discernământ în momentul
săvârşirii unei fapte ilicite prejudiciabile este îndatorată la repararea tuturor prejudiciilor astfel
cauzate, fiind obligată să le acopere integral.
Doar cu caracter de excepţie, „în cazurile anume prevăzute de lege", textul alin. (3) al art.
1349 stabileşte că o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia...
Aşadar, linia urmată este aceeaşi cu cea a Codului civil de la 1864: regula în materie o
constituie răspunderea directă, pentru fapta proprie, iar excepţiile sunt expres prevăzute de lege.
Răspunderea indirectă sau pentru fapta altei persoane are un caracter derogator de la
regula răspunderii directe, pentru fapta proprie, acoperind situaţii de excepţie, menite să
suplinească insuficienţa principiului, mai ales în situaţiile în care autorul faptei este insolvabil
sau lipsit de discernământ, victima fiind, în acest fel, ameninţată în sensul de a nu i se repara
prejudiciul suferit. Tocmai în scopul protejării ei împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului
ori a nerăspunderii acestuia, artizanii Codului civil au gândit, în unele cazuri, în considerarea
unei relaţii speciale existente între făptuitor şi persoana responsabilă civilmente, o răspundere
complementară, indirectă, a acesteia din urmă64.
Sunt reglementate două cazuri de răspundere civilă delictuală indirectă sau pentru fapta
altuia, în cuprinsul secţiunii a 4-a din cadrul Capitolului al IV-lea, Titlul al II-lea, Cartea a V-a a
Codului civil, care se intitulează „Răspunderea pentru fapta altuia".
În cadrul acestei secţiuni sunt tratate cazurile de răspundere: pentru fapta minorului sau a
celui pus sub interdicţie (art 1372) şi a comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale şi de ruina edificiului are
rolul de a completa, asemenea răspunderii indirecte, pentru fapta altuia, câmpul de acţiune al
răspunderii civile delictuale directe, pentru fapta proprie, acordând victimelor prejudiciilor
cauzate de „comportamentul" lucrurilor, al animalelor ce le avem sub pază sau de ruina
64
C. Stătescu, op. cit, p. 9-10.

41
edificiilor pe care le avem în proprietate şansa restabilirii situaţiei anterioare, prin repararea
daunelor astfel suferite. Este vorba, în toate aceste cazuri, de o răspundere directă, însă nu pentru
fapta proprie, ci în calitatea de păzitor juridic al lucrului sau al animalului de care ne servim în
activitatea noastră ori în calitatea de proprietar al edificiului a cărui ruină a generat paguba.
Codul civil tratează, cu caracter de excepţie - „în cazurile anume prevăzute de lege" -
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori de animalele aflate sub paza juridică a
unei persoane, precum şi de ruina edificiului, statuând-o, la nivel general, în cuprinsul art. 1349
alin. (3) teza a II-a.
Secţiunea a 5-a din cadrul Capitolului al IV-lea, Titlul al II-lea, Cartea a V-a se intitulează
„Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri", în cuprinsul acesteia fiind
reglementate: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art 1375); răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri (art 1376); răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378).
Cu caracter de noutate faţă de Codul civil de la 1864, actuala reglementare se preocupă de
un nou caz de răspundere: este vorba despre răspunderea unei persoane care ocupă un imobil,
chiar fără niciun titlu, pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a
unui lucru, menită să faciliteze situaţia victimei care, aflându-se în faţa unui astfel de prejudiciu,
nu poate antrena răspunderea pentru lucruri, condiţiile acesteia neputând fi întrunite (art 1379);
în măsura în care însă sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparării prejudiciului: de a marşa pe acest
text de lege - „alte cazuri de răspundere", art 1379 - sau de a se prevala de textul art 1376, în
funcţie de interesul său; art 1379 alin. (2) acordă victimei acest drept de opţiune.

3.3.2. Felurile răspunderii civile delictuale după criteriul fundamentului său

Aşa cum am constatat deja, în funcţie de fundamentul său, răspunderea civilă delictuală
este, în dreptul civil român, de două feluri: subiectivă, întemeiată pe ideea de vinovăţie, şi
obiectivă, având la bază o altă justificare decât culpa persoanei responsabile civilmente.
Răspunderea civilă delictuală subiectivă are ca fundament ideea de vinovăţie, dovedită
sau prezumată legal, având ca domeniu de aplicare exclusiv răspunderea pentru fapta proprie a
persoanei fizice (art. 1357 C. civ.).
Răspunderea civilă delictuală obiectivă are la bază ideea de garanţie, sub diferitele sale
forme, având ca domeniu de aplicare: răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus

42
sub interdicţie judecătorească (art 1372 C. civ.); răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile
cauzate de prepuşii lor (art. 1373 C.civ.); răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art.
1376 C. civ.]; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art 1375 C. civ.); răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art 1378 C. civ.); răspunderea pentru prejudiciile
cauzate prin acte administrative ilegale (Legea nr. 554/2004 - a contenciosului administrativ);
răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare (Legea nr. 303/2004 şi art
538-542 din noul Cod de procedură penală; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele
produselor (Legea nr. 204/2004); răspunderea pentru prejudiciile sau daunele ecologice (O.U.G.
nr. 195/2005 privind protecţia mediului); răspunderea pentru daunele nucleare (Legea nr.
703/2001).

3.4 Condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie

Din analiza textelor legale reproduse mai sus şi a celor redate în sinteză se ajunge la
constatarea că angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, mai mult, a
întregii răspunderi delictuale presupune existenţa cumulată a patru condiţii sau elemente
constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,
vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile. Toate aceste condiţii erau necesare şi sub
imperiul dispoziţiilor art. 998-999 ale vechiului Cod civil
Subliniem împrejurarea că aceste patru condiţii sunt, în acelaşi timp, condiţiile generale ale
răspunderii delictuale şi chiar ale răspunderii contractuale. Astfel, trebuie să fie întrunite cel
puţin unele dintre ele în toate ipotezele şi cazurile de răspundere civilă delictuală. Este în afară
de orice discuţie că două dintre ele sunt întotdeauna obligatorii pentru toate situațiile în care este
vorba de angajarea răspunderii civile reparatorii; acestea sunt prejudiciul și raportul de
cauzalitate dintre fapta ilicită a omului sau alt fapt juridic şi acel prejudiciu suferit injust de
persoana căreia legea îi dă dreptul la reparație.
Pe cale de consecință, procedând la analiza condiţiilor angajării răspunderii pentru
prejudiciile cauzate prin fapta proprie, în ultimă instanţă, vom analiza condiţiile generale ale
angajării întregii răspunderi civile delictuale.

3.4.1 Prejudiciul
Prin prejudiciu înţelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală,
conscințe ale încălcării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Conform art. 1349 şi

43
art. 1357 C. civ., răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un
prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce trebuie, potrivit legii, să fie reparat.
Aşadar, examinarea răspunderii civile reparatorii are drept scop, înainte de orice,
determinarea cazurilor şi condiţiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce
injust i-a fost cauzat.
Dacă avem în vedere conduitele umane, în planul dreptului civil, fapta ilicită, chiar
săvârşită cu vinovăţie, este lipsită de relevanţă şi efecte, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu
altei persoane. Aşadar, răspunderea civilă reparatorie are ca primă finalitate - conform textelor
Codului civil - repararea prejudiciilor cauzate. Din această perspectivă, putem afirma că
prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se
angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat.
Literatura de specialitate a susţinut şi susţine fără rezerve că prejudiciul este cel mai
important element al răspunderii civile fiind o condiţie esenţială şi necesară a acesteia, de sine
stătătoare. Credem ca această afirmaţie este valabilă doar în spațiul răspunderii civile reparatorii,
singura reglementată în normele noului Cod civil. De aici însă, nu se poate susţine că dovada
existenţei prejudiciului este suficientă pentru angajarea răspunderii. Aceasta înseamnă că doar
pornind de la prejudiciu, prin luarea în considerare şi examinarea atentă a raportului de
cauzalitate, se ajunge la fapta ilicită sau la altă cauză a prejudiciului şi, de aici, la autorul faptei
sau la persoana obligată la reparaţie.

3.4.2 Fapta ilicită

Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârşite
fără intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii.
îÎn alţi termeni, prin fapta ilicită înţelegem acţiunea sau inacţiunea contrară legii care are ca rezultat
încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Necesitatea existenţei unei fapte ilicite ca element sau condiţie distinctă a răspunderii civile în toate
acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr-o conduită umană este prevăzută expres în art. 1357 alin.
(1) 65 care dispune cu valoare de principiu că cel care cauzează altuia un prejudiciu „printr-o faptă ilicită"
este obligat să-1 repare. Termenul de faptă, însoţit sau neînsoţit de adjectivul ilicită, mai este întâlnit şi în alte
texte legale. Astfel, în art. 1359 se prevede „autorul faptei ilicite", iar art. 1372-1373 se referă printre altele la
„fapta prejudiciabilă" a minorului sau „fapta săvârşită" de prepuşi. De asemenea, art. 253 care
65
art. 1357 alin. (1) C civ.

44
reglementează mijloacele de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale, inclusiv dreptul la despăgubiri
pentru repararea unei daune morale utilizează sintagma „caracterul ilicit al faptei săvârşite" sau „vătămarea
este imputabilă autorului faptei prejudiciabile".
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături sau caracteristici: fapta are caracter obiectiv sau existenţă
materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată; fapta este mijlocul prin care se
obiectivează un element psihic, subiectiv: voinţa omului care a ales o anumită conduită; fapta este contrară
ordinii sociale şi reprobată de societate; reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de
vinovăţie, iar din punct de vedere obiectiv, îşi găseşte expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
Termenul de ilicit, prin el însuşi, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei norme juridice
imperative.
O faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având
ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor legitime ale
altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice şi moralei.
Aşadar, în primul rănd, fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară
legii în sensul larg al cuvântului. De asemenea, o faptă are caracter ilicit şi în ipoteza în care este
potrivnică bunelor moravuri.

3.4.3 Raportul de cauzalitate

Pentru existent şi angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil şi
prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. De cele mai multe ori faptul prejudiciabil esteo faptă
ilicită umană. Urmează că prejudiciul cauzat altuia, într-o asemenea ipoteză, trebuie să fie
consecinţa faptei ilicite.
La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiţie necesară şi generală a
răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală şi contractuală şi indiferent că este
subiectivă sau obiectivă.
Referitor la răspunderea civilă delictuală, necesitatea existenţei acestei condiţii rezultă din
formularea mai multor dispoziţii ale noului Cod civil, cum sunt art. 1349 alin. (2), art. 1357 alin.
(1), art. 1358-1359. 1372-1373, 1375-1376 şi 1378-1379, precum şi altele, în care se dispune în
esenţă că obligaţia de reparare intervine pentru „toate prejudiciile cauzate" sau pentru
„prejudiciul cauzat" printr-o faptă ilicită sau „cauzat de un animal", „cauzat de un lucru" sau
„cauzat de ruina edificiului" ori în alte situaţii. Importanţa raportului de cauzalitate apare cu

45
evidenţă mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăţia persoanei
răspunzătoare.
Raportul de cauzalitate este o condiţie materială sau obiectivă a răspunderii civile care nu
se confundă cu vinovăţia. Vinovăţia este o condiţie subiectivă. Aşa se explică faptul că poate
exista raportul de cauzalitate, dar să lipsească vinovăţia, după cum poate să existe vinovăţia
autorului faptei ilicite şi să nu existe raportul de cauzalitate.
În cele mai frecvente situaţii, existenţa raportului de cauzalitate este uşor de stabilit,
legătura dintre fapta ilicită şi prejudiciu fiind evidentă, clară şi indiscutabilă. Astfel, de pildă,
victima este lovită cu cuţitul în inimă şi moare imediat; decesul victimei este, în mod sigur,
efectul aplicării acelei lovituri. La fel, arunci când o persoană distruge sau sustrage ori
înstrăinează bunul altuia, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de victimă
este evident.
Cu toate acestea, uneori stabilirea sau decelarea raportului de cauzalitate devine o
problemă dificilă şi complicată. Astfel, producerea prejudiciului poate fi precedată sau însoţită de
mai multe acţiuni sau inacţiuni dintre care unele pot fi directe sau indirecte, succesive sau
concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind împreună un complex de
împrejurări şi evenimente, cu rol de cauze propriu-zise sau de condiţii, aşa încât este greu de
decelat şi selectat care dintre ele, în multiplele lor legături de interacţiune şi chiar de
interdependenţă, se află într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul
suferit de victimă, pentru a fi reţinute în câmpul cauzal şi a putea duce la antrenarea răspunderii
civile delictuale a diferitelor persoane.
În concluzie, răspunderea nu poate fi angajată în cazul în care între fapta ilicită şi
prejudiciul suferit de victimă nu există un raport de cauzalitate direct sau indirect.
Raportul de cauzalitate, condiţie a răspunderii civile, lipseşte arunci când prejudiciul este
cauzat în exclusivitate de forţa majoră, uneori de cazul fortuit, de fapta unei terţe persoane sau
fapta victimei.

3.4.4 Vinovăția autorului faptei ilicite

Textele art. 1357-1358 C. civ. instituie principiul răspunderii întemeiate pe existenţa
vinovăţiei autorului unei fapte ilicite şi cauzatoare de prejudiciu. Astfel, art. 1357 alin. (1) C. civ.

46
prevede că obligaţia de reparare a prejudiciului revine celui care 1-a cauzat printr-o faptă ilicită
„săvârşită cu vinovăţie".
Mai mult decât atât, alineatul (2) al aceluiaşi articol precizează: „Autorul prejudiciului
răspunde pentru cea mai uşoară culpă". Aşadar, obligaţia de reparare există atât în cazul
vinovăţiei intenţionale, cât şi a celei neintenţionale. În alţi termeni, pentru angajarea răspunderii
civile delictuale pentru prejudiciile cauzate altuia, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat
prejudiciul să fie imputabilă autorului acelei fapte.
Deşi este cerută de lege cu valoare de principiu, în concepţia dreptului civil român,
vinovăţia este o condiţie necesară numai în anumite cazuri de răspundere delictuală. Domeniul ei
de aplicare este, prin excelenţă, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie,
când condiţia vinovăţiei trebuie să fie dovedită de către victima care pretinde să-i fie reparată
paguba ce i-a fost cauzată.
Dacă ne raportăm la dreptul celor mai importante state europene trebuie să reţinem că
această condiţie a răspunderii civile continuă a fi denumită prin termenul de culpă; în dreptul
francez „faute civile"'; în dreptul german „Verschulden"; aceşti termeni acoperă toate formele
vinovăţiei, atât intenţionale, cât şi neintenţionale. Referitor la noţiunea de culpă, în spaţiul
european, s-au conturat două concepţii.
Astfel, în dreptul francez, majoritatea autorilor confundă culpa cu ilicitul; mai exact, ilicitul
şi imputabilitatea sunt două elemente alcătuitoare ale culpei sau greşelii. De aceea, culpa este
definită ca fiind încălcarea unei obligaţii preexistente prin care se aduce atingere unui drept
subiectiv sau unui interes legitim: ea poate fi comisivă sau omisivă66. Confuzia între cele două
noţiuni, ilicitate şi greşală, este evidentă.
În schimb, în legislaţia germană şi în cea elveţiană, fapta ilicită şi culpa sau greşala sunt
noţiuni distincte şi inconfundabile, cu valoare de condiţii de sine stătătoare ale răspunderii civile.

3.5 Efectele răspunderii civile delictuale

În ipoteza în care sunt îndeplinite toate condiţiile de existenţă a răspunderii civile
delictuale reparatorii, aşa cum ele rezultă din textele noului Cod civil şi ale legislaţiei
speciale, efectul său principal constă în naşterea unui raport juridic de obligaţii între
celui chemat de lege să răspundă şi victim prejudiciată.

66
Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 705-708.

47
 Conţinutul juridic al acestui raport de obligaţii este alcătuit din dreptul de creanţă al
victimei la repararea prejudiciului şi îndatorirea corelativă a persoanei chemată de lege să-1
repare; victima este creditorul obligaţiei de reparare a prejudiciului, iar persoana răspunzătoare
este debitorul acelei obligaţii.
Realizarea creanţei creditorului şi executarea obligaţiei personale a debitorului înseamnă,
în ultimă instanţă, repararea prejudiciului şi repunerea victimei în situaţia anterioară. Dispoziţiile
noului Cod civil care reglementează repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale îşi au
sediul într-o secţiune specială (art. 1381-1395, secţiunea a Il-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-
a). În cuprinsul acestor reglementări sunt obiectivate, în bună parte, soluţiile care au fost statuate
în jurisprudenţa noastră şi în doctrina de specialitate în cursul timpului, sub imperiul vechiului
Cod civil, cu privire a principiile şi criteriile care trebuie avute în vedere în diferitele cazuri şi
ipoteze de reparare a prejudiciilor injust cauzate prin fapte şi împrejurări extracontractuale.
Aceste principii, criterii, reguli şi soluţii ale jurisprudenţei au fost amplu şi creativ analizate
în doctrina de specialitate. Menţionăm că vechiul Cod civil nu conţinea dispoziţii exprese
speciale aplicabile efectelor răspunderii civile delictuale.
Aşa se explică faptul că problemele privind creanţa de reparare a prejudiciului cauzat unei
persoane, în afara unui raport contractual, au fost rezolvate de jurisprudenţă pe cale pretoriană,
precum şi de doctrina juridică care a recurs la interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii referitoare
la materia efectelor obligaţiilor în general2.
Conform art. 1381 alin. (1), „Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie". Dreptul la reparaţie
se naşte din ziua în care prejudiciul a fost cauzat, chiar daca acest drept poate fi valorificat numai
la o dată ulterioară art. 1381 alin. (2)].
Într-o exprimare mai cuprinzătoare, raportul obligaţional în conţinutul căruia se află
dreptul creditorului, adică al celui prejudiciat, şi îndatorirea corelativă la reparaţie, în sarcina
persoanei răspunzătoare, se naşte în momentul cauzării prejudiciului. Desigur că această regulă
este valabilă şi se aplică numai în cazul prejudiciilor actuale, în ceea ce priveşte prejudiciile
viitoare, momentul nașterii drepului şi respectiv obligaţiei la repararea lor coincide cu Acela în
care prejudicial este cert adică atunci când este sigur că se va produce.
Stabilirea prin lege a momentului naşterii dreptului la repararea prejudiciului actual ca
fiind ziua în care el a fost cauzat prezintă importanţă practică deoarece, din acel moment, sunt
aplicate, de regulă, toate dispoziţiile privind operaţiile şi mecanismele juridice prin care se

48
realizează dinamica şi stingerea obligaţiilor, cum sunt: cesiunea de creanţă, subrogaţia în
drepturile creditorului prin plata datoriei, novaţia, preluarea de datorie, compensaţia, darea în
plată, remiterea de datorie, executarea silită şi mai ales plata datoriei - mijlocul cel mai important
şi firesc de stingere a oricărei obligaţii.67
Urmează că din momentul naşterii raportului obligaţional dintre victimă şi persoana
răspunzătoare se pot produce şi explica, de exemplu, următoarele consecinţe juridice
importante68:
Dacă persoana răspunzătoare sau o terţă persoană acordă de bunăvoie creditorului reparaţia
care i se datorează, aceasta este o plată valabilă şi, prin urmare, cel care a facut-o nu poate cere
restituirea pe motiv că este nedatorată sau invocând îmbogăţirea fără justă cauză;
Dreptul de creanţă al celui prejudiciat şi datoria de reparare a prejudiciului se pot transmite
universal sau cu titlu universal; dreptul de creanţă se poate transmite şi cu titlu particular prin
acte între vii şi pentru cauză de moarte; de asemenea şi datoria se poate transmite tot cu titlu
particular, în mod direct, prin preluarea de datorie de către un terţ69, ori indirect prin alte operaţii
juridice, cum este novaţia sau stipulaţia pentru altul.
Creditorii victimei pot recurge la toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor
general, cum este acţiunea oblică, şi promova chiar acţiunea pauliană sau în inopozabilitatea
actelor de înstrăinare a creanţei încheiate în frauda drepturilor şi intereselor creditorului care o
exercită; debitorul obligaţiei de reparare este de drept pus în întârziere cu toate consecinţele pe
care aceasta le antrenează art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ.]; creditorul are la dispoziţie acţiunea în
justiţie pentru condamnarea persoanei răspunzătoare la repararea integrală a prejudiciului, adică
la plata creanţei sale, atunci când cel obligat refuză să o facă în mod voluntar;
În caz de conflict de legi în timp, se va aplica legea în vigoare la momentul naşterii
dreptului şi respectiv îndatoririi de reparare a prejudiciului conform principiului constituţional al
neretroactivităţii legilor.

67
Aceste mijloace juridice sunt reglementate în art. 1469-1529 şi 1566-1633 C. civ. Pentru analiza lor sub imperiul
vechiului C. civ., a se vedea L. Pop, Trata de drept civil. Obligaţiile, voi. 1, Regimul juridic general, op. cit., pp.
215-336 şi 439-564.

68

69
Preluarea de datorie este o inovaţie a noului Cod civil, împrumutată în bună parte din Codul civil german (BGB),
şi este reglementată în art. 1599-1608.

49
 CAPITOLUL IV
STUDIU COMPARATIV PRIVIND RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ȘI
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

4.1 Raportul dintre aceste două instituții și criteriul de stabilire a existenței

răspunderii contractuale
Între aceste două instituţii asemănările sunt foarte importante, ambele având la bază, ca
principiu, ideea de reparare a prejudiciului produs prin fapta ilicită, culpabilă, a unei persoane.
Tocmai de aceea au existat şi autori ce au considerat că nici nu ar fi justificat să se vorbească de
două forme de răspundere civilă, ci, fiind vorba de o unitate de culpă, este vorba de o singură
formă de răspundere civilă.70
Există însă şi autori români şi străini care susţin că, deşi nu există deosebiri fundamentale
între cele două tipuri de răspundere, specificităţile existente au o importanţă practică şi
consecinţe juridice deosebite.

70
Paul PRICOPIE, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, București 2013, pg 281.

50
 Un prim aspect ce trebuie precizat este că raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi
cea contractuală este cel de la general la special. Astfel, răspunderea civilă delictuală alcătuieşte
dreptul comun al răspunderii civile, astfel că, odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii
civile contractuale într-o situaţie dată, dacă respectiva situaţie atrage răspunderea civilă, aceasta
nu poate fi decât delictuală.
Criteriul după care se stabileşte tipul răspunderii este cel al tipului de ilicit, în sensul larg al
termenului (de fapt, felul obligaţiei încălcate). Astfel, dacă obligaţia încălcată este o obligaţie
legală, cu caracter general, ce revine tuturor subiectelor de drept, răspunderea va fi delictuală, iar
dacă este vorba de o obligaţie stipulată într-un contract preexistent dintre subiectele răspunderii,
aceasta va fi contractuală'21, inclusiv în cazul restituirii prestaţiilor în cazul rezoluţiunii, în
măsura în care se acceptă că această sancţiune nu afectează contractul, ci doar obligaţiile născute
din acesta131.
Acest criteriu face ca pentru răspunderea contractuală să fie necesară o situaţie premiză,
respectiv existenţa unui contract valabil încheiat. Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate
în faza precontractuală, de exemplu pentru revocarea ofertei înainte de termenul până la care
ofertantul s-a obligat să o menţină este o răspundere delictuală, iar nu contractuală' 41. De aseme-
nea, jurisprudenţa română consideră că şi raportul juridic guvernat de procedura licitaţiei este un
raport delictual, guvernat de o fază precontractuală a negocierilor şi a tratativelor, întrucât nu a
operat niciodată acordul de voinţă al părţilor cu privire la toate clauzele contractuale'11.
Aceeaşi este şi opinia jurisprudenţei franceze, care adaugă acestor exemple cazul „încetării
abuzive a negocierilor", considerat ca fiind o încălcare a obligaţiei de loialitate în formarea con-
tractului'21. Astfel, doctrina franceză contemporană se îndepărtează de faimoasa teorie clasică
propusă de Ihering, care fonda o astfel de obligaţie pe răspunderea civilă contractuală, pornind de
la ideea unui antecontract tacit între părţile aflate în negociere, care să conţină tocmai această
obligaţie'31.
Acelaşi tip de răspundere (delictuală) se poate angaja şi în cazul unui contract desfiinţat
pentru nulitate, întrucât nu poate fi vorba, nici în acest caz, de neexecutarea unei obligaţii
rezultate din contract'41.
Diferenţierea dintre răspunderea civilă delictuală şi contractuală se face câteodată destul de
dificil, tocmai din cauza greutăţii de a cataloga o obligaţie ca rezultând din contract. Astfel, esen-
ţială din punctul de vedere al doctrinei franceze nu este stabilirea legăturii de cauzalitate dintre

51
neexecutarea obligaţiei şi prejudiciu, aceasta fiind specifică şi răspunderii civile delictuale, ci
definirea obligaţiilor ce trebuie ataşate sferei contractuale'51.
Problema apare în acest caz nu pentru obligaţiile principale asumate de părţi, ci pentru
obligaţiile accesorii ce pot fi impuse contractanţilor de ordinea juridică' 61. În acest sens, doctrina
română a arătat că, în acest scop, de stabilire a tipului de răspundere, conţinutul contractului
trebuie înţeles în sens larg, cu luarea în considerare nu numai a cauzelor expres prevăzute, dar şi
a urmărilor pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligaţiilor după natura lor, aşa cum
impunea art. 970 C. civ. 1864.
Însă, chiar şi cu această precizare, apar două situaţii-limită cu privire la definirea unui caz
ca angajând răspunderea contractuală sau delictuală: prima situaţie se referă la cazul când, în
împrejurarea în care a apărut prejudiciul, nu se poate stabili cu certitudine existenţa unui contract
între părţile în cauză, iar cea de-a doua se referă la situaţia în care obligaţia neexecutată sau
executată necorespunzător este la limita sferei obligaţiilor ce pot fi considerate ca ataşate
contractului dintre părţi.
În ceea ce priveşte prima situaţie, exemplul clasic oferit de literatura juridică română şi
străină priveşte cazul când un conducător auto invită în autovehiculul său un prieten sau acceptă
solicitarea unui autostopist, iar ulterior, această persoană transportată gratuit este vătămată în
urma accidentului produs din culpa şoferului.
Astfel, în acest caz au fost autori ce au susţinut că este vorba de o responsabilitate
contractuală, întrucât între conducătorul auto şi persoana transportată s-ar fi format un contract,
fie el şi cu titlu gratuit, însă această împrejurare nu suprimă raporturile contractuale.
Această opinie este combătută însă de cea mai mare parte a doctrinei, ce susţine că nu
există în speţă niciun contract (fie el şi nenumit şi dezinteresat), fiind vorba de simple relaţii de
curtoazie, de cutume, de „politeţe exterioară dreptului", cum este şi în cazul invitării la cină a
unor prieteni (şi al cinei ce urmează), fiind vorba deci de responsabilitate delictuală. Această din
urmă părere este şi cea a jurisprudenţei franceze.71
Ne raliem acestei din urmă opinii în ceea ce priveşte exemplul dat, cu argumentaţia că, una
dintre condiţiile ce conduc la încheierea (existenţa) unui contract este consimţământul, acordul
de voinţă, care pe latura sa internă vizează voinţa de a contracta' 41, de a-şi asuma drepturi şi
obligaţii dincolo de cele ce izvorăsc în mod natural, din lege. Or, cât timp alături de actele

71
Paul PRICOPIE, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, București 2013, pg 283.

52
materiale, persoanele nu au înţeles să aducă elementul intenţional, al voinţei de a contracta, de a
se angaja juridic dincolo de limitele de diligență la care legea oricum obligă orice persoană prin
normele imperative, acţiunile acestora nu au caracterul unor prestaţii contractuale (conforme sau
neconforme voinţei lor „comune").

4.2 Problema cumulului celor două răspunderi

Această problemă, considerată în literatura de specialitate ca fiind una dintre cele mai
controversate şi care a primit, cel puţin parţial, soluţionări diferite în practică, are drept situaţie
ipoteză cazurile în care, cel puţin teoretic, am putea constata o suprapunere a răspunderii civile
delictuale şi a celei contractuale, în sensul că prejudiciul a fost urmarea neexecutării unei
obligaţii contractuale, neexecutare ce poate fi caracterizată şi ca delict civil.
Astfel, în acest caz, aşa-numita problemă a cumulului (sau a opţiunii între cele două
răspunderi'31) presupune găsirea răspunsurilor la mai multe întrebări: ar putea creditorul să
combine cele două responsabilităţi cumulând avantajele pe care le oferă fiecare dintre ele cu
privire la regimul juridic (regim probatoriu, întinderea despăgubirii, termen de prescripţie)?; ar
putea creditorul ca, după utilizarea acţiunii în răspundere civilă contractuală, să apeleze în
subsidiar, în completare, la acţiunea în răspundere delictuală pentru cazurile când, prin prima
acţiune, nu a obţinut o reparare integrală?; ar putea creditorul cel puţin opta între acţiunea în
responsabilitate delictuală şi cea în responsabilitate contractuală, pentru a beneficia de avantajul
unei reparaţii integrale?
În mod evident, literatura juridică este de acord asupra aspectului că, în orice caz, chiar
dacă s-ar admite un cumul al celor două responsabilităţi, prin acţiunile intentate nu trebuie să se
ajungă la o despăgubire care să depăşească cuantumul pagubei suferite.
Ca principiu, răspunsurile la primele două întrebări sunt unanim acceptate de doctrină şi
practică: nu este posibilă cumularea/ combinarea regulilor celor două răspunderi şi nici utilizarea
acţiunii în răspundere civilă delictuală, în subsidiar şi ulterior celei în răspundere civilă
contractuală, pentru repararea integrală a pagubei.
Astfel, o eventuală combinare a regulilor specifice celor două tipuri de răspundere apare
chiar ca o falsă problemă, fiind chiar inexplicabil cum s-ar putea accepta să răspundă contractual,
de exemplu, un minor sub 14 ani ce a făcut un act de administrare, doar pentru că ar fi posibilă
dovedirea discernământului său (situaţie acceptabilă în răspunderea civilă delictuală).

53
 În acest mod s-ar suprapune practic artificial instituţia capacităţii civile de exerciţiu, care se
bazează pe o prezumţie general acceptată cu privire la capacitatea de înţelegere a persoanei
umane, cu discernământul dovedit. S-ar încălca astfel caracterul absolut al prezumţiei pe care se
bazează stabilirea capacităţii de exerciţiu a persoanei în domeniul actului juridic.
Luând în considerare aceste posibilităţi, doctrina a concluzionat că o asemenea soluţie ar
permite violarea legii, permiţând păgubitului să ocolească reguli imperative specifice fiecăreia
dintre răspunderi şi să alcătuiască un al treilea regim pe care legea nu-l prevede (lex tertia).
În ceea ce priveşte posibilitatea utilizării acţiunii în răspundere civilă delictuală, în
subsidiar şi ulterior celei în răspundere civilă contractuală, pentru repararea integrală a pagubei,
deşi soluţia respingerii acestei posibilităţi nu mai este la fel de evidentă din punctul de vedere al
raţionamentului juridic, ea este tot cvasiunanim acceptată, fie pe baza unor raţionamente ce au la
bază principii tradiţionale ale dreptului (electa una via non datur recursum ad alteram), fie ca o
consecinţă a părerii majoritare care consideră că nici iniţial nu ar fi permisă o opţiune (deci, cu
atât mai puţin ar fi acceptabilă o exercitare a ambelor acţiuni, pe „paliere" diferite ale
prejudiciului).
Astfel, din cele trei întrebări reliefate, singura care a născut veritabile controverse a fost
dacă ar putea creditorul cel puţin opta între acţiunea în responsabilitate delictuală şi cea în
responsabilitate contractuală?
Şi în acest caz, răspunsul admis majoritar de doctrina română şi stabilit, cu oarecare ezitări,
de practica judiciară, a fost acela de a nu admite posibilitatea opţiunii între cele două tipuri de ac-
ţiune (răspundere).
Însă, spre deosebire de celelalte două aspecte deja indicate în cazul acestei întrebări,
răspunsul contrar (în sensul dreptului de opţiune) a fost susţinut mult mai puternic de doctrină şi,
o perioadă suficient de importantă, de jurisprudenţă.
Astfel, s-a considerat drept argument esenţial pentru admiterea opţiunii faptul că normele
ce guvernează răspunderea civilă delictuală au un caracter imperativ şi general, iar cel care şi-a
asumat prin contract o obligaţie nu înseamnă că prin aceasta s-a sustras (şi nici nu s-ar putea
sustrage) acţiunii imperative a normelor privitoare la răspunderea delictuală.
Acest raţionament a fost criticat de doctrina majoritară (a cărei opinie a avut câştig de
cauză în faţa judecătorului) care a arătat că o astfel de interpretare încalcă voinţa părţilor la

54
momentul încheierii contractului. Astfel, debitorul contractual nu a înţeles să-şi asume
răspunderea decât în condiţiile şi limitele răspunderii contractuale.
Acest principiu a fost consacrat şi de jurisprudenţa franceză încă de la sfârşitul secolului al
XlX-lea, fără ezitările regăsite în practica noastră, iar doctrina arată că formularea sa nu a variat
de la acel moment: „creditorul unei obligaţii contractuale nu poate să se prevaleze, chiar dacă ar
avea interes, de regulile responsabilităţii delictuale"'21.
Doctrina franceză explică acest principiu prin grija judecătorului francez ca creditorul să
nu evite regimul de multe ori mai restrictiv al responsabilităţii contractuale, clauzele de limitare a
prejudiciului la cel previzibil, clauzele exoneratoare sau chiar termenul special de prescripţie,
înfrângând astfel, ulterior încheierii contractului, chiar voinţa părţilor cu privire la desfăşurarea
contractului respectiv131.

PARTEA APLICATIVĂ.

În structura părţii practice se intenţionează analizarea caracteristicilor răspunderii juridice

şi studierea procesului de interpretare a dreptului aplicabil răspunderii juridice pe baza unei
situaţii juridice, în cadrul căreia, prin părăsirea nejustificată a locului de muncă şi prin
perturbarea activităţii compartimentului de muncă din cadrul unităţii de către un funcţionar
public cu statut special din cadrul administraţiei penitenciare, a fost săvârşită abatere disciplinară
şi antrenată răspunderea jurdică specifică.
Obiectivele cercetării sunt identificarea şi analiza conceptelor fundamentale de răspundere
juridică atrasă în urma săvârşirii unei fapte cu caracter ilicit, analiza demersurilor făcute în
timpul procesului de aplicare a unei sancţiuni, interpretarea unui caz concret.
Cadrul juridic este strict reglementat de norme juridice care consacră stabilirea
formalităţilor de stabilire a răspunderii juridice.
Metodologia cercetării este reprezentată de analiza documentelor de drept, mai precis, a
practicii judiciare din România, speţa care face obiectul părţii aplicative fiind un caz apărut în
Penitenciarul Tg –Jiu. Concret, un agent din unitatea penitenciar amintită aneterior trebuia să
execute serviciu de pază într-o secţie exterioară a acestuia, paza executându-se cu armament, iar

55
deplasarea la post realizându-se autoturismul proprietate personală. La câteva ore de la intrarea
în serviciu,acesta a părăsit postul fără a anunţa superiorii ierarhici şi deplasându-se în localitatea
Tg-Jiu unde acesta avea domiciliul. Până la apropierea orelor în care se realiza schimbul de tura,
niciuna dintre persoanele aflate în serviciu nu a sesizat absentarea agentului de la locul unde ar fi
trebuit să îşi desfăsoare activitatea profesionala. Odată ce au sesizat faptul că postul nu mai era
supravegheat, conducerea unităţii penitentiar a luat decizia de a trimite la locul faptei o maşină
cu 2 agenţi scoşi din dispozitivul unităţii pentru a lua la cunoştinţă ceea ce s-a întâmplat.
Agentul nu a fost găsit la locul unde era dispus postul, ulterior el prezentându-se la sediul unităţii
pentru a preda armamentul şi a semna documentele de predare–primire a serviciului.
În fapt, în data de 19.01.2010 angajatul M.M. a fost planificat să execute serviciul de
pază în cadrul secţiei exterioare a unităţii aflate la aproximativ 30 km de Penitenciarul Tg-Jiu.
Agentul s-a prezentat la sediul unităţii, a ridicat armamentul şi muniţia de la magazia de serviciu.
A ajuns în jurul ore 7.45 la secţia exterioară, deplasarea în această locaţie realizându-se cu
autoturismul proprietate personală, a luat serviciul în primire. Deşi era prevăzut în carnetul
postului, acesta nu a ţinut legătura cu unitatea din oră în oră, iar în jurul orelor 17 a părăsit postul
de pază întorcându-se în Tg-Jiu în scopul rezolvării unor probleme personale. Şeful de tură din
cadrul unităţii a încercat să ia legătura telefonic cu reclamantul în jurul orelor 12:30, însă acesta
nu a reuşit deoarece la telefonul instalat în acel obiectiv nu a răspuns nimeni. Ulterior, în jurul
orelor 18:40 a fost anunţat directorul adjunct precum şi şeful de tură care urma să intre în
serviciu, astfel că în jurul orelor 20:00 la Secţia Pojogeni a fost trimisă o maşină cu trei agenţi
pentru a se stabili cauza pentru care care la secţia din Pojogeni nu se răspundea la telefon. Echipa
respectivă a constatat că la postul de pază reclamantul nu se mai găsea, astfel s-a considerat că
acesta părăsise postul de pază fără să anunţe conducerea unităţii şi având asupra sa armamentul
şi muniţia ridicate de la unitate. În jurul orelor 21:30 reclamantul a fost localizat prin telefon la
dominciliul său după care la orele 21:45, s-a prezentat la unitate şi a predat armamentul şi
muniţia. Întâmplarea agentului a fost sesizată de comisia de disciplină din cadrul Penitenciarului
Tg-Jiu şi a fost formulată plângere penală. Comisia de disciplină s-a desfăşurat în conformitate
cu dispoziţiile OMJ 2856/2004 .72În cadrul cercetării disciplinare au fost audiate atât persoanele
care au formulat sesizarea, persoanele împotriva căreia aceasta a fost formulată, cât şi alte

72
Ordinul nr. 2856/C din 29 octombrie 2004 pentru aprobarea regulamentului privind modul de constituire,
organizare şi desfăşurare a activităţii comisiilor de disciplină din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi din
unităţile subordonate.

56
persoane-martori din cadrul unităţii. Pe parcursul cercetării disciplinare, agentul a recunoscut
săvârşirea abaterii, dar a motivat că înfăptuirea acesteia a intervenit atât din cauza unor factori
interni(respectiv deplasarea la locul unde urma să execute serviciul), cât şi din cauza unor
probleme personale (starea de sănănătate a fiicei lui care urma să se prezinte în ziua următoare la
un control medical la o clinică din Bucureşti), totodată acesta susţinând că maşina personală s-a
defectat în cursul deplasării spre postul de pază, lucru care i-ar fi produs un mare disconfort
psihic.
În urma administrării probelor, comisia de disciplină a întocmit un referat în care a
consemnat rezultatul activităţii de cercetare desfăşurate, iar aceasta a fost adusă la conoştinţă
agentului în vederea formulării eventualelor obiecţii (5 zile lucrătoare de la luarea la cunoştinţă).
Agentul a formulat obiecţii pe care comisia de disciplină le-a luat în discuţie şi a formulat
respingerea acestora.
Ulterior, comisia de disciplină a trecut la individualizarea sancţiunii disciplinare aplicate,
urmând propunerea de sancţionare înaintând-o directorului unităţii. Hotărârea comisiei de
disciplină a fost luată cu majoritatea de voturi (3 dintre membrii comisiei propunând aplicarea
sancţiunii celei mai grave, respective destituirea din sistemul administraţiei penitenciare, iar 2
dintre membrii comisiei propunând aplicarea sancţiunii de amânare a avansării în grade
profesionale sau funcţii superioare, pe o perioadă de la 1 la 2 ani).
Potrivit art 33 din OMJ 2856/2004 actul administrativ de sancţionare se emite în termen de
5 zile lucrătoare de către persoana competentă să aplice sancţiuni-directorul unităţii. Având în
vedere faptul că agentul a fost sancţionat cu destituirea din sistemul administraţiei penitenciare,
acest lucru presupunea ca pe lângă emiterea deciziei de sancţionare să fie emisă şi decizia de
personal, respectiv de încetare a raporturilor de serviciu prin destituirea din funcţie. Având în
vedere cele spuse anterior şi în conformitate cu dispoziţiile art 33^1 din OMJ 2856/2004, în
sensul că sancţiunea se aplică în termen de maxim 90 de zile calendaristice de la data sesizării
abaterii de către comisia de disciplină, în cadrul unităţii luându-se hotărârea ca un cadru al
unităţii să aducă la cunoştinţă decizia de sancţionare prin înmânarea personală agentului, care aşa
cum am arătat, era internat în spital.
Beneficiind de acest drept, persoana sancţionată a contestat la instanţa de contencios
administrativ ambele decizii -atât cea de sancţionare, cât şi cea de încetare a raporturilor de

57
serviciu, tribunalul admiţând în parte contestaţie şi modificare a sancţiunii aplicate. Curtea de
apel a respins recursul declarat de unitate, menţinând soluţia instanţei de fond.
Fapta care face obiectul speţei este din data 19.01.2010 şi prevede acţiunea în răspunderea
disciplinară a unui angajat al Penitenciarului Tg-Jiu. Mai precis, speţa urmăreşte săvârşirea unei
fapte cu caracater ilicit în urma căreia s-a dispus sancţionarea angajatului M.M pe motivul
părăsirii nejustificate a locului de muncă în timpul programului de lucru, de natură a perturba
activitatea compartimentului de muncă, iar fapta este individualizată şi detaliată atât în decizia de
sancţionare, cât şi în referatele comisiei de disciplină.73
Directorul Penitenciarului Tg-Jiu, în urma cercetării efectuate de către comisia de
disciplină, a emis decizia de sancţionare funcţionarului public cu statut special în cauză.
Împotriva acestei decizii, numitul M.M a formulat o contestaţie. Ca urmarea, Penitenciarul
Târgu-Jiu a depus întâmpinare la Tribunalul Gorj. Considerând că acţiunea de contestare a
numitului M.M. este neîntemeiată, s-a solicitat respingerea acesteia, fapt justificat în conţinutul
întâmpinării.
Astfel, s-a reţinut de către comisia de disciplină faptul că în data de 19.01.2010 petentul
M.M. a fost planificat să execute serviciul de pază în cadrul unei secţii exterioare a unităţii,
secţie aflată la 30 km de unitate. Agentul s-a prezentat la sediul Penitenciarului Tg-Jiu, a ridicat
armamentul şi muniţia de la magazia de serviciu. Ajuns în jurul orei 7:45 la secţia exterioară, a
luat serviciul în primire, dar nu a semnat procesul-verbal de predare-primire a serviciului. Nu a
luat legătura cu unitatea din oră în oră, aşa cum era prevăzut în fişa postului, a părăsit postul de
pază împreună cu armamentul din dotare, deplasându-se în localitatea Tg-Jiu în scopul rezolvării
unor probleme personale şi nu s-a mai întors la obiectiv, fiind găsit la domiciliu, ulterior
prezentându-se la sediul unităţii din Tg-Jiu, în jurul orei 21:45. La nivelul unităţii s-a dispus
deplasarea autoturismului de intervenţie, împreună cu 2 agenţi la secţia exterioară. Autoturismul
cu care s-a realizat deplasarea era cel care asigura intervenţia la Penitenciarul Tg-Jiu după ora 16
şi a necesitat dislocarea din dispozitivul de pază a 2 agenţi – dintre care unul a rămas la secţia
externă pentru a asigura în continuare paza obiectivului – fapt ce a perturbat activitatea sectorului
operativ şi putea pune în pericol siguranţa locului de deţinere.
Faţă de criticile aduse de reclamant deciziei de sancţionare şi invocarea nulităţii absolute a
deciziei de sancţionare, Penitenciarul Tg-Jiu a învederat instanţei aspecte juridice în baza cărora
73
Art. 69, lit.f din Legea 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia
Naţională a Penitenciarelor, republicată în 2009.

58
au emis decizia de sancţionare cât şi netemeinicia contestaţiei făcute de către numitul M.M.
Unitatea a învederat faptul că reclamantul s-a aflat în eroare atunci când a susţinut faptul că
„decizia a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 60 74, alin. 1 din Legea 53/2003, motivând
faptul că sediul materiei în ceea ce priveşte decizia de sancţionare pentru funcţionarii publici cu
statut special este Legea 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din
ANP şi OMJ nr. 2856/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind modul de constituire,
organizare şi desfăşurare a activităţii comisiilor de disciplină din Administraţia Naţională a
Penitenciarelor şi din unităţile subordonate.
În fapt, în această situaţie este vorba despre două acte: decizia de sancţionare (emisă, face
obiectul dosarului) cu sancţiunea „destituire din sistemul administraţiei penitenciare” şi decizia
privind încetarea raporturilor de serviciu prin destituire (neemisă din cauza faptului că raporturile
de serviciu ale petentului au fost suspendate – concediu medical), aceasta fiind un act subsecvent
deciziei de sancţionare.
Aşadar, cercetarea disciplinară fiind încheiată, reclamantului i-s-a adus la la cunoştinţă
referatul privind rezultatele activităţii de cercetare desfăşurată de comisia de disciplină, acesta
făcând obiecţiuni. Comisia a redactat referatul privind sancţiunea aplicabilă (referat prevăzut la
art. 31 din OMJ 2856/2004), iar directorul unităţii a emis decizia de sancţionare perfect legal,
chiar dacă petentul a intrat în concediu medical. Prin emiterea deciziei de sancţionare nu au fost
modificate în nici un fel raporturile de serviciu ale reclamantului, aceasta nefiind, aşa cum am
arătat mai sus, acelaşi lucru cu decizia privind încetarea raporturilor de serviciu.
Decizia de sancţionare a fost comunicată agentului M.M prin intermediul şefului structurii
de personal din cadrul unităţii, care nu a folosit în scopul comunicării acesteia „mijloace
dolosive”75, lucru precizat în contestaţie, ci i-a comunicat respectând procedura legală de aducere
la cunoştinţă a sancţiunii disciplinare ce urma să-i fie aplicată. Aşadar, au fost îndeplinite
întocmai prevederile art. 71 din Legea 293/2004,ce enunţă faptul că „sancţiunea disciplinară
poate fi aplicată numai după efectuarea cercetării prealabile a faptei ce constituie abatere
disciplinară săvârşită de funcţionarul public cu statut special în cauză şi audierea acestuia de
către comisiile prevăzute la art. 74.”
Referitor la apărările invocate, faptul că petentul are 12 ani vechime şi a fost apreciat cu
calificativul „foarte bun” nu constituie „circumstanţe atenuante” la comiterea faptei, astfel încât
74
Art. 60, Codul muncii, privind concedierea angajaţilor
75
Conform DEX, ,,dolosiv ‘’- făcut prin înşelăciune, cu rea-credinţă.

59
critica la adresa comisiei este neîntemeiată. De asemenea, defectarea autoturismului nu poate
justifica în nici un fel părăsirea postului, cu atât mai mult cu cât comisia a constatat că este puţin
probabil faptul ca reclamantul să se fi deplasat în acea zi cu maşina proprie (date fiind
concluziile cercetării –perioada foarte scurtă între preluarea armamentului la unitate şi efectuarea
schimbului ). Apărările în sensul că fapta a fost generată din cauză că autoturismul trebuia
reparat deoarece era staţionat într-o zonă unde nu era în siguranţă până a doua zi sunt
neîntemeiate, deoarece, pe de o parte, nu s-a putut demonstra faptul că deplasarea chiar s-a făcut
cu autoturismul în discuţie, iar pe de altă parte pentru a nu fi (ipotetic) „vandalizat în timpul
nopţii” era suficientă mutarea acestuia, nu reparaţia lui în cadrul aceleiaşi zile.
De asemenea, M.M a reclamat faptul că referatul întocmit de comisia de disciplină se află
în eroare de fapt când invocă lipsa propunerii privind sancţiunea disciplinară, acesta făcând
confuzie între referatul prevăzut la art. 28 din OMJ 2856/2004 (la care a formulat obiecţiuni) şi
referatul prevăzut la art. 31 din acelaşi act normativ. În urma administrării probelor, membrii
comisiei de disciplină întocmesc un referat în care au consemnează rezultatele activităţii de
cercetare desfăşurate de comisia de disciplină. Petentul a uzat de dreptul său de a face obiecţiuni
la referatul întocmit din dosarul comisiei de disciplină, iar comisia de disciplină a luat în discuţie
aceste obiecţiuni şi în unanimitate le-a respins.76
În ceea ce priveşte compunerea comisiei de disciplină, reclamatul M.M. a adus critici
referitoare la modul de constituire a comisiei– în special în ceea ce priveşte apartenenţa la
aceasta a comisarului şef T.M. . Prin întâmpinarea făcută de Penitenciarul Tg-Jiu, s-a precizat
faptul că acesta a făcut parte din comisia de disciplină. Instanţei i-au fost învederate aspectele
următoare: nu a fost îndeplinită niciuna dintre prevederile ce privesc suspendarea de drept sau la
cerere a membrului comisiei de disciplină, astfel încât comisarul şef Ţ.M. ar fi putut face parte
din comisia de disciplină fără a încălca în nici un fel vreo prevedere legală.
Cu toate acestea, la sfârşitul lunii februarie când a fost citat în faţa comisiei de disciplină
din cadrul penitenciarului, acesta nu a mai participat la lucrările comisiei de disciplină şi cu atât
mai puţin la formularea propunerii de sancţionare. De asemenea, M.M a reclamat faptul că nu a
făcut parte un reprezentant al Sindicatului Naţional al Lucrătorilor din Penitenciare – grupa Tg-
Jiu. Penitenciarul Tg-jiu a invocat faptul că reclamaţia este neîntemeiată, deoarece din partea

76
Art. 28, alin. 1 din OMJ 2856/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind modul de constituire, organizare şi
desfăşurare a activităţii comisiilor de disciplină din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi din unităţile
subordonate.

60
acestui sindicat a participat agentul şef M.M care a participat atât la discutarea obiecţiunilor
formulate de reclamant, cât şi la formularea propunerii de sancţionare întocmind un document–
„opinie separată”– din dosarul de disciplină– în sensul de a i se aplica petentului sancţiunea cu
diminuarea drepturilor salariale în procent de 5 – 10% pentru o perioadă de 1 – 3 luni.
Prin contestaţia depusă, reclamantul M.M a dezminţit unele aspecte referitoare la criticile
conform cărora nu ar fi fost respectate prevederile legale consemnând faptul că nu a existat un
raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea
disciplinară propusă a fi aplicată. Penitenciarul Tg-Jiu a învederat instanţei faptul că prevederile
legale invocate au fost avute în vedere de către comisie, ele chiar făcând obiectul unor discuţii şi
în cadrul comisiei. Intimata Penitenciatul Tg-Jiu a susţinut faptul că obligaţia instituită de lege ca
la individualizarea sancţiunii77 să se ţină cont de gravitatea abaterii, împrejurările în care a fost
săvârşită, gradul de vinovăţie, consecinţele abaterii, etc. a fost îndeplinită de comisia de
disciplină.
Referitor la criticile conform cărora nu ar fi fost respectate prevederile art. 17 şi 31 din
OMJ 2856/2004, neexistând un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanţele
şi sancţiunea disciplinară propusă a fi aplicată, instanţei i-a fost învederat faptul că prevederile
legale invocate au fost avute în vedere de comisie, ele chiar făcând obiectul unor discuţii şi în
cadrul comisiei. Astfel, obligaţia instituită de lege ca la individualizarea sancţiunii să se ţină cont
de gravitatea abaterii, împrejurările în care a fost săvârşită, gradul de vinovăţie, consecinţele
abaterii a fost îndeplinită de către comisia de disciplină.
Comisia, în majoritate, a considerat că fapta comisă de agentul principal M.M. este una
foarte gravă având în vedere calitatea acestuia de funcţionar public cu statut special, obligaţiile şi
îndatoririle pe care le are având în vedere această calitate şi perioada mare cât agentul a lipsit de
la postul de pază. A fost luat în considerare faptul că pentru a fi găsit au fost puse în mişcare
resurse umane şi materiale, faptul că a fost perturbată activitatea celorlalte compartimente, că a
fost diminuat dispozitivul de pază (agenţii care au fost trimişi cu maşina de intervenţie a unităţii
la Pojogeni – un agent rămânând acolo), lucru ce a dus la diminuarea siguranţei locului de
deţinere.
Tribunalul Gorj a reţinut cererea înregistrată la data de 13.04.2010 prin care reclamantul
M.M a formulat contestaţie împotriva deciziei de sancţionare din data de 19.03.2010 emisă de

77
Ibidem, art. 31.

61
intimata Penitenciarul Tg-Jiu, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună, în
principal, anularea deciziei de sancţionare disciplinară, repunerea părţilor în situaţia anterioară
emiterii acesteia şi reintegrarea efectivă pe postul şi funcţia deţinută anterior emiterii deciziei,
obligarea intimatei la plata drepturilor de care ar fi beneficiat dacă ar fi continuat să execute
serviciul ca funcţionar public pe funcţia deţinută, anularea cercetării prealabile şi a referatului
întocmit de comisia de disciplină şi înaintat Directorului Penitenciarului Tg-Jiu, iar în subsidiar
înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate cu alta mai uşoară care să reflecte o individualizare
corectă, suspendarea aplicării deciziei nr.13/19.03.2010 până la judecarea definitivă a prezentei
contestaţii şi obligarea intimatei la cheltuieli de judecată. De asemenea, reclamantul a susţinut
faptul că este vorba despre două acte ,respectiv decizia de sancţionare şi sancţiunea de „destituire
din sistemul administraţiei penitenciare", aceasta neemisă din cauza faptului că raporturile de
serviciu ale petentului au fost suspendate- concediu medical.
În baza contestaţiei reclamantului M.M şi a întâmpinării formulate de intimata
Penitenciarul Tg-Jiu, Tribunalul Gorj admis în parte contestaţia formulată de reclamantul M.M în
contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Tg-Jiu.
Tribunalul Gorj a constatat nulitatea deciziei ce priveşte încetarea raporturilor de serviciu.
Intimata Penitenciarul Tg –Jiu, în întâmpinarea formulată a recunoscut faptul că încetarea
raporturilor de serviciu nu poate avea loc ca efect al aplicării sancţiunii aplicate reclamantului
menţionând că în situaţia de faţă sunt discutate două acte administrative, respectiv decizia de
sancţionar şi sancţiunea „de destituire din sistemul penitenciar. De asemenea, Tribunalul Gorj a
dispus înlocuirea sancţiunii de destituire din sistemul administraţiei penitenciare cu sancţiunea
disciplinară de amânare a avansării în grade profesionale sau funcţii superioare pe o perioadă de
la 1 la 2 ani. Pe lângă constatarea nulităţii deciziilor emise de intimata Penitenciarul Tg-Jiu şi
înlocuirea sancţiunii ce priveşte destituirea lui M.M. din sistemul penitenciar cu sancţiunea de
amânare a avansării în grade profesionale sau funcţii superioare pe o perioadă de la 1 la 2 ani,
Tribunalul Gorj a obligat intimata Penitenciarul Tg-Jiu la plata drepturilor băneşti ce i se
cuvineau de la data destituirii din funcţie şi până la data reintegrării efective.
Tribunalul Gorj s-a pronunţat în şedinţă publică cu privire la termenul avut la dispoziţie în
vederea recursului, atât reclamantul cât şi intimata Penitenciarul Tg-Jiu având posibilitatea ca în
15 zile de la comunicare să se poată adresa unei instanţe superioare în scopul de a verifica

62
legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive, în vederea anulării sau
modificării.
Penitenciarul Târgu Jiu, prin reprezentantul său legal, director, Comisar C.B, în termen
legal a formulat şi depus recurs împotriva sentinţei nr. 3226 pronunţată de Curtea de Apel
Craiova, Secţia contencios administrativ şi fiscal în şedinţa publică. Sentinţa este lipsită de temei
legal, fiind pronunţată în fapt prin aplicarea greşită a legii şi cu încălcarea acesteia, cuprinzând
motive contradictorii. Astfel, în motivarea sentinţei, instanţa a făcut o serie de aprecieri referitor
la actele şi acţiunile instituţiei Penitenciarul Târgu-Jiu, aprecieri nereale şi nemotivate sau cel
mult motivate contradictoriu. Prin sentinţa recurată instanţa reţine că nu au fost respectate
prevederile referitoare la faptul că sesizarea „se poate realiza de către conducătorul
compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărui faptă a fost sesizată
78
…”. Comisia de disciplină a fost sesizată de subcomisar D.R, sef de tură la Penitenciarul Tg-
Jiu în data de 19.01.2010 de la ora 19 la ora 7, care în perioada cât îndeplinea serviciul de şef
tură era superiorul (şeful nemijlocit) agenţilor de pe tura lui, inclusiv al agentului ce efectua paza
la secţia Pojogeni, fiind respectate astfel prevederile art. 22 din OMJ 2856/2004. Mai mult, chiar
din carnetul postului agentului care îşi desfăşura activitatea la postul de pază Pojogeni rezultă
foarte clar „agentul se subordonează şefului de tură” (copie a carnetului postului există la dosarul
instanţei, fiind numerotat cu nr. 24 – 25 în numerotaţia din dosarul de cercetare disciplinară).
În sentinţă, instanţa a reţinut faptul că „prin referatul comisiei de disciplină a Penitenciarul
Tg- Jiu nu s-a propus clasarea sesizării, nu s-a făcut dovada aducerii la cunoştinţă reclamantului
a referatului precum şi persoanei care a sesizat comisia de disciplină în vederea efectuării de
eventuale obiecţiuni …”. Astfel spus, în motivarea sentinţei instanţa face o serie de aprecieri
referitor la actele şi acţiunile instituţiei Penitenciarul Târgu-Jiu, aprecieri nereale şi nemotivate
sau cel mult motivate contradictoriu.
În sentinţa recurată, instanţa reţine că nu au fost respectate prevederile anexate în OMJ
2856/200479 în sensul că sesizarea „se poate realiza de către conducătorul compartimentului în
care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public a cărui faptă a fost sesizată …”. Tribunalul
Gorj a reţinut total nejustificat faptul că decizia este lovită de nulitate absolută. În vederea
pronunţării asupra acestor aspecte, instanţa de fond a constatat că decizia în discuţie ar fi lovită
78
Art. 22, lit. b din Anexa 1 a OMJ 2856/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind modul de constituire,
organizare şi desfăşurare a activităţii comisiilor de disciplină din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi din
unităţile subordonate.
79
Ibidem.

63
de nulitate absolută. în primul rând deoarece la baza emiterii acesteia a stat decizia nr.
13/19.03.2010 - decizia de sancţionare care nu era definitivă şi irevocabilă, fiind contestată
conform procedurii de contencios administrativ, iar în al doilea rând s-au încălcat dispoziţiile art.
61 lit. b şi dispoziţiile art. 64 alin. 1, lit. d din Legea 293/2004 în sensul că raporturile de serviciu
ale funcţionarului public cu statut special încetează printre altele şi atunci când i s-a aplicat
sancţiunea disciplinară de destituire din funcţie, iar în cazul reclamantului i s-a aplicat sancţiunea
disciplinară de destituire din sistemul administraţiei penitenciare, astfel că şi sub acest aspect
decizia de încetare a raporturilor de serviciu este lovită de nulitate absolută, întrucât prin
aplicarea acestei sancţiuni disciplinare legiuitorul nu a prevăzut ca şi consecinţă directă încetarea
raporturilor de serviciu, decât în situaţia în care reclamantului i s-ar fi aplicat sancţiunea
destituirii din funcţie.
În legătură cu primul motiv enunţat, respectiv presupusa nulitate absolută, acesta nu are
justificare legală, instanţa de fond aflându-se în eroare. Astfel, simpla contestaţie a unui act
administrativ nu conduce în mod automat la suspendarea acestuia sau a efectelor sale aşa cum
greşit reţine instanţa de fond.
Legea contenciosului administrativ prevede la art. 14 faptul că „în cazuri bine justificate şi
pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice
care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei
competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la
pronunţarea instanţei de fond”.80 Or, petentul nu a solicitat instanţei pe calea unei acţiuni separate
suspendarea actului administrative.
Conform art. 15 din Legea 554/200481 ,,suspendarea executării actului administrativ
unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 şi prin cererea
adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte a actului atacat. În acest caz,
instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi
irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau
printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.”Deci, se poate observa faptul că
legiuitorul lasă la dispoziţia reclamantului posibilitatea de a solicita suspendarea actului
administrativ atacat, suspendarea neacţionând automat în urma contestării legii în instanţă. În

80
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actualizată în 2014.
81
Ibidem, art.15.

64
articolul 15, aşa cum am arătat mai sus, este prevăzută şi posibilitatea ca suspendarea să fie
solicitată prin însăşi cererea adresată instanţei pentru anularea actului.
Se poate constata faptul că, petentul a solicitat suspendarea deciziei de sancţionare şi
încetare a raporturilor de serviciu prin cererea de chemare în judecată, iar instanţa a respins-o
prin sentinţa contestată ca fiind rămasă fără obiect. Decizia de sancţionare nu era suspensivă de
executare, raportat la contestaţia intimatului reclamant, iar ca urmare acestui fapt decizia nu este
lovită de nulitate absolută, aşa cum eronat motivează instanţa de fond.
Referitor la al doilea motiv de nulitate invocat de instanţa de judecată, respectiv acela că s-
au încălcat dispoziţiile cu privire la încetarea raporturilor de serviciu şi destituirea din funcţie, în
sensul că raporturile de serviciu ale funcţionarului public cu statut special încetează printre altele
şi atunci când i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a destituirii din funcţie, iar în cazul
reclamantului i s-a aplicat sancţiunea disciplinară de destituire din sistemul administraţiei
penitenciare, astfel că şi sub acest aspect decizia de încetare a raporturilor de serviciu este lovită
de nulitate absolută, întrucât prin aplicarea acestei sancţiuni disciplinare legiuitorul nu a prevăzut
ca şi consecinţă directă încetarea raporturilor de serviciu, decât în situaţia în care reclamantului i-
s-ar fi aplicat sancţiunea destituirii din funcţie.
Prin decizia de sancţionare emisă în baza celor stipulate comisia de disciplină în referatul
întocmit, agentului principal de penitenciare M.M i-s-a aplicat sancţiunea materializată în ,,
destituire din sistemul administraţiei penitenciare”82. Astfel, instanţa a fost din nou în eroare când
a apreciat că ar fi fost posibilă încetarea raporturilor de serviciu ale petentului numai în măsura în
care acesta ar fi fost sancţionat cu sancţiunea destituirii din funcţie. Această sancţiune nu există
în Legea 293/2004, astfel încât nu putea fi aplicată de comisia de disciplină.
Comisia de disciplină din cadrul Penitenciarului Tg-Jiu a aplicat una din sancţiunile
existente, permise de lege. Astfel, instanţa este din nou în eroare când apreciază că ar fi fost
posibilă încetarea raporturilor de serviciu ale petentului numai în măsura în care acesta ar fi fost
sancţionat cu sancţiunea destituirii din funcţie. Această sancţiune nu există în Legea 293/2004,
astfel încât nu putea fi aplicată de comisia de disciplină.
Comisia de disciplină din cadrul Penitenciarului Tg-Jiu a aplicat una din sancţiunile
existente şi permise de lege. Conform art. 2, din Legea 293/2004 „Administraţia Naţională a
Penitenciarelor şi unităţile subordonate fac parte din instituţiile publice de apărare, ordine
82
Art. 70, lit. f din Legea 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia
Naţională a Penitenciarelor.

65
publică şi siguranţă naţională ale statului şi constituie, în sensul prezentei legi, sistemul
administraţiei penitenciare,iar personalul din sistemul administraţiei penitenciare este constituit
din funcţionari publici cu statut special’’
Având în vedere sancţiunea aplicată prin decizie, M.M urma să părăsească sistemul.
Funcţia pe care o ocupă în acest sistem al administraţiei penitenciare era aceea de agent la
Penitenciarul Tg- Jiu. Potrivit legislaţiei „Directorul de unitate numeşte, eliberează, destituie,
suspendă din funcţie sau pune la dispoziţie, în condiţiile legii, următorul personal din unitate:
agenţii şi personalul contractual din unitate”.83
În acest caz, decizia de sancţionare este deci ,urmarea firească şi legală a cercetării
disciplinare şi a fost emisă la data când au încetat motivele de suspendare a raporturilor de
muncă ale reclamantului, respectiv la data când petentul a revenit din concediul medical şi s-a
prezentat la serviciu. O regulă a interpretării logice a normei juridice este aceea că legea civilă
trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu în cel al neaplicării ei (actus interpretandus est potius
ut valeat quam ut pereat), adică în sensul în care ar putea produce efecte.
Astfel, Codul Civil prevede că, atunci când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea
se interpretează în sensul ce poate avea un efect, nu în acela ce n-ar putea produce nici unul. 84 Or
instanţa de fond, prin interpretarea pe care o dă textelor, din legea ce reglementează statutul
funcţionarilor publici cu statut special din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor
enumerate în sentinţă, interpretează legea în aşa fel încât textele respective nu ar mai putea
produce efecte juridice, adică unui funcţionar public cu statut special sancţionat cu sancţiunea de
destituire din sistemul administraţiei penitenciare- nu i-ar putea înceta raporturile de serviciu
deoarece nu a fost destituit din funcţie şi nu ar fi destituit din funcţie pentru ca sancţiunea aceasta
nu există. Astfel, se goleşte de conţinut norma juridică care devine inutilă şi inaplicabilă, fiind
înfrântă şi voinţa legiuitorului.
De asemenea este nelegală şi lipsită de logică şi motivarea instanţei în sensul că „… astfel
că la baza deciziei nr. 18/2010 nu a existat actul subsecvent 85privind încetarea raporturilor de
serviciu prin destituirea din funcţie”. Este de neînţeles cum „la baza deciziei privind încetarea

83
Art. 6, lit. a din OMJ 2790/C/2004 privind aprobarea competenţelor de gestiune a resurselor umane ale
Ministrului Justitiei, Directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi directorilor unităţilor
subordonate.
84
Art 978, Codul Civil.
85
Conform DEX, ,,subsecvent’’ - care urmează, care vine după.

66
raporturilor de serviciu prin destituire din funcţie nu a existat actul subsecvent privind încetarea
raporturilor de serviciu prin aplicarea sancţiunii de destituire din funcţie”. Deci, constatarea
nulităţii absolute a deciziei de încetare a raporturilor de serviciu este nelegală, ca de altfel şi
urmarea firească a acesteia respectiv reintegrarea efectivă a reclamantului pe funcţia deţinută
anterior şi plata drepturilor băneşti ce i se cuvin de la data destituirii din funcţie şi până la data
reintegrării efective.
Având în vedere cele menţionate în recurs de către intimata Penitenciarul Tg Jiu, aceasta a
solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii contestaţiei
împotriva deciziei de sancţionare şi de destituire din administraţia penitenciară.
Curtea de apel Craiova a luat în examinare recursul formulat de pârâtul Penitenciarul Tg-
Jiu împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalui Gorj în contradictoriu cu reclamantul M.M.
Pentru a pronunţa sentinţa, Tribunalul a reţinut faptul că la data de 13 aprilie 2010
reclamantul a formulat contestaţie împotriva deciziei de sancţionare emisă de intimata
Penitenciarul Tg-Jiu, prin care reclamantul în calitatea sa de agent principal de penitenciare a
fost sancţionat prin destituirea din sistemul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru
părăsirea nejustificată a locului de muncă în timpul programului,perturbând activitatea
compartimentului de mună. Din întreaga documentaţie prezentată de intimata Penitenciarul Tg-
Jiu a rezultat faptul că la data de 19 ianuarie 2010 reclamantul a fost planificat să execute
serviciul de pază în cadrul Secţiei Pojogeni aflată la aproximativ 30 km,de unitate, zi în care
acesta s-a prezentat la sediul Penitenciarului Tg-Jiu, a ridicat armamentul şi muniţia de la
magazia de serviciu, s-a deplasat la rastel şi 1-a încărcat. În jurul orelor 7:45 reclamantul a ajuns
la Secţia Pojogeni, deplasându-se cu autoturismul proprietate personală şi a luat serviciul în
primire fără să semneze procesul verbal de predare-primire a serviciului întocmit de agentul
principal P.C care fusese cu o zi înainte de serviciu în cadrul aceleiaşi secţii. Şeful de tură din
cadrul unităţii a încercat să ia legătura telefonic cu reclamantul în jurul orelor 12:30, însă acesta
nu a reuşit deoarece la telefonul instalat în acel obiectiv nu a răspuns nimeni. Ulterior, în jurul
orelor 18:40 a fost anunţat directorul adjunct precum şi şeful de tură care urma să intre în
serviciu, astfel că în jurul orelor 20:00 la Secţia Pojogeni a fost trimisă o maşină cu trei agenţi
pentru a se stabili cauza pentru care care la secţia din Pojogeni nu se răspundea la telefon. Echipa
respectivă a constatat că la postul de pază reclamantul nu se mai găsea, astfel s-a considerat că
acesta părăsise postul de pază fără să anunţe conducerea unităţii şi având asupra sa armamentul

67
şi muniţia ridicate de la unitate. În jurul orelor 21:30 reclamantul a fost localizat prin telefon la
dominciliul său după care la orele 21:45 s-a prezentat la unitate şi a prezentat armamentul şi
muniţia. Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a dispus neînceperea urmăririi penale, reţinându-
se că Penitenciarul Tg-jiu, prin comisar E.G. , a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj cu
privire la faptul că în ziua de 19 ianuarie 2010 agentul principal M.M a părăsit postul de pază de
la obiectivul Pojogeni pentru câteva ore, având asupra sa pistolul din dotare şi 12 cartuşe.
Unitatea Militară din localitatea Pojogeni a fost trecută din administrarea M.Ap.N în
administrarea M.J, unde urma să fie organizată o secţie a Penitenciarului Tg-Jiu, însă din diferite
motive acest lucru nu s-a mai realizat, clădirile urmând a fi păzite de personalul Penitenciarului
Tg-Jiu. Din probele administrate în cauză a rezultat că agentul M.M, având unele probleme
personale, a părăsit postul de pază pentru câteva ore, fără însă a se crea o stare de pericol întrucât
în clădiri nu erau depozitate bunuri sau valori.
Raportat la legislaţia ce reglementează modul de sancţionare a funcţionarilor publici cu
statut special din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor 86 s-a constatat că legiuitorul a
prevăzut ca abatere disciplinară pentru functionarii publici cu statut special din sistemul
penitenciar părăsirea nejustificată a locului de muncă în timpul programului de lucru, de natura a
perturba activitatea compartimentului de muncă, astfel că săvârşirea acestei abateri disciplinare
s-a produs pe fondul unor inadvertenţe, datorate unei planificări zilnice pe unitate a executării
serviciului de pază la Secţia Pojogeni, care se află la o anumită distanţă de sediul Penitenciarului
Tg-Jiu, iar deplasarea la această secţie se execută zilnic cu autoturismul proprietate personală a
agentului de pază, deşi în momentul în care aceştia se prezentau la sediul penitenciarului, ridicau
armament şi muniţie, astfel că se impunea asigurarea deplasării la această secţie de către
conducerea Penitenciamlui fie printr-un conducător auto profesionist, fie printr-un alt agent de
pază. S-a constatat că a intervenit un eveniment imprevizibil în ceea ce priveşte defecţiunea
tehnică a autoturismului proprietate personală a reclamantului, ceea ce a determinat lipsa
acestuia de la postul de pază între orele 12 -21:45. Atât din lipsa reclamantului, cât şi din culpa
şefilor de tură din cadrul unităţii întrucât, deşi au observat faptul că reclamantul nu a luat
legătura cu superiorii, care de-a lungul celor 9 ore nu au luat măsuri, în sensul de a se deplasa
imediat cu o maşină pentru a se constata în ce împrejurări şi din ce cauză reclamantul a părăsit
postul de pază. Din referatul comisiei de disciplină nu a rezultat care au fost cauzele care au
86
Legea 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

68
determinat luarea acestei măsuri de către persoanele abilitate, cu atât mai mult cu cât în fişa
postului se prevede obligaţia de a se lua legătura cu unitatea din oră în oră astfel că de la ora 7:
45 la 12:30 şeful de tură nu s-a sesizat cu privire la neîndeplinirea acestei obligaţii şi nici nu s-a
dispus la nivelul unităţii deplasarea autoturismului de întervenţie,decât abia în jurul orelor 20 de
către cel de-al doilea şef de tură care a observat că au trecut 12 ore de când nu se cunoştea nimic
despre situaţia postului de pază. În consecinţă, la producerea acestei abateri disciplinare au
intervenit o serie de factori atât obiectivi, cât şi subiectivi, fiind cert faptul că în ceea ce priveşte
latura obiectivă a acestei abateri disciplinare s-a realizat prin concursul tuturor funcţionarilor
publici cu statut special programaţi în ziua de 19 ianuarie 2010 să asigure paza obiectivelor ce
aparţineau Penitencirului Tg-Jiu
În ceea ce priveşte cel de al doilea element constitutiv al acestei fapte disciplinare,
respectiv consecinţele care s-au produs şi anume în sensul perturbării activităţii
compartimentului de muncă, raportat şi la rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale emise de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, se constată că părăsirea locului de pază nu a determinat
fie vreo stare de pericol, fie de natură a perturba activitatea vreunui compartiment de muncă
deoarece această secţie era dezafectată, în clădirile respective neexistând deţinuţi, bunuri, valori
sau alte materiale depozitate.
Aplicarea reclamantului celei mai grave sancţiuni disciplinare care poate fi aplicată unui
funcţionar public cu statut special în raport cu împrejurările în care s-a produs această abatere
disciplinară, cu cauzele care au determinat săvârşirea abaterii, de gradul de vinovăţie, de
conduita reclamantului care a recunoscut atât în timpul timpulul cercetării administrative cât şi în
timpul cercetării judecătoreşti, de lipsa consecinţelor care reprezintă un element esenţial al
acestei abateri esenţiale şi anume părăsirea nejustificată a locului de muncă în timpul
programului de lucru de natură a perturba activitatea compartimentului de muncă, precum şi
lipsa de-a lungul celor 12 ani de activitate, din care 8 ani în cadrul Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, a unor antecedente disciplinare, nu justifică destituirea acestuia din sistemul
Administraţiei Penitenciare.
De asemenea, instanţa a apreciat că se impune schimbarea sancţiunii disciplinare aplicate şi
în raport de actele în circumstanţiere prezentate de către reclamant, atât din punct de vedere
profesional, în sensul că pentru activitatea desfăşurată în timpul celor 12 ani de vechime în
muncă a obţinut calificative de „bine" şi foarte bine", nu a mai săvârşit o altă abatere

69
disciplinară, constatându-se că este la prima abatere de acest gen, că prin această abatere nu a
perturbat activitatea compartimentului de muncă şi nu a creat nicio stare de pericol, urmând a se
ţine cont de principiul proporţionalităţii 87
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a admis în parte contestaţia împotriva
deciziei de sancţionare în sensul înlocuirii sancţiunii disciplinare de destituire din sistemul
administraţiei penitenciare prin aplicarea sancţiunii de amânare a avansării în grade
profesionale sau funcţii superioare pe o perioadă de 2 ani.
În ceea ce priveşte contestaţia împotriva deciziei de încetare a raportului de serviciu, s-a
constatat că aceasta este lovită de nulitate absolută, în primul rând pentru că la baza emiterii
acestei decizii s-a avut în vedere decizia prin care reclamantul a fost sancţionat cu destituire din
sistemul penitenciar, în sensul că această decizie de sancţionare nu era definitivă şi irevocabilă,
fiind contestată conform procedurii de contencios administrativ, iar în al doilea rand s-au încălcat
dispoziţiile Legii nr. 293/2004, în sensul că ,,raporturile de serviciu ale funcţionanlor publici cu
statut special încetează printre altele şi atunci când i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a
destituirii din funcţie’’, iar în cazul de faţă, reclamantului i-s-a aplicat sancţiunea disciplinară cea
mai gravă,respectiv cea de destituiue din sistem, astfel că şi sub acest aspect decizia de încetare a
raporturilor de serviciu este lovită de nulitate absolută, întrucât prin aplicarea acestei sancţiuni
disciplinare legiuitorul nu a prevăzut ca şi o consecinţă directă încetarea raportului de serviciu,
decât în situaţia în care reclamantului i-s-ar fi aplicat sancţiunea de destituire din funcţie.
Analizând sentinţa recurată prisma motivelor de recurs formulate, Curtea de Apel Craiova
a constatat că recursul nu este fondat. Astfel, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, contrar
susţinerilor recurentei şi aşa cum se desprinde din considerentele sentinţei recurate, Curtea a
constatat că, deşi în cuprinsul hotărârii trece în revistă aspectele de nelegalitate invocate de
contestator, prima instanţă nu şi-a fondat soluţia de înlocuire a sancţiunii de încetare a
raporturilor de serviciu, pe considerente privind legalitatea sesizării şi comunicarea actelor
întocmite de către comisia de disciplină, ci pe aspecte ce vizează temeinicia acesteia. De
asemenea, potrivit dispoziţiei Directorului Penitenciarului Tg-Jiu, deplasarea la obiectivul
Pojegeni se efectuează cu mijloace de transport personale, instanţa a reţinut corect că defecţiunea
tehnică a autoturismului proprietate personală al reclamantului constituie un eveniment

87
Art. 69, Legea nr. 293/2004, republicată privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia
Naţională a Penitenciarelor.

70
imprevizibil, de natură să atenueze vinovăţia reclamantului şi care reflectă şi culpa instituţiei
pârâte în săvârşirea faptei.
Funcţionarii cu statut special sunt destituiţi din funcţie numai în următoarele situaţii: a)
sunt declaraţi necorespunzători din punct de vedere profesional, ca funcţionari publici cu statut
special, debutanţi sau sunt notaţi cu calificativul "nesatisfăcător"; b) nu mai îndeplinesc condiţiile
prevăzute la. art. 11,lit. a; c) au fost condamnaţi prin hotărâre judecătorească definitivă pentru
săvârşirea de infracţiuni; d) li s-a aplicat sancţiunea disciplinară de destituire din funcţie. 88
Dispoziţiile legale citate anterior determină în mod limitativ situaţiile în care funcţionarul public
cu statut special poate fi eliberat din funcţie,enumeră printre acestea situaţia destituirii
disciplinare din funcţie.
Deşi textul nu o prevede expres, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond şi recurenta a
procedat, încetarea raporturilor de serviciu nu se dispune prin decizia de sancţionare, ci printr-o
dispoziţie ulterioară, întemeiată tocmai pe sancţiunea disciplinară aplicată. Ori, dacă aplicarea
sancţiunii disciplinare determină încetarea raporturilor de serviciu, este firesc ca înlăturarea sau
înlocuirea ulterioară a sancţiunii disciplinare să afecteze validitatea dispoziţiei de încetare a
raporturilor de serviciu care rămâne astfel fără temei. Ca atare, indiferent de formularea sau nu a
unei cereri de suspendare a deciziei de sancţionare, modificarea acesteia în urma contestării
atrage în mod direct invalidarea dispoziţiei de eliberare din funcţie şi chiar dacă, aşa cum susţine
recurentul, sancţiunea de destituire din sistemul penitenciar prevăzută nu este altceva decât
destituirea din funcţie a reclamantului
În raport de considerentele expuse anterior, consecinţa recurată a fost considerată legală şi
temeinică, Curtea de Apel respingând recursul ca nefondat.

88
Art. 64, al. 1 din Legea 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia
Naţională a Penitenciarelor.

71
 CAPITOLUL V
CONCLUZII

Răspunderea juridică este un raport de drept al cărui conţinut este format din drepturi şi obligaţii
conexe, ce se nasc din neîndeplinirea unei obligaţii asumate, fie din violarea unei obligaţii legale
preexistente, şi pentru care norma juridică impune repararea prejudiciului şi suportarea sancţiunii
de către persoana în culpă sau care şi-a asumat riscul unei activităţi, în scopul restabilirii ordini
de drept.
Răspunderea juridică este deci, un raport stabilit de lege, de norma juridică între autorul
încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorizaţi, instanţe de judecată,
funcţionariiâ de stat sau agenţi ai puterii publice.
Sancţiunea care este un atribut al statului apare astfel, ca un obiect al răspunderii juridice,
pe care statul o impune subiectului pasiv, adică autorului faptei ilicite ce trebuie să se
conformeze măsurii luate de stat. Răspunderea juridică apare deci ca o consecinţă a nerespectării
unei obligaţii care constă în a repara prejudiciul cauzat şi după caz, a suporta sancţiunea juridică
aplicată. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art.10, stabileşte că dreptul victimei unui
prejudiciu cauzat prin culpa altuia ori prin faptul unui lucru aflat sub pază, de a obţine reparaţie,
este un principiu general de drept căruia trebuie să i se acorde respectul cuvenit.
Răspunderea juridică are un temei, un fundament fără de care ea nu poate fi explicată şi nu
poate fi recunoscută. Definită, în esenţă, ca efect al neîndeplinirii unei obligaţii morale, legale,
convenţionale, de risc sau garanţie, acest fundament este un act juridic sau un fapt juridic săvârşit

72
cu sau fără culpă, după cum autorul său a avut reprezentarea faptelor sale şi a fost liber să decidă
în cunoştinţă de cauză sau nu89.
Codul civil90, deşi nu cuprinde un text care să definească răspunderea civilă în general,
tratează despre aceasta în Cartea a V-a, intitulată „Despre obligaţii", în cadrul Titlului al II-lea,
„Izvoarele obligaţiilor", Capitolul al IV-lea, „Răspunderea civilă". Capitolul în discuţie cuprinde
şase secţiuni.
Prima dintre acestea înfăţişează principiul răspunderii civile delictuale (art. 1349) pentru
prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului
ori de atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor persoane, prin fapta proprie, dar şi,
în cazurile anume prevăzute de lege, prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza
noastră, precum şi de ruina edificiului.
Concomitent, în cuprinsul art 1350, este circumscrisă regula generală a răspunderii civile
contractuale, consecinţă a neexecutării prejudiciabile a obligaţiilor născute dintr-un contract.
În literatura de specialitate, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia
debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea,
executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil
încheiat2. în toate celelalte cazuri, ori de câte ori se cauzează un prejudiciu altei persoane în afara
unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă extra-contractuală sau delictuală.
Codul civil nu defineşte răspunderea civilă delictuală; din acest motiv, meritul unei
definiţii a răspunderii civile delictuale trebuie recunoscut doctrinei şi, deopotrivă, jurisprudenţei
în materie.
Având în vedere principalele trăsături caracteristice ale răspunderii civile delictuale,
doctrina noastră juridică a definit-o ca fiind: acea formă a răspunderii civile care constă într-un
raport de obligatii în temeiul căreia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia
prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare91.
Aşa cum am învederat deja, Codul civil, deşi nu cuprinde un text care să definească
răspunderea civilă în general, tratează despre aceasta în Cartea a V-a, intitulată „Despre

89
Violarea unei obligaţii morale ca fundament al răspunderii este răspunsul tradiţional al dreptului natural care îşi
are originea în doctrina creştină, dar care în pură logică nu este în vederea în obligaţiile juridice.
90
Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009.
91
M. Eliescu, op. cit, p. 7; I. Albu, V. Ursa, op. cit, p. 24; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit, p. 15-21; L. Pop, op. cit,
1998, p. 187.

73
obligaţii", în cadrul Titlului al II-lea, „Izvoarele obligaţiilor", Capitolul al IV-lea, „Răspunderea
civilă". Capitolul în discuţie cuprinde şase secţiuni.
Prima dintre acestea înfăţişează principiul răspunderii civile delictuale (art. 1349) pentru
prejudiciile cauzate de nerespectarea regulilor de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului
ori de atingerea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor persoane, prin fapta proprie, dar şi,
în cazurile anume prevăzute de lege, prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza
noastră, precum şi de ruina edificiului.
În ipoteza în care sunt îndeplinite toate condiţiile de existenţă a răspunderii civile
delictuale reparatorii, aşa cum ele rezultă din textele noului Cod civil şi ale legislaţiei
speciale, efectul său principal constă în naşterea unui raport juridic de obligaţii între
celui chemat de lege să răspundă şi victim prejudiciată.
Conţinutul juridic al acestui raport de obligaţii este alcătuit din dreptul de creanţă al
victimei la repararea prejudiciului şi îndatorirea corelativă a persoanei chemată de lege să-1
repare; victima este creditorul obligaţiei de reparare a prejudiciului, iar persoana răspunzătoare
este debitorul acelei obligaţii.
Diferenţierea dintre răspunderea civilă delictuală şi contractuală se face câteodată destul de
dificil, tocmai din cauza greutăţii de a cataloga o obligaţie ca rezultând din contract. Astfel, esen-
ţială din punctul de vedere al doctrinei franceze nu este stabilirea legăturii de cauzalitate dintre
neexecutarea obligaţiei şi prejudiciu, aceasta fiind specifică şi răspunderii civile delictuale, ci
definirea obligaţiilor ce trebuie ataşate sferei contractuale'51.

74
 BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE CURSURI MONOGRAFII
1. Paul PRICOPIE, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, București 2013
2. Chelaru E., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, editura C.H. Beck, Bucureşti,2012
3. Florin I. Mangu, Răspundera civilă, Constantele răspunderii civile, Editura Universul
Juridic, București 2014
4. Roberta Nițoiu, Teoria generală a contractelor aleatorii, Ediutra ALL BECK, Editura
Juridica, București 2003.
5. Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil,
Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2012
6. Mircea Djuvara-Teoria generală a dreptului, ED. ALL. 1995
7. Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994
8. Mircea Costin- Răspunderea juridică, Ed. Dacia, Cluj, 1974
9. M. Eliescu- Răspunderea civilă delictuală, Ed, Academiei, Bucureşti, 1972, pag. 60
10. Henri Lalou-La responsabilite civile.Principes elementaries et aplicaţions partiques.
Paris, 1928
11. Ioan Cetrechi, Ion Craiovan – Introducere în teoria generală a dreptului, Ed ALL, 1993,
12. I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1979
13. E. Lupan, Răspunderea civilă, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2003, p. 25.
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat, ed. a Il-a, Ed. Fundaţiei
„Chemarea", Iaşi, 1998

75
A. Ionaşcu, Cuvânt-tnainte în Răspunderea civilă delictuală în proiectul Codului civil,
lucrările colocviului organizat Ia Cluj, 19 mai 1973, Cluj-Napoca, 1973

76