2.2.

Dileme etice
De multe ori, funcționarii publici se pot afla în situații care presupun efectuarea de
alegeri, fie în detrimentul propriu, fie în detrimentul cetățeanului pentru a servi interesul
public.

2.2.1. Dileme etice pe fondul clivajului dintre interesul privat și interesul public
Funcționarii publici oferă servicii cetățenilor ghidându-se după norme adoptate de
profesie, însă standardele profesionale pot să nu fie în consonanță cu practica administrației
publice, de multe ori funcționarii publici fiind puși în situația fie de a prezenta un răspuns
indezirabil clientului fie de a lăsa deoparte cerințele impuse de profesie. Davis (1988) a făcut
următoarea alegație privind dilemele etice: trebuie să aleagă dintre două sau mai multe
direcții etice relevante dar contradictorii sau atunci când alternativa are ca rezultat un efect
indezirabil pentru una sau mai multe persoane (Davis, 1988). Prin definiție, dilemele sunt
situații dificile care nu lasă să se întrevadă în mod evident o acțiune de urmat corectă,
opunând cerințele codului de etică cu interesele cetățeanului sau chiar cu propriul interes
(Gunz și Gunz, 2007).
Dilemele etice sunt greu de definit dat fiind natura lor complexă. În situații ambigue din
punct de vedere etic, funcționarii publici tind să se sprijine pe cunoștințe tehnice. Astfel,
pentru a rezolva dilema etică, funcționarii publici au nevoie atât de o expertiză tehnică cât și
morală, precum și de intenția și puterea de a acționa împotriva propriului interes dacă etica o
impune. Virtuțile etice reprezintă, în viziunea lui Mintz (1995), modalitatea de a rezolva
dilemele etice: virtuțile permit să soluționeze obligații și loialități conflictuale într-o manieră
potrivită din punct de vedere moral dat fiind că oferă forța de caracter interioară de a
rezista presiunilor care ar putea influența negativ raționamentul profesional în cadrul unei
relații bazate pe încredere (Mintz, 1995). Așadar, principiile etice oferă capacitatea de a
transcende situațiile conflictuale și de a găsi soluții pentru dilemele care implică etica.
Majoritatea dilemelor etice presupun opozabilitate între interesul individual și interesul
public, între adevăr și loialitate, între dreptate și mărinimie și chiar între proiecțiile pe termen
scurt și proiecțiile pe termen lung (Reiter, 1997). De asemenea, după forma sub care acestea
pot fi clasificate, vorbim despre dileme etice care se fundamentează pe consecințe (a face
ceea ce este bine pentru majoritatea părților implicate), respectiv pe reguli (a ridica la rang de
standard universal norme de conduită), în concepția lui Reiter (1997).

1
 În vederea detalierii alegației de mai sus, se poate aduce precizarea că o mare parte
dintre dilemele etice au legătură cu a face dezvăluiri sau a asigura confidențialitatea. Adams
et al. (1995) observă că decizia morală în acest caz implică responsabilitatea față de public și
responsabilitatea față de contribuabil. Dezvăluirile legate de practici mai puțin oneste,
adeseori ascunse sub forma unor operațiuni, pot intra în conflict cu principiul
confidențialității față de contribuabil. Desigur că păstrarea confidențialității contribuabilului
este extrem de importantă, însă o respectare strictă a acesteia nu este posibilă dat fiind că
funcționarii publici, înainte de toate, servesc interesul public.
Complexitatea circumstanțelor care provoacă dileme etice trebuie analizată pentru că
indiferent de acțiunea pe care o vor alege, vor exista consecințe de ordin etic. Este cunoscut
faptul că funcționarii publici au o datorie profesională către societate în general.
Conflictele de interes care pot rezulta pot deveni mai intense în situația contribuabililor
cu probleme, când funcționarilor publici li se cere să dezvăluie nesiguranțele (Citron și
Taffler, 2001). Dilema care se prezintă funcționarilor publici (în cazul ANAF) este de a lansa
alerta și a pune în pericol o companie cu datorii la bugetul de stat care este în fond sănătoasă
ori de a emite o opinie privind continuitatea activității companiei respective (înțeleasă ca
desfășurare normală într-un orizont de timp previzibil a activității, fără a intra în procedură de
faliment) pentru a evita o lipsă de lichiditate imediată care i-ar prejudicia

2.2.2. Abordarea eticii prin prisma dimensiunii idealiste și a celei relativiste

Idealismul și relativismul sunt două curente care prin ideologia pe care o promovează
pot oferi o altă abordare a eticii și a procesului de adoptare a deciziei etice. Cadrul teoretic
pentru relativism și idealism a fost stabilit de Forsyth (1992).
Idealismul măsoară înclinația unei persoane spre a cauza prejudicii altora. Principiul
său se fundamentează pe faptul că a vătăma alte persoane trebuie și poate fi evitat.
Relativismul măsoară înclinația spre principii morale universale și spre reguli,
respingându-le dat fiind că moralitatea unei acțiuni este determinată de factorii
circumstanțiali precum și de persoanele implicate.
Idealiștii doresc evitarea consecințelor negative și din această optică vor refuza să
aleagă răul cel mai mic atât timp cât vor fi persoane care vor suferi. Din contră, pragmatiștii,
persoane cu un nivel scăzut de idealism, admit că respectarea principiilor morale poate avea
rezultate negative. În opinia acestora, prejudicierea unor persoane este chiar necesară în
scopul atingerii unui bine de pe urma căruia beneficiază majoritatea indivizilor din cadrul
societății.

2
 De cealaltă parte, în centrul filozofiei morale a relativismului se află scepticismul.
Persoanele cu un grad scăzut de relativism consideră că moralitatea presupune o acțiune
conformă cu principiile morale. Relativiștii atașează importanță consecințelor unei acțiuni
respingând codurile morale universale, iar în cazul unui scandal îi vor considera mai puțin
vinovați pe cei implicați și le vor acorda circumstanțe atenuante (Comunale et al., 2006).
Studii empirice precum cel al lui Elias (2002) au identificat existența unei legături între
filozofia etică personală și nivelul de relativism sau idealism. Acestea au arătat că persoanele
au confirmat o legătură între atașamentul individual pentru principiile morale și
raționamentul etic, mai precis persoanele cu un grad ridicat de relativism prezintă toleranță
mai mare pentru o conduită contrară eticii comparativ cu o persoană cu un grad ridicat de
idealism care nu va tolera o conduită etică compromisă.

2.3. Codul de etică și importanța sa

Codul de etică specifică principiile fundamentale care se cer a fi respectate de către
funcționari publici, respectiv: integritatea, obiectivitatea, competența profesională și atenția
cuvenită, confidențialitatea și comportamentul profesional.
Așadar, integritatea presupune că funcționaru public va fi onest în timp ce efectuează
un angajament, obiectivitatea se referă la absența oricărui conflict de interese care ar putea
să-i perturbe raționamentul, competența profesională implică o educație continuă, atenția
cuvenită presupune că funcționarul public se va conforma standardelor, în timp ce principiul
confidențialității se referă la faptul că funcționarul public nu va divulga informații legate de
cetățean de care a luat cunoștință pe parcursul misiunii sale și, în final, prin cerința de
menținere a unei conduite profesionale, funcționarul public va evita orice atitudini care pot
compromite reputația profesiei, comportându-se conform reglementărilor. Punând bazele
principiilor de etică, administrația publică a emis orientări clare privind etica procedurilor,
scoțând în evidență răspunderea funcționarilor publici față de interesul public.
De asemenea, Codul de etică promovează un climat etic care propulsează performanța
calității (Brown et al., 2007). În literatură, Victor și Cullen (1987) au fost cei care au introdus
noțiunea de climat etic, iar definiția pe care i-au atribuit-o se referă la percepții împărtășite
cu privire la ceea ce este corect și la modalitatea de gestionare a dilemelor etice (Victor și
Cullen, 1987, pp. 51-52).
În ceea ce privește structura Codului de etică, aceasta cuprinde trei părți. Partea A
stabilește principiile fundamentale de etică pentru profesie și determină un cadru conceptual
pe care membrii profesiei trebuie să-l aplice pentru a identifica și a evalua semnificația

3
amenințărilor referitoare la conformitatea cu principiile fundamentale, aplicând măsuri de
protecție pentru a le elimina sau a le reduce. Părțile B și C descriu modul în care cadrul
conceptual se aplică în anumite circumstanțe, oferind exemplificări privind măsurile de
siguranță de aplicat.
Codul de etică apare ca fiind totodată robust și suficient de flexibil pentru a permite
soluționarea unor multitudini de circumstanțe care se ivesc. Totuși, este imposibilă definirea
fiecărei situații care ar putea crea dificultăți. Abordarea cadrului conceptual are rol de
orientare pentru membrii profesiei, ghidându-i să se conformeze cu cerințele de etică ale
Codului și să-și onoreze responsabilitatea de a acționa în interes public. Pentru aceasta,
îndepărtarea amenințărilor asupra conformității cu principiile etice prin raționament
profesional este esențială.
Dat fiind că un cod de etică este o autoritate formală pentru a determina limite pentru
ceea ce este apreciat drept conduită acceptabilă sau inacceptabilă, Codul de etică asimilează
această caracteristică prin focalizare asupra principiilor fundamentale de etică pentru a
călăuzi funcționarii publici în activitatea lor. În același timp, elemente precum cultură sau
valori sunt factori informali care au, fără echivoc, un impact. Mai mult, valoarea unui cod de
etică se transpune în capacitatea sa de a oferi identitate membrilor profesiei, care se definesc
în concordanță cu valorile promovate (Verbos et al., 2007). Studii precum cel efectuat de
Somers (2001) punctează faptul că un cod de etică nu reprezintă un factor disuasiv pentru o
conduită non-etică.
Prin urmare, administrația publică a răspuns nevoii de standarde uniforme în
administrația publică și a unui cod de etică global tocmai pentru a consolida profesia, într-un
context al globalizării activităților și a profesiei. Obiectivul elaborării și revizuirii Codului de
etică l-a constituit creșterea conștiinței etice, ca un răspuns la îngrijorările publicului vis-à-vis
de profesie. Conformitatea cu standardele profesionale, care este o cerință explicită a
Codului, transmite interes pentru furnizarea unei asigurări sporite asupra calității serviciului
public, tocmai în dorința de a crea legitimitate (Velayutham, 2003).
Codul de etică, stabilind standarde morale și de etică înalte, a suferit diverse ajustări cu
scopul de a reflecta normele și valorile societății în continuă schimbare (Brown et al., 2007).
Întrucât Codul de etică servește la a exemplifica conduita care se cere de la funcționarii
publici, un aspect semnificativ îl constituie influența asupra profesiei de a-și apropria
principiile codului de etică. După cum notează Frankel (1989, p. 110), codul de etică
încapsulează conștiința morală a profesiei, stabilind dimensiunea morală a acesteia. În același

4
timp, Codul a devenit un mijloc de legitimizare prin faptul că are drept obiectiv îmbunătățirea
imaginii profesiei și a calității serviciului public.
Etica are vocația de a oferi un echilibru intereselor diferite ale părților care ar putea
culmina prin conflicte. Motivația care susține această nevoie constă în aceea că propune o
distincție între bine și rău și că promovează atitudinea corectă în detrimentul uneia
condamnabile. Codul de etică a contribuit la promovarea unei imagini pozitive privind
competența și viabilitatea profesiei. Principiile definite în cuprinsul Codului includ o calitate
esențială asociată cu filozofii etice ale societății cu privire la valori morale.
Mautz și Sharaf (1961) remarcă cu privire la conduita etică că integrează noțiunea
generală de conduită etică definită de filozofi [...] își trage justificarea și natura
fundamentală din teoria generală a eticii. Vanasco (1994, p. 12) califică etica drept
reprezentare a standardelor conform cărora comunitatea acționează, iar codul de etică al
profesiei reflectă aceste standarde.
Codul de etică, prin faptul că prezintă principiile fundamentale de etică și este puternic
orientat către încurajarea funcționarilor publici de a servi interesul public, înglobează în
construcția sa unele dintre cele mai proeminente dimensiuni etice.
În sens larg, utilitarismul definește acțiunea etică ca fiind cea care maximizează
fericirea societății în ansamblul său, deontologia kantiană definește acțiunea etică drept
respectarea obligațiilor, în timp ce etica bazată pe virtuți pune accentul pe nevoia de a cultiva
calitățile legate de caracter care sunt necesare îndeplinirii acțiunii etice.
În pofida faptului că teoriile etice sunt concentrate pe valori și obiective diferite, în mod
fundamental fiecare avansează virtuți și atitudini pozitive care sunt în beneficiul societății.
Astfel, utilitarismul prezintă o abordare în care primează obținerea celor mai multe beneficii
în comparație cu prejudiciile care se pot ivi (Moberg și Velasquez, 2004). De asemenea,
utilitarismul poate fi asimilat cu etica binelui comun, fiindcă avansează atitudini care
încurajează identificarea și propulsarea binelui comun. Etica kantiană recomandă ca acțiunea
să fie justă pentru toate părțile implicate, deontologia afirmând că drepturile trebuie conferite
în mod imparțial de o manieră demonstrabilă. În sfârșit, etica virtuților prezintă o abordare în
cadrul căreia virtuțile etice și morale se cer a fi dezvoltate în vederea recunoașterii
angajamentului pentru ceilalți și pentru a obține relații armonioase.
După cum au remarcat Spalding și Oddo (2011), citând-o pe Whetstone (2001),
filozofiile centrate pe preocuparea pentru moralitate s-au concentrat fie pe o abordare bazată
pe acțiune sau pe o abordare definită de virtuți și calități etice. Prima categorie este axată pe
reguli normative, în timp ce cea de-a doua apreciază caracteristicile etice. Fiecare dintre

5
aceste abordări are importanța sa, însă etica fundamentată pe principii prezintă calitatea de a
promova raționamentul întemeiat pe virtuți și calități etice.
În practica administrației publice, părți diferite pot avea interese opuse, iar funcționarii
publici trebuie să găsească un echilibru între ele. Acestea pot include conflictul aparent dintre
considerarea doar a interesului propriu sau a ține cont de interesele celorlalți, ceea ce poate fi
înfățișat drept opozabilitatea dintre o abordare egoistă și o abordare utilitaristă.
Blackburn și McGhee (2004) afirmă că nu este suficient ca normele profesiei să fie
luate ca atare, ci mai degrabă este nevoie ca valorile să fie expuse pentru ca să aducă o
contribuție considerabilă societății. În pofida faptului că utilitarismul implică angajament
pentru binele uman fundamental, Codul de etică pare a fi mai apropiat de etica virtuților prin
promovarea valorilor de probitate, încredere și echitate pentru toți membrii societății.
Abordarea propusă de Mintz (1995) se referă la aprecierea virtuților etice de a fi
asociate cu cerințele promovate de codul de etică, iar referința se face la onestitate,
integritate, imparțialitate, loialitate și fiabilitate. Dintre acestea, integritatea care conferă
obiectivitate funcționarilor publici, precum și fiabilitatea care generează încredere, sunt
considerate a fi esențiale în practica administrației publice. Aceste virtuți pot fi identificate în
cadrul Codului de etică și coincid cu principiile etice fundamentale. Astfel, calități precum
cele citate anterior sunt susceptibile să ofere suport pentru rezolvarea conflictelor în temeiul
faptului că un caracter etic sănătos va acționa conform convingerilor sale și va rezista
presiunilor.
Codul de etică reflectă, pe de o parte, o abordare bazată pe responsabilitate așa cum a
fost promovată de etica kantiană care susține că persoanele raționale au îndatorirea să
acționeze rațional. Pe de altă parte, avem o abordare bazată pe virtuți etice sau mai precis, pe
virtuțile exemplificate de Mintz (1995). Cele cinci principii fundamentale ale Codului,
destinate să ghideze activitatea funcționarilor publici, sunt inspirate de virtuțile etice
aristotelice promovate de Mintz (1995). West (2018) consideră că în contextul actual de
moralitate modernă este necesară reactivarea moralității pornind de la filozofia aristotelică
drept abordare a eticii. Este astfel propusă o etică neo-aristotelică în condițiile în care
MacIntyre (2007) recunoaște eșecuri ale justificărilor pentru moralitate, care este o condiție
de voință sau preferință (West, 2018, p. 23), însă care nu reușește să găsească justificare
morală. Astfel, coerența înțelegerii moralității trebuie căutată în tradiția etica morală, cea
aristotelică.
Rezultatul vizat al conduitei profesionale este menținerea încrederii publicului, iar
garanția conduitei etice o reprezintă prezența Codului de etică. Astfel, pentru că se urmărește

6
obținerea unui rezultat, respectiv adoptarea unei conduite etice, influența utilitarismului din
cadrul Codului de etică este de netăgăduit. Mai mult, Codul de etică încurajează adeziunea la
principiile etice în vederea servirii interesului public urmând ca în acest fel să genereze
beneficii pentru majoritatea părților interesate.

2.4. Responsabilitatea morală și socială

Responsabilitatea funcționarilor publici este socială și morală în același timp (Blome și
Paulraj, 2013). Este socială întrucât funcționarii publici sunt promovați în baza încrederii, de
către societate pentru a-i reprezenta interesele. De asemenea, este morală întrucât doar prin
respectarea principiilor de integritate, onestitate, imparțialitate, obiectivitate și independență
funcționarii publici mențin încrederea publicului, condiție sine qua non pentru existența
profesiei, însă responsabilitatea funcționarilor publici se referă și la obligația de a nu acționa
în nici un fel care să discrediteze profesia.
Funcționarii publici au o responsabilitate socială semnificativă și în același timp o
responsabilitate morală de a revela adevărul (Blome și Paulraj, 2013). Frankel (1989) este de
părere că societatea acordă putere și privilegii profesiei pentru ca membrii acesteia să
contribuie la binele societății în conformitate cu valorile promovate.
Owen (2005) susține necesitatea asumării unei responsabilități sociale din partea
funcționarilor publici, prin prisma funcției de atestare profund ancorate în funcționarea
optimă cu incidență asupra societății în ansamblu. Funcționarii publici trebuie nu doar să-și
asume responsabilitatea acțiunilor și a deciziilor, ci să și ia decizii responsabile. Totodată,
organisme publice au subliniat necesitatea protejării intereselor publicului de către instituțiile
publice.
Responsabilitățile funcționarilor publici raportate la societate includ îndatorirea de a
contribui la binele acesteia evitând situațiile care produc victime colaterale pe fondul unor
conduite contrare eticii și de a atinge cel mai înalt nivel calitativ efectuând evaluări eficiente.
Mai precis, funcționarii publici oferă o asigurare rezonabilă privind faptul că situațiile nu
conțin denaturări semnificative, datorate erorii sau fraudei (Fogarty și Rigsby, 2010). Așa
cum observa Ricchiute (2006) în cadrul evaluării efectuate, funcționarii publici au în vedere
un triunghi al fraudei pentru a determina dacă există motivația și oportunitatea de a comite
fraudă și dacă sunt impuse anumite constrângeri ca urmare a comiterii fraudei. Chiar dacă
utilizatorii ar dori o responsabilitate asumată în ceea ce privește frauda (Albrecht et al.,
2009), principiul rezonabilității asupra detectării denaturărilor semnificative rămâne
fundamentul pentru a stabili responsabilitatea funcționarilor publici (Messier et al., 2008).

7
 Într-adevăr, funcționarii publici sunt obligați să exprime o asigurare rezonabilă privind
riscul de erori semnificative cauzate de fraudă sau eroare (Kandemir, 2013), specificându-se
că asigurarea rezonabilă reprezintă un nivel de asigurare ridicat dar nu absolut. Pe de altă
parte, în privința măsurilor adoptate pentru reconcilierea ecartului de așteptare, Lee et al.
(2008) au apreciat că aceste măsuri dețin doar rol de cosmetizare, fără a oferi soluții reale
pentru reducerea ecartului de așteptare. Opinia generalizată este că funcționarul public
simbolizează un sistem de alarmă menit a deconspira practicile mai puțin oneste (Kandemir,
2013). În fapt, originea ecartului de așteptare rezidă în preocuparea față de îndeplinirea în
mod adecvat a responsabilității sociale a funcționarilor publici astfel încât interesul public să
fie prioritar.
Pornind de la abordarea kantiană și de la cea utilitaristă, servirea interesului public
presupune primatul respectării standardelor profesionale și a codului de etică asupra
intereselor personale și a obligațiilor față de terțe persoane. Conform Codului de etică, în
cuprinsul căruia regăsim această filozofie, servirea interesului public reprezintă un ax
primordial pentru profesie. Codul de etică prezintă în mod detaliat amenințările asupra
conformității cu principiile fundamentale în administrația publică, principii care asigură
protejarea interesului public și deci a îndeplinirii responsabilității sociale și morale a
funcționarilor publici. Argumentul constă în faptul că angajamentul moral al funcționarilor
publici față de societate îi va împiedica de la acțiuni contrare eticii.
Funcționarii publici din cadrul ANAF fac parte dintre cei care dețin un rol de
supraveghere pe piață, prin faptul că se asigură de implementarea și controlul strict al
legislației în domeniul financiar-contabil. De aceea, se dorește perfecționarea și evoluția
rolului funcționarilor publici pe piață, pentru a se asigura contribuția acestora la creșterea
stabilității financiare.
Este necesar ca publicul să fie conștient de obiectivele și scopul serviciului public,
pentru că în caz contrar, o lipsă de cunoaștere precisă a limitelor sale poate rezulta în așteptări
nerezonabile de la un serviciu public și, mai mult, poate duce la neglijarea altor factori de
risc.
Teoria contractului social care vizează funcționarii publici le cere acestora să adopte o
atitudine etică, impregnată de valori și principii morale care susțin în mod pozitiv reputația
acestora. De fapt, etica este modalitatea de a aplica și îndeplini responsabilitatea socială și
morală a funcționarilor publici. Cu cât societatea evoluează, cerințele pentru o conduită etică
cresc, iar așteptările publicului de la funcționarii publici se aliniază cu cerința de acțiune în

8
interesul public, nu din obligație ci pentru că își asumă un angajament de durată pentru a
acționa înspre binele comun.
Interese sociale diversificate, alături de convingeri și valori individuale cu o pondere
importantă în procesul de adoptare a unei decizii sunt susceptibile să permită funcționarului
public să reziste abordărilor de manipulare și control din partea terțelor părți, încurajându-i în
adoptarea unor decizii rațional-morale care să țină cont de interesul public. Procesul
dobândește legitimitate prin aplicarea reglementărilor exterioare, iar angajamentul pentru
interesul public este confirmat ca fiind cea mai mare responsabilitate a profesiei.
Fogarty și Rigsby (2010) amintesc despre ceea ce conferă legitimitate și fac referire la
profesionalismul profesiei care dictează regulile ce trebuie să fie urmate. Codificarea
normelor etice în reguli precum elaborarea unui cod de etică aplicabil profesiei reprezintă o
parte fundamentală a procesului de legitimizare (Preston et al., 1995). În acest sens, Preston
et al. (1995, p. 526) notează că în aparență, o mare parte a legitimității înseamnă doar a
avea reguli.
Societatea acordă legitimitate profesiei funcționarilor publici, iar aceștia la rândul lor
conferă legitimitate prin prisma activității pe care o desfășoară.
Teoria încrederii a fost creată în anii 1930 de către profesorul Limperg de la
Universitatea din Amsterdam, iar conform acesteia funcționarii publici își vor desfășura
activitatea pentru a răspunde așteptărilor publicului, acestea din urmă fiind axul care
determină preocupările funcționarului public.
Dat fiind că încrederea publicului larg constituie barometrul pentru determinarea
legitimității funcționarilor publici, pentru profesie este vitală menținerea și consolidarea
capitalului de încredere. O reputație și o imagine pozitivă (înțeleasă ca ansamblul atitudinilor
publicului față de funcționari publici) generează credibilitate care la rândul său conferă
încredere în eficiența și utilitatea funcționarilor publici de a răspunde așteptărilor societății.
Cu precădere, încrederea ca barometru al legitimității presupune două fațete: pe de o parte
încrederea pe care membrii profesiei o acordă transparenței și fiabilității procedurilor, iar pe
de altă parte încrederea pe care o conferă beneficiarilor direcți și publicului larg care atestă o
etică ireproșabilă. Evoluția așteptărilor societății se reflectă și în nivelul de încredere pe care
îl conferă profesiei în termeni de utilitate.
În contextul în care administrația publică nu mai corespunde ca utilitate ansamblului
beneficiarilor putem vorbi despre o pierdere a legitimității sociale a funcționarilor publici.
Earley și Kelly (2004) vorbesc despre o criză a încrederii pe fondul pierderii credibilității. Cu
titlu de exemplu, în cazul dezvăluirilor unor practici necinstite ale funcționarilor publici,

9
reacția societății a fost una de perplexitate, asemenea comportamente nefiind acceptate.
Pentru funcționarii publici, necesitatea îndeplinirii responsabilității sociale care le incumbă
are valoare autoritativă, iar dacă conduita etică prezintă fisuri, credibilitatea întregii profesii
este pusă în pericol (Higgs-Kleyn și Kapelianis, 1999).
Davenport și Dellaportas (2009) amintesc de viziunea funcționalistă asupra profesiei în
care binele public pe care îl servește printr-un angajament susținut de obligațiile sociale apare
drept scopul în sine al acesteia. Servirea interesului public îi desemnează pe funcționarii
publici ca fiind un grup profesional pentru care etica reprezintă axul în jurul căruia se învârte
activitatea. Acțiunea este morală și legitimă doar dacă are la bază considerarea interesului
public.
Legitimitatea pe care o conferă aplicarea principiilor de etică se înscrie în logica unei
culturi centrate pe moralitate, iar efectul legitimității este o pledoarie a utilității profesiei de a
opera pentru interesul public. Așadar, legitimitatea funcționarilor publici justifică rolul,
necesitatea și utilitatea profesiei pentru societate.

10
 CAPITOLUL 3
PROVOCĂRI ALE PROFESIEI ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

3.1. Ecartul de așteptare în corespondență cu încrederea publicului

Ca urmare a mediatizatelor scandaluri de la începutul mileniului care au propulsat în
prim-plan funcționarii publici (Kandemir, 2013), încrederea publicului s-a erodat foarte mult
(Jackling et al., 2007). Această neîncredere față de profesia funcționarilor publici își are
originea în așteptările pe care publicul larg le-a orientat înspre misiunea funcționarilor
publici.

3.1.1. Contextul producerii ecartului de asteptare

Așteptările diferite dintre public și funcționarii publici, precum și percepția divergentă
privind responsabilitățile care revin funcționarilor publici, au favorizat crearea unui ecart de
așteptare. S-a evocat necesitatea educării publicului cu privire la limite în așa fel încât
așteptările sale să fie realiste (Wolf et al., 1999).
Dinamica percepțiilor asupra serviciului public ca urmare a crizei financiare și
pandemice a constituit obiectul unor studii ce au adus în centrul atenției ecartul de așteptare
(Dobroțeanu et al. 2011). Funcționarii publici sunt percepuți ca făcând parte din sistemul de
control prin certificarea stării de sănătate a instituțiilor. De aceea, scandalurile care au ieșit la
iveală și-au lăsat amprenta în privința încrederii publicului, în sensul că această încredere s-a
deteriorat foarte mult (Wolf, 1999). Prin urmare, putem stabili o corespondență între noțiunea
de ecart de așteptare și cea de încredere.
Literatura de specialitate internațională a dezbătut aspecte legate de ecartul de așteptare
în cadrul mai multor studii (Porter et al., 2012). Porter (1993) estimează că ecartul de
așteptare reflectă discrepanța dintre ceea ce publicul dorește de la profesia funcționarilor
publici și limitele și responsabilitățile pe care funcționarii înșiși le stabilesc în cadrul misiunii

11
lor. Acest fapt se justifică întrucât cetățenii consideră că funcționarii publici trebuie să-și
asume responsabilități extinse, estimând că pe lângă atestarea conformității au obligația de a
proteja interesele publicului larg prin identificarea și raportarea fraudelor și neregularităților
(Nelson et al., 1988). Definiția fraudei în mediul academic a fost menționată de Shinde et al.
(2011, p. 41) care i-au citat pe Ramamoorti și Olsen (2007, p. 115), astfel: un demers uman,
care include înșelăciune, intenție conștientă, intensitatea dorinței, riscul de a fi prins,
violarea încrederii, raționamen”.

3.1.2. Definirea noțiunii de ecart de așteptare

Noțiunea de ecart de așteptare nu este nouă, iar cercetarea întreprinsă în domeniu indică
faptul că își are originea probabilă în audierile publice intens mediatizate care au căutat să
determine cum frauda masivă a fost condusă timp de mai mulți ani fără a fi descoperită decât
ulterior (Shinde et al., 2011).
Alawi et al. (2018, p. 55) notează că noțiunea de ecart de așteptare a fost introdusă în
literatură de către Liggio în 1974. Astfel, Liggio a avertizat că eșecul de a remedia ecartul de
așteptare va rezulta în multiplicarea litigiilor împotriva profesiei și la creșterea criticismului,
în contextul unei schimbări a contractului social (Wolf et al., 1999, p. 469). Prin urmare,
ecartul de așteptare implică o diferență de percepție atât din partea funcționarilor publici cât
și a publicului în privința responsabilităților care revin funcționarilor publici.
Cetățenii consideră într-o manieră generală că funcționarii pulbici trebuie să-și asume
responsabilități mai extinse. Mai mult, după cum postulează Sikka et al. (1992), unii cetățeni
consideră implicit că funcționarii publici au obligația directă de a proteja interesele
cetățenilor prin detectarea și raportarea fraudelor și a neregularităților. Așadar, există un ecart
sau discrepanță între profesia funcționarilor publici și public în ceea ce privește percepția
asupra responsabilităților pe care un funcționar public trebuie să le îndeplinească. Noțiunea
divergentă de ecart de așteptare relativ la misiunea funcționarului public se referă așadar la
discrepanța dintre optica privind responsabilitățile funcționarilor publici pe care publicul le
atribuie acestora și percepția funcționarilor privind propria activitate.
Porter (1993) afirmă că este vorba despre două componente ale ecartului de așteptare.
Astfel, vorbim: pe de o parte de un ecart de rezonabilitate care se referă la ceea ce publicul
așteaptă ca funcționarii publici să realizeze și ceea ce funcționarii pot să îndeplinească în mod
rezonabil și pe de altă parte, de un ecart de performanță care se referă la ceea ce publicul
poate aștepta de la funcționarii publici să îndeplinească și ceea ce publicul percepe efectiv că
funcționarii îndeplinesc.

12
 Sfera funcției de atestare citată ca element implicat în crearea ecartului de așteptare este
legată de faptul că publicul are așteptări nerezonabile în ceea ce privește natura și scopul
administrației publice, fapt care se poate rezuma prin ecartul de rezonabilitate.
Pentru a reduce ecartul de așteptare din partea publicului, se preconizează că o mai
mare transparență ar putea contribui la îmbunătățirea spectrului așteptărilor ale publicului,
într-o măsură extinsă. Sarcina de a reduce ecartul dintre performanțele funcționarilor publici
și așteptările cetățenilor cade cu precădere în seama funcționarilor publici și a terțelor părți
implicate. S-a evocat necesitatea educării publicului cu privire la limitele unui serviciu public
în așa fel încât așteptările sale să fie realiste.
În mod evident, ecartul de așteptare se dorește a fi restrâns, atât din perspectiva
așteptărilor publicului, cât și din perspectiva performanțelor obținute de către funcționarii
publici. În acest sens, funcționarii publici apreciază că munca lor poate fi îmbunătățită, însă
pe de altă parte, așteptările publicului trebuie să fie realiste în privința rezultatelor.

3.1.3. Factori care au determinat ecartul de așteptare

Serviciul public se confruntă cu diverse limitări, iar faptul că acest lucru nu este
perceput ca atare duce la crearea unui ecart de așteptare. Noțiunea de ecart semnifică distanța
dintre două puncte, în cazul de față corespunde discrepanței dintre două optici diferite privind
performanțele obținute sau care se dorește a fi obținute de către funcționarii publici.
Diverse teorii atribuie funcționarului public postura de gardian al interesului public
(Duska, 2005), atribut care nu corespunde cu exactitate sarcinilor și scopului final al
serviciului public. Alawi et al. (2018, p. 55) citându-l pe Foster (1984), notează că rolul pe
care un funcționar public îl îndeplinește nu poate fi limitat la a descoperi cu orice preț fraude
și neregularități. Se consideră că refuzul profesiei de a detecta fraude într-un mod încadrat
prin legislație, profesia funcționarilor publici conturnând în mod constant de-a lungul
timpului această responsabilitate în vederea evitării angajării juridic, a determinat adâncirea
ecartului de așteptare (Sikka, 1998).
Dat fiind contextul economic actual, se așteaptă din partea funcționarilor publici
performanțe aproape de perfecțiune și o toleranță zero. Cu toate acestea, profesia
funcționarilor publici nu poate atinge perfecțiunea prin procedurile pe care le desfășoară, ca
de altfel nicio altă profesie. Pe de altă parte, cetățenii își formează așteptările privind serviciul
public fără să țină seama de cost. Așteptând servicii extinse din partea funcționarilor publici,
utilizatorii tind să ignore limitele capacităților funcționarilor publici în situațiile în care nu
sunt adoptate etaloane sau standarde.

13
 Argumentul funcționarilor publici a constat în aceea că standardele au contribuit la a-i
ghida în identificarea anomaliilor și le-au permis să ofere asigurări rezonabile în această
privință (Munter și Ratcliffe, 1998), însă, în urma scandalurilor în care au fost implicați
funcționarii publici, statutul și credibilitatea profesiei au avut de suferit (Vanasco, 1994),
încrederea publicului a fost afectată, funcționarii publici fiind acuzați de încălcarea acestei
încrederi (Chan și Leung, 2006). În acest context, Chan și Leung (2006) au constatat
intervenții pronunțate din partea autorităților legislative care au dorit încadrarea profesiei în
urma acestor abateri.
Există mai multe concepții care explică cauzele existenței ecartului de așteptare în
rândul publicului în ceea ce privește munca funcționarilor publici. În mod tradițional, ecartul
de așteptare a fost atribuit unei percepții greșite din partea publicului cu privire la rolul pe
care funcționarii publici sunt susceptibili să îl îndeplinească. Astfel, ecartul de așteptare se
datorează unor așteptări excesive de la funcția publică. Pe de altă parte, tot Sikka et al. (1992)
susțin că ecartul de așteptare este un rezultat al contradicției dintre reglementări
guvernamentale minime și auto-reglementarea profesiei.
Cu precădere, protejarea intereselor proprii de către profesia funcționarilor publici a
mărit acest ecart. Funcționari publici au fost blamați pentru că nu au răspuns în mod adecvat
așteptărilor cetățenilor, mai ales că funcționarilor publici li s-a cerut timp îndelungat să
detecteze erori și fraude (Citron și Taffler, 2001). Într-o anumită măsură, refuzul profesiei ca
obiectivul precis al unei misiuni (in cazul funcționarilor ANAF) să fie detectarea fraudelor, a
alimentat ecartul de așteptare (Hooks, 1992). Astfel, încercările constante ale profesiei de a
evita responsabilitatea detectării fraudelor au fost justificate de faptul că s-a dorit protejarea
intereselor sale pentru a devia presiunea din partea publicului și pentru a reduce răspunderea
legală a funcționarilor publici.
O altă teorie vorbește despre faptul că responsabilitatea funcționarilor publici este o
sumă a considerațiilor care privesc publicul larg (Baker, 2005). Drept consecință a unei
tendințe de dereglementare, au existat cerințe pentru a se avea în vedere protejarea interesului
public.

3.1.4. Încrederea publicului

În sens etimologic, cuvântul încredere își are originea în latinescul fiducia, noțiune care
se fundamenta pe un sentiment de siguranță în privința sincerității și bunei credințe a
persoanei sau instituției căreia i se acorda. În mod similar, funcționarilor publici li se acordă

14
încredere întemeiată pe expertiza și obiectivitatea de care se presupune că vor da dovadă în
desfășurarea activității.
Mayer et al. (1995) au dezvoltat un model integrativ bazat pe încredere. Încrederea
reprezintă dorința unei părți de a fi vulnerabilă față de acțiunile unei alte părți pe baza
așteptării că cealaltă va îndeplini o acțiune specifică, importantă pentru beneficiar,
indiferent de abilitatea de a monitoriza sau de a controla cealaltă parte (Mayer et al., 1995,
p. 712). Astfel, publicul larg se va afla în această postură față de profesia funcționarilor
publici. Acest model marchează o diferență între încredere și alte interpretări similare precum
fiabilitate sau predictibilitate. Totodată, modelul a identificat trei caracteristici ale încrederii
și anume abilitatea, bunăvoința și integritatea. Fiecare din aceste fațete justifică conceptul de
încredere: abilitatea se referă la grupul de competențe care autorizează practica într-un
domeniu și care generează credibilitate; bunăvoința se referă la beneficiul pe care îl aduce
fără ca motivația generării profitului să se interpună, ceea ce echivalează cu acceptarea
responsabilității față de publicul larg; integritatea este raportată la elementul de caracter care
derivă dintr-un set de principii și care validează profesia.
Totodată, Chandler (2017, p. 179) estimează că încrederea este bazată pe o percepție a
publicului că se mențin standarde de conduită ridicate. În acest sens, prezența unui cod de
etică servește drept condiție indispensabilă pentru recunoașterea competențelor profesionale
și de etică ale funcționarilor publici (Chandler, 2017).
Profesia de funcționar public, prin competența profesională, prin deontologia specifică,
prin integritatea și independența care trebuie să fie percepute ca atare de către orice terță parte
exterioară, activează în interesul publicului larg (Baah și Fogarty, 2018).
În multe situații, funcționarii publici au îndeplinit și servicii conexe și de consiliere,
lucru care a adus în discuție independența funcționarilor publici.
În ceea ce privește misiunea funcționarului public, acesta acționează în calitate de agent
de încredere al comunității (Jackling et al., 2007). Pentru îndeplinirea funcției de agent de
încredere, independența funcționarului public este esențială (Kandemir, 2013).

3.1.5. Restaurarea încrederii publicului în vederea concilierii ecartului de

așteptare
Restaurarea încrederii societății în general a devenit o prioritate în urma scandalurilor și
a unor eșecuri cu impact negativ asupra încrederii publicului în relevanța misiunii profesiei
de funcționar public (Reiter și Williams, 2004). S-au făcut eforturi de restaurare a acestei
încrederi, pornind de la ideea că dacă încrederea pe care societatea o investește în eficiența

15
unui funcționar public se pierde, atunci și utilitatea socială a unui serviciu public este
compromisă.
Existența unei relații invers proporționale între încrederea pe care publicul o investește
în profesia funcționarilor publici și ecartul de așteptare pune în lumină faptul că publicul
reacționează foarte puternic la scandalurile în care profesia funcționarilor publici a fost sau ar
putea fi implicată în mod negativ, care nu sunt acceptabile și provoacă indignare. În
consecință, restaurarea încrederii publicului este prioritară atât pentru profesie, cât și pentru
organismele de reglementare, iar ecartul dintre așteptările publicului și performanțele
obținute efectiv sau doar percepute ale funcționarilor publici se dorește a fi restrâns și chiar
îndepărtat.
Confruntați cu un climat de neîncredere instaurat în rândul publicului față de profesia
funcționarilor publici, toți actorii implicați fac eforturi în vederea reducerii discrepanței dintre
așteptările publicului în continuă evoluție și ceea ce funcționarii publici pot într-adevăr oferi.
Pentru a îmbunătăți încrederea publicului în privința calității serviciului public și a-i
semnifica că informațiile sunt autentice și demne de încredere, funcționarii publici trebuie să
depună eforturi sporite pentru a-și asigura independența prin scepticism profesional (Mintz,
2018; Chiang, 2016). Aceste demersuri au fost interpretate și ca o modalitate a profesiei de a-
și păstra statutul de auto-reglementare fără ca poziția acestora să sufere schimbări radicale.
În ciuda faptului că în repetate rânduri încrederea publicului a fost pusă la încercare,
adoptarea de către profesie a codului de etică are drept efect ameliorarea acestui aspect.
Îmbunătățirea percepției de considerare într-o formă consecventă a interesului public de către
funcționarii publici se datorează atât faptului că profesia a evidențiat angajamentul față de
acesta în cadrul codului de etică, cât și încălcărilor relativ rare ale interesului public în mod
flagrant. Astfel, abordarea etică și siguranța pe care aceasta o imprimă precizează profilul etic
al funcționarilor publici și înclinația acestora de a răspunde adecvat cerințelor de reprezentare
non-arbitrară a interesului public.
Încrederea în profesie este legată de percepții de conduită, iar o conduită care nu are în
centrul activității sale interesul public nu produce încredere. Conduita inacceptabilă, cea care
avansează interesul individual chiar dacă acesta este contrar interesului public, cauzează in
fine prejudicii profesiei (Dellaportas și Davenport, 2008). Incontestabil, conduita etică
orientată prin valorile descrise de Codul de etică generează recunoaștere. Credibilitatea
profesiei este condiționată de imboldul oferit de funcționarii publici care presupune focalizare
asupra rolului de gardieni ai interesului public.

16
 Astfel, consecința directă a servirii interesului public este consolidarea încrederii în
profesie (Reiter și Williams, 2004; Mintz, 2018). Percepția pozitivă că interesele unui număr
mare de utilizatori sunt reprezentate contribuie în mare măsură la acest rezultat favorabil
funcționarilor publici. Totodată, s-a arătat că standardele profesionale ridicate generează
calitate în administrația publică care dacă este percepută ca atare întărește validitatea
serviciului public (Dellaportas și Davenport, 2008). Acest fapt denotă că adoptarea unor
reglementări de natură etică se reflectă în mod pozitiv prin aceea că influența cetățeanului
este astfel minimizată. De asemenea, Bédard (2001) este de părere că limitarea importanței
intereselor private se poate realiza prin participarea publicului la dezbatere, fapt ce va antrena
reglementări exterioare celor stabilite de profesie, însă faptul că profesia și organismele de
reprezentare a acesteia aleg să promoveze servirea interesului public pentru a menține și
consolida încrederea publicului larg denotă dorința de a acționa în mod voluntar pentru a
păstra prerogativul de auto-reglementare al profesiei.
Posibilitatea ca prin urmărirea preeminentă a interesului individual să se piardă din
încrederea acordată de public nu este doar o speculație, ci acest fapt a fost probat de fiecare
dată când s-a produs un scandal care i-a implicat pe funcționari publici (Mintz, 2018). Este
știut faptul că redobândirea încrederii presupune conversiune etică, iar o abordare care
plasează în centrul activității interesul public va îndeplini această ambiție.
Prin contribuția activă la binele societal, funcționarii publici veghează la menținerea
esențială a legăturii de încredere cu publicul. În plus, o educare a publicului în privința
limitelor și a capacităților reale ale funcționarilor publici, precum și o mai mare transparență
privind procedura care stă în spate, se impun pentru ca încrederea publicului în profesia
funcționarilor publici să fie restaurată.

3.2. Interesul în literatura națională pentru etică

Dezbateri ample pe teme legate de etică din literatura de specialitate de pe plan
internațional s-au reflectat și în problematicile tratate în țara noastră, printre care cele care fac
referire la presiunile existente asupra funcționarilor publici constituie un segment
reprezentativ. Într-adevăr, am remarcat un interes vădit vis-à-vis de aria de tratare a acestui
subiect, mai ales că perioada pentru care am efectuat investigația corespunde perioadei de
post-criză financiară și pandemică, iar reacțiile cu privire la factorii care reprezintă presiuni
pentru profesie s-au manifestat de o manieră accentuată.
Preocuparea pentru aspecte legate de etică m-a îndemnat să examinez dacă în perioada
imediat următoare manifestării crizei financiare și pandemice se manifestă un interes vădit

17
pentru etică și amenințări asupra conduitei etice. Pornesc de la supoziția că urmarea unor
evenimente precum criza financiară și pandemică atrage atenția în mod deosebit asupra eticii.
Această presupunere este întărită de observația emisă de Sharbatoghlie et al.: criza are o
mare legătură cu etica (2013, p. 686).
În mod agreat, funcționarii publici au un rol de a crea încredere. Pentru că aceștia
protejează interesul public, ei trebuie să evite sub orice formă urmărirea interesului propriu,
precum și lezarea independenței. Independența reprezintă o calitate esențială, în vederea
menținerii credibilității de care funcționarii publici se bucură în rândul publicului larg.
Astfel, interesul privind provocările care se ivesc se poate interpreta și ca o nevoie de
menținere și îmbunătățire a reputației funcționarilor publici. Compromiterea reputației nu este
o opțiune întrucât aceasta ar clătina din temelii eșafodul autorității lor și chiar al rațiunii de a
exista ca profesie. În spatele interesului susținut pentru provocările care generează conflicte
de interese pentru funcționari se află o preocupare reală de a șlefui ținuta morală a profesiei în
vederea oferirii unui gaj publicului beneficiar privind adoptarea unei culturi etice în mod
globalizat.
În mod coerent, în perioada imediat următoare crizei, în cadrul literaturii de specialitate
în domeniu se manifestă un interes susținut față de presiunile cărora funcționarii publici
trebuie să le facă față. Astfel, analiza corelației dintre variabile reflectă faptul că există o
legătură puternică între interesul privind amenințările care planează asupra funcționarilor
publici și perioada de post criză financiară și pandemică. Impactul crizei se concretizează în
dorința de a căuta răspunsuri privind elucidarea, dar și soluționarea presiunilor din cadrul
profesiei, parte a procesului de reflecție a profesiei asupra ei înseși.
Această schimbare de percepție a profesiei este de dată relativ recentă și promite o
evoluție a modului de abordare a acestor provocări în favoarea cetățenilor, țintind
consolidarea credibilității acestuia.

18
 CAPITOLUL 4
ANGAJAMENTUL PENTRU INTERESUL PUBLIC

4.1. Noțiunea de interes public

Dintotdeauna profesia funcționarilor publici a fost asociată cu serviciul pentru interesul
public (Mautz și Sharaf, 1961). Faptul că un număr restrâns de profesioniști pregătiți în
consecință sunt desemnați să reprezinte interesul publicului larg constituie un semnal privind
dorința societății de a evita prejudicii care să o atingă din cauza lipsei competențelor ori a
motivației.
Așadar, profesia funcționarilor publici se fundamentează pe servirea interesului public,
iar cunoașterea precisă a noțiunii de interes public reprezintă o condiție pentru avansarea sa.
Angajamentul profesiei pentru sprijinirea interesului public este factual, condiție a prezenței
sale. Fogarty și Rigsby (2010) remarcă că serviciul public cunoaște schimbări de obiectiv în
raport cu interesul public, care privesc toate dimensiunile sale în formă relativă și absolută.
Totodată, Jackling et al. (2007, p. 930) menționează că interesul public reprezintă obligația
de a servi societatea și publicul.
Mai întâi, noțiunea de interes public se referă la binele global al societății sau după cum
este definită de Fogarty și Rigsby (2010, p. 311), ca fiind ceea ce oferă societății cea mai
mare utilitate. Din acest punct de vedere, interesul public este evaluat prin intermediul teoriei
utilitarismului care cuprinde esența sa de utilitate generalizată pentru publicul larg. Cu toate
că au fost mai multe încercări de a defini interesul public nu s-a degajat o unanimitate (Baker,
2005), iar aspectul de bunăstare colectivă (Baker, 2005, p. 694) numără cele mai frecvente

19
asocieri. Totodată, Neu și Graham se interesează despre maniera în care serviciul public se
raportează la noțiunea de interes public (2005), admițând faptul că cercetările care
problematizează această noțiune sunt puține. Raritatea încercărilor de a defini interesul public
a fost evidențiată de Dellaportas și Davenport (2008).
Serviciul public apare inhibat de clarificarea a ceea ce înseamnă interes public. Într-
adevăr, după cum consemnează literatura de specialitate (Dellaportas și Davenport, 2008),
noțiunea de interes public nu apare ca fiind specificată în mod clar, ceea ce lasă loc de
interpretări. De cele mai multe ori, interesul public este asimilat cu ceea ce aduce cele mai
multe beneficii ansamblului societății (Fogarty și Rigsby, 2010). De aici rezultă că elementele
care conferă utilitate publicului larg reprezintă în mod generic interesul public. Însă se
impune o unanimitate privind caracterizarea acestei noțiuni.
Cercetarea efectuată de Neu și Graham (2005) vizează tipul de angajament dintre
interesul public și profesia funcționarilor publici. Concluzia studiului stabilește că sunt puține
lucrările științifice care problematizează efectiv asocierea ținând cont de obiectivul profesiei,
mai departe de afirmația acesteia de a servi interesul public.
Pentru a uniformiza conotațiile atașate, s-a propus un cadru pentru definirea interesului
public și inițiat o consultare a membrilor săi în acest scop.
Definiția interesului public denotă o comuniune de interese în ciuda faptului că publicul
nu este omogen. Astfel, în relație cu profesia funcționarilor publici se consideră că interesul
public este beneficiul global pe care cetățenii îl obțin din serviciile oferite de profesie. Este
asociată noțiunea de interes public cu cea de serviciu public pentru a desemna răspunderea
profesiei. Cu toate acestea, Fogarty și Rigsby atrag atenția asupra faptului că doar în situațiile
în care funcționarii publici nu își îndeplinesc îndatoririle chestiunea răspunderii este abordată
(2010). Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât profesia funcționarilor publici și-a asumat
responsabilități de a servi interesul public (Neu și Graham, 2005) drept angajament inerent
calității profesiei (Dellaportas și Davenport, 2008), dictat de statutul profesional și reclamat
de așteptările sociale. În acest scop, studiul realizat de Davenport și Dellaportas (2009) a
stabilit că funcționarii publici nu sunt de acord cu încălcările frecvente ale interesului public
din partea profesiei și că există consistență între conduita membrilor și eforturile de a-l
susține.

4.2. Atașamentul pentru interesul public

Profesia funcționarilor publici este poziționată astfel încât să reprezinte interesul public,
calitate inerentă statutului profesional. Acțiunea îndreptată înspre ceea ce aduce beneficii

20
publicului larg constituie obiectul existenței sale. Wines (2012) observă că pentru a-și
îndeplini obligațiile față de interesul public, funcționarii publici trebuie să furnizeze un
serviciu public de calitate. Prin intermediul auto-reglementării, profesia înțelege să decidă ea
însăși asupra modului în care îndeplinește acest deziderat, însă odată cu scandalurile
mediatizate din ultimii ani care au clătinat soliditatea profesiei, auto-reglementarea a făcut loc
supravegherii exterioare (Mintz, 2018). În acest sens, supravegherea independentă este
susceptibilă să antreneze mai multă răspundere din partea funcționarilor publici (O’Regan,
2010). De aceea, preocuparea vădită manifestată de organismele care reprezintă profesia și se
ocupă cu reglementarea de a avansa în prima linie interesul public în cadrul activității
funcționarilor publici are însemnătate tocmai în vederea consolidării poziției profesiei și a
semnalării eficienței auto-reglementării. Cu atât mai mult cu cât Codul de etică precizează
faptul că interesul public trebuie să se afle în centrul activității profesiei.
Angajamentul privitor la interesul public înseamnă mai mult decât căutarea
recunoașterii sau a legitimității sociale. Susținerea angajamentului profesiei de a proteja
interesul societal face referire și la răspunderea pe care aceasta o poartă. Totodată, se justifică
prin statutul pe care profesia îl deține în cadrul societății, responsabilitatea față de interesul
public fiind o componentă inerentă profesiei, fundamentată pe așteptările publicului. Etica
susținută de un comportament etic prezintă o importanță esențială atât pentru profesie, cât și
pentru funcționari publici, spre a contura practici acceptate. În fond, nici aceștia nu admit
încălcarea frecventă a interesului public. Studiul efectuat de Davenport și Dellaportas (2009)
indică faptul că atitudinea membrilor profesiei concordă cu așteptările publicului, ceea ce
apare ca un semnal reconfortant în privința eticii funcționarilor publici.
Interpretarea critică referitoare la modul în care funcționarii publici se raportează la
interesul public promovează faptul că angajamentul profesiei este pur declarativ și de fațadă,
scopul său fiind să ofere un paravan pentru promovarea intereselor proprii ale funcționarilor
publici (Lee, T., 1995), fie acestea financiare ori de altă natură. Pe aceeași linie sunt plasate și
eforturile profesiei de a oficializa angajamentul față de interesul public prin adoptarea unui
cod de etică al profesiei. Alte critici expun faptul că un cod de etică este de fapt favorabil
atingerii interesului individual în defavoarea interesului public (Fisher et al., 2001). O
asemenea optică apare distorsionată în condițiile în care rolul codului de etică este apreciat ca
asigurând legitimitate, constituind în același timp o modalitate eficientă de a consolida auto-
reglementarea profesiei (Parker, 1994). Noua abordare asupra serviciului public a fost expusă
de studiul efectuat de Fogarty și Rigsby (2010) care analizează abilitățile funcționarilor

21
publici de a servi interesul public, pentru că în ultimă instanță obiectul reconceptualizării
serviciului publici rămâne executarea funcției sociale.
Astfel, este mare nevoie de a angajament, iar acesta trebuie să însemne mai mult decât
modalitatea prin care profesia funcționarilor publici beneficiază de venituri ridicate, de statut
și recunoaștere socială. Deseori, afirmațiile profesiei de a servi interesul public a fost doar o
scuză pentru protejarea propriilor interese (Lee, 1995), iar această optică de urmărire a
planurilor proprii este întărită de cercetători precum Baker (2005), Neu și Graham (2005),
O’Regan (2010) sau Doron (2013), printre alții. De asemenea, Fisher et al. sunt preocupați că
un cod de etică servește doar la avansarea interesului propriu în detrimentul interesului
public (2001, p. 194). Dimpotrivă, Parker (1994) susține că un cod de etică legitimizează
profesia și ține la distanță reglementarea externă. Interesul public și aparenta sa subminare a
făcut obiectul investigației lui Cullinan și Sutton (2002). Bédard (2001) vede profesia ca fiind
interesată doar de a-și extinde monopolul, ceea ce este contracarat de către Dellaportas și
Davenport (2008) care admit sprijinul acordat de profesie prin includerea interesului public în
cadrul codului de etică cu scopul de a orienta mai bine membrii acesteia. Conform lui Lee
(1995), auto-reglementarea profesiei are un impact pozitiv asupra pieței prin controlul pe care
îl exercită. Aceste perspective critice contestă viziunea funcționalistă conform căreia există
armonie între interesul privat și interesul public ținând cont că sunt legate intrinsec
(Dellaportas și Davenport, 2008, p. 1092).
Prin urmare, considerarea interesului public în cadrul angajamentelor este esențială
pentru prezervarea legăturii de încredere cu publicul (Dellaportas și Davenport, 2008).
Încrederea este diminuată prin percepția că funcționarii publici acordă întâietate interesului
privat (O'Regan, 2010). Într-adevăr, redobândirea încrederii trece printr-un demers etic al
serviciului public unde referința o constituie interesul public, iar adeziunea la acesta nu este
discutabilă (Fisher et al., 2001). În acest mod, eticitatea profesiei este apreciată ca exercitând
un impact privind grija pentru binele suprem al societății, obiectivul fundamental fiind
servirea interesului public. Gordon (2011) punctează că servirea interesului public înseamnă
canalizarea acțiunii etice astfel încât să răspundă în principal interesului public prin judecăți
profesionale pertinente. O contribuție activă pentru binele suprem al societății are valoare
obligatorie.
Similar, funcționarii publici sunt chemați să considere în mod non arbitrar interesul
suprem al publicului larg. Întâietatea interesului public este fără echivoc un element care
susține rolul funcționarilor publici conferit de mandatul primit din partea societății, cu atât
mai mult cu cât acest mandat este dependent de încrederea pe care o inspiră acțiunile lor.

22
Demersul lui Lehman (2005) cu privire la interesul public se bazează pe conduita socială, iar
conduita neacceptabilă este considerată contrară interesului public. O astfel de conduită va
avea efecte prejudiciabile pentru profesie (Dellaportas și Davenport, 2008). Fără îndoială,
etica înclină balanța în ceea ce privește încrederea în capacitatea și bunăvoința profesiei
funcționarilor publici de a servi interesele publicului larg.
Conduita etică apare a fi cel mai important criteriu în cadrul studiului efectuat de
Davenport și Dellaportas (2009). Conduita etică este asimilată cu conformarea cu cererile de
eticitate exprimate de societate și de profesie, fiind cuprinsă în codul profesional de etică.
Așadar, adoptarea unei conduite etice echivalează cu luarea în considerare a interesului
public uneori chiar și în detrimentul interesului propriu, însă cele două nu trebuie să se
ciocnească ci mai degrabă să fie complementare pentru binele suprem. Acest aspect legat de
lipsa contradicției este subliniat de viziunea funcționalistă care presupune existența armoniei
între interesele individuale și cele ale societății (Dellaportas și Davenport, 2008). Un
echilibru între cele două va consolida profesia (Fisher et al., 2001).
Interesul propriu nu trebuie să prezinte un ascendent față de interesul public, iar
concilierea dintre acestea este condiționată de consecvența aplicării standardelor etice și
profesionale conform așteptărilor publicului. Valorile etice promovate de Codul de etică
orientează funcționarii publici în caz de conflict de interese. Astfel, Codul de etică al
profesiei protejează atât interesul public cât și interesul privat. Definiția interesului public
conferă omogeneitate unei noțiuni cu conotații largi, iar evaluarea sa se face prin prisma a trei
criterii dintre care raportul costuri beneficii este criteriul principal.
Analiza statistică confirmă spectrul larg al semnificației interesului public, precum și
criteriile de evaluare. În urma analizei statistice, aprecierea definiției interesului public ca
fiind prea largă nu reunește consens în rândul majorității participanților la studiu. Totodată,
medierea dintre criterii și re-ierarhizarea acestora reprezintă principalele elemente de
disensiune. Încrederea pe care protejarea interesului public o generează se reflectă asupra
consolidării legitimității profesiei.
Dellaportas și Davenport (2008) estimează că rolul codului de etică este de a orienta
profesia spre a servi mai eficient interesul public. În acest sens, teoria funcționalistă pretinde
armonia dintre interesul public și cel privat, mergând până la a susține completarea reciprocă.
Doar prin armonia dintre cele două, atât interesul individual cât și interesul public se pot
împlini. Idealul de interes public este interpretat prin modul în care membrii profesiei înțeleg
să extindă răspunderea profesională prin luarea în considerare a intereselor comunității în
sens larg.

23
 4.3. Antagonism și complementaritate între interesul public și interesul privat
Codul de etică că funcționarul public trebuie să identifice circumstanțele care ar putea
să prezinte un conflict de interese, circumstanțe care ar crea amenințări cu privire la
conformitatea cu principiile fundamentale de etică.
În literatură, Clements et al. (2012, p. 269) evocă următorul tip de conflict de interese
care apare și care este probabil că va persista în cadrul profesiei funcționarilor publici: din
cauza tensiunii create în cadrul codului de conduită între responsabilitatea de a menține
confidențialitatea și nevoia de a servi încrederea publicului. Dat fiind că funcționarii publici
trebuie să susțină încrederea publicului, se va crea un conflict de interese atunci când au un
interes particular care ar putea să interfereze cu protejarea interesului public (Clements et
al., 2012, p. 270). Un conflict de interese se referă la o situaţie în care persoana aflată într-o
poziţie pentru care a primit încredere din partea unor terți sau a publicului are interese
personale sau profesionale care sunt în conflict cu poziţia în care se găsește.
Mintz (2018) observă că angajamentul pentru interesul public s-a erodat pe fondul
relațiilor personale și profesionale cu cei care au creat conflicte de interese. Totodată, Mintz
(2018) stabilește că abilitatea de a servi interesul public este legată de independență. Studiul
efectuat de Espinosa-Pike și Barrainkua (2016) are în vedere soluționarea conflictelor de
interese prin aplicarea măsurilor de siguranță. Prevenirea conflictelor de interese reprezintă o
modalitate de a asigura independența funcționarilor publici (Kouakou et al., 2013).
Interesul privat vizează aspecte care se raportează la modul în care profesia își
protejează fie statutul de care se bucură, fie sursa veniturilor financiare (Mintz, 2018).
Interesul privat este definit de către Parker (1994) drept motivația latentă a codurilor etice de
a proteja interesele organismului profesional precum statut, putere politică și influență. De
asemenea, Parker (1994) observă tendința de discreție care înconjoară interesul privat.
Îngrijorarea poate interveni odată cu prevalența interesului privat asupra a ceea ce se
consideră că trebuie realizat în beneficiul binelui comun (Fisher et al., 2001). Lee (1995)
consideră că interesul privat, cu precădere cel financiar, este prioritar pentru membrii
profesiei, iar interesul public constituie înainte de toate modalitatea de a-l proteja. De
asemenea, Chiang (2016) constată lipsa de voință de a confrunta cetățenii, deoarece acest fapt
dăunează interesului privat. Această percepție este mai degrabă o aparență sau o temere
exprimată de cei care doresc promovarea interesului public, cu atât mai mult cu cât în
practică dezvăluirile vizând încălcările binelui comun sunt rare și foarte mediatizate. Între
cele două nu ar trebui să se creeze situații conflictuale și drept urmare, plasarea în părți opuse

24
ale balanței este lipsită de sens atât timp cât obiectivul este servirea interesului public.
Echilibrul dintre cele două apare drept necesar pentru limitarea percepției de ascendență a
interesului privat.
Modul în care publicul se așteaptă ca funcționarii publici să răspundă în caz de conflict
de interese este anticipat de codul de etică al profesiei. Cu toate acestea, modalitatea efectivă
de a proteja interesul public poate să fie în opoziție cu clauza de confidențialitate atașată
principiului de conduită profesională. Cu privire la acest aspect, Davenport și Dellaportas
(2009) atrag atenția că principiul confidențialității poate intra în contradicție cu sarcina de
gardieni ai interesului public pe care funcționarii publici sunt chemați să o îndeplinească.
Dacă se manifestă caracterul opus dintre aceste două obligații, dilema va fi tranșată prin
aceea că în mod evident funcționarii publici vor onora servirea interesului public în ciuda
importanței atașate clauzei de confidențialitate. Aceasta întrucât servirea interesului public
constituie fundamentul pe care este clădit Codul de etică al profesiei și este măsura prin care
este evaluată conduita etică. Întâietatea protejării interesului public se cere a fi respectată
chiar dacă clauza de confidențialitate reprezintă o obligație contractuală pentru funcțopnarii
publici dat fiind că aceasta este calea pentru ca un dezastru care să implice profesia să fie
evitat. De altfel, prioritatea respectării interesului public este evidențiată de Codul de etică.
Binele societății este în mod indubitabil prioritar față de interesul financiar. Dat fiind că
funcționarii publici sunt chemați să acționeze în calitate de agenți de încredere ai societății, se
constituie astfel în gardieni ai intereselor sale. În acest scop, vor pune în slujba publică
competențe tehnice și etice ridicate (Brown et al., 2007). Precizarea că de cele mai multe ori
competențele tehnice nu sunt suficiente dacă nu sunt dublate de competențe etice ireproșabile
este cât se poate de valabilă (Brown et al., 2007). În acest sens, Mintz (1995) este de părere
că funcționarii publici au nevoie de expertiză tehnică și morală, alături de intenție și abilitatea
de a acționa împotriva interesului propriu dacă acest lucru este cerut de moralitate. Tot mai
puțin funcționarii publici sunt asociați cu imaginea unor agenți ai societății (Fogarty și
Rigsby, 2010), iar acest fapt nu cuprinde întreaga dimensiune pe care o înglobează
funcționarii publici pentru că angajamentul societal este parte integrantă a profesiei. Studiul
efectuat de Davenport și Dellaportas (2009) întărește convingerea că un cod de etică vine să
consolideze interesul public, iar nu interesul individual, mai ales că profesia acceptă prin
intermediul acestuia un angajament față de societate.
Jackling et al. (2007) remarcă antagonismul dintre interesul public și interesul privat,
menționând examinarea continuă a conflictului dintre ele. Astfel, apariția unui conflict între
interesul public și interesul privat pretează la dezaprobări sau sancțiuni dacă acesta nu se

25
rezolvă prin considerarea și aplicarea prioritară a interesului public (Citron și Taffler, 2001).
Autoritatea pe care o degajă acțiunea îndreptată spre binele comun este susținută de
implicarea publicului în aceste chestiuni, precum și de reglementările adoptate (Bédard,
2001). Această concepție este propulsată de ecourile mediatice ale scandalurilor care
izbucnesc odată cu încălcarea interesului public, fapt care explică frecvența redusă a acestora.
În acest sens, studiul condus de Davenport și Dellaportas (2009) confirmă faptul că încălcarea
interesului public prezintă o frecvență foarte redusă. Un rezultat contradictoriu al studiului
este acela că în cazul unei dileme interesul propriu este favorizat, ceea ce nu prezintă
consistență cu angajamentul de servire a interesului public. Este punctată astfel necesitatea ca
funcționarii publici să-și extindă angajamentul față de public prin adoptarea unei conduite
etice remarcabile.
Balanța nu trebuie să se încline într-o parte sau în alta și astfel să favorizeze
preeminența interesului privat sau al interesului public, deoarece ajustarea este posibilă
pentru a atinge un echilibru între acestea. Există nevoia de a echilibra interesul financiar
propriu cu interesul public, iar aceasta a fost remarcată de cercetători (Lee, 1995). În ciuda
faptului că profesia estimează că modelul de auto-reglementare consemnează în mod eficient
problemele legate de interesul public, supravegherea independentă reprezintă o cale de a
contracara slăbiciunile și de a induce o răspundere mai productivă (O'Regan, 2010). De fapt,
funcționarii publici au nevoie să țină cont de un focus dual atât în ceea ce privește cerințele
cât și așteptările publicului astfel încât să acționeze drept arbitrii pentru interesul public
(Fogarty și Rigsby, 2010, p. 320). În vederea acestui obiectiv, profesia admite obligațiile care
îi revin, iar publicul care se sprijină pe funcționari publici își plasează încrederea în
competența acestora de a-i servi cât mai bine interesul, cu atât mai mult cu cât devierea de la
rolul de interes public, reală sau percepută, poate fi apreciată drept indiferentă,
iresponsabilă, care se auto-promovează și posibil nedemnă de încredere (Davenport și
Dellaportas, 2009, p. 12).
Îndeplinirea obligațiilor față de public prin informații care își ating scopul face ca
autoritatea funcționarilor publici să apară consolidată. Criticile legate de auto-reglementare
sugerează că aceasta este mai orientată către a-și proteja reputația decât către a servi efectiv
interesul public (Bédard, 2001). Drept urmare, o consolidare a idealului profesiei privind
serviciul public reprezintă un pas înainte în procesul auto-reglementării și limitează
intervențiile organismelor externe de reglementare. Dilema intereselor proprii care au
precedență asupra interesului public poate fi soluționată doar prin considerarea publicului, în
aspirația de a le echilibra. Atunci când interesul public și interesul privat coincid, consecința

26
imediată este încrederea acordată profesiei în cadrul contractului social dintre funcționari
publici și societate. Bunăstarea publică depășește interesele cetățenilor, iar loialitatea lor
presupune aplicare și competență.
Atunci când apare un conflict între interesul propriu și cel public, neglijarea interesului
public este sancționată sever atât de public cât și de către profesie (Parker, 1994). Analiza
efectuată de Parker (1994) expune faptul că au fost raportate mai multe infracțiuni legate de
interese private comparativ cu cele legate de interesul public. Aceste constatări susțin faptul
că încălcările interesului public sunt rare și binecunoscute fapt care face să fie sancționate
sever, deoarece aduc atingeri reputației profesiei, motiv pentru care sunt evitate în mod
consecvent.
Constatările investigației conduse de Davenport și Dellaportas (2009) arată că în caz de
conflict de interese, funcționarii publici au o înclinație pentru a servi propriile interese
precum și cele ale cetățenilor în detrimentul interesului public, ceea ce este în acord cu
criticile adresate profesiei în această privință. În mod corespunzător, se pare că pentru
profesie auto-protejarea este tot atât de importantă precum protejarea interesului public.
Totuși, dacă se ivește un conflict, concesia trebuie să fie în favoarea interesului public
(Bédard, 2001), iar membrii profesiei trebuie să-și continue interesele atât timp cât acestea
răspund valorilor de bine și justiție. Astfel servirea interesului clientului nu trebuie a priori să
intre în conflict cu servirea interesului public. În plus, urmarea interesului propriu este
probabil să susțină interesul public prin consolidarea reputației atât timp cât îndeplinirea sa
nu se face în dauna terțelor părți. Acesta este un argument bun pentru a arăta interesul privat
drept complementar interesului public și pentru a fi reținut în a portretiza în mod antagonic
(Dellaportas și Davenport, 2008, p. 1091).
O sursă de conflict evidentă este declanșată de clauza de confidențialitate. În această
privință, Davenport și Dellaportas (2009) arată că aspectul de confidențialitate atașat
principiului de conduită profesională ar putea să intre în conflict cu rolul funcționarilor
publici de gardieni ai interesului public. Fără a nega importanța confidențialității datorate
clientului în cadrul principiilor fundamentale, atunci când nu este posibilă onorarea ambelor
obligații, către cetățean și către public, atunci se stabilește precedența interesului public.
Astfel, în ciuda caracterului obligatoriu al confidențialității, studiul condus de Davenport și
Dellaportas (2009) întărește convingerea că încălcările interesului public trebuie evitate cu
prețul alterării obligației de confidențialitate. Prin urmare, interesul public trebuie să fie
preeminent protejat de o manieră activă, iar acest fapt este erijat în simbol distinctiv pentru
profesie. În realitate, conformarea cu toate principiile fundamentale de etică și vizarea

27
excelenței în serviciile furnizate, interesul public este protejat (Dellaportas și Davenport,
2008).
Investigația condusă de Davenport și Dellaportas (2009) arată că funcționarii publici
sunt susceptibili să sprijine mai degrabă interesul propriu decât interesul public. Acest
rezultat poate fi îngrijorător și se poziționează drept rezonanță criticilor emise cu privire la
tendința de promovare a propriului interes. Totuși, o astfel de înclinație se cere a fi modelată
astfel încât interesul public să aibă întâietate, iar un conflict între cele două poate fi clarificat
doar de această manieră, însă acest lucru nu înseamnă că funcționarii publici nu pot să-și
urmeze propriile interese ceea ce se înscrie pe o traiectorie normală atât timp cât obiectivul
este unul constructivist pentru ansamblul societății, ci că un asemenea demers nu trebuie să
genereze situații conflictuale relativ la interesul public. Fără doar și poate, valorile de bine și
de justiție trebuie să fie promovate de către profesie pentru a crea valoare pentru societate.
Așadar, prin protejarea intereselor funcționarii publici nu se întrepun în mod ineluctabil
contra interesului public, chiar dacă prin această acțiune se protejează propriul interes. Relația
de încredere pe care profesia o formează cu societatea are la bază un set de reguli de
conduită, iar respectarea codului etic reprezintă modalitatea de a proteja interesul privat
alături de interesul public (Fisher et al., 2001). De cele mai multe ori, interesul individual
reprezintă o treaptă înspre construirea binelui comun, însă privilegierea interesului propriu nu
se poate realiza fără respectarea interesului public, iar urmarea propriului interes trebuie să
aducă valoare profesiei, în termeni de reputație și statut. O astfel de abordare va considera
interesul individual drept complementar interesului public, iar nu de o manieră antagonistă.
Această optică este susținută de teoria funcționalistă care promovează concordanța, iar nu
contradicția spre a realiza binele comun. Echilibrul dintre interesul privat și interesul public
este de natură să asigure autoritatea profesiei.
Indiscutabil, întâietatea interesului public reprezintă apanajul profesiei, iar aplicarea
fără echivoc a binelui comun face parte din mandatul primit de funcționari publici din partea
societății. Rolul dual al funcționarilor publici, disputat de asumarea protejării interesului
public poate dobândi stabilitate doar prin promovarea interesului public. Așa cum a constatat
Chiang (2016), în vederea stabilirii responsabilității și a angajamentului pentru interesul
public este necesară adoptarea deciziilor cu caracter etic.

28
 CAPITOLUL 5
STUDIU DE CAZ PRIVIND MĂSURAREA NIVELULUI
DEZVOLTĂRII MORALE A FUNCȚIONARILOR PUBLICI

5.1. Pertinența legăturii dintre conduita etică şi dezvoltare morală

Diverse studii, printre care: Tsui și Gul (1996), Shearer (2002), Davenport și
Dellaportas (2009) sau Bayou et al. (2011) au discutat importanța conduitei etice a
funcționarilor publici în relație cu societatea în general. Etica ghidează conduita
funcționarilor publici și îi influențează să facă ceea ce este corect și ceea ce corespunde
așteptărilor unei părți extinse a publicului. De o manieră generală, etica este asociată cu un
set de valori morale respectiv cu principiile morale promovate de către societate și pe care
funcționarul public și le însușește. Valorile etice, odată adoptate, sunt susceptibile să confere
o forță pozitivă, inspirându-i motivația, după cum au punctat Blackburn și McGhee (2004),
Blanthorne și Kaplan (2008), Roberts (2009), Fisher (2001), Bayou et al. (2011), printre alții.
O caracterizare pertinentă a semnificației eticității unei persoane etice este propusă de
O'Connell și Bligh (2009, p. 216) care afirmă că o persoană etică este un individ care

29
acționează cu integritate, onestitate și încredere. O persoană etică acționează de asemenea
în conformitate cu convingerile sale, arată preocupare față de alții, comunică cu sinceritate,
făcând dovada unei moralități personale. Este interesantă mențiunea moralității personale
pentru că reprezintă un element central care cuprinde toate virtuțile de mai sus. O asemenea
descriere poate fi aplicată funcționarilor publici.
Considerând faptul că dezvoltarea morală influențează conduita (Kohlberg, 1979),
funcționarii publici sunt definiți prin cât de etică este percepută a fi conduita lor pentru a
obține încrederea publicului. Îndeplinirea serviciului public presupune ca funcționarii publici
să susțină standarde ridicate de etică și să acționeze conform cerințelor profesiei atât în
privința competenței cât și în privința eticii. Mai mult, factori diferiți îi influențează în mod
direct: factori de natură instituțională precum legislația, factori care privesc persoana
funcționarului public precum dezvoltarea lor morală și factori de natură instituțională precum
un cod de etică (Strajkovic și Luthans, 1997).
Personalitatea morală a funcționarilor publici este determinată de convingerile și de
credințele acestora care sunt rezultatul experiențelor, al educației și al mediului. Acești factori
contribuie la conturarea caracterului moral care este propriu fiecărei persoane. Valorile de
bine și corect atribuite caracterului moral au fost mult timp discutate. Cu titlu de exemplu,
Confucius a subliniat valorile și normele primare pentru a stabili armonia și ordinea naturală
a lucrurilor (Confucius, 2003). După cum arată Preuss (1998), Aristotel semnalează
importanța caracterului unei persoane din punct de vedere moral și că binele suprem
înseamnă conformarea cu rațiunea. Abordarea aristotelică echivalează virtutea cu excelența
morală.
Caracterul moral este în esență o trăsătură individuală. Hurtt (2010) distinge între o
caracteristică de caracter (un aspect constant care identifică o persoană) comparativ cu o
caracteristică stare (o conduită temporară derivată din circumstanțe contextuale).
În plus, pentru ca funcționarii publici să fie percepuți ca având un nivel etic ridicat,
aceștia vor fi și vor părea a fi preocupați de binele superior al societății, acționând conform
convingerilor de onestitate și obiectivitate. Promovarea intereselor profesiei nu trebuie să
difere de protejarea interesului public, ci mai degrabă să fie complementar acestuia
(Dellaportas și Davenport, 2008). În această lumină, susținerea binelui societății constituie un
punct de referință pentru profesie în căutarea de a echilibra interesul public și privat (Lee,
1995). De asemenea, a acționa cu integritate este o cerință a Codului de etică datorită faptului
că acest principiu fundamental implică valori precum onestitate și încredere, necesare pentru
a stabili fiabilitatea funcționarilor publici. Cu toate că interese diverse pot altera decizia etică,

30
prin exercitarea raționamentului profesional funcționarii publici recunosc nevoia de a servi
publicul (Gordon, 2011). O abordare etică este susceptibilă să promoveze interesul public
(Fisher et al., 2001), iar rezultatul așteptat va fi câștigarea încrederii publicului (Dellaportas și
Davenport, 2008). Astfel, se așteaptă ca funcționarii publici să aplice acele valori etice care
predispun la adoptarea unei decizii etice (Roger, 2007).
Dezvoltarea morală nu se referă doar la serviciul public, ci poate fi aplicată unei
multitudini de domenii. Punctele de vedere privind conceptul dezvoltării morale sunt diferite,
iar această discrepanță se referă și la și modul în care acestea influențează activitatea
funcționarului public. Astfel, dezvoltarea morală în calitate de concept s-a ivit întâi în
psihologie, iar ulterior a fost extinsă și în administrație publică, definind eticitatea
funcționarilor publici și sensul de obligație morală în relație cu reguli universale de bine și
justiție. Ținând cont de acest aspect, conceptul ca atare este un concept mai larg care se aplică
tuturor indivizilor indiferent dacă fac parte dintr-o profesie sau nu.
Modelul destinat să măsoare dezvoltarea morală a funcționarilor publici constituie o
extindere a ceea ce s-a arătat deja în cadrul literaturii de specialitate. Prin aplicarea
strategiilor de conceptualizare a cunoașterii funcționarii publici vor tinde să interpreteze
acțiunile lor în acord cu regulile morale și profesionale. De fapt, prevalându-se pe valorile și
principiile etice atunci când se confruntă cu diferite situații, dilemele etice pot fi identificate
ca atare. De asemenea, probabilitatea este ridicată ca funcționarii publici să acționeze în mod
etic. Scopul final al utilizării strategiilor de conceptualizare a cunoașterii este construirea și
consolidarea încrederii.
Diferența dintre conflict moral și dilemă morală a fost explicată de către Saltzstein
(1994). Flynn et al. (2017, p. 86) distinge că un conflict moral se produce atunci când o
obligație de natură morală intră în conflict cu o obligație de interes propriu, spre exemplu.
Dilema morală implică două drepturi morale (de ordin inferior) care necesită soluționarea
prin utilizarea raționamentelor mai abstracte și a principiilor (utilitarism, justiție etc.). Flynn
et al. (2017) observă că atunci când se aplică reguli, principiile abstracte nu sunt necesare
pentru rezolvarea conflictului, ci forța de caracter ar trebui să determine calea de urmat.
Herington și Weaven (2007) au fost preocupați de relația care se stabilește între abilități
de raționament moral și conduita etică sau non-etică care succede evaluării judecății
profesionale. În cadrul studiului pe care l-au realizat, au pornit de la premisa pe care au
adoptat-o că abilitatea de raționament moral poate fi utilizată drept indicator al probabilității
ca o persoană să se implice într-o acțiune contară eticii (Herington și Weaven, 2007, p. 156).
Astfel, cu cât nivelul de dezvoltare morală identificat este mai ridicat, șansele ca funcționarii

31
publici să fie mai înclinați să se conformeze valorilor și principiilor stabilite de profesie și de
regulatori cresc în mod proporțional. Scopul modelului este să anticipe înclinarea
funcționarilor publici de a urma standardele etice și profesionale de conduită, precum și de a
consolida interesul public. Admiterea angajamentului pentru interesul public merge mai
departe decât conformarea cu așteptările publicului, acesta având drept efect consolidarea
încrederii că profesia este promptă în a se conforma cu obligațiile profesionale (Neu și
Graham, 2005).

5.2. Metodologia aplicată

BIBLIOGRAFIE

1. Adam, A.M., Rachman-Moore, D. (2004). The methods used to implement an ethical

code of conduct and employee attitudes. Journal of Business Ethics, nr. 54: 225-244.
2. Aristotle (1985). Nicomachean ethics. Tradus de către Terence Irwin, Hackett
Publishing, Indianapolis, IN.
3. Barnett, T., Vaicys, C. (2000). The moderating effect of individuals’ perceptions of
ethical work climate on ethical judgments and behavioral intentions. Journal of
Business Ethics, vol. 27, nr. 4: 351-362.
4. Beauchamp, T.L., Bowie, N.E. (1997). Ethical theory and business. Prentice Hall,
Upper Saddle River, NJ.
5. Bentham, J. (1789). An introduction to the principles of morals and legislation. J.H.
Burns. Oxford: Clarendon Press, 1996.

32
 6. Bertland, A. (2009). Virtue ethics in business and the capabilities approach. Journal
of Business Ethics, nr. 84: 25-32.
7. Blackburn, M., McGhee, P. (2004). Talking virtue: Professionalism in business and
virtue ethics. Global Virtue Ethics Review, nr. 5 (4): 90-122.
8. Blasi, A. (1980). Bridging moral cognition and moral action: A critical review of the
literature. Psychological Bulletin, nr. 88: 1-45.
9. Blome, C., Paulraj, A. (2013). Ethical climate and purchasing social responsibility: A
benevolence focus. Journal of Business Ethics, nr. 116 (3): 567-585.
10. Brandt R. (1992). Morality, utilitarianism, and rights. Cambridge University Press,
Cambridge.
11. Caldwell, C., Hayes, L.A., Bernal, P., Karri, R. (2008). Ethical stewardship:
Implications for leadership and trust. Journal of Business Ethics, nr. 78 (1): 153-164.
12. Casali, G.L. (2011). Developing a multidimensional scale for ethical decision making.
Journal of Business Ethics, nr. 104 (4): 485-497.
13. Caza, A., Barker, B.A., Cameron, K.S. (2004). Ethics and ethos: The buffering and
amplifying effects of ethical behaviour and virtuousness. Journal of Business Ethics,
nr. 52 (2): 169-178.
14. Colby, A., Kohlberg, L. (1987). The measurement of moral judgment, vol. 1.
Cambridge, UK: Cambridge University Press.
15. Colby, A., Kohlberg, L., Gibbs, J., Lieberman, M. (1983). A longitudinal study of
moral judgment. Monographs of the Society for Research in Child Development, nr.
48 (1-2): 101-124.
16. Cranston, Neil, Ehrich, Lisa C., Kimber, Megan (2006). Ethical dilemmas: The "bread
and butter" of educational leaders' lives. Journal of Educational Administration, vol.
44, nr. 2: 106-121.
17. Cruz, C.A., Shafer, W.E., Strawser, J.R. (2000). A multidimensional analysis of tax
practitioners’ ethical judgments. Journal of Business Ethics, vol. 3: 223-244.
18. Davis, M. (1988). The special role of professionals in business ethics. Business and
Professional Ethics Journal, nr. 7: 51-62.
19. Desplaces, D.E., Melchar, D.E., Beauvais, L., Bosco, S.M. (2007). The impact of
business education on moral judgment competence: An empirical study. Journal of
Business Ethics, nr. 74 (1): 73-87.

33
 20. Fang, M.L. (2006). Evaluating ethical decision-making of individual employees in
organizations - An integration framework. Journal of American Academy of Business,
vol. 8, nr. 2: 105-113.
21. Farrell, Brian J., Cobbin, Deirdre M., Farrell, Helen M. (2002). Can codes of ethics
really produce consistent behaviours? Journal of Managerial Psychology, vol. 17, nr.
6: 468-490.
22. Fisher, James, Gunz, Sally, McCutcheon, John (2001). Private/public interest and the
enforcement of a Code of professional conduct. Journal of Business Ethics, nr. 31 (3):
191-207.
23. Forster, M., Loughran, T., McDonald, B. (2009). Commonality in Codes of ethics.
Journal of Business Ethics, vol. 90: 129-139.
24. Fraedrich, J., Thorne, D.M., Ferrell, O.C. (1994). Assessing the application of
cognitive moral development theory to business ethics. Journal of Business Ethics, nr.
13: 829-838.
25. Frankel, M.S. (1989). Professional Codes: Why, how and with what impact? Journal
of Business Ethics, nr. 8: 109-115.
26. Hazels, T. (2015). Ethics and morality: What should be taught in business law?
Academy of Educational Leadership Journal, nr. 19 (2): 77-89.
27. Higgs-Kleyn, N., Kapelianis, D. (1999). The role of professional Codes in regulating
ethical conduct. Journal of Business Ethics, nr. 19: 363-374.
28. Jamal, K., Bowie, N.E. (1995). Theoretical considerations for a meaningful Code of
professional ethics. Journal of Business Ethics, nr. 14: 703-714.
29. Kaptein, M., Schwartz, M.S. (2008). The effectiveness of business codes: A critical
examination of existing studies and the development of an integrated research model.
Journal of Business Ethics, nr. 77: 111-127.
30. Kohlberg, L. (1984). The psychology of moral development: The nature and validity
of moral stages. Harper and Raw: San Francisco.
31. Lovett, B.J., Jordan, A.H. (2010). Levels of moralisation: A new conception of moral
sensitivity. Journal of Moral Education, vol. 39, nr. 2: 175-189.
32. Machen, T.R. (2004). Aristotle and the moral status of business. The Journal of Value
Inquiry, nr. 38: 2017-2223.
33. MacIntyre, A. (2007). After virtue: A study in moral theory, 3rd ed.. Notre Dame:
University of Notre Dame Press.

34
 34. Mitchell, T., Daniels, D., Hopper, H., George‐Falvy, J., Ferris, G. (1996). Perceived
correlates of illegal behavior in organisations. Journal of Business Ethics, vol. 15, nr.
4: 439‐455.
35. Moberg, D.J., Velasquez, M. (2004). The ethics of mentoring. Business Ethics
Quarterly, nr. 14: 95-122.
36. O’Dwyer, B., Madden, G. (2006). Ethical codes of conduct in Irish companies: A
survey of code content and enforcement procedures. Journal of Business Ethics, nr.
63 (3): 217-236.
37. O’Fallon, M.J., Butterfield, K.D. (2005). A review of the empirical ethical decision-
making literature: 1996–2003. Journal of Business Ethics, nr. 59 (4): 341-375.
38. Preuss, L. (2010). Codes of conduct in organisational context: From cascade to
lattice-work of codes. Journal of Business Ethics, vol. 94: 471-487.
39. Rest, J. (1979). Development in judging moral issues. Minneapolis: University of
Minnesota Press.
40. Rest, J. (1986). Moral development: Advances in research and theory. Praeger Press,
NewYork, NY.
41. Scott, W.R. (1995). Institutions and organizations. Thousand Oaks, CA: Sage
Publications.
42. Shawver, T.J., Sennetti, J.T. (2009). Measuring ethical sensitivity and evaluation.
Journal of Business Ethics, nr. 88 (4): 663-678.
43. Sheppard, J.P., Young, M. (2007). The routes of moral development and the impact of
exposure to the milgram obedience study. Journal of Business Ethics, nr. 75 (4): 315-
333.
44. Singhapakdi, A., Vitell, S., Rallapalli, K., Kraft, K. (1996). The perceived role of
ethics and social responsibility: A scale development. Journal of Business Ethics, vol.
15: 1131-1140.
45. Snell, R.S. (2000). Studying moral ethos using an adapted Kohlbergian model.
Organization Studies, nr. 21 (1): 267-295.
46. Somers, M.J. (2001). Ethical codes of conduct and organizational context: A study of
the relationship between codes of conduct, employee behaviour and organizational
values. Journal of Business Ethics, nr. 30: 185-195.
47. Treviňo, L.K., Nelson, K.A. (2004). Managing business ethics. John Wiley & Sons
Inc., Hoboken, NJ.

35
 48. Verbos, A.K., Gerard, J.A., Forshey, P.R., Harding, C.S., Miller, J.S. (2007). The
positive ethical organization: Enacting a living code of ethics and ethical
organizational identity. Journal of Business Ethics, nr. 76: 17-33.
49. Victor, B., Cullen, John B. (1988). The organizational bases of ethical work climates.
Administrative Science, Quarterly, nr. 33: 101-125.
50. Vitell, S.J., Patwardhan, A. (2008). The role of moral intensity and moral philosophy
in ethical decision making: A cross-cultural comparison of China and the European
Union. Business Ethics - An European Review, nr. 17 (2): 196-209.
51. Whetstone, J.T. (2001). How virtue fits within business ethics. Journal of Business
Ethics, nr. 33 (2): 101-114.
52. Williams, S.D., Dewett, T. (2005). Yes, You can teach business ethics: A review and
research agenda. Journal of Leadership and Organizational Studies, nr. 12 (2): 109-
120.
53. Wood, G. (2005). The relevance to international mergers of the ethical perspectives of
participants. Corporate Governance, nr. 5 (5): 39-50.
54. Wood, G., Rimmer, M. (2003). Codes of ethics: What are they really and what should
they be? International Journal of Value-based Management, vol. 16, nr. 2: 181-195.

ANEXE

Anexa nr. 1. Chestionar

1. Descoperiți că un contribuabil a ascuns unele activități prin construirea unui

aranjament complex. Cum procedați?
a. Aduceți problema în atenția autorităților competente:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Dezvăluiți ceea ce ați descoperit:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
c. Păstrați tăcerea:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

36
 2. Un contribuabil v-a oferit diverse cadouri. Cum procedați?
a. Refuzați politicos cadourile, specificând că nu doriți să lăsați loc pentru
interpretări în cadrul relației profesionale:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Acceptați prima invitație la restaurant însă le refuzați pe celelalte și nu
acceptați cadourile, explicând că deontologia profesională vă împiedică să
primiți ceva de la un client:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
c. Aacceptați toate invitațiile la restaurant și primiți toate cadourile dat fiind că
este ceva obișnuit ca un client să vă ofere unele beneficii:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

3. Ați acordat un împrumut de afaceri unei companii, iar acum ați fost numit
funcționar public în cadrul ANAF, urmând a merge în control. Cum procedați?
a. Refuzați pe baza faptului că aveți un interes direct:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Mergeți în continuare, făcând în același timp dovada obiectivității:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

c. Mergeți în continuare, cântărind în același timp faptul că dacă nu dați curs

solicităruu fără rezerve riscați să pierdeți împrumutul acordat
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

4. Unul dintre contribuabili este o rudă (soțul/soția surorii soției/soțului

dumneavoastră) cu care socializați în mod ocazional. Cum procedați:
a. Refuzați angajamentul în baza relațiilor familiale pe care le aveți:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Acceptați angajamentul, însă dezvăluiți relația de familiaritate pe care o aveți
și acceptați ca unul dintre colegi să vă supravegheze munca:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
c. Acceptați angajamentul și nu dezvăluiți relația de familiaritate pe care o aveți
pentru a vă proteja ruda dacă este nevoie:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

37
 5. Pe parcursul angajamentului, apare clar că se încearcă influența asupra
dumneavoastră. Cum procedați?
a. Refuzați să continuați angajamentul, fiindcă independența dumneavoastră este
diminuată:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Îndepliniți parțial angajamentul:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
c. Acceptați influența chiar dacă poate să ducă la un angajament trunchiat:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

6. Atunci când vă aflați în situații în care vă confruntați cu o dilemă etică, vă bazați

pe cele cinci principii fundamentale de etică pentru a o rezolva?
a. Da, mă bazez pe principiile fundamentale de etică tot timpul:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Da, însă în funcție de particularitățile dilemei etice prefer să mă bazez doar pe
unele dintre principiile fundamentale de etică:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

c. Nu, în mod normal când mă confrunt cu o dilemă etică nu mă bazez pe cele

cinci principii fundamentale de etică:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

7. Sunteți de acord că o conduită etică se reflectă asupra reputației profesiei și

drept urmare trebuie să aveți grijă să nu o compromiteți?
a. Da, absolut:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Da, cu toate că eu consider că respectarea conduitei etice standard nu este
suficientă pentru a contribui la reputația profesiei:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
c. Nu, nu sunt de acord că o etalare izolată a unui comportament non-etic ar
putea realmente să compromită reputația profesiei:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

38
 8. Considerați că beneficiarul principal este cetățeanu sau publicul în ansamblu?
a. Publicul în ansamblu:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Cetățeanul:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

9. Sunteți de acord că valorile etice trebuie să fie prezentate într-o manieră clară și
cuprinzătoare în cadrul unui cod de etică?
a. Da, absolut:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Da, însă managementul ar trebui să ofere un exemplu privind măsura în care
aceste valori etice trebuie să fie respectate:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
c. Nu, nu cred că acestea ar trebui să fie cuprinse într-un cod de etică din
moment ce nimeni nu le respectă cu regularitate:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

10. Susțineți principiul integrității după cum a fost descris de Codul de etică (direct
și onest ... transparență și onestitate ..., a nu fi asociat cu informații trunchiate) în
mod total sau parțial; de asemenea, sunteți de acord că acest principiu se află în
centrul conduitei etice?
a. Susțin întru totul principiul de integritate așa cum a fost prezentat de Codul de
etică și în mod cert sunt de acord că acesta se află în centrul unei conduite
etice:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Susțin întru totul principiul de integritate așa cum a fost prezentat de Codul de
etică, însă nu sunt de acord că acesta se află în centrul unei conduite etice:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
c. Susțin în mod parțial principiul de integritate așa cum a fost prezentat de
Codul de etică și nu sunt de acord că acesta se află în centrul unei conduite
etice:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

39
 11. Ar trebui să se aștepte de la funcționari publici ca aceștia să promoveze valorile
etice?
a. Da, absolut:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Da, însă depinde și pentru ce tip de contribuabil:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
c. Nu, nu ar trebui să se aștepte ca funcționarii publici să promoveze valorile
etice în relație cu cetățenii dat fiind că această sarcină nu le revine:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total

12. Sunteți de acord că respectarea standardelor contribuie la asumarea

responsabilității sociale?
a. Da, sunt întru totul de acord:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
b. Da, cu toate că respectarea standardelor și normelor va contribui doar parțial la
responsabilitatea socială pe care funcționarii publici sunt chemați să o susțină:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total
c. Nu, nu sunt de acord că respectarea standardelor și normelor va contribui la
asumarea responsabilității sociale de către funcționarii publici:
 acord total  acord parțial  nedecis  dezacord parțial  dezacord total 4

40