Cuprins

Cuprins.......................................................................................................................................3
INTRODUCERE........................................................................................................................5
1 DEFINIREA, PREZENTAREA ȘI EVALUAREA IMOBILIZĂRILOR CORPORALE6
1.1 Definirea și structura imobilizărilor corporale...........................................................6
1.2 Prezentarea imobilizărilor prin prisma standardelor internaționale de contabilitate
privind sistemul informațional al contabilității imobilizărilor corporale...............................8
1.3 Evaluarea imobilizărilor corporale...........................................................................23
1.3.1 Noţiunea şi principiile evaluării...........................................................................23
1.3.2 Evaluarea imobilizărilor corporale.......................................................................27
1.3.2.1 Evaluarea la intrare sau evaluarea iniţială....................................................27
1.3.2.2 Evaluarea cu ocazia inventarierii.................................................................29
1.3.2.3 Evaluarea la închiderea exerciţiului.............................................................30
1.3.2.4 Evaluarea la ieşire........................................................................................31
1.3.3 Aspecte particulare privind contabilitatea imobilizărilor corporale.....................32
1.3.3.1 Reevaluarea imobilizărilor corporale...........................................................32
1.3.3.2 Schimbul de active.......................................................................................33
1.3.3.3 Amortizarea imobilizărilor corporale...........................................................34
2 ORGANIZAREA GESTIUNII IMOBILIZARILOR CORPORALE.................................
2.1 Sistemul de documente folosit pentru evidența imobilizărilor corporale....................
2.2 Contabilitatea imobilizărilor corporale........................................................................
2.3 Exemple aplicative privind contabilitatea imobilizărilor corporale.............................
3 STUDIU DE CAZ PRIVIND CONTABILITATEA IMOBILIZĂRILOR CORPORALE
LA S.C PROFARMA HOLDING SRL.......................................................................................
3.1 Date generale privind PROFARMA HOLDING SRL.................................................
3.2 Structura organizatorică...............................................................................................
3.2.1 Sistemul informaţional.............................................................................................
3.2.2 Sistemul informatic..................................................................................................
3.3 Studiul de caz privind contabilitatea activelor imobilizate..........................................
3.3.1 Contabilitatea operațiilor privind intrările de imobilizari corporale........................
 3.3.1.1 Achiziții cu titlu oneros....................................................................................
3.3.1.2 Imobilizări corporale din producţia proprie.....................................................
3.3.1.3 Intrările de imobilizări prin aport în natură......................................................
3.3.1.4 Cazuri particulare privind contabilitatea operaţiilor de
intrare a imobilizărilor corporale.....................................................................................
3.4 Contabilitatea operatiilor privind ieşirile de mijloace fixe..........................................
3.4.1 Ieşirile prin scoaterea din functiune (casare)...........................................................
3.4.2 Ieşirile prin vânzarea imobilizarilor corporale.........................................................
3.4.3 Vânzările de active prin licitaţie..............................................................................
3.4.4 Ieşirea din patrimoniu ca urmare a unor situaţii excepţionale................................
4 CONCLUZII........................................................................................................................
5 Bibliografie..........................................................................................................................

2
 INTRODUCERE

Contabilitatea imobilizărilor corporale asigură o evidenţă permanentă a existenţei şi

mişcării, precum şi calculul amortizării şi a provizioanelor constituite prin deprecierea
acestora.
Activele imobilizate reprezintă bunurile şi valorile destinate să servească o perioadă
îndelungată în activitatea unităţii patrimoniale, care nu se consumă la prima utilizare.
În această lucrare se prezintă tema intitulată „ Contabilitatea imobilizărilor corporale”.
Această temă prezintă imobilizările coporale conform Standardului Internaţional de
Contabilitate privind imobilizările coporale (IAS 16).
Lucrarea este structurată pe trei capitole:
În primul capitol este prezentată definirea si structura imobilizărilor corporale,
prezentarea imobilizărilor prin prisma standardelor internaționale de contabilitate privind
sistemul informational al contabilitații imobilizărilor corporale, evaluarea imobilizărilor
corporale,aspecte particulare privind imobilizările corporale.
Cel de-al doilea capitol cuprinde organizarea gestiunii imobilizărilor corporale, sistemul
de documente folosit pentru evidența imobilizărilor corporale, exemple aplicative privind
contabilitatea imobilizărilor corporale.
Cel de-al treilea capitol cuprinde: prezentarea societăţii Profarma Holding SRL şi
deasemenea în acest capitol se prezintă studiul de caz privind contabilitatea imobilizărilor
corporale cu referire la societatea aleasă pentru această lucrare.
Contabilitatea analitică a imobilizărilor coporale se ţine pe fiecare obiect de evidenţă,
prin care se înţelege obiectul singular sau complexul de obiecte cu toate dispozitivele şi
accesoriile lui, destinat să îndeplinească în mod independent, în totalitatea lui o funcţie
dinstinctă.

3
 1 DEFINIREA, PREZENTAREA ȘI EVALUAREA
IMOBILIZĂRILOR CORPORALE

1.1 Definirea și structura imobilizărilor corporale

Întreprinderile, indiferentde mărimea sau de sectorul de activitate, utilizează bunuri

corporale de natură materială, bunuri care sunt achiziţionate, produse sau primite pe alte căi,
în vederea unei exploatări durabile. Ansamblul acestor bunuri corporale, poartă numele de
imobilizări corporale, de bunuri de producţie, iar în abordarea pe cicluri, de investiţii
materiale.
Imobilizările corporale sunt elemente de activ de natură durabilă, utilizate în exploatarea
curentă a întreprinderii. Ele se mai numesc imobilizări materiale sau active fixe tangibile şi se
găsesc sub formă de terenuri şi mijloace fixe, precum şi sub formă de resurse naturale
neregenerabile (terenuri de natura zăcămintelor miniere şi petrolifere). În unele ţări şi în unele
cazuri, resursele naturale fac obiectul unei rubrici distincte în bilanţ.
Caracteristicile principale ale imobilizărilor corporale sunt următoarele:
- ele sunt achiziţionate, produse, etc, pentru a servi exploatării şi nu pentru a fi revândute;
- ele au prin natura lor o durată relativ lungă şi pot, în mod obişnuit, să fie amortizabile:
întreprinderea poate să obţină profituri din imobilizările sale corporale, pe parcursul unui
anumit număr de exerciţii; costul acestor bunuri este, ca atare, repartizat pe aceste exerciţii,
prin intermediul amortizării; singura excepţie este cea a terenurilor, care nu fac, în general,
obiectul amortizării;
- aceste bunuri sunt de natură corporală: imobilizările corporale au o existenţă materială şi se
disting astfel de imobilizările necorporale, totodată ele se disting şi de materiile prime şi
materiale, deoarece ele sunt încorporate, din punct de vedere fizic, în produsele destinate
vânzării.
Evidenţa existenţei şi mişcării activelor imobilizate corporale se relizează prin conturile
ce formează conţinutul grupei 21 din Planul de Conturi General, denumită Imobilizări
Corporale. Această clasă conţine:
- Terenuri şi amenajări de terenuri
- Terenuri
- Amenajări de terenuri

4
 - Construcţii
- Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii
- Echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru)
- Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare
- Mijloace de control
- Animale şi plantaţii
- Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorii umane şi materiale şi
alte active corporale
Conturile de imobilizări corporale sunt toate conturi de activ. În debitul conturilor de
imobilizări corporale se înregistrează: valoarea imobilizărilor achiziţionate, realizate din
producţie proprie, primite cu titlu gratuit, ca aport al asociaţilor la capitalul social şi aportul
întreprinzătorului individual. În creditul conturilor de imobilizări corporale se înregistrează:
a) valoarea imobilizărilor cedate sau scoase din activ;
b) valoarea imobilizărilor retrase de întreprinzătorul individual.
Soldul conturilor reprezintă valoarea imobilizărilor corporale existente.
Terenurile şi mijloacele fixe sunt imobilizări corporale deţinute de o întreprindere pentru
a fi utilizate în producţia de bunuri sau în prestare de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau
pentru a fi folosite în scopuri administrative şi este posibil a fi utilizate pe parcursul mai
multor perioade.
În contabilitate, imobilizările corporale sunt delimitate, indiferent de felul lor, pe obiecte
de evidenţă. Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau care formează un singur
corp, la încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere valoarea întregului corp, lot sau set.
Fiecare mijloc fix este trecut în registrul numerelor de inventar (registru pentru evidenţă
operativă a mijloacelor fixe).
Acele imobilizari, aflate în diferite faze ale execuţiei sau finalizate, dar nerecepţionate,
constituie imobilizări în curs.
La sfârşitul fiecărui exerciţiu, ca şi pentru alte categorii de bunuri şi valori, întreprinderea
întocmeşte un inventar detaliat al imobilizărilor.
Imobilizările corporale care fac obiectul deprecierilor sunt supuse procesului de
diminuare sistemică a valorii care ia forma amortizărilor, sau de corectare temporară a
valorii, care îmbracă forma provizioanelor pentru depreciere.
Imobilizările corporale amortizate integral ramân înscrise în bilanţ atâta timp cât ele
există în întreprindere.

5
1.2 Prezentarea imobilizărilor prin prisma standardelor internaționale de
contabilitate privind sistemul informațional al contabilității
imobilizărilor corporale

Standardul IAS 16, Contabilitatea imobilizărilor corporale a fost aprobat în martie 1982.
În decembrie 1993, IAS 16 a fost revizuit ca parte a proiectului referitor la
Comparabilitate şi îmbunătăţiri ale situaţiilor financiare. El a devenit IAS 16, Imobilizări
corporale (IAS 16 (revizuit 1993)).

Obiectiv

Obiectivul acestui Standard este descrierea tratamentului contabil pentru imobilizările

corporale. Problema principală în contabilizarea imobilizărilor corporale este identificarea
momentului de recunoaştere a acestor active, a valorii contabile şi a amortizării aferente.
Acest Standard prevede recunoaşterea ca activ a unei imobilizări corporale atunci când
aceasta satisface definiţia şi criteriile de recunoaştere pentru un activ, aşa cum sunt ele
definite în „Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare”.

Arie de aplicabilitate

Acest standard trebuie aplicat în contabilitatea imobilizărilor corporale, exceptând cazul

în care un alt IAS prevede sau permite o abordare contabilă diferită.
Acest standard nu este aplicabil pentru:
- active biologice aferente activității agricole ( a se vedea IAS41, Agricultură)
- concesiuni miniere, prospecţiuni şi extracţie de minereu, de petrol, gaze naturale şi
resurse naturale neregenerabile.
Oricum, acest standard se aplică imobilizărilor corporale destinate dezvoltării sau
întreţinerii activităţilor, sau activelor prevăzute mai sus şi care pot fi individualizate.
În anumite cazuri, Standardele Internaţionale de Contabilitate permit ca recunoaşterea
iniţială a valorii contabile a imobilizărilor corporale să fie determinată utilizându-se o
abordare diferită de cea prevăzută de acest Standard. Spre exemplu, IAS 22 Combinări de
întreprinderi prevede ca imobilizările corporale achiziţionate într-o combinare de
întreprinderi să fie evaluate iniţial la valoarea justă, chiar dacă aceasta este superioară
costului. În aceste cazuri, toate celelalte aspecte ale tratamentului contabil pentru aceste
active, incluzând amortizarea, sunt determinate de cerinţele acestui Standard.
Pentru investiţii imobiliare, o întreprindere aplică, mai degrabă, IAS 40, Investiţii
imobiliare, decât acest Standard. O întreprindere aplică acest Standard proprietăţilor
6
construite sau dezvoltate în scopul utilizării viitoare ca investiţii imobiliare. Odată cu
finalizarea construcţiei sau dezvoltării, întreprinderea aplică IAS40. IAS 40 se aplică, de
asemenea, investiţiilor imobiliare existente care sunt redezvoltate în scopul utilizării şi în
viitor ca investiţii imobiliare.
Acest Standard nu tratează anumite aspecte ale aplicării unui sistem complet care să
reflecte efectele variaţiei preţurilor (a se vedea IAS 1, Prezentarea situaţiilor financiare şi IAS
29, Raportarea financiară în economiile hiperinflaţioniste). Întreprinderile ce aplică acest
sistem trebuie să respecte toate aspectele acestui Standard, cu excepţia celor care se referă la
evaluarea imobilizărilor corporale ulterior recunoaşterii lor iniţiale.

Definiţii

Următorii termeni sunt folosiţi în acest Standard cu semnificaţia specificată mai jos:
Imobilizări corporale sunt acele active care:
- sunt deţinute de o întreprindere pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de
servicii, pentru a fi închiriate terţilor, sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;
- este posibil a fi utilizate pe parcursul mai multor perioade.
Amortizarea este alocarea sistematică a valorii amortizabile a unui activ pe întreaga sa durată
de viaţă utilă.
Valoarea amortizabilă este costul activului sau o altă valoare substituită costului în situaţiile
financiare, din care s-a scăzut valoarea reziduală.
Durata de viatăutilă reprezintă:
- perioada pe parcursul căreia se estimează că întreprinderea va utiliza activul supus
amortizării; sau
- numărul unităţilor produse sau a unor unităţi similare ce se estimează că vor fi obţinute de
întreprindere prin folosirea activului respectiv.
Costul reprezintă suma plătită în numerar sau echivalente de numerar, ori valoarea justă a
altor contraprestaţii efectuate pentru achiziţionarea unui activ, la data achiziţiei sau
construcţiei acestuia.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o întreprindere estimează că o va obţine
pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţă utilă a acestuia, după deducerea prealabilă a
costurilor de cedare estimate.
Valoarea justă reprezintă suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bunăvoie între
două părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii cu preţul determinat obiectiv.

7
Pierderea din depreciere reprezintă diferenţa dintre valoarea contabilă şi valoarea
recuperabilă.
Valoarea contabilă este valoarea la care un activ este recunoscut în bilanţ după scăderea
amortizării cumulate până la acea dată, precum şi a pierderilor cumulate din depreciere.

Recunoaşterea imobilizărilor corporale

Imobilizările corporale sunt recunoscute ca activ atunci când:

- este posibilă generarea către întreprindere de beneficii economice viitoare aferente
activului; şi
- costul activului poate fi măsurat în mod credibil.
Imobilizările corporale reprezintă adesea o parte importantă din activele întreprinderii şi,
prin urmare, ele sunt relevante în prezentarea poziţiei sale financiare. Mai mult, decizia dacă
o cheltuială reprezintă un activ sau o cheltuială de exploatare poate avea un efect semnificativ
asupra rezultatelor raportate de întreprindere.
Pentru a determina dacă un element satisface primul criteriu de recunoaştere, o
întreprindere trebuie să stabilească gradul de certitudine al fluxului beneficiilor economice
viitoare pe baza evidenţei disponibile în momentul recunoaşterii iniţiale. Existenţa unei
certitudini suficiente că beneficii economice viitoare vor fi generate către întreprindere
necesită ca aceasta să primească avantajele aferente activului respectiv şi să suporte riscurile
aferente. Această asigurare este de obicei disponibilă numai când întreprinderea a preluat
riscurile şi avantajele aferente activului, înainte ca această situaţie să apară, tranzacţia pentru
achiziţionarea activului poate fi, de obicei, anulată fără penalizări semnificative, caz în care
activul nu este recunoscut.
Al doilea criteriu de recunoaştere este, de obicei, satisfăcut, întrucât tranzacţia de schimb
evidenţiind cumpărarea activului identifică astfel costul acestuia. În cazul unui activ
imobilizat construit de întreprindere, o măsurare obiectivă a costului poate fi făcută prin
intermediul tranzacţiilor cu terţii pentru achiziţionarea de materiale, forţă de muncă şi alte
intrări utilizate în procesul de construcţie.
Pentru a se identifica ce constituie un element individual din cadrul imobilizărilor
corporale, se cere un raţionament pentru aplicarea criteriilor de definire a circumstanţelor sau
a tipurilor specifice de întreprinderi. Poate fi indicat să se grupeze elementele individuale
nesemnificative, cum ar fi: matriţele, uneltele şi vopselele, şi apoi să se aplice criteriile
respective valorii totale a acestor elemente. Piesele de schimb şi echipamentul de service de
interes major sunt de obicei înregistrate ca stocuri şi sunt recunoscute ca şi cheltuieli, pe

8
măsură ce sunt consumate. Piesele de schimb şi echipamentul de interes major se pot
considera în categoria imobilizărilor corporale, atunci când întreprinderea se aşteaptă a le
folosi pentru mai multe perioade. Similar, dacă piesele de schimb şi echipamentul de service
pot fi folosite doar în legătură cu un activ imobilizat şi utilizarea acestora se aşteaptă să fie
neregulată, ele sunt înregistrate în contabilitate ca imobilizări corporale şi sunt amortizate pe
o perioadă ce nu depăşeşte durata de viaţă utilă a respectivului activ imobilizat.
În anumite cazuri este recomandată alocarea cheltuielilor totale privind activul asupra
părţilor sale componente şi contabilizarea fiecărei componente în mod separat. Acesta este
cazul în care activele componente au durate de viaţă utilă diferite sau aduc beneficii
întreprinderii, într-un mod diferit, necesitând deci utilizarea unor rate şi metode de amortizare
diferite. De exemplu, un avion şi motoarele sale trebuie tratate ca active amortizabile
separate, dacă au durate de viaţă utilă diferite.
Imobilizările corporale pot fi achiziţionate, cu scopul sporirii gradului de siguranţă sau de
protecţie a mediului. Achiziţionarea unor astfel de imobilizări corporale, chiar dacă nu cresc
în mod direct beneficiile economice viitoare ale unui activ imobilizat, poate fi necesară
pentru ca întreprinderea să obţină beneficii viitoare din celelalte active ale sale. În aceste
situaţii, astfel de achiziţii de imobilizări corporale îndeplinesc criteriile de recunoaştere ca
active, pentru că permit beneficiilor economice viitoare generate de activele aferente să fie
mai mari decât beneficiul care ar putea deriva dacă ele nu ar fi fost achiziţionate. Aceste
active sunt recunoscute numai în măsura în care valoarea contabilă a unui astfel de activ şi a
activelor aferente nu depăşeşte valoarea totală recuperabilă ale acestor active şi a activelor
aferente. Spre exemplu, s-ar putea ca un producător de chimicale să fie nevoit să introducă un
nou proces chimic de producţie pentru a se putea alinia la cerinţele ecologice pentru producţia
şi depozitarea de produse chimice periculoase; noile îmbunătăţiri aduse fabricii sunt
recunoscute ca active în măsura în care sunt recuperabile, pentru că, fără acestea,
întreprinderea este în imposibilitatea de a produce şi de a vinde chimicalele respective.

Măsurarea iniţială a imobilizărilor corporale

Un element al imobilizărilor corporale care este recunoscut ca activ trebuie măsurat iniţial
la costul său.

Componentele costului

Costul unei imobilizări corporale este format din preţul de cumpărare, taxele vamale,
taxele nerecuperabile, precum şi toate celelalte cheltuielile direct legate de punerea în

9
funcţiune a activului; toate cheltuielile direct legate de punerea în funcţiune a activului; toate
reducerile comerciale sunt scăzute pentru calculul preţului de cumpărare. Exemple de costuri
direct atribuibile sunt:
- costul de amenajare a amplasamentului;
- costuri iniţiale de livrare şi manipulare;
- costuri de montaj;
- onorariile arhitecţilor şi inginerilor etc.
- costurile estimate pentru demontarea şi mutarea activului, respectiv, costurile de restaurare a
amplasamentului, în măsura în care costul este recunoscut ca un provizion pe baza IAS 37,
Provizioane, active şi datorii contingente.
Când plata pentru o imobilizare corporală este amânată peste condiţiile normale de plată,
costul acesteia este echivalentul în numerar al preţului. Diferenţa dintre această sumă şi
totalul plăţilor ulterioare este recunoscută ca şi cheltuială cu dobânda, pe perioada creditului,
cu excepţia cazului în care ea este capitalizată în conformitate cu tratamentul contabil
alternativ permis de IAS 23, Costurile îndatorării.
Cheltuielile administrative şi celelalte cheltuieli de regie nu sunt un component al costului
imobilizărilor corporale, numai daca ele pot fi direct atribuite achiziţionării activului sau
punerii în funcţiune a acestuia. În mod similar, costurile de constituire şi costurile care preced
producţia nu sunt parte a costului activului, numai dacă ele sunt necesare pentru punerea în
funcţiune a activului. Pierderile iniţiale din exploatare efectuate înainte ca activul să atingă
parametrii planificaţi sunt recunoscute ca şi cheltuială.
Costul unui activ construit în regie proprie este determinat folosind aceleaşi principii ca şi
pentru un activ achiziţionat. Astfel, dacă întreprinderea produce active similare, în scopul
comercializării, în cadrul unor tranzacţii normale, atunci costul activului este de obicei acelaşi
cu costul de producţie a acelui activ destinat vânzării (a se vedea IAS 2 – Stocuri). Prin
urmare, orice profituri interne sunt eliminate în calculul costului acestui activ. În mod similar,
cheltuiala reprezentând rebuturi, manopera sau alte resurse peste limitele acceptate ca fiind
normale, precum şi pierderile care au apărut în cursul construcţiei în regie proprie a activului
nu este inclusă în costul activului IAS 23, Costurile îndatorării, stabileşte criteriile care
trebuie îndeplinite înainte ca şi cheltuiala cu dobânda să fie inclusă în costul imobilizării
corporale.
Costul unui activ deţinut de un locatar în cadrul unui contract de leasing financiar este
determinat pe baza principiilor prevăzute în IAS 17, Leasing.

10
 Valoarea contabilă a imobilizărilor corporale poate fi diminuată cu valoarea
corespunzătoare a subvenţiilor guvernamentale, în conformitate cu IAS 20, Contabilitatea
subvenţiilor guvernamentale şi prezentarea informaţiilor referitoare la asistenţa
guvernamentală.

Schimburi de active

Un element de natura imobilizărilor corporale poate fi achiziţionat prin schimbul total sau
parţial cu un alt element de aceeaşi natură, sau un alt activ. Costul unui astfel de element este
determinat la valoarea justă a activului primit în schimb, care este echivalentă cu valoarea
justă a activului cedat, corectată cu valoarea oricărei sume transferate în numerar sau
echivalente de numerar.
Un element de natura imobilizărilor corporale poate fi achiziţionat în schimbul unui activ
similar care are o întrebuinţare similară în acelaşi domeniu de activitate şi care are o valoare
justă similară. Un element de natura imobilizărilor corporale poate fi, de asemenea, vândut în
schimbul unor titluri de participare. În ambele cazuri, deoarece procesul de realizare a unui
câştig este incomplet, nu se recunoaşte nici un profit sau pierdere corespunzător acestor
tranzacţii. De fapt, costul noului activ este valoarea contabilă corespunzătoare activului
vândut. Totuşi, valoarea justă a activului primit în schimb poate pune în evidenţă o depreciere
a valorii activului cedat. În acest caz, activul cedat este înregistrat la valoarea ajustată, ca
urmare a deprecierii, şi această valoare este apoi atribuită noului activ. Exemple de schimburi
de active similare includ schimburi de avioane, hoteluri, ateliere service şi alte bunuri
imobile. Dacă alte active, cum ar fi numerarul, sunt incluse ca parte a tranzacţiei de schimb,
aceasta poate indica faptul că elementele schimbate nu au o valoare similară.

Cheltuieli ulterioare

Cheltuielile ulterioare aferente unul element de natura imobilizărilor corporale care a fost
deja recunoscut trebuie adăugate valorii contabile a activului numai atunci când se estimează
că întreprinderea va obţine beneficii economice viitoare suplimentare faţă de performanţele
estimate iniţial ca fiind corespunzătoare. Toate celelalte cheltuieli ulterioare trebuie
recunoscute drept cheltuieli în perioada în care au fost suportate.
Cheltuielile ulterioare privind imobilizările corporale sunt recunoscute ca activ numai
atunci când acea cheltuială îmbunătăţeşte starea respectivului activ faţă de performanţa
estimată iniţial. Exemple de îmbunătăţiri care duc la creşterea de beneficii economice viitoare
sunt:

11
- modificarea unei imobilizări corporale pentru a-i extinde durata de viaţă utilă, incluzând
sporirea capacităţii acesteia ;
- modernizarea unor componente ale activelor imobilizate, cu scopul de a obţine îmbunătăţiri
substanţiale ale calităţii producţiei;
- adoptarea unui nou proces de producţie care permite reducerea substanţială a costurilor de
exploatare estimate iniţial.
Cheltuielile privind reparaţiile sau întreţinerea imobilizărilor corporale sunt făcute cu
scopul de a obţine sau de a păstra nivelul beneficiilor economice viitoare, pe care o
întreprindere se aşteaptă să le obţină pe baza performanţelor estimate iniţial. Prin urmare,
acestea sunt înregistrate în contabilitate ca şi cheltuieli, atunci când au loc. De exemplu,
costul întreţinerii sau al reparaţiilor generale pentru imobilizările corporale se înregistrează
drept cheltuială, atunci când mai degrabă restabileşte decât îmbunătăţeşte performanţele
estimate iniţial.
Tratamentul contabil adecvat în cazul cheltuielilor efectuate ulterior achiziţionării unei
imobilizări corporale depinde de factorii care au fost luaţi în considerare la evaluarea iniţială
şi la recunoaşterea elementelor aferente, şi de posibilitatea recuperării acestei cheltuieli
ulterioare. De exemplu, când valoarea contabilă a unei imobilizări corporale a ţinut cont deja
de pierderea unor beneficii economice, cheltuiala ulterioară efectuată pentru a readuce activul
imobilizat în situaţia de a realiza beneficii economice viitoare este capitalizată, cu condiţia ca
valoarea contabilă să nu depăşească valoarea recuperabilă a activului. Acelaşi lucru se
întâmplă şi când preţul de achiziţie al activului reflectă deja obligaţia întreprinderii de a
realiza cheltuieli în viitor pentru a aduce activul în stare de funcţionare. Un astfel de exemplu
poate fi achiziţionarea unei clădiri ce necesită renovări, în acest caz, cheltuielile ulterioare
sunt adăugate la valoarea contabilă a activului, în măsura în care aceste cheltuieli pot fi
recuperate din utilizarea în viitor a acestuia.
Unele componente importante din cadrul imobilizărilor corporale pot necesita înlocuiri la
intervale regulate de timp. De exemplu, un furnal necesită recăptuşirea pereţilor după un
anumit număr de ore de funcţionare; interiorul unui avion (scaunele şi tapiseria) necesită
înlocuirea de câteva ori în timpul duratei de viaţă a aeronavei. Aceste componente sunt
contabilizate ca active distincte, pentru că ele au durate de viaţă utilă diferite de cea a
activului din care fac parte. Prin urmare, în cazul în care criteriile de recunoaştere sunt
îndeplinite, atunci cheltuiala efectuată pentru înlocuirea şi renovarea unei componente este
contabilizată ca o achiziţie a unui activ distinct, iar componenta înlocuită este scoasă din
evidenţă.
12
Măsurarea ulterioară recunoaşterii iniţiale

Tratament contabil de bază

Ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, o imobilizare corporală trebuie înregistrată la cost,

mai puţin amortizarea cumulată aferentă şi orice pierderi cumulate din depreciere.

Tratament contabil alternativ permis

Ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, o imobilizare corporală trebuie înregistrată Ia

valoarea reevaluată care reprezintă valoarea justă la momentul reevaluării, mai puţin orice
amortizare ulterioară cumulată aferentă şi pierderile ulterioare cumulate din depreciere.
Reevaluările trebuie efectuate cu suficientă regularitate, în aşa fel încât valoarea contabilă să
nu difere în mod semnificativ de valoarea care poate fi determinată pe baza valorii juste la
data bilanţului.

Reevaluări

Valoarea justă a terenurilor şi clădirilor este, de obicei, valoarea lor de piaţă. Această
valoare este determinată pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de evaluatori autorizaţi.
Valoarea justă a celorlalte categorii de imobilizări corporale este, de obicei, valoarea lor
de piaţă determinată în urma unei evaluări. Atunci când nu există nici o posibilitate de a
identifica o valoare de piaţă, din cauza faptului că acel gen de imobilizări corporale este
foarte rar vândut, atunci acele active sunt evaluate la costul de înlocuire, mai puţin
amortizarea corespunzătoare.
Frecvenţa reevaluărilor depinde de evoluţia valorii juste a imobilizărilor corporale în
cauză, în cazul in care valoarea justă a unui activ reevaluat diferă semnificativ de valoarea
contabilă, atunci este necesară o nouă reevaluare. Unele imobilizări corporale pot suferi
modificări semnificative şi fluctuante ale valorii juste, necesitând, prin urmare, reevaluări
anuale. Pentru imobilizările corporale ale căror valori juste nu suferă modificări
semnificative, nu este necesar să se facă reevaluări. Pentru acestea, reevaluările făcute la 3-5
ani pot fi mai adecvate.
La reevaluarea unei imobilizări corporale, orice amortizare cumulată la data reevaluării
este:
- fie recalculată proporţional cu schimbarea în valoarea contabilă brută a activului, astfel încât
valoarea contabilă a activului, după reevaluare, să fie egală cu valoarea sa reevaluată. Această
metodă este folosită în cazul în care activul este reevaluat cu ajutorul unui indice pentru a se
ajunge la costul de înlocuire, mai puţin amortizarea corespunzătoare; fie
13
- eliminată din valoarea contabilă brută a activului şi valoarea netă recalculată la valoarea
reevaluată a activului. De exemplu, această metodă este folosită pentru clădirile care sunt
reevaluate la valoarea lor de piaţă.
Valoarea ajustării care se face în urma recalculării sau eliminării amortizării cumulate este
parte a creşterii sau descreşterii valorii contabile.
În cazul în care un element al imobilizărilor corporale este reevaluat, atunci întreaga clasă
din care face parte acel element trebuie reevaluată.
O clasă de imobilizări corporale este o grupare de active de aceeaşi natură şi cu utilizări
similare, aflate în exploatarea unei întreprinderi. Exemple de astfel de clase sunt următoarele:
- terenuri;
- terenuri şi clădiri;
- maşini şi echipamente;
- nave;
- aeronave;
- automobile;
- mobilier, instalaţii, piese de schimb şi asamblare; şi
- echipament de birotică.
Elementele dintr-o clasă de imobilizări corporale sunt reevaluate simultan pentru a se
evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare a unor valori care sunt o
combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite. Cu toate acestea, o anumită clasă de
active poate fi reevaluată permanent, dacă această reevaluare se poate realiza în timp scurt şi
dacă aceste reevaluări pot fi mereu actualizate.
În cazul în care valoarea contabilă a unui activ este majorată ca urmare a unei reevaluări,
această majorare trebuie înregistrată direct în creditul conturilor de capitaluri proprii sub titlul
de „diferenţe din ‚reevaluare”. Cu toate acestea, majorarea constatată din reevaluare trebuie
recunoscută ca venit în măsura în care aceasta compensează o descreştere din reevaluarea
aceluiaşi activ recunoscută anterior ca o cheltuială.
În cazul în care valoarea contabilă a unui activ este diminuată ca rezultat al unei
reevaluări, această diminuare trebuie recunoscută ca o cheltuială. Cu toate acestea,
diminuarea rezultată din reevaluare trebuie scăzută direct din surplusul din reevaluare
corespunzător aceluiaşi activ, în măsura în care diminuarea nu depăşeşte valoarea înregistrată
anterior ca surplus din reevaluare.
Surplusul din reevaluare inclus în capitalurile proprii poate fi transferat direct în rezultatul
reportat atunci când acest surplus este realizat. Se considerată că întregul surplus este realizat
14
la casarea sau la cedarea activului. Cu toate acestea, o parte din surplus poate fi realizat pe
măsură ce activul este folosit de întreprindere; în acest caz, valoarea surplusului realizat este
diferenţa dintre amortizarea calculată pe baza valorii contabile reevaluate şi valoarea
amortizării calculate pe baza costului iniţial al activului. Transferul din surplusul din
reevaluare în rezultatul reportat nu se efectuează prin contul de profit şi pierdere.
Efectele asupra impozitului pe profit, dacă există, rezultat din reevaluarea imobilizărilor
corporale sunt reglementate în IAS 12 – Impozitul pe profit.

Amortizarea

Valoarea amortizabilă a unul element al imobilizărilor corporale trebuie alocată în mod

sistematic pe parcursul duratei de viaţă utilă a activului. Metoda de amortizare folosită trebuie
să reflecte modul în care beneficiile economice aduse de aceste active sunt consumate de
către întreprindere. Valoarea amortizării corespunzătoare fiecărei perioade trebuie
recunoscută ca o cheltuială, cu excepţia cazului în care ea este inclusă în valoarea contabilă a
unui alt activ.
Pe măsură ce beneficiile economice aferente unui activ sunt consumate de către
întreprindere, valoarea contabilă a activului se reduce pentru a reflecta consumul său, de
regulă prin înregistrarea unei cheltuieli cu amortizarea. O cheltuială cu amortizarea este
efectuată chiar dacă valoarea activului depăşeşte valoarea sa contabilă.
Beneficiile economice aferente unui element al imobilizărilor corporale sunt consumate
de către întreprindere, în principal, prin utilizarea activului. Cu toate acestea, şi alţi factori,
cum sunt uzura morală şi uzura fizică apărute chiar şi când activul nu este utilizat, participă la
diminuarea beneficiilor economice pe care acest activ le-ar fi putut aduce întreprinderii. Prin
urmare, toţi factorii enumeraţi mai jos trebuie să fie luaţi în considerare, în determinarea
duratei de viaţă utilă a unui activ:
- nivelul estimat de utilizare de către întreprindere. Nivelul de utilizare este estimat pe baza
capacităţii sau a producţiei fizice estimate a activului;
- uzura fizică estimată, care depinde de condiţiile de exploatare, cum ar fi numărul de
schimburi în care se utilizează, programul de reparaţii şi întreţinere practicat de
întreprindere, modul de păstrare şi întreţinere a activului când acesta nu este utilizat;
- uzura morală apărută ca urmare a schimbărilor sau îmbunătăţirilor aduse procesului de
producţie sau datorită schimbării în structura cererii pe piaţă pentru bunurile produse şi
serviciile furnizate cu activul în cauză;

15
- limitele juridice privind posibilitatea folosirii activului, cum ar fi expirarea termenelor din
contractele de leasing aferente.
Durata de viaţă utilă a unui activ este definită pe baza utilităţii pe care întreprinderea a
estimat-o pentru respectivul activ. Politica de management privind activele, practicată de
conducerea întreprinderii, poate implica cedarea activului după un anumit timp sau după
consumarea unei anumite proporţii a beneficiilor economice aferente activului. Prin urmare,
durată de viaţă utilă a unui activ poate fi mai scurtă decât durata de viaţă economică a
acestuia. Estimarea duratei de viaţă utilă a unui element al imobilizărilor corporale este o
problemă de raţionament profesional, bazat pe experienţa întreprinderii cu alte active
similare.
Terenurile şi clădirile sunt active individuale şi sunt tratate din punct de vedere contabil în
mod distinct, chiar şi atunci când sunt achiziţionate împreună. Terenurile au în mod normal
durata de viaţă nelimitată şi, prin urmare, nu sunt supuse amortizării. Clădirile au o durată de
viaţă limitată şi sunt, prin urmare, supuse amortizării. O creştere a valorii unui teren pe care
este situată o clădire nu afectează determinarea duratei de viaţă utilă a acelei clădiri.
Valoarea amortizabilă a unui activ este determinată după ce s-a scăzut valoarea reziduală
a acelui activ. În practică, valoarea reziduală a unui activ este de cele mai multe ori
nesemnificativă şi, prin urmare, nu se ia în considerare la calcularea amortizării. Când se
aplică tratamentul contabil de bază şi valoarea reziduală este estimată ca fiind semnificativă,
atunci aceasta este estimată la data achiziţiei şi nu este ulterior majorată ca urmare a creşterii
preturilor. Cu toate acestea, când se aplică tratamentul contabil alternativ permis, se face o
nouă estimare la data fiecărei reevaluări ulterioare. Estimarea se bazează pe valoarea
reziduală atribuită la acea dată unor active similare care sunt la sfârşitul duratei lor de viaţă
utilă, şi oare au funcţionat în condiţii asemănătoare celor în care activul în cauză va funcţiona
la rândul său.
Există o serie de metode de amortizare ce pot fi utilizate pentru a aloca în mod sistematic
valoarea amortizabilă a unui activ de-a lungul duratei sale de viaţă utilă. Aceste metode
includ metoda liniară, metoda degresivă şi metoda însumării anilor de viaţă utilă. Metoda
liniară duce la o cheltuială constantă pe parcursul duratei de viaţă utilă a activului. Metoda
însumării anilor de viaţă utilă are ca rezultat o cheltuială bazată pe utilizarea sau producţia
estimată a activului pe parcursul duratei de viaţă utilă a activului. Metoda degresivă rezultă
într-o cheltuială descrescătoare cu amortizarea pe parcursul duratei de viaţă utilă a activului.
Metoda ce urmează a fi folosită este adoptată în funcţie de modul în care se estimează că
activul va aduce beneficii economice şi este apoi aplicată consecvent de la o perioadă la alta,
16
cu excepţia cazului în care intervine o schimbare în modelul estimat al beneficiilor
economice generate de activ.
Amortizarea aferentă unei perioade este în mod normal recunoscută drept cheltuială.
Totuşi, în unele cazuri, beneficiile economice aduse de un activ sunt consumate de o
întreprindere în procesul de obţinere a altor active, mai degrabă decât în procesul de generare
a altor cheltuieli. În acest caz, cheltuiala cu amortizarea devine o parte a costului celuilalt
activ şi este inclusă în valoarea contabilă a acelui activ. De exemplu, amortizarea unei hale de
producţie este inclusă în costul de prelucrare a stocurilor (a se vedea IAS 2, Stocuri). Similar,
amortizarea imobilizărilor corporale folosite în activităţi de dezvoltare poate fi inclusă în
costul unui activ necorporal care este recunoscut pe baza IAS 38, Active necorporale.

Revizuirea duratei de viaţă utilă

Durata de viaţă utilă a unui element al imobilizărilor corporale trebuie revizuită periodic
şi, dacă estimările sunt semnificativ diferite de cele efectuate anterior, atunci cheltuiala cu
amortizarea corespunzătoare perioadei curente şi perioadelor viitoare trebuie ajustată.
Pe parcursul duratei de viaţă a unui activ, se poate face constatarea că durata de viaţă utilă
estimată nu este adecvată. De exemplu, durata de viaţă utilă poate fi prelungită ca urmare a
efectuării unor cheltuieli ulterioare privind activul, ce îmbunătăţesc parametrii de funcţionare
ai acestuia în plus faţă de performanţa estimată iniţial. Pe de altă parte, schimbările
tehnologice sau schimbările în structura pieţei pot duce la diminuarea duratei de viaţă utilă a
activului. În aceste cazuri, durata de viaţă utilă şi, prin urmare, rata de amortizare, sunt
modificate pentru perioada curentă şi pentru perioadele viitoare.
Politica de reparaţii şi întreţinere practicată de întreprindere poate, de asemenea, afecta
durata de viaţa utilă a unui activ. Politica întreprinderii poate duce la prelungirea duratei de
viaţă utilă a activului sau la creşterea valorii sale reziduale. Totuşi, adoptarea unei astfel de
politici nu înseamnă că nu mai este necesară înregistrarea cheltuielilor cu amortizarea.

Revizuirea metodei de amortizare

Metoda de amortizare aplicată activelor trebuie revizuită periodic şt, dacă se constată o
modificare semnificativă în modelul estimat al beneficiilor economice aduse de acele active,
atunci metoda trebuie schimbată pentru a reflecta această modificare. Când apare necesitatea
schimbării metodei, atunci este necesara şi modificarea estimărilor contabile şi deci,

17
cheltuiala cu amortizarea corespunzătoare perioadei curente şi perioadelor viitoare trebuie
ajustată.

Recuperabilitatea valorii contabile – pierderi din depreciere

Pentru a determina dacă un element al imobilizărilor corporale este depreciat, o

întreprindere aplică IAS 36, Deprecierea activelor. Acel Standard explică modul în care o
întreprindere revizuieşte valoarea contabilă a activelor sale, determină valoarea recuperabilă a
unui activ şi când recunoaşte sau reia o pierdere din depreciere.
IAS 22, Combinări de întreprinderi, explică modul în care se tratează o pierdere din
depreciere recunoscută înainte de sfârşitul primei perioade contabile anuale, începută după
realizarea combinării de întreprinderi, care este o achiziţie.

Casarea şi cedarea

Un element al imobilizărilor corporale trebuie eliminat din bilanţ, atunci când acesta este
cedat sau când este scos din uz definitiv şi nu se mai aşteaptă obţinerea unor beneficii
economice viitoare în urma cedării acestuia.
Câştigurile sau pierderile obţinute în urma casării sau cedării unui element al
imobilizărilor corporale trebuie determinate ca diferenţă între încasările nete estimate din
cedare şi valoarea contabilă a activului, şi trebuie recunoscute ca venit sau cheltuială în
contul de profit şi pierdere.
În cazul în care un element al imobilizărilor corporale este schimbat pentru un activ
similar, costul activului achiziţionat este egal cu valoarea contabilă a activului cedat şi nu se
înregistrează nici un câştig sau pierdere.
Tranzacţiile de vânzare şi de leaseback sunt contabilizate în conformitate cu IAS 17,
Leasing.
Imobilizările corporale care sunt retrase din uz şi deţinute în scopul cedării sunt
înregistrate la valoarea lor contabilă de la data la care activul este retras din uz. Cel puţin la
sfârşitul fiecărui an financiar, o întreprindere testează activul la depreciere pe baza IAS 36,
Deprecierea activelor şi recunoaşte în consecinţă orice pierdere din depreciere.

Prezentarea informaţiilor

Situaţiile financiare trebuie să prezinte, pentru fiecare clasă de imobilizări corporale,

următoarele informaţii:

18
- bazele de evaluare folosite în determinarea valorii contabile brute. Dacă s-au folosit mai
multe baze, atunci trebuie prezentată pentru fiecare clasă în parte valoarea contabilă brută a
respectivei clase;
- metodele de amortizare folosite;
- duratele de viaţă utilă sau ratele de amortizare folosite;
- valoarea contabilă brută şi amortizarea cumulată (împreună cu pierderile cumulate din
depreciere) la începutul şi la sfârşitul perioadei;
- o reconciliere a valorii contabile la începutul şi la sfârşitul perioadei, menţionându-se:
 intrările;
 cedările;
 achiziţiile rezultate din combinări de întreprinderi;
 Creşteri sau diminuări din timpul perioadei rezultate din reevaluări, şi din
pierderile din depreciere recunoscute sau reluate direct în capitalurile proprii pe
baza IAS 36, Deprecierea activelor (dacă există astfel de pierderi);
 pierderi din depreciere recunoscute în contul de profit şi pierdere în timpul
perioadei pe baza IAS 36 (dacă există astfel de pierderi);
 pierderi din depreciere reluate în contul de profit şi pierdere în timpul perioadei pe
baza IAS 36 (dacă există astfel de pierderi);
 amortizarea;
 diferenţele de curs valutar nete, rezultate în urma conversiei situaţiilor financiare
ale unei entităţi externe;
 Alte mişcări valorice.

Informaţii comparative nu sunt solicitate pentru reconcilierea de mai sus.

Situaţiile financiare trebuie, de asemenea, să prezinte şi următoarele informaţii:
- existenţa şi valoarea activelor gajate sau ipotecate, sau acordate drept garanţie pentru
anumite obligaţii ale întreprinderii;
- politici contabile privind costurile estimate de restaurare a amplasamentului aferent
elementelor de imobilizări corporale;
- valoarea cheltuielilor efectuate pentru imobilizările corporale în curs;
- valoarea angajamentelor privind achiziţionarea de imobilizări corporale.
Alegerea metodei de amortizare şi estimarea duratei de viaţă utilă a activelor se face pe
baza raţionamentului profesional. Prin urmare, prezentarea metodelor adoptate sau a duratelor
de viaţă utilă estimate şi a ratelor de amortizare oferă utilizatorilor situaţiilor financiare acele

19
informaţii de care aceştia au nevoie pentru a avea o imagine asupra deciziilor
managementului şi pentru a putea face comparaţii cu alte întreprinderi. Din aceleaşi motive,
este necesară prezentarea amortizării alocate perioadei, ca şi a amortizării cumulate la
sfârşitul acelei perioade.
O întreprindere trebuie să prezinte natura şi efectul unei modificări în estimările
contabile, dacă aceste modificări au un efect semnificativ în perioada curentă sau se
estimează că vor avea un efect semnificativ în perioadele ulterioare, conform prevederilor
IAS 8 – Profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori fundamentale şi modificări ale
politicilor contabile. Aceste informaţii pot apărea din modificări în estimări referitoare la:
- valorile reziduale;
- costurile estimate de demontare şi mutare a activelor, şi de restaurare a amplasamentului;
- duratele de viaţă utilă; şi
- metodele de amortizare.
În cazul în care elementele imobilizărilor corporale sunt exprimate la valori reevaluate,
trebuie prezentate următoarele informaţii:
- baza folosită în reevaluarea activelor;
- data intrării în vigoare a reevaluării;
- dacă a fost implicat un evaluator independent;
- natura oricăror indici folosiţi în determinarea costurilor de înlocuire;
- valoarea contabilă a fiecărei clase de imobilizări corporale care ar fi fost inclusă în situaţiile
financiare, dacă activul ar fi fost înregistrat conform tratamentului contabil de bază din
paragraful de mai sus; şi
- surplusul din reevaluare, indicând modificările aferente perioadei şi orice restricţii care
privesc distribuirea către acţionari a soldului rezultat din diferenţele din reevaluare.
O întreprindere prezintă informaţii referitoare la imobilizări corporale depreciate pe baza
IAS 36, Deprecierea activelor, în plus faţă de informaţiile cerute de o reconciliere a valorii
contabile mai sus enunţată.
Utilizatorii situaţiilor financiare consideră ca fiind relevante pentru nevoile lor şi
următoarele informaţii:
- valoarea contabilă a imobilizărilor corporale aflate temporar în conservare;
- valoarea contabilă brută a oricăror active integral amortizate şi care sunt încă în folosinţă;
- valoarea contabilă a imobilizărilor corporale scoase din folosinţă şi care sunt ţinute cu
scopul de a fi cedate; şi

20
- dacă se aplică tratamentul contabil de bază, valoarea justă a imobilizărilor corporale atunci
când aceasta este semnificativ diferită de valoarea contabilă.
Prin urmare, întreprinderile sunt încurajate să prezinte aceste informaţii.

Data intrării în vigoare

Prezentul Standard Internaţional de Contabilitate intră în vigoare pentru situaţiile

financiare aferente perioadelor începând de la 1 Iulie 1999. Se încurajează aplicarea acestui
Standard anterior acestei date. Dacă o întreprindere aplică prezentul Standard pentru situaţiile
financiare anuale aferente perioadelor începând mai devreme de 1 iulie 1999, întreprinderea
trebuie:
- să prezinte informaţii referitoare la acest fapt şi
- să adopte IAS 22 (revizuit 1998), Combinări de întreprinderi, IAS 36, Deprecierea activelor
şi IAS 37, Provizioane, active şi datorii contingente, în acelaşi timp.
Prezentul Standard înlocuieşte IAS 16, Imobilizări corporale, aprobat în anul 1993.

1.3 Evaluarea imobilizărilor corporale

1.3.1 Noţiunea şi principiile evaluării

Contabilitatea măsoară şi înregistrează elementele patrimoniale în calitatea lor de valori

economice. Mărimea valorilor economice se exprimă şi evidenţiază prin intermediul
etalonului monetar, iar operaţia de măsurare poartă denumirea de evaluare. Deci, evaluarea
constă în cuantificarea şi exprimarea prin bani a mărimii elementelor patrimoniale şi a
operaţiilor privind mişcarea acestor elemente.
Evaluarea are următoarele componente:
- obiectul evaluării
- etalonul monetar ca unitate de măsură
- compararea
Obiectul evaluării îl constituie structurile proprii patrimoniului si anume: activele,
pasivele, cheltuielile, veniturile, rezultatele, precum şi operaţiile economice şi financiare
privind circuitul acestor structuri.
Etalonul monetar reprezintă unitatea de calcul care permite măsurarea şi compararea
valorilor economice. El se identifică cu banii în funcţia lor de măsură a valorii. Banul este
unitatea de măsura a valorii. Banul nu este o unitate de măsura stabilă, ea reprezintă însăşi o
valoare a cărei mărime tradusă prin puterea de cumpărare poate creşte sau se poate micşora.

21
 Preţul este rezultatul măsurării şi comparării obiectului evaluat. Prin mijlocirea banului,
valoarea elementelor patrimoniale se exprimă ca preţ. În felul acesta preţul reprezintă un
raport între valorile economice supuse evaluării şi banii ca măsura a valorii .
În teoria şi practica de contabilitate două criterii stau la baza evaluării patrimoniului,
valoarea de utilitate si timpul.
La aceste două criterii se adaugă două restricţii: menţinerea capitalului şi reconstituirea
structurii de finanţare.
Primul criteriu consideră că valoarea trebuie să reprezinte costul sau sacrificiul consimţit
la un moment dat pentru a aduce bunul respectiv în patrimoniu sau ceea ce ar aduce bunul
dacă l-am utiliza sau vinde pe piaţă.
Cel de-al doilea criteriu, vizează momentul plasării evaluării în trecut, în prezent sau în
viitor.
Menţinerea capitalului se regăseşte în două concepte: conceptul reconstituirii capitalului
financiar şi cel al reconstituirii capitalului economic.
Menţinerea capitalului financiar este o optică financiară şi patrimonială. Pentru asociat,
ca proprietar, întreprinderea reprezintă o investiţie, iar informaţia aşteptată este cea care
corespunde menţinerii sumei investite. La sfârşitul fiecărui exerciţiu fondurile investite sub
forma de capital social trebuie astfel reconstituite încât să se menţină la valoarea iniţială a
acestuia. Sumele destinate acestei reconstituiri se preiau din beneficiul întreprinderii.
Menţinerea capitalului economic porneşte de la categoria de capital permanent şi are în
vedere reconstituirea în plan fizic a capacităţii de exploatare a capitalului concretizat în aşa
fel încât să se asigure înlocuirea imobilizărilor, stocurilor, precum şi a mijloacelor financiare
necesare finanţării creanţelor întreprinderii, deci, reconstituirea capitalului economic, trebuie
să cuprindă atât imobilizările cât şi activele circulante de exploatare aflate în mod permanent
la dispoziţia întreprinderii.
Reconstituirea structurii de finanţare are în vedere participarea atât a propietarului cât
şi a terţilor la finanţarea menţinerii capacităţii de exploatare. Altfel spus, partea suplimentară
de fonduri de care întreprinderea are nevoie în contextul creşterii preţurilor trebuie să fie
finanţate de cele două categorii de surse, proprietarul pentru capitalul propriu, terţii pentru
datorii.
Pornind de la cele două criterii şi respectiv de la cele două restricţii s-au stabilit
următoarele principii în evaluarea patrimoniului în contabilitate: principiul costului istoric,
principiul stabilităţii unităţii monetare şi principiul prudenţei.

22
 Principiul costului istoric constă în evaluarea elementelor patrimoniale la costul de
origine sau de intrare stabilit pe baza documentelor justificabile. El exprimă sacrificiul
consimţit pentru a achiziţiona sau produce, după caz, bunul în patrimoniul întreprinderii.
Opţiunea pentru istoric ca principiu al evaluării se întemeiază pe determinarea sa
obiectivă, validată în cadrul raporturilor de piaţă, şi este singurul cost care se întemeiază pe
documente justificative si, deci, are un caracter verificabil.
Costul istoric are valoarea istorică, el reflectă valoarea "reală" a elementelor patrimoniale
la data intrării lor în gestiunea întreprinderii. Ulterior, orice schimbare semnificativă în
valoarea bunurilor tinde sa facă din costul istoric o mărime inelatoare în scopul luării
deciziei. De aceea, în practică, costul istoric nu este aplicat în formă pura.
Astfel, cu ocazia întocmirii bilanţului pe baza datelor inventarierii se produc unele
derogării de la acest principiu care nu are legătura cu eroziunea monetară, cum sunt:
- pentru lichidităţile în devize, creanţele şi datoriile în valută, costul istoric coincide
cu realizarea la cursul zilei la întocmirea bilanţului;
- pentru stocuri, dacă este cazul costul istoric este înlocuit cu preţul activelor
depreciate;
- imobilizările sunt în general evaluate la costul istoric diminuat cu amortismentele
calculate, iar în unele cazuri sunt reevaluate;
- necesitatea de a estima şi înregistra riscul de nerecuperare a creanţelor.
Principiul stabilităţii unităţii monetare
În contabilitate, etalonul monetar ales ca unitate de măsură a elementelor patrimoniale au
un caracter instabil determinat de variaţia puterii de cumpărare a monedei şi a preţurilor.
Pentru a depăşi această limită, moneda ca unitate de măsura a valorii în contabilitate este
considerată constantă .
Stabilitatea unităţii de măsură este discutabilă în condiţiile inflaţiei persistente. Cantitatea
de monedă necesară evaluării unui bun creşte prin inflaţie, nu din cauza modificării valorii
relative a bunului în raport cu altele, ci din cauza schimbării semnificaţiei etalonului.
În plan teoretic s-au făcut multe eforturi în căutarea unei unităţi de măsură care să fie
realmente stabilă şi care se poate substitui etalonului monetar. Din nefericire, nu s-a găsit un
asemenea etalon, şi în consecinţă unitatea de măsură rămâne cea monetară căreia i se atribuie
calitatea de stabilitate. De asemenea, în condiţiile unei economii hiperinflaţioniste, conturile
anuale privind situaţia patrimoniului şi rezultatului exerciţiului sunt ajustate cu efectele
inflaţiei.
Princiul prudenţei
23
 Discutat prin prisma evaluării, un asemenea principiu impune o estimare cu precauţie sau
rezonabilă a elementelor patrimoniale astfel încât să se prevină supraevaluarea activelor şi
veniturilor, respectiv supraevaluarea pasivelor şi cheltuielilor. Procedând astfel se evită
constituirea nejustificată de rezultate supradimensionale care la rândul lor generează o
decapitalizare a întreprinderii prin sarcinile fiscale mari şi distribuirea de dividende fictive.
Conform OMFP 3055/2009 - Evaluarea trebuie facută pe o baza prudentă, şi în special:
a) poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului;
b) trebuie să se tină cont de toate datoriile apărute în cursul exerciţiului financiar curent
sau al unui exerciţiu precedent , chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului
şi data întocmirii acestuia;
c) trebuie să se ţină cont de toate datoriile previzibile şi pierderile potenţiale apărute în
cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu financiar precedent, chiar dacă
acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia;
d) trebuie să se ţină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exerciţiului
financiar este pierdere sau profit.
Şi principiul prudenţei este discutabil. Astfel, partizanii acestui principiu pornesc de la
realitatea că determinarea rezultatului este influenţată şi de factori aleatori. În consecinţă este
mai bine să se declare profitul minim pentru a menţine şi a reconstitui capitalul întreprinderii.
În schimb, adversarii principiului apreciază că prudenţa este "cel mai bine o metodă foarte
mediocră pentru a trata existenţa incertitudinii în evaluarea activelor şi rezultatelor. Cel mai
rău, el antrenează o completă distorsiune a cifrelor contabile. Este deosebit de periculos prin
efectele sale capricioase. Prin urmare cifrele contabile stabilite cu prudenţă nu permit o
interpretare corectă".

1.3.2 Evaluarea imobilizărilor corporale

Evaluarea mijloacelor fixe se înscrie în principiile şi regulile generale privind evaluarea,

normalizate prin Standardele Internaţionale de Contabilitate, Directivele Contabile Europene
şi normele contabile naţionale din România. În acest sens se disting următoarele reguli şi
forme de evaluare:

1.3.2.1 Evaluarea la intrare sau evaluarea iniţială

Acest tip de evaluare se bazează pe costul istoric care devine valoare contabilă de intrare
sau iniţială .

24
 1. În cazul imobilizărilor corporale intrate prin achiziţie, costul istoric figurează sub
apelaţia de cost de achiziţie, care se formează astfel :
• preţul de cumpărare(sau achiziţie )
+ cheltuieli de transport/aprovizionare
- reduceri comerciale primite de la furnizori (rabaturi, remise, risturne)
+ alte cheltuieli direct atribuite mijlocelor fixe pentru punerea în funcţiune (costuri cu
amenajarea amplasamentului, costuri de montaj, onorariile arhitecţilor şi inginerilor, costurile
estimate pentru demontare şi montare, costuri pentru restaurarea şi reamplasarea activului,
alte costuri)
+ (opţional) costurile privind dobânzile aferente împrumuturilor de finanţare a
achiziţiei de mijloace fixe şi costurile cu diferenţele nefavorabile de curs valutar
+ alte costuri accesorii angajate sau estimate
= costul de achiziţie .
Din cele de mai sus, se observă că în cazul mijloacelor fixe costul iniţial include şi
costurile estimate pentru demontarea şi mutarea activului, respectiv costurile de restaurare a
amplasamentului la sfârşitul duratei de viaţă a acestuia. Aceste costuri se reflectă prin
constituirea unui provizion corespunzator. Costul de demontare şi mutare va fi înregistrat în
contul de profit şi pierdere de-a lungul vieţii mijlocului fix, prin includerea în cheltuiala
anuală cu amortizarea. Provizionul constituit trebuie utilizat numai pentru scopul pentru care
a fost iniţial recunoscut.
2. Pentru imobilizările corporale produse de întreprinderi pentru nevoi proprii sau pentru
construcţii în regie proprie, costul istoric îmbracă forma costului de producţie, alcătuit din
următoarele elemente:
• costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumabile directe
+ costuri directe de prelucrare /montare şi încorporare (salarii directe, lucrări şi
servicii primite de la terţi)
+ costurile indirecte de producţie repartizate în mod rezonabil sau raţional (sunt
costuri de regie repartizate proporţional cu gradul de activitate)
+ costurile generale de administraţie, numai în măsura în care sunt recunoscute şi
atribuite activului produs sau constituit
+ (opţional) dobânzile aferente împrumuturilor de finanţare a producţiei de imobilizări
şi diferenţele de curs valutar nefavorabile
= costul de producţie

25
 Costul reprezintă suma plătită în numerar sau echivalente de numerar ori valoarea justă a
acestor contraprestaţii efectuate pentru achiziţionarea unui activ, la data achiziţiei sau
construcţiei acestuia.
Cheltuielile de subactivitate, datorate unor subactivităţi temporare, unor conflicte sociale
sau altor elemente nu sunt incluse în costul de producţie. Pentru a fi evaluate şi incluse, se
recomandă a se face comparaţie cu costul de achiziţie al unui bun echivalent sau dacă
întreprinderea produce acelaşi bun pentru a-l vinde în cadrul exploatării sale normale, cu
preţul de revenire al acestui bun.
Potrivit IAS 16 "Terenuri şi mijloace fixe”, costul unui mijloc fix construit în regie
proprie este determinat folosind aceleaşi principii ca şi pentru un activ achiziţionat. Astfel,
dacă întreprinderea produce active similare, în scopul comercializării, în cadrul unor
tranzacţii normale, atunci costul activului este de obicei acelaşi cu costul de producţie a
acelui activ destinat vânzării. Prin urmare, orice profituri interne sunt eliminate în calculul
costului acestui activ. În mod similar, cheltuiala reprezentând rebuturi, manopera sau alte
resurse peste limitele acceptate ca fiind normale, precum şi pierderile care au apărut în cursul
construcţiei în regie proprie a activului nu este inclusă în costul activului.
3. Imobilizările corporale pot fi achiziţionate prin schimbul total sau parţial cu un alt
element de aceiaşi natură sau un alt activ. Costul unui astfel de element este determinat la
valoarea justă a activului primit în schimb, care este echivalentă cu valoarea justă a activului
cedat, corectată cu valoarea oricărei sume transferabile în numerar sau echivalente de
numerară.
Valoarea justă reprezintă suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bună voie
între două părţi aflate în cunostinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii cu preţul determinat
obiectiv.
Un element de natura imobilizărilor corporale poate fi, de asemenea, vândut în schimbul
unor titluri de participare sau poate fi achiziţionat în schimbul unui activ similar care are o
întrebuinţare similară în acelaşi domeniu de activitate şi care are o valoare justă similară. În
ambele cazuri, deoarece procesul de realizare a unui câştig este incomplet, nu se recunoaşte
nici un profit sau pierdere corespunzător acestor tranzacţii. De fapt, costul noului activ este
valoarea contabilă corespunzătoare activului vândut. Totuşi valoarea justă a activului primit
în schimb poate pune în evidenţă o depreciere a valorii activului cedat. În acest caz, activul
cedat este înregistrat la valoarea ajustată ca urmare a deprecierii, şi această valoare este apoi
atribuită noului activ. Exemple de schimburi de active similare include schimburi de avioane,
hoteluri, ateliere service şi alte bunuri imobile. Dacă alte active, cum ar fi numerarul, sunt
26
incluse ca parte a tranzacţiei de schimb, aceasta poate indica faptul că elementele schimbate
nu au o valoare similară.
Imobilizările corporale dobândite în schimbul acţiunilor sau altor valori mobiliare ale
întreprinderii sunt evaluate şi înregistrate la valoarea lor de piaţă sau la o valoare de piaţă a
titlurilor emise, potrivit aceleia dintre cele două valori care pare cea mai sigură .
Valoarea de piaţă este suma care poate fi obţinută din vânzarea unei investiţii pe o piaţă
activă.
4. În cazul imobilizărilor corporale intrate prin aport în natură, costul istoric îmbracă forma
de aport şi este estimată de către evaluator şi experţii contabili autorizaţi. Principial, o
asemenea valoare este o valoare corectă sau reală estimată în funcţie de utilitatea bunului,
preţul pieţei, starea şi amplasamentul bunului.
5. Imobilizările corporale primite cu titlu gratuit se evaluează la valoarea actuală, estimată la
rândul sau ăn raport de preţul pieţei, utilitatea, starea şi amplasamentul bunului primit.

1.3.2.2 Evaluarea cu ocazia inventarierii

Cu ocazia inventarierii, evaluarea activelor imobilizate se face la valoarea actuală sau de

utilitate a fiecărui element. Denumită şi valoare de inventar, ea este stabilită în funcţie de
utilitatea bunului in unitate si de preţul pieţei.
Conform IAS 36 deprecierea unui activ se manifestă atunci când valoarea recuperabilă a
acestuia este inferioară valorii sale contabile.
Valoarea contabilă este valoarea la care un activ este contabilizat în bilant după
deducerea sumei amortizărilor şi a sumei pierderilor de valoare, relative la acest bun, iar
valoarea recuperabilă este valoarea cea mai mare dintre valoarea justă diminuată cu
cheltuielile de vânzare în cauză şi valoarea sa de utilitate.
Valoarea justă este valoarea care s-ar obţine din vânzarea activului, într-o tranzacţie, în
condiţii de concurenţă normală, îintre părţi bine informate ce cad de acord.
Valoarea de utilitate este o valoare actualizată, obţinută prin estimarea fluxurilor de
trezorerie viitoare aşteptate din utilizarea continuă a unui activ şi din cesiunea sa la sfârşitul
duratei sale de utilizare.

27
 Valoarea contabilă trebuie să fie adusă la valoarea sa recuperabilă dacă, şi numai dacă,
valoarea recuperabilă a acestui activ este mai mică decât valoarea sa contabilă. Această
reducere este o pierdere de valoare. O pierdere de valoare trebuie să fie imediat înscrisă la
Contul de Profit şi Pierdere (la cheltuieli) exceptând situaţia în care activul este contabilizat la
mărimea sa reevaluată.
Estimarea imobilizărilor la inventar se face ţinând cont şi de situaţia întreprinderii, din
acel moment, care constă, de regulă, în aplicarea principiului, trebuie să se aibă în vedere
valoarea lichidativă a imobilizărilor corporale.

1.3.2.3 Evaluarea la închiderea exerciţiului

Conform acestui tip de evaluare, imobilizările corporale se evaluează şi se reflectă în

bilanţul contabil la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv valoarea contabilă pusă de
acord cu rezultatele inventarierii.
În acest scop, valoarea de intrare sau contabilă se compară cu valoarea stabilită pe baza
inventarierii.
Astfel, diferenţele constatate în plus între valoare de inventar şi valoarea de intrare, nu se
înregistrează în contabilitate, imobilizările corporale menţinându-se la valoarea de intrare.
Diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi valoarea de intrare se
înregistrează în contabilitate pe seama amortizării, în cazul când deprecierea este ireversibilă
dau se constituie un provizion pentru depreciere, atunci când deprecierea este reversibilă,
aceste imobilizări corporale menţinându-se, de asemenea la valoarea lor de intrare.

1.3.2.4 Evaluarea la ieşire

Ieşirea unei imobilizări corporale din patrimoniu poate să fie datorată mai multor cauze:
- scoaterea din folosinţă, la expirarea duratei de utilizare sau înainte de acest termen;

28
- constatarea unui minus în gestiune, la inventariere;
- scoaterea din folosinţă ca urmare a unor situaţii de forţa majoră (distrugere generată de
cataclisme naturale, incendii);
- vânzarea (cesiunea) activelor imobilizate corporale;
- cedarea cu titlu gratuit, sub forma unor donaţii sau subvenţii;
- alte cauze.
Acest tip de evaluare se bazează pe valoarea contabilă de ieşire, egală cu valoarea
contabilă de intrare.
În cazul activelor imobilizate cu ciclu lung de producţie, respectiv mai mare de un an,
dacă costul de producţie include dobânda la capitalul împrumutat pentru finanţarea producţiei
activului, acest aspect trebuie prezentat în notele explicative, cu menţiunea valorii dobânzilor
aferente exerciţiului financiar.

În unele ţări dezvoltate, profesia contabil se pronunţă în favoarea prezentării

imobilizărilor corporale la costul istoric deoarece:

- costul de origine reprezintă valoarea justă, în momentul achiziţiei;

- costul de origine este fiabil, deoarece el decurge din operaţii reale şi nu din operaţii
ipotetice;
- conform contabilităţii în costuri istorice câştigurile şi pierderile nu pot să fie constatate în
avans, ci, mai degrabă, în momentul cesiunii bunului.

1.3.3 Aspecte particulare privind contabilitatea imobilizărilor corporale

1.3.3.1 Reevaluarea imobilizărilor corporale

IAS 16 face din evaluarea la costuri istorice (costul de achiziţie sau de producţie diminuat
cu amortizările cumulate) prelucrarea sa de referinţă.Totuşi, reevaluarea imobilizărilor
corporale este şi ea autorizată.
Reevaluarea constă în înlocuirea valorii nete contabile a bunului cu valoarea sa justă,
altfel spus cu valoarea sa reală .
Aşa cum prevede IAS 16, ulterior recunoaşterii iniţiale ca activ, un element de terenuri şi
mijloace fixe trebuie înregistrat la valoarea reevaluată care reprezintă valoarea justă la
momentul reevaluării, mai puţin orice amortizare ulterioară cumulată din depreciere.
Reevaluările trebuie efectuate cu suficientă regularitate în aşa fel încât valoarea contabilă să

29
nu difere în mod semnificativ de valoarea care poate fi determinată pe baza valorii juste la
data bilanţului.
Valoarea justă a terenurilor şi construcţiilor este în mod normal determinată de experţi
calificaţi.
Pentru activele strict specializate, care nu fac obiectul unor tranzacţii regulate, valoarea
justă se identifică cu costul de înlocuire.
În principiu, evaluarea se efectuează pe baza utilizării actuale a bunului. Totuşi, dacă se
aşteaptă o schimbare, se va ţine cont de noile condiţii de utilizare.
În cazul în care un element de natura terenurilor şi mijloacelor fixe este reevaluat, atunci
întreaga clasă din care face parte acel element trebuie reevaluată. Terenurile, construcţiile,
maşinile, navele, avioanele, vehicule cu motor, mijloace fixe de birou constituie tot atâtea
categorii diferite de active care pot să fie reevaluate independent unele de celelalte.
În principiu, toate bunurile din aceiaşi categorie trebuie să fie reevaluate simultan pentru a
se evita o eterogenitate prea mare în evaluarea aceleiaşi rubrici.
Frecvenţa reevaluării depinde de evoluţia valorii juste a terenurilor şi mijloacelor fixe în
cauza. În cazul în care valoarea justă a unui activ reevaluat diferă semnificativ de valoarea
contabilă, atunci este necesară o nouă reevaluare. Unele terenuri şi mijloace fixe pot suferi
modificări semnificative şi fluctuante ale valorii juste, necesitând, prin urmare, reevaluări
anuale. Pentru terenurile şi mijloacele fixe ale căror valoare justă nu suferă modificări
semnificative juste, nu este necesar să se facă reevaluări. Pentru acestea reevaluările făcute la
3-5 ani pot fi mai adecvate.
Conform IAS 16, reevaluarea se derulează după următoarele reguli:
• reevaluarea nu trebuie să aibă ca rezultat creşterea valorii nete contabile cu o valoare
inferioară valorii sale actuale ;
• când reevaluarea imobilizărilor corporale conduce la o majorare a valorii nete contabile,
amortismentele anterioare reevaluării nu trebuie să fie trecute la rezultate ;
• exista două metode pentru a contabiliza valorile reevaluate privind imobilizările corporale :

- reevaluarea valorilor brute şi amortizărilor corespunzătoare, de o manieră încât

valoarea neta contabilă să fie egală cu valoarea netă reevaluată;
- eliminarea amortizărilor anterioare acumulate şi substituirea valorii nete
reevaluate vechii valori brute.

30
 Diferenţa din reevaluare (valoarea reevaluată - valoarea netă contabilă la costuri istorice,
stabilită la data reevaluării ) trebuie să fie înscrise la capitalurile proprii la o rubrică distinctă,
astfel încât operaţia să nu conducă la constatarea de profituri.
Dacă din reevaluare rezultă un minus de valoare, ea este în mod normal imputată
rezultatelor. Dacă diferenţa negativă corespunde total sau parţial unui plus de valoare din
reevaluarea constată anterior - care figurează încă în costul imobilizării corporale, suma
respectivă poate fi imputată în proporţie corespunzătoare asupra acestei diferenţe.

1.3.3.2 Schimbul de active

Potrivit IAS 16 - O imobilizare corporală poate să fie achiziţionată pe calea unui schimb
total sau parţial cu o altă imobilizare corporală de aceeaşi natură sau cu un alt activ. Costul
unui astfel de activ este evaluat la valoarea justă a activului primit în schimb, care este
echivalent cu valoarea justă a activului schimbat, ajustată cu valoarea lichidităţilor şi
echivalentelor de lichidităţi transferate.
Un element de natura imobilizărilor corporale poate să fie achiziţionat pe calea unui
schimb, contra unui activ similar, utilizat în scopuri similare, în aceeaşi ramură de activitate
şi care are o valoare justă silmilară. De asemenea, o imobilizare corporală poate să fie
vândută în schimbul unei participaţii. Dat fiind faptul că procesul economic este incomplet, în
cele două cazuri, tranzacţiile nu generează câştig sau pierdere.
Dimpotrivă, costul noului activ este valoarea contabilă a activului dat în schimb. Cu toate
acestea, valoarea justă a activului primit poate să ofere informaţii despre o depreciere a
activului dat în schimb. În astfel de circumstanţe, activul dat în schimb face obiectul unei
reduceri de valoare, iar noului activ ii este atribuită această valoare ajustată.

1.3.3.3 Amortizarea imobilizărilor corporale

Conform IAS 16 - Valoarea amortizabilă a unei imobilizări corporale trebuie să fie

repartizată, în mod sistematic, pe durata sa de utilitate. Metoda de amortizare trebuie să
reflecte ritmul şi modul în care sunt consumate avantajele economice viitoare ca urmare a
utilizarii activului. Cheltuiala privind amortizările fiecarui exerciţiu trebuie să afecteze contul
de profit şi pierdere, exceptând situaţia în care ea este incorporabilă în valoarea contabilă a
unui alt activ.
Amortizarea economică sau contabilă este determinată în urma estimărilor şi
calculelor rezultate din deciziile conducerii întreprinderii. Ea afectează elementele de

31
imobilizări ale activului bilanţier, în timp ce cheltuiala corespondentă afectează contul de
profit şi pierdere.
Pe măsură ce avantajele economice relative la un activ sunt consumate în activităţile
întreprinderii pentru a reflecta acest consum, valoarea contabilă a activului se reduce.
Cheltuielile privind amortizările se constituie chiar dacă valoarea activului este mai mare
decat valoarea sa contabilă.
Avantajele economice relative la o imobilizare corporală sunt consumate de întreprindere,
în mod principal, ca urmare a utilizării acestui activ. Cu toate acestea, diminuarea avantajelor
economice poate fi generată de alţi factori, chiar dacă bunul rămâne inutilizat. Este vorba, în
special, despre uzura morală.
Ca atare, pentru a determina durata de utilitate trebuie să fie luat în considerare ansamblul
următorilor factori:
a) nivelul estimat de utilizare a activului, de către întreprindere; această utilizare este
evaluată prin referire la capacitatea sau la producţia fizică aşteptată de la activul respectiv;
b) uzura fizică estimată, care depinde de factori referitori la activităţile de exploatare
cum ar fi, de exemplu, numărul de schimburi în care este utilizat activul, programul de
întreţineri şi reparaţii etc.;
c) uzura morală care decurge din schimburile sau ameliorările în procesele de
producţie, sau din evoluţia cererii pieţei pentru produsul sau serviciul la care concura activul;
d) limitele juridice referitoare la utilizarea activului, în special datele de expirare a
contractelor de locaţie;
În calculul amortizării economice sunt definiţi şi utilizaţi trei factori: durata de
utilitate, valoarea amortizabilă şi metodele de amortizare.
Durata de utilitate a unei imobilizări corporale este definită în funcţie de utilitatea
aşteptată de la activul respectiv. Politica de gestiune a imobilizărilor corporale ale unei
întreprinderi poate să prevadă iesirea activelor în cauza la sfârşitul unei perioade precise sau
după consumarea unei proporţii din avantajele economice procurate de bunurile respective.
Ca atare, durata de utilitate a unui activ poate să fie mai scurtă decât viaţa sa economică.
Estimarea duratei de utilitate a unei imobilizări corporale este o problemă judecată
profesională, bazată pe experienţa întreprinderii cu alte active similare.
Durata de utilitate capătă, conform normei IAS 16, două expresii; ea este:
- fie perioada în cursul căreia întreprinderea se aşteaptă să utilizeze activul respectiv;
- fie numărul de unităţi de producţie sau de unităţi similare pe care întreprinderea se aşteaptă
să le obţină şi să le vândă (ca urmare a folosirii activului în cauza).
32
 Într-adevar, calculul amortizării nu se face, totdeauna, ţinând cont de anii de utilizare. El
poate să fie bazat, uneori, pe date fizice (numărul de piese produse). Această posibilitate este
recomandată, în special, pentru activele care se depreciază mai mult prin învechirea lor sau
pentru care ritmul de utilizare este neregulat (numărul de unităţi fizice este semnificativ
diferit de la un exerciţiu la altul).
Al doilea factor care stă la baza calculului amortizării este valoarea amortizabilă a unui
activ. Aceasta reprezintă diferenţa între valoarea de intrare a activului şi valoarea sa
reziduală.
Valoarea reziduală este suma netă pe care întreprinderea se aşteaptă să o obţină prin
vânzarea unui activ, la sfârşitul duratei sale de utilitate, după deducerea cheltuielilor
angajabile în operaţia de cesiune.
Cu alte cuvinte, amortizarea ar trebui să fie calculată în funcţie de costul total de intrare al
activului, numai dacă întreprinderea are intenţia să folosească bunul până la terminarea
duratei sale economice de viaţă.
Pentru repartizarea în mod sistematic a valorii amortizabile a unui activ asupra duratei
sale de utilitate, poate să fie utilizată una dintre mai multe metode de amortizare.
Metodele de amortizare reprezintă al treilea factor care stă la baza calculului
amortizării. Alegerea celor mai adecvate metode este o decizie care cade sub responsabilitate
conducerii întreprinderilor.

33
 2 Bibliografie

1. Chivu M. - Contabilitate financiara, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

2013
2. Coman Florin - Contabilitate financiara,Editura Universitară Bucureşti, 2011
3. Felega N. ,Ionaşcu I. – Tratat de contabilitate financiară, vol II, Editura Economică,
Bucureşti, 2005
4. Ilincuţă L. - Contabilitate financiară. Teorie, aplicaţii practice, vol I, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti 2013
5. Ilincuţă L. - Dorel, Chivu R.M., Gâdău L., Contabilitateafinanciară, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008
6. Lefter C. - Curs complet de contabilitate şi fiscalitate, vol II, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
7. Munteanu V. - Contabilitatea financiară a întreprinderii, vol I, Editura Sylvi
8. Pantea P. P, Bodea Ghe - Contabilitatea financiară,Editura Intelcredo , 2014
9. Paraschivescu M.D - Contabilitatea financiară aprofundată, Editura Tehnopress,
2011
10. Pântea I.P. - Contabilitatea financiară a agenţilor din România, Editura Intelcredo
11. Popa Ş. - Amortizarea capitalului, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001
12. Ristea M. şi colab - Contabilitatea societăţilor comerciale, vol. I şi II, Editura
Universitară, Bucureşti, 2009
13. Ristea M., Dumitru C. – Contabilitatea întreprinderii, vol I, Editura Mărgăritar,
Bucureşti, 2005
14. M. Ristea - Opţiuni şi metode contabile de întreprindere, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2005
15. Stoian A. - Contabilitate şi gestiunea fiscală, Editura Mărgăritar, Bucureşti,
2005
16. IASB – Standarde internaţionale de contabilitate, Editura Economică, Bucureşti 2005
17. ORDIN nr.3055 din 29 octombrie 2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile
conforme cu directivele europene
18. Legii contabilitații nr. 82/1991

34
 19. Legii nr. 15/1994privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi
necorporale
20. HOTĂRÂREA GUVERNULUI nr. 909 din 29 decembrie 1997, actualizată,
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994
21. Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe

35
ORGANIGRAMĂ

36