CAPITOLUL AL IV-LEA

ASPECTE DE DREPT COMPARAT

4.1. Funcționarul public în Spania. Considerații etice

Statutul de Bază al Funcționarului Public (Estatuto Básico del Empleado Publico) se
situează pe o linie relativ tradițională și comună în domeniul funcției publice. Prin Statut nu
este definit conceptul de funcționar public, ci doar se face trimitere la diferite clase ale
acestora. Această lipsă a unei conceptualizări generale ne trimite la legislația penală.

4.1.1. Conceptul și clasele de funcționari

În definirea1 conceptului de funcţionar public şi autoritate publică, art. 24 din Codul
penal prevede:

În scopul dreptului penal, se consideră autoritate entitatea

care, în mod autonom sau ca membru al unei corporații,
instanțe sau organism colectiv are drept de decizie sau
jurisdicție proprie. În orice caz, sunt considerați autoritate
membrii Congresului Deputaților, ai Senatului, ai
Adunărilor Legislative ale Comunităților Autonome și ai
Parlamentului European, precum şi funcționarii
Ministerului de Finanțe sunt considerați autoritate alin.
(1).
Toate persoanele care, conform legii ori în urma alegerilor
sau a numirii de către autoritatea competentă participă la
exercitarea funcțiilor publice sunt funcționari publici alin.
(2).

În acest caz, legislația penală este cea care acoperă acest gol, indicând în articolul
menționat că:

Este funcționar public cel care prin dispoziție legală

imediată, prin alegere ori numire de către autoritatea
competentă participă la exercitarea funcțiilor publice...

În doctrină s-a statuat faptul că:

Dacă se pleacă de la Constituție, nu există nicio indicație,

directă sau indirectă, cu privire la ceea ce trebuie să se
înțeleagă prin funcționar public, dar și faptul că în niciun
1
Antonio Javato Martín, El concepto de funcionario y autoridad a efectos penales, Revista Jurídica de Castilla y
León, nr. 23, 2011, p. 145.

1
 concept constituțional nu se face referire la angajatul
public, se poate ajunge la concluzii diferite. O primă
concluzie ar fi aceea de a considera echivalente, din punct
de vedere constituțional, ambele concepte, cel de
funcționar și cel de angajat public; însă atât legislația cât și
jurisprudența au ajuns la o concluzie contrară, permițând
existența a două regimuri juridice diferențiate
(administrativ și de muncă), determinate prin sistemul de
acces la funcția publică. Această soluție a presupus
utilizarea unor artificii precum faptul că funcționarii sunt
singurii care vor exercita efectiv funcțiile publice...

Astfel, conceptul general este reprezentat de două idei: serviciul pentru o Administrație
Publică și ceea ce se realizează în cadrul unei relații de muncă, putând fi de drept public sau
de drept privat, permanent sau temporar, conform cu diferitele clase de funcționari.
Clasele de funcționari sunt stabilite prin Statutul de Bază al Funcționarului Public, și
anume: funcționari de carieră, funcționari interimari, personal contractual personal cu
caracter eventual și personalul profesional de conducere.
Delimitarea conceptului de funcționar de carieră se realizează în art. 9 din Statutul de
Bază al Funcționarului Public: Sunt funcționari de carieră cei care, pe baza numirii legale,
sunt relaționați cu o Administrație Publică printr-o relație statutară reglementată de dreptul
administrativ, pentru exercitarea serviciilor profesionale retribuite, cu caracter permanent.
Numirea de către autoritatea competentă reprezintă autorizarea pentru exercitarea
funcției publice și se stabilește o relație de activitate publică caracterizată de configurația
statutară (funcționarii au acele drepturi și îndatoriri stabilite în orice moment de statutul pe
baza căruia este reglementată activitatea lor) și de instituirea unei relații stabile de muncă.
Una din caracteristicile cele mai noi din Statutul de Bază al Funcționarului Public este
indicarea faptului că exercitarea funcțiilor ce implică participarea directă sau indirectă a
competențelor publice sau la protejarea intereselor generale ale Statului și Administrațiilor
Publice corespunde exclusiv funcționarilor publici, conform cu prevederile legii pentru
fiecare administrație publică.
Pe lângă această determinare, cu privire la acest concept, putem indica faptul că
obținerea calității de funcționar de carieră are o reglementare specifică, indicată în art. 62 din
Statut, care ne indică faptul că obținerea acestei calități este urmarea îndeplinirii succesive a
următoarelor cerințe2: trecerea procesului selectiv; numirea de către organul sau autoritatea
competentă, care va fi publicată în Monitorul Oficial; actul de respectare a Constituției și,

2
Enrique Linde Paniagua, El Estatuto Básico del empleado público y su desarrollo por el
Estado y las Comunidades Autonomas, Colex, Madrid, 2008, p. 15.
2
după caz, a Statului Autonomiei corespunzătoare, dar și restul reglementărilor juridice;
intrarea în posesie în termenul stabilit.
Art. 10 din Statutul de Bază al Funcționarului Public statuează: funcționarii interimari
sunt cei care, din motive expres justificate de situația de necesitate și urgență, sunt numiți ca
atare pentru exercitarea funcțiilor proprii de funcționari de carieră. La aceste caracteristici
generale se adaugă necesitatea de a putea încadra situația care motivează numirea într-una din
situațiile care sunt incluse în mod expres în art. 10, printre care este inclusă existența locurilor
vacante ce nu pot fi ocupate de funcționari de carieră, situația tranzitorie a titularilor,
executarea programelor cu caracter temporar, excesul sau acumularea sarcinilor pentru o
perioadă maximă de șase luni, într-o perioadă de doisprezece luni.
În mod esențial, regimul juridic este caracterizat de următoarele trei elemente: selecția
trebuie realizată prin proceduri agile care să respecte principiile de egalitate, merit, capacitate
și publicitate; încetarea se produce din cauze generale și, în mod specific, când finalizează
cauza care a dus la numirea sa; funcționarilor interimari li se vor aplica, când este adecvat
pentru natura calității lor, regimul general pentru funcționari de carieră.
Personalul contractual este cel care pe baza contractului individual de muncă încheiat în
scris, sub oricare din formele de angajare a personalului prevăzute de legislația muncii,
prestează servicii retribuite de administrațiile publice. În funcție de durata contractului,
aceasta poate fi fixă, pe perioadă nedeterminată sau temporară.
Legile funcției publice, rezultate pe baza dezvoltării Statutului de Bază al
Funcționarului Public, vor stabili criteriile pentru determinarea posturilor de muncă ce pot fi
exercitate de personalul contractual, întotdeauna conform cu cadrul anterior definit, pe baza
căruia posturile de muncă ce implică exercitarea autorității sau funcțiilor poate fi realizată
doar de funcționari publici.
Personalul cu caracter eventual este cel care, pe baza numirii și cu caracter non-
permanent, va realiza doar funcțiile expres calificate ca fiind de consiliere specială, fiind
retribuit pe baza bugetelor determinate pentru acest scop (art. 12 din Statutul de Bază al
Funcționarului Public).
Legile funcției publice, dictate pentru dezvoltarea acestui Statut, vor determina
organele de Guvernare ale Administrațiilor Publice, acestea vor putea dispune de acest tip de
personal. Numărul maxim se va stabili de către respectivele organe de Guvernare. Acest
număr și condițiile de retribuție vor fi publice.
Regimul său juridic poate fi caracterizat prin următoarele note: numirea și încetarea
funcției vor fi libere. Încetarea se va produce, în orice moment, când se produce încetarea

3
existenței autorității unde este prestată funcția de consiliere; calitatea de personal cu caracter
eventual nu va putea reprezenta un merit pentru accesul la funcția publică ori pentru
promovarea internă; personalului cu caracter eventual i se va aplica, pentru cele conforme cu
natura calității sale, regimul general al funcționarilor de carieră.
Reglementarea personalului profesional de conducere este dată de art. 13 din Statutul
de Bază al Funcționarului Public, fiind doar o normă de abilitare pentru ca Guvernul - în
domeniul Statal - sau organele de Guvernare ale Comunităților Autonome să poată să
stabilească, pe baza Statutului, un regim juridic specific pentru personalul calificat ca
personal de conducere. Dacă este utilizată această posibilitate, se vor supune următoarelor
principii definite de funcția de conducere în domeniul administrațiilor publice: personalul de
conducere este cel ce exercită funcțiile profesionale de conducere în administrațiile publice,
definite ca atare în normele specifice ale fiecărei administrații; desemnarea lor va avea în
considerare principiile de merit și capacitate și principiile de idoneitate, fiind realizată prin
proceduri care să garanteze publicarea și concurența; personalul de conducere va fi supus
unei evaluări conforme cu criteriile de eficiență, responsabilitate pentru gestionarea și
controlul rezultatelor în raport cu obiectivele ce i-au fost stabili; determinarea condițiilor de
muncă ale personalului de conducere nu va avea considerația de materie ce face obiectul
negocierii colective conforme cu efectele acestei legi. Când personalul de conducere are
calitatea de personal contractual, va fi supus relației de muncă cu caracter special pentru
management de top.

4.1.2. Organele de jurisdicție

Jurisdicția contenciosului administrativ a suferit o amplă transformare de-a lungul
timpului. Organele jurisdicționale au fost create în 1977, prin crearea Sălii de Contencios-
administrativ a Audienței Naționale, după care, în formă mai amplă, prin adoptarea și
publicarea următoarelor legi: Legea Organică privind Puterea Judiciară nr. 6/1985 (Ley
Orgánica del Poder Judicial3 - LOPJ) și Legea nr. 33/1988 privind Demarcarea Judiciară
(Ley de Demarcación y Planta Judicial4 - LDEPJ), și, în final, prin configurarea realizată prin
adoptarea Legii nr. 29/1998 privind Jurisdicția Contenciosului Administrativ (Ley reguladora
de la Jurisdicción Contencioso-Administrativa5 - LRJCA).
3
Publicată în Buletinul Oficial al Statului, nr. 157 din 2 iulie 1985 (Boletín Oficial del Estado, número 157, de
2. 07.1985).
4
Publicată în Buletinul Oficial al Statului, nr. 313 din 30 decembrie 1988 (Boletín Oficial del Estado, número
313, de 30.12.1988).
5
Publicată în Buletinul Oficial al Statului, nr. 167 din 14 iulie 1998 (Boletín Oficial del Estado, número 167, de
14.07.1998).

4
 Prin ultimele două norme menționare sunt configurate organele jurisdicționale de
contencios-administrativ. Componența organelor jurisdicționale de contencios-administrativ
este configurată astfel6: sala de Contencios-administrativ a Tribunalului Suprem; sala de
Contencios-administrativ a Audienței Naționale; sala de Contencios-administrativ a
Tribunalelor Superioare de Justiție; judecătoriile centrale de Contencios-administrativ;
judecătoriile de Contencios-administrativ.
În materie de personal, Tribunalul Suprem în aplicarea normelor funcției publice,
cunoaște actele dispuse de Consiliul de Miniștri și Comisiile Delegate ale acestuia, pe lângă
cele conforme ale Organelor Constituționale.7
Revizuirea materiilor susceptibile de rezoluție de către ambele organe ne permite
semnalarea faptelor că sunt foarte reduse competențele de aplicare ale normei generale și
diferite de reglementare, ce sunt atribuite acestor organe. În ordinea de competențe derivate
din revizuirile judiciare ale altor organe jurisdicționale, la care vom face referire în
continuare, sunt cunoscute recursurile în casație de orice formă și recursurile de revizuire
împotriva sentințelor definitive pronunțate de Sălile de Contencios-administrativ ale
Tribunalelor Superioare de Justiție, Audienței Naționale și propriului Tribunal Suprem.
Competența acestui organ jurisdicțional, conform articolului 66 din Legea Organică a
Puterii Judiciare (LOPJ), implică și cunoașterea actelor și dispozițiilor Miniștrilor și
Secretarilor de Stat, în general și în materie de personal când se referă la nașterea și/sau
încetarea relației de serviciu a funcționarilor de carieră le corespunde, de asemenea,
cunoașterea recursurilor împotriva actelor Miniștrilor și Secretarilor de Stat care, rectifică,
prin recurs actele pronunțate de diferite organe, atâta timp cât competența sa se extinde la
întreg teritoriul național.8
Cu caracter general, îi corespunde cunoașterea recursurilor de apel împotriva deciziilor
și sentințelor pronunțate de Judecătoriile Centrale de Contencios-administrativ, dar și
chestiunile de competență ce pot rezulta între aceștia.9
Art. 74 din Legea Organică privind Puterea Judiciară nr. 6/1985 atribuie următoarele
competențe sălii de contencios-administrativ a Tribunalelor Superioare de Justiție: recursurile
împotriva actelor și dispozițiilor organelor Administrației Generale a Statului ce nu sunt
atribuite altor organe jurisdicționale; cunoașterea recursurilor împotriva actelor și
6
Alberto Palomar Olmeda, Aspectos orgánicos y competenciales de la reforma del contencioso-administrativo,
Revista de Administración Pública, nr. 119, mayo-agosto, pp. 433 și urm.
7
Art. 12 și art. 13 din Legea nr. 29/1998 privind Jurisdicția Contenciosului Administrativ.
8
Art. 11 din Legea care reglementează Jurisdicția Contenciosului Administrativ.
9
Leguina Villa, Sánchez Morón (coord.), Comentarios a la ley de la jurisdicción contencioso-administrativa,
Ed. Lex Nova, Valladolid, Spania, 2001, p. 238.

5
dispozițiilor Consiliului de Guvern al Comunității Autonome, președintele său și Consilierii;
recursurile împotriva actelor și dispozițiilor organelor de guvernare ale Adunării Legislative
de la Comunitatea Autonomă și comisiilor sale, în materie de personal și acte de administrare.
Concretizând aceste competențe, articolul 10 din Legea nr. 29/1998 privind Jurisdicția
Contenciosului Administrativ, stabilește competențele acestor organe cu privire la
următoarele chestiuni10: acte ale Entităților Locale și ale Administrațiilor Comunităților
Autonome a căror cunoaștere nu este atribuită Judecătoriilor de Contencios-administrativ
(privitoarea la nașterea și/sau încetarea relației de serviciu a funcționarilor de carieră);
dispoziții generale ale Comunităților Autonome și ale Entităților Locale.
În a doua instanță, apelurile împotriva sentințelor și hotărârilor pronunțate de
Judecătoriile de Contencios-administrativ și cele corespunzătoare recursurilor. Astfel,
regimul recursului depinde de cuantumul stabilit deoarece, în conformitate cu prevederile art.
81 din Legea nr. 29/1998, nu pot face obiectul recursului de apel acelea al căror cuantum
depășește trei milioane de pesete. Însă, sunt susceptibile de recurs cele cu cuantum
nedeterminat, care în conformitate cu art. 42.2 din același act normativ consacră regula, cu
excepția acelor ce fac referire la drepturile și sancțiunile de evaluare economică, ce sunt
reglementate de regulile generale și limita cantitativă fixă.
Această competență se extinde, de asemenea, la cunoașterea recursurilor de revizuire
împotriva sentințelor definitive ale Judecătoriilor de Contencios-administrativ și chestiunile
de competență ce pot interveni.
În ultimul rând, le corespunde atât judecarea recursului în casație pentru unificarea
doctrinei (art. 99 din Legea nr. 29/1998), cât și cel în interesul legii (art. 101).
Judecătoriile Centrale de Contencios-administrativ11 au competență în prima sau unica
instanță12, în materiile de personal ale căror rezoluții sunt date de Miniștri și Secretari de Stat,
cu excepția cazului în care fac referire la nașterea și încetarea relației de serviciu a
funcționarilor de carieră care, așa cum s-a indicat, corespunde sălilor de aceeași ordine de la
Tribunalele Superioare de Justiție sau, eventual, Sălii Audienței Naționale.
Competența judecătoriilor13 se extinde în domeniul Entităților Locale la cunoașterea
chestiunilor de personal, cu excepția cazului în care se referă la nașterea și încetarea relației
de serviciu a funcționarilor de carieră la care am făcut referire anterior.
10
Art. 10 din Legea nr. 29/1998 privind Jurisdicția Contenciosului Administrativ.
11
Art. 9 din Legea nr. 29/1998 privind Jurisdicția Contenciosului Administrativ.
12
Castillo Badal, La competencia de los Juzgados Centrales de lo contencioso-administrativo, Cuestiones sobre
la competencia surgidas con la Ley reguladora de la jurisdicción contencioso-administrativa, Cuadernos de
Derecho Judicial, Madrid, 2000, p. 51.
13
328 Art. 8 din Legea nr. 29/1998 privind Jurisdicția Contenciosului Administrativ.

6
 Cu privire la actele Comunităților Autonome, competența sa implică chestiunile de
personal, exceptând nașterea și/sau încetarea relației de serviciu a funcționarilor de carieră.
În cele din urmă, cu privire la cele la care se referă Administrația Generală a Statului,
competența sa implică actele și prevederile acesteia în teritoriu (Titlul II, Capitolul II din
Legea nr. 6/1997 privind organizarea și funcționarea Administrației Generale a Statului 14
(Ley de Organizacion, y Funcionamiento de la Administracion General del Estado -
L.O.F.A.G.E.), dar și organismele sale publice, a căror competență nu se extinde la întreg
teritoriul național și împotriva rezoluțiilor organelor superioare ale acesteia, când sunt
conformate, prin recurs, actele pronunțate de acestea.15
Procedura16 în această materie rezultă din dispoziția paragrafului 3 al art. 23 din Legea
nr. 29/1998, conform căruia vor putea, totuși, să se prezinte, în persoană, funcționarii publici
pentru apărarea drepturilor lor statutare, cu privire la chestiuni de personal care nu implică
separarea angajaților publici inamovibili.
În orice caz, trebuie amintit că pe baza configurării legale actuale, este vorba exclusiv
de o alternativă care, sub orice formă, exclude posibilitatea de a se reprezenta în proces,
conform cu regulile generale; adică, reprezentat de procuror și apărat de avocatul sau
exclusiv, utilizându-l pe acesta din urmă, care își asumă, astfel, ambele funcții.
Există restricția pentru funcționarii publici de a introduce recurs în casație împotriva
sentințelor pentru probleme de personal. Pentru cazurile în care acest recurs este posibil, se
stabilește obligația de prezentare a procurorului la Sala de Contencios-administrativ a
Tribunalului Suprem.
Aplicând această măsură, fără excepție și remitere, trebuie să se considere exigibil, în
toate cazurile, ceea ce în mod clar presupune o redefinire a mediului de aplicare a excepției
menționate, însă problema care rămâne este aceea de a determina dacă privilegiul
funcționarilor publici se reduce cu privire la reprezentare, dar se menține în direcția juridică a
procesului. În practica procesuală clasică prezența procurorului implică prezența avocatului,
astfel că nu are niciun sens solicitarea prezenței unuia și respingerea prezenței celuilalt.
Sistemul juridic spaniol este dominat de efectul nesuspensiv al recursului instituit în art.
11 alin. (1) din Legea nr. 30/1992 privind regimul juridic al administrației publice și a

14
Publicată în Buletinul Oficial al Statului, nr. 90 din 15 aprilie 1987 (Boletín Oficial del Estado, número 90, de
15.04.1997).
15
Francisco Pera Verdaguer, Comentarios a la ley de lo Contencioso-administrativo. Ley 29/1998, de 13 de
julio, ediția a VII-a, Ed. S.A. BOSCH, Barcelona, 1998, pp. 145-147.
16
Jesús María Chamorro González, Juan Antonio Xiol Ríos, Cuestiones sobre la competencia surgidas con la
Ley reguladora de la jurisdicción contencioso-administrativa, Ed. Consejo General Del Poder Judicial, ediția I,
2001, pp. 358-364.

7
procedurii administrative comune.17 Potrivit textului menționat depunerea oricărui recurs,
exceptând cazurile în care o dispoziţie stabileşte contrariul, nu va suspenda executarea actului
contestat.18 Judecătorul poate să condiţioneze suspendarea de prezentarea de către reclamant a
unei cauţiuni suficiente pentru garantarea eventualelor prejudicii pentru interesul public sau
al terţilor. În practică, suspendarea este foarte rar acordată şi, când este vorba de dispoziţii
generale, ea are caracter excepţional.
În materia analizată sunt cunoscute următoarele căi de atac: recursul în casație,
recursul în casație pentru unificarea doctrinei, recursul în casație în interesul legii și
recursul de revizuire.19
Art. 86 din Legea nr. 29/1998 menține necontestabilitatea tuturor sentințelor pronunțate
de diversele Tribunale ce compun ordinea contencios-administrativă, cu excepția sentințelor
care se referă la chestiunile de personal în serviciul Administrațiilor Publice, cu excepția
cazului în care afectează nașterea sau încetarea raporturilor de serviciu a funcționarilor de
carieră.
Recursul se pregătește la același organ jurisdicțional care a pronunțat rezoluția, în
termen de trei zile de la data notificării Sentinței sau rezoluției judiciare contestate. În
înscrisul de pregătire trebuie să se realizeze o referință succintă cu privire la îndeplinirea
cerințelor stabilite, de ordin procesual, adică neconcurența vreunuia din cazurile de
neaplicabilitate a casației, legitimitatea ca parte pentru prezentarea recursului; cele de ordin
temporar care justifică respectarea termenului procesual și, în mod clar, cele de ordin
material.
Fiind îndeplinite cerințele stabilite, Tribunalul în cauză va avea pregătit recursul, iar în
termen de cinci zile, va remite hotărârile originale Sălii de Contencios-Administrativ de la
Tribunalul Suprem, în același timp, citează părțile pentru a se prezenta la aceasta, în termen
de treizeci de zile.
În mod contrar, dacă părțile nu au îndeplinit demersurile anterioare sau dacă sunt
hotărâri judiciare nesusceptibile de recurs în casație, Tribunalul în cauză va hotărî, prin
hotărâre, respingând remiterea dosarului și citarea părților. Împotriva acestei hotărâri se va
putea prezenta recurs de plângere, care se va realiza sub forma prevăzută în Codul de
procedură civilă (art. 494 și 495).
17
Publicată în Buletinul Oficial al Statului, nr. 285 din 27 noiembrie 1992 (Boletín Oficial del Estado, número
108, de 27.11.1992).
18
Liliana Vișan, Diana Iuliana Pasăre, Cerințe normative și jurisprudențiale, europene, Revista de Drept Public,
nr. 3, 2006, p. 112.
19
Alberto Palomar Olmeda, Derecho de la Función Pública, ediția a XIX-a, Ed. Dykinson, S.L., Madrid, 2011,
p. 724.

8
 Depunerea se produce odată cu prezentarea în persoană, ce rezultă din citarea conformă
cu art. 92 din Legea nr. 29/1998. La această prezentare trebuie să se încheie înscrisul de
prezentare în care se va indica în mod rezonabil motivul sau motivele de recurs.
După finalizarea termenului dacă nu s-a efectuat depunerea, recursul se va declara
inexistent, fiind decisă restituirea acțiunilor primite la sala de la care provine.
Dacă recurentul este apărătorul Administrației sau Procuraturii, Sala va informa cu
privire la acțiuni, cu scopul de a declara dacă susțin recursul prezentat și, în caz afirmativ, să
încheie înscrisul de înaintare a recursului în conformitate cu regulile generale.
După depunerea recursului în casație, acțiunea ajunge la magistratul în cauză, pentru a
fi instrumentată și supusă Sălii declararea de acceptare sau respingere a recursului înaintat.
Sala va pronunța inadmisibilitatea în unul din următoarele cinci cazuri:
 Dacă recursul a fost totuși pregătit, însă se constată în acest demers că nu
au fost respectate cerințele stabilite sau că hotărârea contestată nu este
susceptibilă de recurs în casație. Astfel, Sala poate rectifica fundamental
cuantumul inițial stabilit, din oficiu sau la solicitarea părții pârâte
reconvențional, dacă aceasta solicită în termenul citării.
 Dacă motivul indicat în înaintarea recursului nu face parte dintre cele
prevăzute de lege; dacă nu sunt citate normele sau jurisdicția se consideră
nerespectată; dacă faptele citate nu fac referire la chestiunile cauzei; dacă
fiind necesară solicitarea corectării erorii, nu există o certificare a faptului
că s-a realizat, pentru că în caz contrar s-ar fi realizat corectarea erorii.
 Dacă au fost destinate pentru fond alte recursuri care sunt, în mod
substanțial, similare.
 Dacă recursul se consideră a nu avea fundament.
 Pentru cauzele cu cuantum nedeterminat, care nu fac referire la contestarea
directă sau indirectă a unei prevederi generale, dacă recursul este
fundamentat pe motivul din articolul 88.1.d) (infracțiune cu privire la
normele de reglementare juridică sau la jurisprudența aplicabilă pentru
rezolvarea chestiunilor ce fac obiectul dezbaterii), dar se consideră că nu
dispune de interes din punct de vedere al casației deoarece nu afectează un
număr mare de situații sau pentru că nu dispune de un conținut suficient de
generalitate.

9
 Cu caracter general, Sala, înainte de a hotărî, va expune succint posibila cauză de
respingere părților prezente, pentru a expune alegațiile considerate conforme. În cele din
urmă, Sala va decide pe baza unei Hotărâri.
Dacă se va accepta recursul, pe baza tuturor motivelor sau a unuia, se va preda copia
acestuia părților recurente și celor prezente pentru a încheia sub formă scrisă contestația în
termen de treizeci de zile.
Ultimul demers pentru recurs este acela al hotărârii finale, adică Sentința. Conținutul
său are în vedere motivul expus și pentru care s-a acceptat recursul.
În cele din urmă, trebuie să se indice faptul că Sentința care declară posibilitatea
recursului va decide, cu privire la cheltuielile instanței, conform cu regulile generale; iar cu
privire la cele pentru recurs, fiecare parte le va achita pe ale sale. Acestea sunt determinări
care, în ansamblul lor, presupun o mai mare onerozitate pentru recurent, având în vedere că,
până la Legea nr. 10/1992 privind măsurile urgente ale reformei procesuale 20, impunerea
cheltuielilor era relaționată cu aprecierea relei credințe sau a temerității, regulă care este
înlocuită acum de faptul că fiecare parte trebuie să-și achite propriile cheltuieli, astfel încât,
chiar dacă se câștigă procesul, tot va trebui să se achite cheltuielile recursului.
Recursul în casație pentru unificarea doctrinei este un recurs introdus prin Legea nr.
10/1992 privind măsurile urgente ale reformei procesuale, a cărui aplicare practică a restituit
recursului de revizuire în contencios-administrativ adevărata esență, relativ infirmată cu
includerea, împreună cu motivele revizuirii civile, a noilor motive, în prezent incluse în
această nouă formă de casație contencios-administrativă, având ca scop rezolvarea disparității
criteriilor între organele jurisdicționale cu aceeași ordine procesuală.
În domeniul contenciosului-administrativ analizat aici, reforma trebuie să fie procesată
în mod foarte critic, deoarece articolul 102 a) din Legea nr. 29/1998 privind Jurisdicția
Contenciosului Administrativ statuează că în niciun caz nu vor fi contestate sentințele care
fac referire la chestiunile cu privire la personal.
Prin urmare, chestiunile cu privire la personal» nu sunt susceptibile de recurs în
casație pentru unificarea doctrinei. Această premisă semnifică o reducere clară a
posibilităților procesuale și de apărare în procedura cu privire la personal, deoarece în textul
anterior pentru recurs de revizuire excluziunea pe care o analizăm acum nu exista.
Această circumstanță pune în evidență subaprecierea generală a acestui proces
deoarece, chiar dacă este perfect constituțional (deoarece Tribunalul Constituțional a indicat

20
Publicată în Buletinul Oficial al Statului, nr. 108 din 5 mai 1992 (Boletín Oficial del Estado, número 108, de
5.05.1992).

10
că nu există un drept subiectiv pentru a doua instanță), este adevărat că numărul global al
cazurilor judecate într-o singură instanță este relativ redus.
Cu excepția celor anterior menționate, trebuie să se indice că introducerea organelor
unipersonale poate agrava efectele eliminării din domeniul de aplicare a recursului, a cărui
esență este de a unifica pronunțările judiciare diferite ale organelor jurisdicționale din același
ordin.
Prin Legea nr. 29/1998 s-au introdus noutăți importante care lămuresc îndoielile
apărute cu privire la legitimitatea înaintării acestui tip de recurs.21
Redactarea art. 100 din Legea nr. 29/1998 prezintă unele note diferențiale cu referire la
reglementarea anterioară. Cele mai semnificative sunt următoarele:
 Legitimitatea se atribuie Administrației Publice Teritoriale, Avocatului
Statului, dar și reprezentanților entităților sau corporațiilor ce dispun de
reprezentarea și apărarea intereselor cu caracter general sau corporativ și
dacă au interes legitim în cauză. De asemenea, se atribuie legitimitatea
Parchetului și Administrației Generale a Statului.
 Rezoluțiile ce pot fi contestate sunt toate Sentințele dictate de Sala de
Contencios-administrativ de la Audiența Națională și Tribunalele
Superioare de Justiție și Judecătorilor de contencios-administrativ, atunci
când cei legitimați pentru înaintare consideră că acestea afectează grav
interesul general și că rezoluția dictată este eronată. Acest recurs are ca
obiect doar corecta interpretare și aplicare a normelor Statului,
determinante pentru hotărârea contestată.
 Procedura. Recursul se prezintă într-un înscris fundamentat în termen
maxim de trei zile, direct la Sala de Contencios-administrativ a
Tribunalului Suprem, împreună cu copia certificată a sentinței contestate.
Tribunalul Suprem solicită hotărârea Sălii de judecată și, pe baza citării
părților și prezentării alegațiilor, fără alte demersuri, va hotărî cele
conforme. Această procedură are caracter preferențial.
 Sentința. Dacă se acceptă recursul, stabilește doctrina legală, însă va
respecta, în oricare din cazuri, situația juridică rezultată din Sentința pentru
care se prezintă recurs.

21
David Vicente Blanquer, Comentario al art. 100 Ley Jurisdicción Contencioso-Administrativa, Revista
Española de Derecho Administrativo, oct.-dic., 1998, p. 696.

11
 Recursul de revizuire este un recurs extraordinar cu scopul de a remedia, în cadrul unui
proces, defectele rezultate din alte pronunțări judiciare sau a faptelor de importanță notabil
din cursul procesului.
Sentințele recurabile sunt sentințele definitive ale organelor jurisdicționale de ordin
contencios-administrativ în următoarele cazuri: dacă după pronunțarea sentinței se
recuperează documente decisive, reținute de forța majoră sau de cealaltă parte, în favoarea
căreia s-a pronunțat; dacă s-a pronunțat sentința pe baza unor documente care, în momentul
pronunțării, una din părți nu cunoștea faptul că au fost recunoscute și declarate false sau al
căror fals se recunoaște ori declară posterior; dacă s-a dictat sentința pe baza probei
testimoniale, dacă martorii au fost condamnați pentru mărturie mincinoasă în declarații care
s-au utilizat în mod fundamental pentru sentință; dacă procesul a fost câștigat în mod
nejustificat, pe baza unei coacțiuni, violență sau unei acțiuni frauduloase.
Legitimitatea se atribuie celor ce au fost parte în procesul instanței.
Art. 102.2) din Legea nr. 29/1998 plasează reglementarea acestui recurs în prevederile
Codului de Procedură Civilă.

4.1.3. Protecția constituțională a drepturilor fundamentale

Componența organelor jurisdicționale de contencios-administrativ este configurată
astfel: sala de Contencios-administrativ a Tribunalului Suprem; sala de Contencios-
administrativ a Audienței Naționale; sala de Contencios-administrativ a Tribunalelor
Superioare de Justiție; judecătoriile centrale de Contencios-administrativ; judecătoriile de
Contencios-administrativ.
În acest proces, se pot utiliza revendicările generale (anularea sau recunoașterea unei
situații juridice individualizate) atâta timp cât are ca scop restabilirea sau conservarea
drepturilor sau libertăților pentru care a fost prezentat recursul. Procedura pentru protecția
drepturilor fundamentale ale persoanei este inclusă în Legea nr. 29/1998.
Capacitatea procesuală activă corespunde titularilor dreptului ce se consideră încălcat,
în conformitate cu dispozițiile cu caracter general din art. 19 al Legii Jurisdicției de
Contencios-Administrativ, adică persoanele fizice sau juridice ce dispun de un drept sau
interes legitim.
Redactarea actuală evită dezbaterea precedentă cu privire la existența unei anumite
controverse interpretative, rezultată din interpretarea denumită de regres, având în vedere că
articolul 162,1.b) din Constituție și articolul 46.1.b) din Legea organică a Tribunalului

12
Constituțional se referă la interesul legitim, împotriva celui mai strict interes direct de la
jurisdicția contencios-administrativă.
La rândul său, capacitatea procesuală pasivă îi este recunoscută Administrației Publice
de la care rezultă actul sau rezoluția ce implică încălcarea prevederilor. Această Administrație
va fi reprezentată, conform celor indicate în art. 24 din Legea nr. 29/1998 sub forma care este
prevăzută general de Legea organică a Tribunalului Constituțional și Legea 52/1997 ce
reglementează regimul de asistență juridică al Statului și Instituțiilor publice.
În oricare caz, una din specializările acestei proceduri constă într-o intervenție a
Parchetului care în conformitate cu prevederile art. 124 din Constituție relaționat și cu
prevederile din art. 1 din Statutul Parchetului, se realizează pentru apărarea legalității.
Procedura se inițiază cu depunerea unui înscris în care se va arăta cu claritate și precizie
dreptul sau drepturile care au fost încălcate într-o manieră fermă și argumentele substanțiale
care fundamentează recursul.
Recursul se depune în termen de zece zile de la notificarea actului contestat, calculat,
după caz, de la data următoare notificării actului de publicare a dispoziției, solicitare pentru a
înceta calea de fapt, sau finalizarea termenului pentru rezoluție fără alte demersuri. Acest
termen trebuie să se calculeze conform cu regulile generale, adică începând de la data
următoare notificării, excluzând din calcul zilele nelucrătoare și prelungind calculul pentru
ziua lucrătoare următoare, dacă termenul de prezentare finalizează într-o zi de sărbătoare.
Art. 116 din Legea nr. 29/1998 stabilește demersurile ce trebuie realizate de Tribunal.
Acestea pot fi rezumate astfel: în aceeași zi cu prezentarea sau în ziua următoare, trebuie
solicitat urgent organului administrativ corespunzător, pentru ca în termen de cinci zile să
remită dosarul și să se poate prezenta alegațiile considerate conforme, ca fundament al actului
contestat; cererea pentru remiterea dosarului se va realiza pe baza responsabilităților la care
face referire art. 48 din Legea nr. 29/1998. Totuși, legea prevede faptul că atunci când dosarul
este primit în Judecătorie sau Sală, după finalizarea termenului indicat, acesta se va aduce la
cunoștința părților, pentru ca în termen de 48 de ore să poată încheia un înscris de alegații
complementare, fără a afecta cursul procedurii; după finalizarea termenului indicat pentru a
răspunde la cerere, fiind realizat acesta ori nu, Judecătoria sau Sala vor decide în ziua
următoare cu privire la primirea probei, dacă este cazul. Perioada probatorie nu va depăși 20
de zile; solicitarea de primirea probelor trebuie să se realizeze de către părți sau de către una
din ele, prin intermediul unui addendum, în înscrisurile de judecată sau răspuns la aceasta,
indicând și punctele ce sunt relaționate cu această probă. Acestui caz regulile generale ale
Legii Jurisdicției Contencios-administrative care, așa cum am menționat, face trimitere, la

13
rândul său, la prevederile Codului de procedură civilă; așa cum este normal în cazul acestor
proceduri, sentința va include una din aceste trei declarări: inadmisibilitatea, acceptarea sau
respingerea recursului.
Articolul 121.3 din Legea nr. 29/1998 indică faptul că «împotriva sentințelor
Judecătoriilor de contencios-administrativ se va aplica întotdeauna apelul cu un singur efect».
Această prevedere este reiterată în articolul 81.2 lege care reglementează, cu caracter general,
acest apel.
Recursul prin imperativ legal se realizează cu un singur efect, astfel, judecătorul, în
orice moment, la solicitarea părții interesate va putea să adopte măsurile prudențiale pentru
a asigura, dacă este cazul, executarea sentinței.
Apelul are următoarea procedură:
 Depunerea se realizează la Judecătorul ce a pronunțat sentința apelată, în
termen de 15 zile următoare notificării, printr-un înscris fundamentat, ce
trebuie să conțină alegațiile pe care se bazează recursul.
 Acceptarea sau inadmisibilitatea. Judecătorul în cauză analizează dacă
înscrisul îndeplinește cerințele generale și dacă afectează o sentință
susceptibilă pentru apel. Judecătorul dictează hotărârea de acceptare
împotriva celei ce nu se poate prezenta niciun recurs, și se va transmite
părților pentru a prezenta opoziția. Judecătorul, dacă consideră că nu s-au
îndeplinit cerințele generale, va respinge acceptarea prin Hotărâre.
Împotriva acestei Hotărâri se va putea prezenta recurs, demersurile pentru
acesta se bazează pe regulile prevăzute în Codul de Procedură Civilă.
 Primirea probelor în a doua instanță. Se poate solicita în înscrisurile de
prezentare a apelului și de opoziție pentru acesta. Aceste probe se referă
acelea ce ar fi fost respinse sau ar fi fost în mod adecvat utilizate în prima
instanță, pentru cauze ce nu le sunt imputabile.
 Opoziția cu privire la acceptare. În înscrisul de opoziție, partea apelantă
poate formula acceptarea neconformă a apelului. Dacă rezultă aceasta, va
fi audiat apelantul în termen de 3 zile. În acest înscris, apelatul poate să
adere la apel, indicând punctele cu privire la care crede că este prejudiciară
sentința, caz în care se transferă și apelantului, în termen de 10 zile, cu
scopul de a se putea opune aderării.

14
  Soluția cu privire la acceptare și primirea probelor, dar și referitor la
demersurile subsecvente. Corespunde rezolvarea ambelor chestiuni Sălii
de Contencios-administrativ. În cazul în care se vor accepta probele, se vor
fundamenta cu citarea părților. În înscrisurile de înaintare și opoziție se
poate solicita ședința de judecată care trebuie să facă obiectul deciziei
Sălii, ce va putea fi înlocuită prin înscrisul de concluzii, dacă a fost
solicitat de toate părțile sau dacă s-au utilizat probe.
 Sentința se pronunță după prezentarea concluziilor sau încheierea ședinței.
Dacă este pronunțată în termen de 10 zile, sentința care o revocă pe cea a
instanței va decide cu privire la fondul cauzei.
 Recursul. Legea nu prevede posibilitatea înaintării recursului în casație
împotriva sentințelor pronunțate în a doua instanță.
Recursul admisibil, în această situație, este recursul în casație prevăzut de art. 86 din
Legea nr. 29/1998.
Până la publicarea Legii nr. 29/1998, Legea 62/1978 stabilea o măsură de protecție,
practic automată, ce consta în suspendarea actului administrativ ca regulă, împotriva
considerării sale ca excepție.
Includerea acestui proces în mediul general al procesului contencios-administrativ s-a
realizat fără stabilirea niciunei prescripții specifice cu privire la măsurile de protecție
susceptibile pentru a fi adoptate în acest proces. În acest sens, trebuie să se amintească faptul
că noua reglementare a măsurilor de protecție nu le centrează în suspendarea actului sau
dispoziției, ci permite persoanelor interesate să solicite, în orice etapă procesuală, măsurile
permise pentru asigurarea eficienței sentinței.
Evaluarea de către Judecător sau Tribunal a circumstanțelor rezultate permite adoptarea
măsurilor când executarea sa poate duce la pierderea obiectivului recursului.
Chiar dacă schema nu este explicită, așa cum se întâmpla în reglementarea anterioară,
se presupune că în materie de drepturi fundamentale, aplicarea trebuie să tindă - la fel ca până
acum - spre adoptarea sa, deoarece obiectivul legitim al recursului este permanent pus la
îndoială în acest tip de recursuri.
Măsurile fundamentate pe un incident de protecție cu audierea părții contrare în termen
de 10 zile și rezoluție prin Hotărâre. Măsurile vor fi în vigoare până la dispunerea sentinței
definitive care pune punct procedurii în care s-a stabilit. Însă, pot fi modificate sau revocate
pe parcursul procedurii, dacă s-a schimbat situația în baza căreia s-a adoptat.

15
 4.1.4. Recursul de protecție
Natura recursului de protecție este definită în art. 41.2 din Legea organică a
Tribunalului Constituțional nr. 2/1979343, conform cu care, recursul de protecție
constituțional protejează toți cetățenii, conform cu prevederile stabilite de prezenta lege,
împotriva nerespectării drepturilor și libertăților, ce au ca origine dispoziții, acte juridice
sau simple căi de fapt ale puterilor publice ale Statului, Comunităților Autonome și restul
entităților publice cu caracter teritorial, corporativ sau instituțional, dar și funcționarii sau
agenții lor.
În momentul analizării recursului de protecție, este important să amintim că în
conformitate cu art. 41.3 din Legea organică a Tribunalului Constituțional în protecția
constituțională nu se pot utiliza alte prevederi diferite de cele pentru conservarea drepturilor
și libertăților pentru care se prezintă recursul.
Este reglementat în art. 46 din lege care o relaționează direct cu actul sau dispoziția ce
face obiectul recursului. Astfel putem realiza următoarea clasificare: aActe sau dispoziții, fără
valoare de lege, rezultate de la Curțile sau organele dependente de acestea și de la Adunările
Legislative ale Comunităților Autonome, și acte ce pot presupune o încălcare a dreptului
pentru obiecția de conștiință; dispoziții, acte juridice sau simpla cale de fapt a Guvernului,
autorităților sau funcționarilor săi, a organelor executive ale Comunităților Autonome,
autorități sau funcționari ori acțiunile sau omisiunile directe ale unui organ jurisdicțional.
Art.41.2 din lege stabilește faptul că recursul constituțional de protecție are menirea de
a proteja toți cetățenii ... împotriva nerespectării drepturilor și libertăților, ce au ca origine
dispoziții, acte juridice sau simple căi de fapt ale puterilor publice ale Statului,
Comunităților Autonome și restul entităților publice cu caracter teritorial, corporativ sau
instituțional, dar și funcționarii sau agenții lor.
Pot fi atacate cu recurs de protecție:
 Deciziile sau actele fără valoare de lege, rezultate de la Curțile sau de la
oricare din organele sale, de la Adunările Legislative ale Comunităților
Autonome sau ale organelor lor. Analiza sa este lipsită, cel puțin la prima
vedere, de interes în cadrul funcției publice, fiind redusă la o situație în
care aceste organe rezolvă chestiuni ce afectează regimul interior și, mai
exact, funcționarii lor. De altfel, ca o caracteristică esențială, trebuie să se
indice că acestea port fi contestate directe la Tribunalul Constituțional, fără

16
 vreo altă cerință celei care, conform cu normele interne, a obținut caracter
definitiv. Recursul se va prezenta în termen de 3 luni.
 Nerespectarea drepturilor fundamentale direct atribuibile acțiunii sau
omiterii unui organ judiciar.
Recursul de protecție este inițiat printr-o cerere în care se vor expune clar și concis
faptele pe care se bazează, se vor cita dispozițiile constituționale considerate încălcate și se
va stabili exact protecția solicitată, cu scopul de a conserva și restabili dreptul sau libertatea
considerată încălcată (art. 49). Astfel, trebuie să se indice doar faptul că Tribunalul
Constituțional stabilește aplicarea criteriului anti-formalist pentru redactarea cererii de
protecție.
Cererea trebuie însoțită de următoarele documente: cel care certifică reprezentarea
solicitantului pentru care se solicită recursul de protecție; dacă este cazul, copia, transferul
sau certificarea rezoluției dispuse în procedura judiciară sau administrativă.
Admiterea, realizarea acțiunilor și decizia pentru recursurile de protecție corespund
Sălilor Tribunalului Constituțional și, în cadrul acestora, Secțiilor.
Chiar art. 50 din lege atribuie Secțiilor competență pentru ca, în unanimitate, să decidă
inadmisibilitatea recursului când rezultă unul din următoarele cazuri: cererea nu respectă în
mod evident și incorigibil cerințele; conținutul recursului justifică o decizie cu privire la fond
de către Tribunalul Constituțional pe baza transcendenței constituționale speciale, care se
consideră având în vedere importanța sa pentru interpretarea Constituției, cu scopul aplicării
sau pentru eficiența sa generală și pentru determinarea conținutului și limitei drepturilor
fundamentale.
În cazul în care nu există o unanimitate în Secție, legea stabilește o acțiune de audiere a
solicitantului și Parchetului, cu un termen comun, care nu va depăși 10 zile. Dacă defectele au
caracter de corigibilitate, Tribunalul va trebui să notifice recurentului motivele
inadmisibilității, cu scopul de a corecta neconformitățile indicate în termenul de zile.
Rezoluția se efectuează, în ambele cazuri, prin Hotărâre, care se va notifica tuturor
părților. Pentru această Hotărâre se poate prezenta, de către Parchet, recurs de revizuire.
Fiind admis recursul de protecție, sala va solicita, cu caracter urgent, organului sau
autorității sau Tribunalului, remiterea dosarului sau acțiunilor conforme. Această remitere se
va efectua în termen maxim de 10 zile. Cu privire la organul apelat există obligația de a cita
pe cei ce au fost parte, cu scopul prezentării la Tribunalul Constituțional (art. 51).
După primirea dosarului sau acțiunilor, Sala va stabili ședința pentru cine a înaintat
recursul de protecție, pentru cei prezenți în proces, pentru avocatul Statului și Parchet.
17
Ședința va avea un termen comun, ce nu poate depăși 20 de zile, perioadă în care trebuie
prezentate alegațiile. Acest demers se poate înlocui cu ședința orală, stabilită din oficiu de
Sala în cauză, ori la solicitarea părții.
După prezentarea alegațiilor sau finalizarea termenului stabilit pentru prezentarea lor,
Sala va dicta Sentința în termen de 10 zile.
Sentința va conține una din următoarele două pronunțări: oferirea protecției;
respingerea sa.
Dacă Sentința oferă protecția, va putea conține și una din următoarele pronunțări:
declararea nulității deciziei, actului sau rezoluției ce a împiedicat exercitarea deplină a
drepturilor sau libertăților protejate, cu determinarea, dacă este cazul, a limitelor efectelor
sale; recunoașterea dreptului sau libertății publice, conform cu conținutul constituțional
declarat; restabilirea recurentului în integralitatea dreptului sau libertății sale, cu adoptarea
măsurilor adecvate, după caz, pentru conservarea lor.
Dacă sentința se referă la acte sau decizii ale Judecătorilor și Tribunalelor, va limita
funcția pentru a stabili dacă s-au încălcat drepturile sau îndatoririle reclamantului și pentru
a conserva sau restabili aceste drepturi sau libertăți și pentru a se abține de la orice altă
considerație (art. 54).
În cele din urmă, trebuie să se indice cazul excepțional al art. 55.2 din lege, conform cu
care, în cazul în care se admite recursul de protecție deoarece Legea aplicată afectează
drepturile fundamentale și libertățile publice, Sala va expune cazul Plenului, care va putea
declara neconstituționalitatea acestei Legi printr-o nouă sentință, cu efectele cu caracter
ordinar.

4.2. Funcționarul public în Franța. Considerații etice

În Franţa, deşi documente referitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la
1789, primul Statut al funcţiei publice a fost adoptat în anul 1946.

4.2.1. Funcția publică și funcționarul public

18
 În sistemul de drept francez funcția publică (fonction publique) poate fi tradusă prin
serviciu public. Termenul în disucție este utilizat pentru a ne referi la funcţionarii publici, în
limbajul curent devenind sinonim cu administrația.22
Funcţia publică este aproximativ corespondentă cu personalul administrativ.
Consiliul de Stat, prin practica sa, a pus în dezbatere natura contractuală a funcţiei
publice, statuând că au caracter administrativ şi determină calitatea de agent public
contractele prin care se conferă personalului angajat funcţia de a participa direct la
executarea sau de a executa propriu-zis serviciul administrativ sau, potrivit doctrinei, este
vorba despre contracte care încredinţează agenţilor respectivi funcţii corespunzând
specialităţii serviciului public respectiv.23
În Constituţia franceză sunt prevăzute principiile generale de organizare a
administraţiei publice aplicabile funcţionarilor publici care se referă la cadrul legislativ ce
reglementează funcţia publică şi raporturile în cadrul serviciului public.
Pe de o parte, funcţia publică propriu-zisă se pune legii privind drepturile şi obligaţiile
funcţionarilor publici, iar pe de altă parte magistraţii şi militarii se supun fiecare unor
reglementări specifice. Statutul funcţiei publice se întemeiază pe o codificare de principii prin
care se evită confuzia între agent şi funcţia pe care o exercită.24
Ansamblul funcţiei publice se împarte în mai multe corpuri şi tipuri de funcţii. Statutul
general al funcţiei publice este completat de statutele particulare care au reguli specifice şi
chiar derogatorii de la principiile generale ale statutului funcţiei publice. Aşadar, funcţionarul
se supune la cele două reglementări suprapuse: cele din statutul special aplicabil corpului din
care face parte; cele din statutul general.
Preambul din 1946 pare să indice că doar legiuitorul poate să impună restricţii dreptului
la grevă al funcţionarilor. Totuşi, Consiliul de Stat, în importanta hotarâre Dehaene din 1950,
a admis că în absenţa unei legislaţii generale privind dreptul la grevă în funcţia publică,
guvernul, uzând de puterea sa reglementară, poată să aducă limitări acestui drept.
Ca urmare, judecătorul administrativ a lărgit această soluţie admitând că puterea de
limitare a grevei priveşte personalul autorităţilor ierarhice, miniştri, primari, directorii
stabilimentelor publice, în special directorii spitalelor etc. Deşi această jurisprudenţă nu pare
conformă cu Constituţia, totuşi Consiliul de Stat reafirmă soluţia menţionată.

22
Jacques Ziller, Administrations comparees. Les systemes politico-administratifs de l’Europe des Douze,
Editions Montchtrestien, Paris, 1993, p. 349.
23
Verginia Vedinaş, Câteva aspecte legate de privatizarea funcţiei publice, Analele Universităţii din Bucureşti,
seria Drept, 1998, p. 84.
24
Jacques Ziller, op. cit., p. 373.

19
 În aplicarea jurisprudenţei Dehaene, autorităţile ierarhice pot aduce restricţii privind
greva personalului lor, de exemplu, să impună unor funcţii de importanţă vitală să-şi
continuie activitatea în caz de grevă.
Legea din 28 septembrie 1948 interzice greva celor din poliţia naţională. Totuşi
poliţistul dispune de un drept de manifestare pe drumurile publice. Ordonanţa din 6 iunie
1958 a adoptat aceeaşi soluţie pentru serviciile exterioare din administraţia penitenciarelor.
Funcţionarii care încalcă aceste interdicţii se expun, în caz de grevă, la sancţiuni disciplinare.
În temeiul Legii din 11 iulie 1938, administraţia poate rechiziţiona anumit personal
grevist în scopul de a asigura continuarea serviciului public.
Reforma din 1903 a Curţii de Justiţie a Republicii autorizează funcţionarii să depună
plângeri la Curte atunci când ei consideră că au fost defăimaţi (denigraţi, calomniaţi,
discreditaţi) de ministru de care ei depind. Şi un agent public este în drept de a cere unui
judecător o anumită ocrotire (apărare, protecţie; să constate nevinovăţia sa în faţa unei
autorităţi administrative).

4.2.2. Organizarea contenciosului administrativ

Sistemul francez de contencios administrativ datează de încă de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Prin Legea din 16 şi 24 august 1790 şi Decretul din 16 fructidor anul III a fost
proclamată separarea autorităţilor administrative şi judiciare şi s-a refuzat tribunalelor puterea
de a judeca administraţia, căci a judeca administraţia înseamnă şi a administra.
Din punct de vedere al competenţei, sistemul a supus în acelaşi timp contenciosul
legalităţii şi contenciosul indemnităţii (de plin contencios) unui judecător specializat,
judecătorul administrativ, independent de judecătorul judiciar de drept comun.
Totodată, sistemul francez s-a bazat încă de la început pe două principii fundamentale:
cel al separării activităţilor administrative de activităţile judiciare şi cel al separării
administraţiei active de justiţia administrativă, care constituie un ordin de jurisdicţie paralel şi
separat de puterea judiciară.
După Revoluţia din 1789 au avut loc noi reforme în domeniul administrativ, fiind luat
administraţiei active exerciţiul acestui contencios, ce a fost deferit unor corpuri consultative
care, deşi făceau parte din administraţie, însă nu din cea activă, erau mai calificate în a
exercita funcţii jurisdicţionale. S-au înfiinţat astfel Consiliul de Stat şi Consiliile de
prefectură.

20
 Privind Consiliul de Stat, acesta a fost înfiinţat chiar de Napoleon, care a trasat marile
coordonate ale acestei instituţii, denumită altădată La Haute Assemblee. Constituţia din 22
frimaire, anul VIII, în art. 52, atribuia Consiliului o misiune dublă: cea de organism
consultativ, însărcinat cu redactarea proiectelor de legi şi a regulamentelor şi aceea de a
rezolva dificultăţile ce apar în materie administrativă.25
Prin Legea din 24 mai 1872 de reorganizare a Consiliului de Stat este înfiinţată o secţie
de contencios administrativ, ce îşi exercită atribuţiile ca tribunal administrativ, natura sa fiind
însă, şi astăzi, aceea de organ al puterii executive.26
Contenciosul administrativ prin Legea din 30 septembrie 1953 a fost reformat, fiind
desfiinţate Consiliile de prefectură, iar în locul lor au fost înfiinţate Tribunalele
administrative interdepartamentale, organe de jurisdicţie de drept comun, calicate ca instanţe
de prim grad în materie de contencios, în timp ce Consiliul de Stat a rămas, în principal,
instanţă de casare a tuturor deciziilor tribunalelor administrative.

4.2.3. Competența instanțelor

În Franţa, jurisdicţiile sunt clasate în 2 categorii: jurisdicţiile civile şi jurisdicţiile
administrative. La rândul ei, justistiţia administrativă comportă 3 niveluri de jurisdicţie şi
anume: tribunalele administrative, curţile administrative şi Consiliul de stat. Există, aşadar, o
ordine judiciară şi o ordine administrativă.
Sistemul francez de control judiciar asupra administraţiei publice este caracterizat prin
soluţionarea conflictelor cu administraţia de către instanţe specializate în acest tip de
conflicte, instanţe distincte de justiţia ordinară.
Tribunalele administrative sunt jurisdicţiile competente de drept comun în primă
instanţă ce judecă toate litigiile, cu excepţia celor date în competenţa altei jurisdicţii, iar
deciziile lor sunt supuse în apel Curţilor administrative. Există 35 de tribunale administrative
- dintre care 31 funcţionează în Franţa metropolitană şi 4 în departamentele şi regiunile de
peste mări (Saint-Pierre şi Miquelon, Noua Caledonie, şi Polinezia Franceză - 1984 şi la
Wallis şi Futuna - 2004). Acestor tribunale trebuie să li se adreseze mai întâi reclamantul.
Curţile administrative de Apel sunt jurisdicţii competente să statueze în apel la cererea
unei persoane private sau a unei administrativă împotriva hotărârilor tribunalului
administrativ. Deciziile date de aceste instanţe sunt supuse recursului în casaţie la Consiliul
25
Jeanne Lemasurier, Le contentieux administratif en droit comparé, Economica, Paris, 2001, p. 13.
26
Începând cu această dată, consilierii de stat sunt aleşi de Adunarea Natională şi revocaţi de aceasta, apoi, prin
Legea constituţională din 25 februarie 1875, consilierii de stat sunt numiţi de puterea executivă, respectiv prin
decret al Consiliului de Miniştrii.

21
de Stat. Ele sunt în număr de 8, şi anume: Bordeaux, Lyon, Nancy, Nantes şi Paris, create în
1988; Marseille şi Douai, create în 1997, şi Versailles, la 22 iunie 2004.
Consiliul de Stat (alcătuit din 300 membrii), jurisdicţie supremă de ordin administrativ;
este instanţa de casare a hotarârilor pronunţate de Curţile de Apel. Ele nu judecă a treia oară
litigiile, dar verifică respectarea regulilor de procedură şi corecta aplicare a regulilor de drept
de către tribunalele administrative şi curţile administrative de apel.
Ca instanţă de fond, judecă în situaţiile în care este atacat cu recurs (acţiune) un act
administrativ ale cărui efecte se produc pe raza mai multor tribunale administrative sau a
căror judecată de către Consiliul de Stat se impune datorită importanţei afacerilor respective.
Consiliul mai este competent în primă şi ultimă instanţă în special pentru recursurile
împotriva decretelor şi actelor de reglementare ale miniştrilor (ordine, circulare) pentru
protestele privind alegerile europene şi regionale.
În sfârşit, Consiliul de Stat, cu titlu excepţional, judecă apelul în materie electorală
(alegeri municipale şi cantonale).
În privinţa componenţei Consiliului de Stat, acesta este alcătuit din 5 secţii
administrative şi o secţie de contencios administrativ, împărţită în 10 subsecţii.27
Preşedintele secţiei de contencios are puteri jurisdicţionale proprii, în special în materie
de référé, instituţie care corespunde ordonanţei preşedinţiale din dreptul românesc şi care
permite luarea unor măsuri urgente.
Consiliul de Stat, prezidat oficial de Primul-ministru, are şi competenţe consultative
pentru Guvern, care îi poate încredinţa şi alte misiuni.
Contenciosul funcţiei publice relevă deci ca urmare competenţa jurisdicţiei
administrative. Această competenţă se limitează totuşi la litigiile privind raporturile dintre
agentul funcţiei publice şi administraţia care l-a angajat.
Reforma din 1903 a Curţii de Justiţie a Republicii autorizează funcţionarii să depună
plângeri la Curte atunci când ei consideră că au fost defăimaţi (denigraţi, calomniaţi,
discreditaţi) de ministru de care ei depind. Şi un agent public este în drept de a cere unui
judecător o anumită ocrotire (apărare, protecţie; să constate nevinovăţia sa în faţa unei
autorităţi administrative). Astfel, funcţionarii publici beneficiază de protecție în fața
administrației, având garanții atât administrative, cât și jurisdicționale.
Garanţia esenţială rezidă în existenţa chiar a statutelor care se impun administraţiei, ca
şi agenţilor publici. În statute fugurează garanţii variate. Unele decizii individuale nu pot fi
luate fără avizul comisiilor administrative paritare, în care se află reprezentanţii personalului.
27
Ioan Leş, Studiu comparativ asupra jurisdicţiilor administrative, Juridica, nr. 9–10, 2001, p. 379.

22
Se pot cita şi garanţiile care privesc procedurile disciplinare şi care figurează în textele legale
şi în principiile generale de drept degajate din jurisprudenţă, cum este principiul respectării
drepturilor la apărare.
Funcţionarul care se plânge de o decizie luată împotriva sa poate să formuleze
împotriva acesteia un recurs administrativ, graţios sau ierarhic, în condiţiile dreptului comun.
Agenţii28 supuşi statului au dreptul, în anumite condiţii, de a formula recurs contencios pentru
valorificarea dreptului lor.
Chiar dacă dreptul la acţiune al funcţionarilor nu figurează în statutul lor, alte texte
consacră o garanţie esenţială rezidând în intervenţia judecătorului în care ei pot să-şi apere
drepturile şi interesele.
În contenciosul funcţiei publice, competenţa jurisdicţională aparţie, în princiu,
jurisdicţiei administrative în virtutea cartacterului de drept public care leagă agentul public de
administraţie. Această regulă priveşte, în special, litigiile individuale. Acest principiu
cunoaşte şi excepţii. De exemplu, litigiile privind prestaţiile sociale, cum sunt cele de
securitate socială sau alocaţiile familiale, care sunt, desigur supuse jurisdicţiilor respective.29
În interiorul jurisdciţiei administrative, competenţa aparţine Consiliului de Stat în primă
şi ultimă intsanţă pentru litigiile privind funcţionarii numiţi prin decret al preşedintelui
Republicii.
În celelalte cazuri, competenţa aparţine Tribunaului administrativ al regiunii. Conform
art. R. 312-1 din Codul de justiţie administrativă, în principiu, Tribunalul administrativ
teritorial competent este cel din raza căreia are sediul autoritatea care a luat decizia atacată
sau unde s-a semnat contractul litigios.
Apelul este în competenţa Curţii administrative de apel. Consiliul de Stat poate fi
sesizat cu un recurs în casaţie.
Ca excepţie, în cazul unor litigii minore privind agenţii publici, competenţa aparţine,
atât în primă, cât şi în ultimă instanţă unui magistrat al tribunalului administrativ. Hotărârile
respective nu pot fi contestate prin calea casaţiei.
Între jurisdicţia administrativă şi cea de drept comun, există o autonomie deplină,
niciuna dintre ele nefiind supraordonată celeilalte. Pentru rezolvarea conflictelor de
competenţă între cele două ordine de jurisdicţie, se poate apela la Tribunalul de Conflicte,
instanţă paritară, compusă din judecători de la Curtea de Casaţie, respectiv Consilieri de la
28
Gérard Delbauffe, Les militaires: premiers bénéficiaires d’une nouvelle procédure de recours administratif,
Cahier de la fonction publique, mars 3, 2002, p. 56.
29
Mattias Guyomar, Référé administratif et contentieux de la fonction publique, Cahier de la fonction publique,
nr. 205, 2001, p. 33.

23
Consiliul de Stat. Se vorbeşte de judecata tribunalelor administrative, de hotarârile Curţii
adminsitrative de apel şi de decizia Consiliului de Stat.
Unele litigii specifice relevă, în primă instanţă apoi în apel jurisdicţii administrative
specializate. Deciziile lor pot fi apoi atacate la Consiliul de Stat (judecător), instanţa de
casaţie.
Sunt identificate mai multe categorii de litigii administrative, formând tot atâtea
categorii de contencios administrativ în sens material: contenciosul de interpretare,
contenciosul contravenţional (de represiune), contenciosul de anulare, cu referire asupra
recursului pentru exces de putere şi recursul de plină jurisdicţie.30
Pentru a asigura disciplina în interiorul anumitor profesii, există: Consiliul Superior al
magistraturii; secţiile disciplinare ale ordinelorprofesionale (arhitecţi, comisari de conturi,
medici,dentişti, farmacişti, moaşe, veterinari).
În materie socială există: comisii departamentale şi comisii centrale de ajutor social,
tribunale departamentale şi curţi regionale de pensii militare de invaliditate.
În contenciosul stăinilor există Curtea naţională a dreptului de azil.
Jurisdicţiile financiare sunt: camera regională de conturi şi Curtea de conturi; comisia
de sancţiuni a Autorităţii pieţelor financiare.
Recursurile intentate contra deciziilor luate de o autoritate administrativă sau cele
vizând obţinerea despăgubiri cauzate de o autoritate administrativă atrage competenţa
jurisdicţiei administrative.
Ordinea administrativă comportă mai multe tipuri de jurisdicţii. În principal, există:
tribunale administrative; Curţile administrative de Apel şi Consiliul de Stat. Ca principiu,
cererile agenţilor funcţiei publice trebuie introduse în primă instanţă în faţa tribunalului
administrativ. În cazul anumitor categorii de agenţi, cererile sunt de competenţa în prima
instanţă fie în faţa unei jurisdicţii specializate, fie direct în faţa Consiliului de Stat.
Din punct de vedere teritorial competenţa este fie instanţa de la locul unde agentul îşi
exercită funcţia fie cea de la locul unde s-a produs paguba.
La cererea agentului judecătorul administrativ poate, mai întâi, să se pronunţe prin
ordonanţă asupra măsurilor provizorii sau urgente, constând în suspendarea deciziei,
obligarea administraţiei de a comunica anumite documente, efectuarea unei expertize asupra
unei chestiuni referitoare la litigiu sau alocarea unei provizii asupra creanţei pe care agentul o
are contra administraţiei sale.

30
Jean Rivero, Jean Waline, Droit administratif, 18eme edition, Dalloz, Paris, 2000, pp. 206-210.

24
 Judecătorul se pronunţă în general asupra cererilor într-un termen de cel mult o lună.
Asupra fondului litigiului judecata durează uneori câţiva ani.
Judecătorul poate anula decizia atacată parţial sau total. El poate totodată obliga
adminsitraţia la plata unei indemnizaţii în repararea pagubei cauzate agentului precum şi la
plata cheltuielilor de judecată. Poate obliga autoritatea să acţioneze într-un anume sens (să
emită un act etc.).
Codul de justiţie administrativă31, prevede în art. L 521-1 că, atunci când o decizie
administrativă, chiar de respingere, face obiectul unei cereri în anulare sau în reformare,
judecătorul (recursurilor, cererilor de chemare în judecată la instanţa de contencios
administrativ), sesizat cu o cerere în acest sens, poate dispune suspendarea executării acestei
decizii sau a anumitor efecte ale sale, dacă acest lucru este justificat prin urgenţă şi când
există un mijloc capabil să creeze, în cursul judecăţii, o îndoială serioasă”în ceea ce priveşte
legalitatea deciziei. Se mai prevede că, atunci când este pronunţată suspendarea, se statuează
asupra cererii în anulare sau în reformare a deciziei în cele mai scurte termene, iar
suspendarea ia sfârşit cel mai târziu atunci când se dă pronunţarea asupra cererii în anulare
sau în reformarea deciziei.
În doctrina franceză32 se consideră că derogările de la principiul efectului nesuspensiv şi
organizarea puterilor judecătorului de a hotărî amânarea sau suspendarea executării cad sub
incidența legii.33
De reţinut că cererile în contencios administrativ trebuie să vizeze atacarea unei decizii
a adminsitraţiei. Această decizie trebuie să afecteze, de exemplu o sancţiune sau o notare.
Termenul de sesizare este de 2 luni socotit de la notificare.
În cazul în care cererea vizeză numai anularea deciziei atacate (recursul) acţiunea va fi
calificată ca împotriva unui exces de putere. Când se cere doar acoperirea pagubei acţiunea
va fi calificată un de plin contencios sau de plină jurisdicţie.
Prealabil sesizării instanţei, agentul poate să încerce obţinerea unei soluţii amiabile în
recurs graţios pe lângă administraţie. În anumite cazuri procedura prealabilă este obligatorie.
Funcţionarul poate să formuleze un recurs graţios chiar la autoritatea care a luat decizia,
dar şi la autoritatea superioară acesteia. El poate şi să sesizeze consiliu de disciplină,
eventual, înainte de a sesiza judecătorul administrativ.

31
Corinne Lepage, Christian Huglo, Sabine Le Boulch, Code de justice administrative, Litec, Edition du Juris-
Classeur, Paris, 2002-2003, p. 79.
32
Charles Debbasch, Frederic Colin, Droit administratif, 8e edition, Economica, Paris, 2007, pp. 278-279.
33
Liliana Vișan, Diana Iuliana Pasăre, Cerințe normative și jurisprudențiale, europene, Revista de Drept Public,
nr. 3, 2006, p. 111.

25
 În anumite situaţii funcţionarul sancţionat poate să sesizeze comisia competentă din
cadrul Consiliului Superior al funcţiei publice de Stat.
Un funcţionar nu poate fi sancţionat în considerarea activităţilor sale sindicale normale.
De altfel, nici dosarul de personal nu trebuie să conţină nicio mențiune referitoare la opiniile
sale sindicale.
Funcţionarii teritoriali care au făcut obiectul unei sancţiuni pot sesiza dacă apreciază
consiliul de disciplină. Această sesizare prelungeşte termenul de recurs contencios.
Un astfel de consiliu, de recurs departamental sau interdepartamental este prezidat de
un magistrat de tribunal administrativ. El cuprinde, în număr egal, reprezentanţi ai
personalului desemnaţi ai organelor sindicale reprezentate în consiliul superior al funcţiei
publice teritoriale, şi reprezentanţi ai colectivităţilor traşi la sorţi.
În cazul pompierilor profesionişti există un consiliu de disciplină de recurs naţional.
Consiliul de disciplină de recurs joacă rolul consiliului disciplinar de apel; acesta nu
poate agrava sancţiunea aplicată.
Funcţionarii teritoriali pot, ca şi funcţionarii de stat, ataca sancţiunile disciplinare la
jurisdicţiile administrative. Ei pot cere judecătorului cenzurarea erorilor de apreciere în
alegerea sancţiunii. Totodată, se poate cere anularea sancţiunii.

4.3. Funcționarul public în Germania. Considerații etice

Funcția publică în Germania are rădăcini încă din Evul mediu. Ulterior a fost adoptat
Codul bavarez al funcţiei publice la începutul secolului al XIX-lea, iar prima lege privind
codificarea generală a normelor funcţiei în discuție s-a adoptat de către regimul naţional
socialist în 1937.

4.3.1. Funcția publică și funcționarul public

Prin Constituție sunt prevăzute principiile generale de organizare a administraţiei
publice aplicabile funcţionarilor publici, ce se referă la cadrul legislativ care reglementează
funcţia publică.
În sistemul de drept german funcția publică (offentlicher Dienst) poate fi tradusă prin
serviciu public. Termenul în disucție este utilizat pentru a ne referi la funcţionarii publici, în
limbajul curent devenind sinonim cu administrația.
Pe de-o parte există o delimitare între funcţionarii cu statut de drept public ce derivă
statutul legal al funcţiei publice, iar pe de altă parte între angajaţii şi lucrătorii din

26
administraţie, care intră sub incidența dreptului muncii, având un regim juridic de drept
privat.
Fiind un stat federal, doar unul din patru funcţionari publici este angajat la nivelul
guvernului federal sau în agenţiile federale.
Se face distincţia între funcţionarii supuşi unui statut de drept public şi cei angajați pe
bază de contract. Această diferențiere se fundamentează pe diferenţa dintre funcţii, având în
vedere că doar funcționarii exercită prerogative de putere publică ori atribuţii de satisfacere a
interesului general. Având în vedere că activitatea pe care o realizează funcționarii prezintă
un caracter permanent, aceste funcții trebuie asumate.
Prin Statutul funcţionarilor publici se menționează că această calitate este dată decât
pentru exercitarea prerogativelor de putere publică sau a prerogativelor care, pentru raţiuni
ce ţin de necesitatea asigurării bunei funcţionări a Statului sau a vieţii publice, nu pot fi
încredinţate exclusiv unor persoane de drept privat.
Totodată, sunt cunoscute două niveluri ale funcționarilor, și anume: pe de o parte, cei
politici care au un înalt statut a căror stabilitate în funcție este redusă, pe de altă parte cei
civili de carieră, cu stabilitate în funcție, dar din punct de vedere al poziției, ei au unele mai
puțin importante.
Sub aspect formal există atâtea tipuri de funcţii publice câte Landuri sunt, cărora li se
adaugă o funcţie publică federală. Există o asemănare între statutul funcţiei publice federale
şi dispoziţiile legii-cadru cărora li se aplică statutele Landurilor. Sub aspect juridic,
funcţionarii locali se integrează funcţiei publice din Landul căruia îi aparţin.

4.3.2. Scurt istoric al contenciosului administrativ

Jurisdicțiile administrative s-au dezvoltat în Germania la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea. S-a instituit cale originală de control jurisdicţional a
administraţiei din perspectiva faptului că jurisdicțiile administrative erau compuse din
magistraţi adevăraţi, asemănători din toate punctele de vedere celor din tribunalele judiciare,
dar care sunt cu totul distincţi de acestea.
Tribunalele administrative învestite cu competenţa de a judeca contenciosul
administrativ au apărut abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. S-a considerat că
litigiile administrative de drept public erau cauze de administraţie, şi nu de justiţie, astfel că
nu mai puteau fi deferite tribunalelor ordinare, pentru că judecătorii ordinari riscau, din cauza
specializării lor dreptul privat, să nu aibă cunoştinţele şi aptitudinile dorite pentru a judeca
litigiile de drept public.

27
 Pentru aceste litigii trebuiau judecători specializaţi, astfel că s-a decis renunţarea la
sistemul administratorului judecător, deferindu-se contenciosul administrativ de drept public
tribunalelor administrative.
În anul 1863 a fost fondată Curtea Administrativă Superioară la Baden iar în mai multe
state federale au fost create Curţi Administrative Independente.
Ulterior, Constituţia de la Weimar (art. 107), în 1919, a obligat statele germane şi
imperiul să organizeze tribunale administrative, fiind prevăzută chiar o curte administrativă a
Reich-ului (Curte Administrativă Federală), care a fost creată mult mai târziu, în 1941 şi a
funcţionat până în 1945.
Dezvoltarea jurisdicțiilor administrative s-a concretizat prin Legea privind jurisdicția
administrativă din 21 februarie 1960, lege în vigoare și astăzi. În prezent, există un sistem
jurisdicţional performant şi complex, fondat pe separaţia puterilor, principiul legalităţii,
supremaţia Constituţiei şi ierarhia normelor.
Instituția germană a contenciosului administrativ s-a inspirat după modelul francez,
care are o reglementare modernă şi detaliată privitoare la organizarea justiţiei administrative.
Tribunalele administrative sunt independente de instanţele judecătoreşti propriu-zise,
iar competenţa lor este stabilită prin lege şi sunt complet separate şi de administraţia activă,
având numai atribuţii jurisdicţionale.
Sistemul german comportă un ordin de jurisdicţii autonome, cu totul independente de
judecătorul judiciar şi de autoritatea executivă.
În 1991 a fost adoptat Codul Jurisdicţiei Administrative, iar în art. 1 al Codului este
reglementată independenţa tribunalelor administrative ce exercită jurisdicţia administrativă
distinct de autoritatea administrativă. Se instituie astfel principiul independenţei acestor
tribunale, condiţie esenţială pentru orice organ cu atribuţii judiciare.
În art. 93 din Legea fundamentală a Germaniei, jurisdicţia administrativă este
enumerată ca una dintre cele cinci ramuri ale puterii judiciare, şi anume: jurisdicţia ordinară
(având în vârf Curtea Federală de Justiţie de la Karlsruhe); jurisdicţia muncii (având în vârf
Tribunalul Federal al Muncii de la Kassel); jurisdicţia socială (Curtea Federală de
Contencios Social de la Kassel); jurisdicţia fiscală, jurisdicţie în două grade, a căror Curte
federală a finanţelor competentă în materie de contencios al fiscalităţii se află la Munchen, şi
jurisdicţia administrativă. Problemele de competenţă între cele cinci jurisdicţii sunt rezolvate
de o cameră paritară comună curţilor federale superioare; este vorba de cinci ordine de
jurisdicţie distincte, ale căror decizii pot fi controlate de către Tribunalul Constituţional

28
Federal (de la Karlsruhe), atunci când sunt puse în cauză drepturile fundamentale protejate
prin Constitutie.
Legea federală privind jurisdicţia administrativă (Verwaltungsgerichtsordnung)
prevede, ca obiect al cenzurii instanţelor administrative, atât actele administrative nelegale,
cât şi refuzul nejustificat de a se emite un act administrativ, precum şi pasivitatea
administraţiei în rezolvarea unei cereri sau soluţionarea unui recurs administrativ prealabil.
Instanţele cenzurează măsurile administrative abuzive atât în fapt, cât şi în drept, caracterul
efectiv al acestei cenzuri fiind conferit de posibilitatea reală a înlăturării măsurilor nelegale şi
abuzive.

4.3.3. Reguli procedurale

Constituţia Germaniei prevede repartizarea competenţelor la nivel federal şi la nivelul
landurilor; în cadrul Curţii federale, fiecare complet de judecată (denumit senat) este compus
din 5 judecători şi este specializat într-o anumită materie - spre exemplu funcţia publică.
Competenţa tribunalelor administrative este instituită asupra tuturor litigiilor de drept
public ce nu au natură constituţională sau nu au fost atribuite, altei jurisdicții printr-o lege
federală.
Contenciosul funcţiei publice este atribuit în totalitate, instanţelor de contencios
administrativ.
Privind competenţa tribunalelor administrative, ele sunt învestite cu litigiile referitoare
la violarea drepturilor subiective, fiind excluse competenţei lor litigiile de drept obiectiv şi,
cu atât mai mult, litigiile ce se referă la exerciţiul puterii discreţionare a administraţiei, însă,
ulterior, competenţa a fost lărgită și cu privire la aceste ultime litigii, dar numai cu titlul de
excepţie.
Tribunalele administrative aveau o competenţă limitată până în 1945. După adoptarea
Legii privind jurisdicţia administrativă din 1960 tribunalele au dobândit o competenţă
generală, cuprinzând toate litigiile de drept public care nu au caracter constituţional şi care nu
au fost atribuite expres, printr-o lege federală, altor tribunale (jurisdicţii).
În conformitate cu art. 114 din Legea privind jurisdicţia administrativă, tribunalele
administrative au competenţa să verifice dacă actele administrative emise cu exces de putere,
refuzul de a decide sau absenţa deciziei sunt contrare dreptului.
Și în prezent tribunalele administrative au o competenţă generală, fiind instanţe de drept
comun în materia contenciosului administrativ, putând dispune anularea sau emiterea unui act
administrativ, obţinerea unei prestaţii, alta decât cea de natură administrativ, şi constatarea

29
unui raport juridic. Contenciosul functiei publice este atribuit în totalitate instanţelor de
contencios administrativ.
Jurisdicţia administrativă este organizată în landuri pe două instanțe, și anume: prima
instanță (la fond) este alcătuită din tribunalele administrative de land, ce au o organizare şi
funcţionare asemănătoare; instanţa de apel, alcătuită din tribunalele administrative superioare
ale landului în cauză.
Ca instanţă de casaţie, la nivel federal funcţionează Curtea Administrativă Federală,
situată în Berlin.
În prezent, tribunalele administrative în număr de 52 au în componenţa lor mai multe
camere ce judecă în primă instanţă, în complet format din 3 judecători şi 2 consilieri şi doar
cu un judecător în cazurile care nu ridică probleme de principiu sau dificultăţi speciale.
Tribunalele administrative superioare sunt în număr de 16 (intitulate în unele landuri curți
administrative), judecă în apel fiind alcătuuite din mai multe secţii. Calea ordinară a apelului
poate fi exercitată numai dacă este autorizată de tribunalul superior. Tribunalul este învestit şi
cu o competenţă de primă instanţă strict determinată de lege. Aflată în vârful piramidei,
Curtea Administrativă Federală are în componența sa mai multe secţii şi hotărăşte, în
principiu, în complet format din 5 judecători. Principala competenţă este aceea de a judeca
recursurile în revizuire îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele
administrative superioare, precum şi recursurile în revizuire care se îndreaptă împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunalele administrative şi care nu sunt susceptibile de apel.
Aceasta judecă în primă instanţă litigiile dintre landuri şi federaţie, recursurile împotriva
interdicţiilor de asociere dispuse de către ministrul federal de interne, precum şi recursurile
împotriva federaţiei, care au la origine fapte de serviciu ce intră în domeniul de activitate al
instituţiilor federale de informaţii.
Legiuitorul german, prin Legea privind reforma contenciosului administrativ din 31
decembrie 1987, a prevăzut controlul actelor reglementare având ca temei interesul (nu şi
atingerea adusă drepturilor subiective) de a acţiona în acest context, precum şi efectul
suspensiv al acţiunii în anulare. Privind acest efect, au fost stabilite derogări prin Legea din
1996, acesta fiind exclus în anumite domenii, fiind prevăzut şi un termen de recurs împotriva
actelor normative de doi ani, pentru a reduce riscul contenciosului actelor reglementare.
În sistemul juridic german, prin Legea din 1960 privind jurisdicţia administrativă, este
reglementat efectul suspensiv al plângerii administrative prealabile şi acţiunii în anulare, fără
intervenţia judecătorului. Totodată, au fost instituite și excepţii de la principiul efectului
suspensiv al recursului. Acest efect are drept consecinţă faptul că forţa juridică a actului

30
administrativ este suspendată, că acest act este lipsit de o asemenea forţă în prima etapă şi că
nu poate, din această cauză, nici să fie executat nici să determine consecinţe de altă natură.
În sistemul de drept german este reglementată instituția recursului administrativ
prealabil care este obligatoriu. Prin această procedură se evită pe cât posibil procesul, iar când
procesul este inevitabil, obligă părţile să definească cu precizie obiectul acestuia, astfel încât
particularul să ştie exact care sunt apărările administraţiei, iar aceasta din urmă va analiza
actul emis anterior şi va hotărî dacă poate să îi apere legalitatea în instanță.
Deciziile pronunţate de organele de jurisdicţie administrativă sunt acte ale puterii
publice germane şi pot face obiectul unor recursuri constituţionale în faţa Curţii
Constituţionale Federale, introduse de oricine consideră că puterea publică a adus atingere
unui drept fundamental al său ori altor drepturi constituţionale ce îi apartin.
Deşi contenciosul administrativ asigură o protecţie maximă a drepturilor individuale
împotriva administraţiei, acesta este însă lipsit de eficienţă datorită duratei litigiilor.

31
 CAPITOLUL AL V-LEA
STUDIU DE CAZ

32
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexe, Irina, Noțiunile de funcție publică și funcționar public în jurisprudența Curții

de Justiție a Uniunii Europene. Legătura cu jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului, Pandectele Române, nr. 2, 2013: 68.
2. Andreşan-Grigoriu, Beatrice, Comentariu pe marginea Tratatului de Reformă,
Tratatele Uniunii Europene: versiune consolidată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015:
Xl.
3. Atanasiu, Alexandru, Dima, Luminița, Dreptul muncii. Curs universitar, Ed. All
Beck, bucurești, 2005.
4. Badal, Castillo, La competencia de los Juzgados Centrales de lo contencioso-
administrativo, Cuestiones sobre la competencia surgidas con la Ley reguladora de
la jurisdicción contencioso-administrativa, Cuadernos de Derecho Judicial, Madrid,
2000: 51.
5. Blanquer, David Vicente, Comentario al art. 100 Ley Jurisdicción Contencioso-
Administrativa, Revista Española de Derecho Administrativo, oct.-dic., 1998: 696.
6. Călinoiu, Constanţa, Jurisdicţia muncii - aspecte teoretice şi practice, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998.
7. Chamorro González, Jesús María, Xiol Ríos, Juan Antonio, Cuestiones sobre la
competencia surgidas con la Ley reguladora de la jurisdicción contencioso-
administrativa, Ed. Consejo General Del Poder Judicial, ediția I, 2001.
8. Debbasch, Charles, Colin, Frederic, Droit administratif, 8e edition, Economica, Paris,
2007.
9. Delbauffe, Gérard, Les militaires: premiers bénéficiaires d’une nouvelle procédure de
recours administratif, Cahier de la fonction publique, mars 3, 2002: 56.
10. Fabian, Gyula, Drept instituţional comunitar, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006.
11. Gălăţanu, Gheorghe, Aspecte de drept comunitar privind funcţia publică şi
funcţionarul public, Caietul Ştiinţific al Institutului de Ştiinţe Administrative Paul
Negulescu, nr. 6, 2004: 339.
12. Guyomar, Mattias, Référé administratif et contentieux de la fonction publique, Cahier
de la fonction publique, nr. 205, 2001: 33.
13. Iorgovan, Antonie, Gilescu, Valentina, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei,
Tipografia Universităţii Bucureşti, 1986.

33
 14. Lazăr, Carmen, Contenciosul de plină jurisdicţie în dreptul comunitar, Dreptul, nr. 1,
2009: 187.
15. Lemasurier, Jeanne, Le contentieux administratif en droit comparé, Economica, Paris,
2001.
16. Lepage, Corinne, Huglo, Christian, Le Boulch, Sabine, Code de justice
administrative, Litec, Edition du Juris-Classeur, Paris, 2002-2003.
17. Leş, Ioan, Studiu comparativ asupra jurisdicţiilor administrative, Juridica, nr. 9–10,
2001: 379.
18. Manolache, Octavian, Tratat de drept comunitar, ediția a V-a, Ed. All Beck,
București, 2006.
19. Martín, Antonio Javato, El concepto de funcionario y autoridad a efectos penales,
Revista Jurídica de Castilla y León, nr. 23, 2011: 145.
20. Mirică, Ştefania Cristina, Contenciosul funcţiei publice comunitare, Caietul Ştiinţific
al Institutului de Ştiinţe Administrative Paul Negulescu, nr. 10, 2008: 335-343.
21. Olmeda, Alberto Palomar, Aspectos orgánicos y competenciales de la reforma del
contencioso-administrativo, Revista de Administración Pública, nr. 119, mayo-agosto:
433 și urm.
22. Olmeda, Alberto Palomar, Derecho de la Función Pública, ediția a XIX-a, Ed.
Dykinson, S.L., Madrid, 2011.
23. Paniagua, Enrique Linde, El Estatuto Básico del empleado público y su desarrollo
por el Estado y las Comunidades Autonomas, Colex, Madrid, 2008.
24. Pop, Dominic George, Titlul X - Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală,
Instituţii de drept penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014: 370.
25. Postelnicu, Romeo Paul, Statutul funcţionarilor publici, Ed. Universitară Carol
Davila, Bucureşti, 2006.
26. Rivero, Jean, Waline, Jean, Droit administratif, 18eme edition, Dalloz, Paris, 2000.
27. Ţiclea, Alexandru (coordonator), Dreptul public al muncii, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2010.
28. Vedinaş, Verginia, Câteva aspecte legate de privatizarea funcţiei publice, Analele
Universităţii din Bucureşti, seria Drept, 1998: 84.
29. Vedinaş, Verginia, Drept administrativ, ediţia a VIII-a, revăzută şi actualizată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
30. Vedinaş, Virginia, Călinoiu, Constanţa, Statutul funcţionarului public european,
ediţia a II-a, revizuită şi actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

34
 31. Verdaguer, Francisco Pera, Comentarios a la ley de lo Contencioso-administrativo.
Ley 29/1998, de 13 de julio, ediția a VII-a, Ed. S.A. BOSCH, Barcelona, 1998.
32. Villa, Leguina, Morón, Sánchez (coord.), Comentarios a la ley de la jurisdicción
contencioso-administrativa, Ed. Lex Nova, Valladolid, Spania, 2001.
33. Vișan, Liliana, Pasăre, Diana Iuliana, Cerințe normative și jurisprudențiale, europene,
Revista de Drept Public, nr. 3, 2006: 112.
34. Ziller, Jacques, Administrations comparees. Les systemes politico-administratifs de
l’Europe des Douze, Editions Montchtrestien, Paris, 1993.
35. ***, Decizia CJCE din 14 iunie 1972, cauza nr. 44/1971 Marcato c. Comisiei, ord. din
25 iunie 1998, considerentele 15-19, ECR, nr. 6, 1998: 4143-4144.
36. ***, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1154 din 07 decembrie 2004, modificată ulterior.
37. ***, Legea nr. 286/2009, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie
2009.
38. ***, Legea nr. 159/2014 pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind
Codul penal, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 15 decembrie 2014.

35