`

LUCRARE DE LICENŢĂ

LEGITIMA APĂRARE

1
 CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................................... 3
Consideraţii generale privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ........................... 3
Motivaţia alegerii temei “legitima apărare” ................................................................................... 4
CAPITOLUL I. Legitima apărare – cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin
înlăturarea vinovăţiei ............................................................................................................................ 7
1.1. Noţiunea şi caracterizarea legitimei apărări............................................................................ 7
1.2. Condiţiile legitimei apărări ....................................................................................................... 9
1.2.1. Condiţiile privind atacul ......................................................................................................... 9
1.2.2. Condiţiile privind apărarea .................................................................................................. 15
1.3. Depăşirea limitelor legitimei apărari ...................................................................................... 17
CAPITOLUL II. Legitima apărare şi alte cauze de excludere a caracterului penal al faptei...... 21
2.1. Legitima apărare şi eroarea de fapt ....................................................................................... 21
2.2. Legitima apărare şi starea de necesitate ................................................................................ 22
2.3. Legitima apărare şi cazul fortuit ............................................................................................ 24
CAPITOLUL III. Cazuri special privind legitima apărare ............................................................ 26
3.1. Amplificări ale legitimei apărari ............................................................................................. 26
3.2. Legitima apărare şi starea de provocare ................................................................................ 28
CAPITOLUL IV.Efectele juridice ale legitimei apărari.................................................................. 31
4.1. Efectele „in personam” ............................................................................................................ 32
4.2. Răspunderea civilă în legitima apărare.................................................................................. 33
CAPITOLUL V.Reglementarea legitimei apărări în Noul Cod penal ........................................... 36
CAPITOLUL VI. Situaţii speciale privind legitima apărare în Noul Cod penal .......................... 43
CAPITOLUL VII.Legitima apărare prezumată în Noul Cod penal .............................................. 46
CONCLUZII ........................................................................................................................................ 48
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................. 51

2
 INTRODUCERE

Consideraţii generale privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

Caracterul infracţional al unei fapte este în doctrina penală definit ca o „însuşire

sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii”1.
Prin urmare, pentru ca o faptă să constituie infracţiune, deci să aibă caracter penal, ea
trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele trei trăsături esenţiale:
➢ să fie prevăzută de legea penală, prin descrierea tuturor elementelor ce caracterizează
latura sa obiectivă;
➢ să fie săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni;
➢ să prezinte, prin elementele ei obiective şi subiective, pericolul social al unei
infracţiuni.
Cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei ar putea fi, aşadar, definite ca fiind
acele stări, împrejurări sau situaţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, potrivit
legii, ca realizarea vreuneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă.
În principiu, aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit, dar pentru ca
efectele lor să opereze practic, este necesar ca existenţa stărilor, situaţiilor sau împrejurărilor
respective să fie constatată de organele judiciare. Existenţa unei cauze care înlătură caracterul
penal al faptei împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 alin.1 lit. e
Cod Procedura Penală) şi poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal.
Majoritatea împrejurărilor care înlătură caracterul penal al faptei exclud existenţa
vinovăţiei pentru fapta prevăzută de legea penală. Or, lipsa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii face ca fapta să nu fie infracţiune.
Legitima apărare şi starea de necesitate nu exclud vinovăţia, dar legea consideră
justificate (legitime), faptele comise în aceste împrejurări. De aceea legitima apărare şi starea
de necesitate mai sunt denumite şi cauze justificative.
Prin înlăturarea caracterului penal se înlătură implicit şi răspunderea penală. Cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură
răspunderea penală sau cu înlocuirea răspunderii penale. În aceste din urmă cazuri există
infracţiune, fapta săvârşită are caracter penal, însă, din consideraţii de politică penală această
răspundere este fie înlăturată, fie înlocuită cu o altă formă de răspundere, în condiţiile legii.
Tot astfel, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele de

1
Matei Basarab „Drept penal. Partea Generală”, vol. I, Editura Lumina Lex, 1996, p. 98.

3
nepedepsire (generale sau speciale) deoarece în cazul celor din urmă există infracţiune şi
răspundere penală, numai că din raţiuni legate de lupta împotriva infracţiunilor, prin voinţa
legii, infractorul este exonerat de pedeapsă.
Trebuie subliniat că împărţirea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei după
trăsăturile esenţiale asupra cărora se răsfrâng are un caracter relativ şi este fără semnificaţie
sub raportul consecinţelor juridice, deoarece toate aceste cauze numai în mod preponderent se
răsfrâng asupra unei trăsături sau a alteia, căci, în realitate, prin intermediul acesteia, ele
influenţează indirect şi existenţa celorlalte. Când o cauză de înlăturare a caracterului penal se
întemeiază pe o dispoziţie de lege care, într-o anumită situaţie, consideră că fapta nu mai
prezintă pericol social necesar pentru existenţa unei infracţiuni, implică direct ca în această
situaţie fapta respectivă nu mai este incriminată şi deci nu este prevăzută de lege, iar
săvârşirea ei nu mai poate fi socotită ca fiind efectuată cu vinovăţie.
Tot astfel, prezenţa unei cauze care, în principal, exclude vinovăţia, face să lipsească şi
pericolul social, deoarece o faptă săvârşită fără vinovăţie poate fi vătămătoare sub aspectul
material, dar, întrucât nu exprimă o poziţie negativă conştientă faţă de valorile sociale
protejate de lege, nu este şi socialmente periculoasă.
De asemenea, existenţa unei cauze care face ca fapta să nu fie prevăzută de legea
penală impune concluzia că acea faptă nu prezintă pericolul social specific unei infracţiuni şi
nici nu este săvârşită cu vinovăţie, căci intenţia şi culpa - în accepţiunea dreptului penal - nu
pot fi raportate decât la fapte care potrivit legii, constituie infracţiuni1.

Motivaţia alegerii temei “legitima apărare”

În sistemul dreptului pozitiv, dreptul penal – ramură a dreptului public – reprezintă un

ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale care iau naştere în acţiunea de
prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme care determină faptele ce constituie
infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi executare a
acestora.
Gradul de pericol social concret al infracţiunii, poate fi influenţat de unele trăsături de
fapt – stări, situaţii, împrejurări, întâmplări – care au însoţit săvârşirea infracţiunii şi au creat
ambianţa faptică, de o anumită coloratură şi semnificaţie proprie, în care s-a comis fapta. Deşi
sunt extrinseci conţinutului concret, ele sunt legate într-un fel sau altul, de elementele ce
alcătuiesc esenţialul şi astfel contribuie la caracterizarea acestora. În urmare, pentru a se
cunoaşte gravitatea reală a faptei, este necesar să se cerceteze conţinutul concret al faptei,

4
adică acţiunea, inacţiunea, mijloacele folosite, urmarea imediată, cât şi felul în care au fost
realizate elementele constitutive ale infracţiunii, mai exact acele elemente intrinseci, care
individualizează fapta, făcând-o să se deosebească de celelalte fapte concrete de acelaşi tip.
Fiecare societate umană se caracterizează prin – complexitatea şi diversitatea relaţiilor
sociale existente în ea. Iar, deseori în cadrul acestor relaţii se pot ivi anumite situaţii de
conflict generate de însuşi instinctele omeneşti şi necesităţile primare.
În aceste situaţii de conflict, persoana care consideră că interesele sale sunt lezate sau
pe nedrept vătămate simte instinctiv nevoia de a răspunde la violenţă prin violenţă sau prin
alte forme de autoapărare.
Toate acestea au adus la apariţia situaţiei problematice de legitimă apărare.
Importanţa acestei probleme a rămas şi în prezent destul de vastă, devenind chiar
foarte actuală. Deoarece în viaţă există situaţii când oamenii nu au o altă opţiune decât să
aplice la rezultatul infracţional, ca urmare a unei constrângeri ce nu oferă timp de a dirija şi a
stăpâni voinţa.
Astfel explicăm faptul că acest subiect este obiectul interpretărilor diferenţiate a
specialiştilor în jurisprudenţă.
Prin urmare, pentru a pătrunde în esenţa acestui subiect pe lângă o pregătire
profesională de o înaltă calificare mai este necesară prezenţa unei moralităţi adecvate pentru a
înţelege cauzele desfăşurării legitimei apărări. Acesta este motivul de bază ce-i îndeamnă pe
studenţi şi specialişti de a pune în discuţie problema dată, şi care m-a determinat şi pe mine în
studierea acestei tematici.
Odată constatat că fapta este prevăzută de legea penală, adică întrunirea tuturor
elementelor prevăzute de normă de incriminare, următorul pas în stabilirea existenţei
infracţiunii îl constituie stabilirea caracterului nejustificat al faptei, cu alte cuvinte a
împrejurării că aceasta are caracter ilicit. Caracterul nejustificat presupune o contradicţie între
fapta comisă şi ordinea juridică, cu alte cuvinte fapta nu este autorizată de o dispoziţie legală.
Pentru că apărarea efectuată împotriva unui atac să fie considerată legitimă, trebuie să
existe un raport de aproximativă proporţionalitate între fapta săvârşită în apărare, pe de o
parte, şi atacul care a provocat nevoia de apărare, pe de altă parte.
Condiţia că apărarea să fie proporţională cu agresiunea trebuie considerată atât faţă de
gravitatea pericolului, cât şi faţă de împrejurările în care s-a produs atacul.
Determinarea gravităţii pericolului se face în raport cu circumstanţele reale din
momentul agresiunii şi nu după criterii abstracte. Avându-se în vedere valoarea reală a

1
Al. Boroi, „Drept penal partea generală“, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2000, p. 183.

5
obiectului apărării şi situaţia concretă în care se găsea persoana atacată, se poate trage o
concluzie justă cu privire la gravitatea pericolului creat şi la posibilităţile de apărare.
În concluzie, putem spune că nu se pot stabili cu anticipaţie (aprioric) criterii în raport
cu care să se evalueze proporţionalitatea dintre reacţiune şi agresiune. Numai ulterior
săvârşirii faptei, în funcţie de împrejurările concrete, obiective şi subiective, ale cauzei, se
poate constata dacă apărarea a fost sau nu proporţională cu atacul.

6
CAPITOLUL I. Legitima apărare – cauză care înlătură caracterul penal al
faptei prin înlăturarea vinovăţiei

1.1. Noţiunea şi caracterizarea legitimei apărări

Legitima apărare ca instituţie de drept apare ca un ansamblu de condiţii legale

necesare, a căror realizare cumulativă poate duce la inexistenţa infracţiunii într-o situaţie dată.
Potrivit Codului penal, legitima apărare este prevăzută ca fiind una din cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei deoarece constatarea existenţei acestei cauze, adică existenţa
stării de legitimă apărare implică lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale fără de care nu poate
exista infracţiunea.
Legitima apărare constă în acţiunea de apărare pe care o realizează o persoană prin
intermediul unei fapte prevăzute de legea penală pentru a anihila un act de agresiune îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana,
drepturile celui atacat ori interesul general.
Este considerată legitimă şi apărarea realizată de o persoană pentru a respinge atacul
îndreptat asupra altei persoane.
Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune, fiind lipsită de
periculozitatea socială întrucât îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei1. Legiuitorul a
considerat din totdeauna că vinovăţia, potrivit legii penale, este exclusă în toate cazurile în
care făptuitorul acţionează sub presiunea constrângerii.
Aşadar, în cazul legitimei apărări există pe de o parte, un atac, o agresiune, care
creează un pericol grav şi iminent pentru persoana atacată ori pentru un interes general şi, pe
de altă parte, o apărare, concretizată în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală care, în
condiţiile date, era absolut necesară pentru respingerea atacului mai înainte ca aceasta să
aducă atingerea valorilor sociale puse în pericol.
Pentru a se putea constata legitima apărare, trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
➢ să existe un atac material, direct, imediat şi injust;
➢ atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale, ori împotriva unui
interes obştesc;

1
V. Dongoroz, I. Kohane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, “Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea
generală”, vol. I, Editura Academiei Bucureşti, 1969, p. 334-375; M.Basarab, „Drept penal, Partea generală”, vol. II, Ediţia a II-a,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 124-134; G. Antoniu, „Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia”, „Revista de drept
penal nr. 2”, Bucureşti, 1994, p. 31.

7
 ➢ atacul să creeze un pericol grav pentru persoana celui atacat sau pentru drepturile
acesteia, ori pentru un interes obştesc;
➢ săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului;
➢ apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul.
În literatura juridică s-au exprimat mai multe opinii cu privire la natura juridică a
legitimei apărări şi la temeiurile pentru care o faptă săvârşită în stare de legitimă apărare, deşi
prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune.
Astfel, s-a susţinut că societatea este datoare să apere pe membrii săi, încât atunci când
o persoană se vede atacată, iar societatea nu-i vine în ajutor, ea capătă dreptul de a se apăra
singură, legitima apărare fiind, deci, exerciţiul unui drept subsidiar de apărare. De asemenea,
s-a afirmat că fapta săvârşită în legitimă apărare nu numai că nu prezintă pericol social dar
este chiar socialmente utilă, deoarece, acţionând într-o situaţie în care societatea era datoare să
intervină prin autorităţile competente, dar n-a fost în măsură să o facă, făptuitorul se substituie
în prerogativele acestora şi, ca atare îndeplineşte o activitate pe care legea o impune. S-a
sustinut faptul că dreptul la legitima apărare constituie un mod de combatere a infracţiunilor şi
de apărare a ordinii de drept, deoarece agresorul potenţial, ştiind că cel atacat este îndreptăţit
să se apere şi că o apărare legitimă îi poate fi lui însuşi fatală, se va abţine de la declanşarea
agresiunii.
Consider că aceste teorii, deşi interesante, nu pun în lumină esenţa reală a legitimei
apărări şi conţin anumite idei ce nu pot fi acceptate. Împrejurarea că societatea nu poate
interveni în timp util, pentru a apăra pe cel atacat nu poate conferi acestuia un drept propriu de
a săvârşi fapte pe care altfel le considera infracţiuni. Pe de altă parte, nu se poate spune că cel
atacat înlocuieşte societatea în represiunea agresiunii şi în prevenirea comiterii altor
infracţiuni, că el este mandatarul societăţii, fiindcă atunci ar însemna că orice agresiune, oricât
de neînsemnată, din moment ce autoritatea de stat n-a intervenit de urgenţă, cel atacat să-şi
facă singur dreptate cu mijloacele pe care nu le-ar folosi nici organele statului.
Fundamentul real al înlăturării caracterului penal al faptei, în caz de legitimă apărare,
este constrângerea psihică, prin urmare, absenţa vinovăţiei. Persoana aflată în faţa unei
agresiuni care prezintă pentru ea, pentru un altul sau pentru un interes obştesc, un pericol grav
şi iminent, este constrânsă să reacţioneze.
Astfel, constrângerea constituie explicaţia reală pe care legea penală o atribuie
legitimei apărări. Fapta săvârşită în asemenea condiţii este lipsită de vinovăţie, deoarece
vinovăţia presupune libertate de voinţă şi de acţiune, care lipseşte în acest caz.

8
1.2. Condiţiile legitimei apărări
Condiţiile de existenţă a stării de legitimă apărare privesc, pe de o parte, atacul (actul
de agresiune) şi, pe de altă parte, apărarea (ca ripostă la atac). Dacă ele sunt îndeplinite fapta
prevăzută de legea penală comisă în apărare nu este considerată infracţiune.
Sarcina de a dovedi îndeplinirea acestor condiţii revine persoanei care invocă
legitima apărare.

1.2.1. Condiţiile privind atacul

Legitima apărare presupune o acţiune agresivă, un atac, astfel că acţiunea de apărare
să fie provocată de producerea atacului şi să constituie un mijloc de înlăturare a acestuia.
În înţelesul noţiunii de legitimă apărare, prin atac se înţelege o acţiune sau inacţiune
efectuată cu intenţia de a aduce o atingere sau vătămare valorilor sociale care pot forma obiect
de ocrotire în cadrul legitimei apărări, adică persoanele, drepturile acestora şi interesele
obşteşti1.
În majoritatea cazurilor, atacul constă într-o acţiune; cazurile în care el s-ar putea
concretiza într-o inacţiune sunt posibile, dar ele reprezintă mai mult exemple ipotetice (de
pildă, o persoană, având în îngrijire un bolnav, nu-i administrează medicamentele potrivit
prescripţiei medicale cu intenţia de a provoca moartea sau agravarea bolii).

Pentru ca cel care apără să fie în legitimă apărare, este necesar ca atacul să prezinte
următoarele caracteristici:

➢ să fie material, direct, imediat şi injust.

Atacul este material când se realizează prin fapte de natură să pună în pericol, în mod
fizic, valoarea socială împotriva căreia este îndreptat. De regulă, materialitatea atacului se
concretizează într-o acţiune, realizată cu sau fără folosirea de mijloace agresive (corpuri
contondente, tăioase, arme de foc, substanţe inflamabile etc.), dar, teoretic cel puţin, poate
îmbrăca şi forma inacţiunii. Atacul realizat prin cuvinte sau prin scris (insulte, calomnii,
ameninţări) nu are caracter material, aşa încât dacă faţă de un asemenea atac s-a reacţionat
prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul – care avea posibilitatea să
reacţioneze pe cale juridică, nu poate beneficia de imunitate pe temeiul legitimei apărări, dar
el poate invoca existenţa unor circumstanţe atenuante.

1
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1999/1998, Revista de drept penal nr. 1/2000, p. 134.

9
 În literatura juridică s-a pus problema de a şti dacă fapta celui care acţionează datorită
unui atac provenind de la un animal, poate fi considerată comisă în stare de legitimă apărare,
deoarece, acolo unde este atac există şi apărare. Cei mai mulţi autori susţin că atacul trebuie
săvârşit de o persoană fizică şi nu de un animal, întrucât apărarea este calificată legitimă
numai dacă este întreprinsă pentru stăvilirea unui atac injust, caracter pe care nu-l poate avea
atacul unui animal1.
Se consideră că nu este material atacul care se realizează pe cale orală sau prin scris
(agitaţie, zvonuri false, defăimări, ameninţări efectuate oral sau în scris) 2. Injuriile,
ameninţările, chiar cele de natură să inspire persoanei temerea unei agresiuni, nu pot justifica
o acţiune de apărare, deoarece aceasta se consideră legitimă prin prisma atacului, în sens
material şi nu datorită stării sufleteşti a făptuitorului.
În practica judiciară s-a statuat că simpla ameninţare nu constituie prin ea însăşi un
atac material care să justifice concluzia că victima era pe punctul de a ataca. În schimb,
intrarea forţată în locuinţă, după ameninţări prealabile, a fost considerată ca fiind un atac
material, deoarece ameninţarea nu a rămas în simplă fază de dezvăluire a unei intenţii
agresive, prin intrarea forţată în locuinţă trecându-se la realizarea ei prin fapte materiale.
Atacul este direct atunci când constituie, în mod nemijlocit, o sursă de pericol pentru
persoana sau interesul public împotriva căruia se îndreaptă.
În literatura juridică s-a arătat că atacul poate fi considerat direct şi atunci când, deşi
nu se realizează în condiţiile unui contact nemijlocit, fizic, cu una din valorile ocrotite de
instituţia legitimei apărări, vizează totuşi – ca acţiune agresivă – o asemenea valoare
(agresorul a pus otravă în mâncarea care urmează a fi servită unei persoane).
În practica judiciară s-a decis că nu există un atac direct în cazul în care între agresor
şi persoana vătămată se află un obstacol (o uşa sau o poartă închisă), care îl împiedică pe cel
dintâi să pună în pericol viaţa celei de-a doua.
Caracterul imediat al atacului se poate manifesta sub două forme: prin iminenţa sau
prin actualitatea sa.
Atacul este iminent când există certitudinea dezlănţuirii sale imediate. Un atac iminent
este o agresiune care nu a început, dar este – în mod sigur – pe punctul de a se produce
(agresorul ridică un topor deasupra capului persoanei pe care vrea să o ucidă). Atacul iminent
nu trebuie confundat cu atacul eventual – deci cu o agresiune ce s-ar putea produce cândva în
viitor – sau cu teama de un atac, determinată de existenţa unei duşmănii mai vechi, de o

1
V. Ionescu, “Legitima apărare şi starea de necesitate”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1972, p. 56.
2
V. Dongoroz şi colab., op. cit, p. 351.

10
comportare anterior constant agresivă etc. În asemenea situaţii, producerea unui atac putând fi
prevenită prin luarea unor măsuri de precauţie care să nu constea în săvârşirea de fapte penale,
nu există situaţie de legitimă apărare.
În practică s-a decis într-o soluţie de speţă că, dacă inculpatul, observând victima
înarmată cu un box în mână, că a împins poarta cu capul, tulburat de prezenţa victimei, pe
care o ştia ca foarte periculoasă şi înarmat cu o ţeavă metalică i-a aplicat mai multe lovituri în
cap, în acest caz nu există un atac imediat al victimei care să justifice apărarea inculpatului1.
În împrejurările comiterii faptei, atacul apare ca fiind iminent, practic în desfăşurare şi
ar fi fost nejustificat să i se ceară inculpatului să nu acţioneze, astfel încât se poate considera
că reacţia inculpatului a fost legitimă.
Atacul este iminent numai în cazul în care din împrejurările de fapt se poate deduce
pericolul la care se găseşte expus cel împotriva căruia se declanşează atacul, deoarece numai
în acest mod se va putea realiza proporţionalitatea dintre apărare şi gravitatea pericolului.
Atacul este actual când se afla în curs de desfăşurare, adică din momentul în care s-a
dezlănţuit până la consumare. Un atac consumat nu mai justifică un act de apărare, aşa încât
reacţia făptuitorului are caracterul unei riposte, nu al unei apărări necesare.
În practică s-a decis că nu există legitimă apărare când agresorul, după ce a lovit
victima, s-a retras din faţa acesteia ori a fost dezarmat sau a încercat să scape prin fugă, însă
victima i-a aplicat, totuşi, o lovitură mortală. Este necesară însă precizarea că, dacă în cazul
infracţiunilor contra persoanei, atacul se consumă în momentul consumării infracţiunii
realizate prin săvârşirea lui, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului – atacul nu se
consideră consumat decât în momentul în care, după săvârşire, infracţiunea şi-a pierdut
caracterul flagrant. Astfel, în cazul infracţiunii de furt, atacul se consideră actual şi atunci
când, după luarea bunului, autorul se îndepărtează cu bunul sustras de la locul infracţiunii, aşa
încât dacă, în acest timp, persoana vătămată foloseşte violenţa pentru a recupera bunul furat,
dispoziţiile legale privitoare la legitima apărare sunt, în principiu, aplicabile.
Atacul este injust în cazul în care nu este legitim sau întemeiat pe o dispoziţie a legii
sau pe un drept care sa-l justifice2.
Atacul este just şi nu poate da naştere unei apărări legitime dacă constă dintr-o
activitate prevăzută sau permisă de lege (spre ex.: nu reprezintă un atac injust împotriva
libertăţii, arestarea unei persoane pe baza mandatului de arestare). Atacul permis sau ordonat
de lege îşi păstrează caracterul just atâta timp cât este efectuat în limitele prevăzute de lege. O

1
V. Ionescu, op. cit. , Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 291/1979, p. 69.
2
V. Dongoroz şi colab., op. cit, p. 352.

11
acţiune, ce poate prezenta un atac provenit din partea autorităţii care are un vădit caracter
ilegal poate da naştere unei apărări legitime. Riposta împotriva unui atac injust nu trebuie să
fie exagerată căci se transformă în contrariul ei, din legitimă, riposta devine un atac injust care
să permită o apărare legitimă.
Nu poate fi considerată injustă nici acţiunea care cauzează un pericol grav, dacă acea
acţiune era permisă de lege, cum ar fi situaţia agresivităţii în limitele regulamentului, în
disputele sportive, care nu constituie atac injust tocmai datorită faptului că este făcută în
conformitate cu regulile prestabilite prin regulamente oficiale.
Atacul este considerat just ori de câte ori el este săvârşit în baza unui drept sau a unor
dispoziţii legale şi în condiţiile acestora1.
Prin urmare, în cazul săvârşirii unei infracţiuni flagrante, reţinerea făptuitorului de
către orice persoană pentru a-l conduce înaintea autorităţii sau a executării arestării legale, nu
există atac care să justifice legitima apărare1.
Deşi este o condiţie a atacului de a fi injust, consider corectă opinia potrivit cu care
această condiţie a atacului trebuie apreciată şi din punctul de vedere al celui care face
apărarea. Situaţiile nu se vor rezolva în acelaşi fel când cel ce face apărarea îşi dă seama de
caracterul just ori injust al agresiunii pe care o respinge. Împotriva unui atac dezlănţuit de un
iresponsabil se va riposta în stare de necesitate, dacă cel ce ripostează cunoaşte starea de
iresponsabilitate a agresorului şi deci va trebui să comită fapta prevăzută de legea penală
numai dacă nu putea înlătura altfel pericolul. Dacă cel ce face apărarea nu cunoaşte starea de
iresponsabilitate a agresorului el va riposta în legitimă apărare înlăturând pericolul prin
mijloacele pe care le consideră eficiente, nefiind obligat să caute o soluţie mai puţin
periculoasă. În acest caz, legitima apărare va veni în concurs şi cu eroarea de fapt.

➢ să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui interes
public.
Pentru ca apărarea să fie legitimă este obligatoriu ca atacul să vizeze una din valorile
determinate prin lege: persoana (viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea,
demnitatea), drepturile persoanei (inclusiv dreptul de proprietate) sau un interes obştesc, cum
ar fi: siguranţa statului, capacitatea de apărare a ţării, bunul mers al organelor de stat.
Practica judiciară a considerat că inculpatul nu poate invoca dispoziţiile Codului penal
privind legitima apărare, atunci când victima a acţionat în ajutorul unei persoane aflate în

1
Victor A. Ionescu, op. cit, p. 90.

12
stare de legitimă apărare, ca urmare a unui atac al inculpatului săvârşit asupra acelei
persoane2.
Tot practica judiciară a statuat că „fapta inculpatului de a fi aplicat mai multe lovituri
de ciomag victimei şi de a-i fi vătămat integritatea corporală, pentru a-l apăra pe tatăl său, în
vârstă de 64 ani, care se afla trântit la pământ şi lovit de victimă, trebuie considerată ca fiind
săvârşită în stare de legitimă apărare şi inculpatul urmează a fi achitat şi exonerat de plata
despăgubirilor”3.
În legitimă apărare se află şi persoana care reacţionează împotriva unei agresiuni prin
care se încearcă violarea acesteia sau lipsirea ei de libertate, răpirea sau sechestrarea, situaţii
în care autorul agresiunii ar putea fi expus unei riposte violente, în condiţiile legitimei apărări.
În practica judiciară s-a mai statuat că valorile legate de patrimoniul personal, în
măsura în care sunt importante pentru ca să poată forma obiectul legitimei apărări, nu este
suficient să fie supuse unui atac material direct, imediat şi injust, ci trebuie ca acestea să fie
puse în pericol grav4.
Săvârşirea unui furt poate constitui un atac împotriva patrimoniului, de natură a genera
în favoarea victimei o stare de legitimă apărare, numai dacă riposta ei este imediată; aceasta
înseamnă că victima furtului nu poate invoca legitimă apărare atunci când reacţia sa constând
în vătămarea corporală a autorului sustragerii, a intervenit după trecerea unui anumit interval
de timp de la consumarea furtului5.
Legitima apărare nu poate fi invocată după ce atacul constând în furtul unor obiecte s-
a consumat prin săvârşirea infracţiunii de furt6.
Atacul poate fi îndreptat nu numai împotriva unei persoane care se apără pe sine, ori
îşi apără propriile drepturi, dar şi împotriva unei alte persoane sau a drepturilor acesteia. Se
consideră a fi legitimă intervenţia organului de poliţie împotriva unei persoane care foloseşte
violenţa faţă de un terţ. Dacă atacul este îndreptat împotriva unui interes obştesc, apărarea
poate fi exercitată de orice persoană, indiferent dacă are sau nu o obligaţie de serviciu în
legătură cu acest interes.

1
M. Basarab, op. cit, p. 127.
2
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 306/1957, L.P. 47/1957, p. 84 şi urm.
3
Trib. Reg. Bucureşti, col. I, pen., decizia nr. 29/1964, J.N. nr. 7/1964, p. 196.
4
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 358/1977, C.D. 1977, p. 233, RRD nr. 11/1977, p. 62.
5
Tribunalul Regional Iaşi, decizia penală nr. 125/1962, JN nr. 10/1963, p. 167.
6
Tribunalul Regional Cluj, col. I penală, decizia nr. 133/1960, L.P. nr. 3/1961, p. 85.

13
 Dreptul penal asigură ocrotirea persoanei fizice în faţa agresiunii, fără a face vreo
distincţie dacă victima are sau nu capacitatea psiho-fizică sau dacă se apără singură sau
beneficiază de ajutorul terţilor intervenienţi.

➢ să pună în pericol persoana atacată, drepturile acesteia ori interesul general.

Caracterul grav al pericolului care ar ameninţa valorile ocrotite se apreciază în funcţie
de intensitatea acestuia, de urmările ireparabile ori greu de remediat care s-ar produce în cazul
în care nu s-ar interveni, ca de exemplu: cauzarea unei infirmităţi sau altă vătămare corporală
care implică grele suferinţe, inviolabilitatea domiciliului, distrugerea unui bun important,
sustragerea unor documente secrete1. Având în vedere că împotriva atacului care a generat
pericolul grav se ripostează cu o faptă prevăzută de legea penală, şi cum între atac şi apărare
trebuie să existe o proporţionalitate, se poate afirma că atacul are caracter penal, deşi nu
întotdeauna ar reprezenta o infracţiune.
Gravitatea pericolului trebuie apreciată totdeauna în concret, ţinându-se seama de
valorile sociale care sunt afectate prin exercitarea atacului, de persoana agresorului, de cea a
făptuitorului şi de circumstanţele fiecărei cauze. Nu poate fi considerată ca fiind comisă în
starea de legitimă apărare, prevăzută de art. 44 alin. 2 din Codul penal, fapta inculpatului de a
lovi victima cu un cuţit în zona toracică, cu consecinţa punerii vieţii în primejdie, după ce
victima lovise pe inculpat cu pumnii, întrucât atacul constând în lovirea cu pumnul nu a pus în
pericol grav persoana inculpatului2.
În practica judiciară s-a considerat că nu trebuie să se ia în considerare, pentru
aprecierea gravităţii pericolului, raportul de forţe dintre inculpat şi victima agresiunii,
deoarece pericolul pentru inculpat există prin însuşi faptul că se porneşte împotriva lui un atac
al victimei, iar apărarea nu are loc în condiţiile unei acţiuni dirijate, pentru ca eventuala
egalitate de forţe sau superioritatea inculpatului să aibă efecte cu privire la rezultatul atacului1.
O altă condiţie impusă de lege pentru legitimarea acţiunii în apărare este aceea ca
atacul care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc, să fie
actual.
În condiţiile declanşării sau iminenţei atacului, actualitatea pericolului indică faptul
producerii unei leziuni care este iminentă sau probabilă. Din momentul în care leziunea s-a

1
Constantin Bulai,"Drept penal român. Partea generală", vol. I, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L, p. 245.
2
Curtea de Apel Craiova, dec. pen. nr. 273/1999, Dreptul nr. 6/2000, p. 140-141.

14
produs, este efectivă şi nu se poate pune în discuţie pericolul, deoarece ameninţarea producerii
leziunii s-a transformat în realitate.

1.2.2. Condiţiile privind apărarea

Legitima apărare presupune existenţa unei apărări împotriva agresiunii care să se
concretizeze în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Natura şi încadrarea juridică a
acestei fapte nu interesează – ea poate fi, de exemplu, un omor, o vătămare a integrităţii
corporale – după cum este nerelevantă şi împrejurarea dacă acea faptă s-a consumat sau a
rămas în stadiul tentativei. Nu prezintă interes nici faptul dacă cel care a efectuat actul de
apărare este însăşi persoana atacată ori altă persoană, care i-a venit în ajutor; în această din
urmă situaţie nu se cere ca între cel atacat şi autorul faptei săvârşite pentru respingerea
atacului să existe vreo legătură de rudenie, de afecţiune sau de alt ordin. Când obiectul
atacului îl constituie un interes general, apărarea acestuia se poate efectua în condiţii de
legitimitate, de către orice persoană, indiferent de existenţa vreunei relaţii între ea şi acel
interes.
Pentru a fi legitimă, apărarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
➢ să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală. Dacă s-a săvârşit o faptă
prevăzuta de legea penală se cercetează condiţiile în care aceasta a avut loc, dacă sunt
îndeplinite condiţiile cu privire la atac pentru a putea decide dacă a fost săvârşită în
legitimă apărare.
➢ să fie precedată de atac. Această condiţie are în vedere desfăşurarea apărării după
începutul atacului când acesta devine actual. Simpla presupunere că agresorul va
dezlănţui un atac nu dă dreptul la o apărare legitimă.
➢ să fie îndreptată împotriva agresorului pentru a înceta atacul şi a salva valorile
periclitate. Apărarea se poate îndrepta împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii agresorului,
dar nu împotriva bunurilor sale. Apărarea îndreptată din eroare împotriva altei
persoane decât a agresorului va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei şi pe
cauza erorii de fapt coroborată cu legitima apărare.
➢ să fie necesară pentru înlăturarea atacului. Necesitatea apărării se apreciază atât sub
raportul întinderii în care aceasta poate fi făcută cât şi sub raportul intensităţii.
Apărarea este necesară sub raportul întinderii când are loc după ce atacul a devenit
iminent sau actual şi până în momentul când acesta a încetat prin dezarmarea
agresorului, imobilizarea acestuia. Apărarea este necesară şi atunci când infracţiunea

1
Tribunalul Suprem, col. penală, Decizia nr. 394/1961, CD 1961, p. 424 şi urm.

15
 s-a consumat, dar există posibilitatea înlăturării ori diminuării efectelor. Astfel, în
cazul infracţiunii de furt atacul îndreptat împotriva avutului nu încetează prin luarea
bunurilor din detenţia sau posesia persoanei vătămate, ci durează şi în timpul cât hoţul
se îndepărtează cu lucrul furat de la locul comiterii infracţiunii, iar în timpul cât
infracţiunea este flagrantă, apărarea este necesară pentru restabilirea situaţiei
anterioare, pentru prinderea hoţului şi predarea lui organelor penale. Apărarea este
necesară sub raportul intensităţii cât a condus la înlăturarea atacului şi nu a depăşit
gravitatea pericolului care ameninţa valorile sociale. Caracterul necesar al apărării
trebuie analizat nu numai în raport cu gravitatea atacului ci şi cu posibilităţile celui
atacat de a-l înfrunta. Necesitatea actului în apărare nu presupune exclusivitatea
acestuia. În doctrina penală s-a decis întemeiat că există legitimă apărare şi atunci
când cel atacat se putea salva prin fugă, ascunderea din faţa agresorului.
➢ să fie proporţională cu gravitatea atacului. Această condiţie ce priveşte
proporţionalitatea dintre atac şi apărare se degajă din dispoziţiile art. 44 alin. 3
Codului penal. Proporţionalitatea dintre apărare şi atac nu este de ordin matematic şi
nu presupune echivalenţa mijloacelor. Proporţionalitatea apărării cu gravitatea atacului
are în vedere respectarea unei echivalenţe între actul de apărare şi cel de atac, astfel că
la un atac îndreptat împotriva integrităţii corporale se poate riposta cu o faptă de
apărare ce priveşte integritatea corporală a agresorului. Dacă apărarea este vădit
disproporţionată faţă de gravitatea atacului şi de împrejurările în care acesta a avut loc,
fapta este săvârşită cu depăşirea limitelor legitimei apărări.
Mijloacele cu care cel aflat în faţa unui atac material direct, imediat şi injust, înţelege
să înlăture atacul şi să-şi salveze viaţa sau integritatea corporală, sunt lăsate la aprecierea sa,
neputându-i-se reproşa că s-a folosit de instrumente mai periculoase decât cele întrebuinţate
de agresor sau că nu a folosit sprijinul autorităţii sau a altor persoane1.
În asemenea situaţii, instanţa trebuie să stabilească cât mai exact starea de spirit în care
a acţionat cel care s-a apărat, împrejurările în care el a comis fapta, condiţiile în care s-a
declanşat atacul, relaţiile dintre agresor şi victima atacului2.

În societatea românească de azi atacurile împotriva incintelor locuite, precum şi cele

îndreptate contra proprietăţii (spre exemplu, pătrundrea într-o locuinţă în timpul nopţii, prin

1
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 571/1980, RRD nr. 12/1980, p. 62.
2
V. Papadopol, M. Petrovici, “Repertoriu alfabetic la practica judiciară în materie penală pe anii 1969-1975”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977; Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1216/1973, p. 262.

16
efracţie sau escaladare, ori prin violenţă; furturile sau jafurile executate cu violenţă ş.a.) sunt
tot mai frecvente, ele având un caracter special şi un impact social puternic, de natură să
zdruncine încrederea cetăţeanului în democraţie şi în instituţiile statului de drept. În opinia
noastră cel atacat în locuinţa sa, în înţelesul cel mai larg al ei, adică locul unde o persoană îşi
desfăşoară efectiv viaţa sa privată, ori în dependinţele unei locuinţe (de exemplu magazii,
pivniţe, garaje etc.) prin acţiuni de natură să-i pună în primejdie reală viaţa şi proprietatea, se
poate apăra prin orice mijloace, chiar letale, dacă apreciază în mod raţional că acestea sunt
necesare pentru a preveni sau a pune capăt agresiunii. Evident riposta făptuitorului trebuie să
fie justă, în sensul că aceasta are la bază voinţa celui atacat de a se apăra (scopul de apărare în
care acţionează făptuitorul).
În concluzie, consider că se impune cu necesitate ca normele care reglementează
legitima apărare, pe de o parte, să fie aliniate la exigenţele legislaţiei actuale în materie din
spaţiul euro-atlantic, iar, pe de altă parte, să corespundă realităţilor cu care se confruntă în
prezent cetăţenii României pe plan social şi economic.

1.3. Depăşirea limitelor legitimei apărari

Depăşirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitimă apărare când se
întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei.
Este aşa numitul exces justificat.
Pentru existenţa excesului justificat se cer îndeplinite condiţiile cu privire la atac,
condiţiile cu privire la apărare pentru existenţa legitimei apărări, cu deosebire că fapta în
apărare a depăşit marginile unei apărări proporţionale cu intensitatea şi gravitatea atacului,
depăşire întemeiată pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul.
Este vorba de cazurile când persoana atacată s-a aflat într-o stare psihică de tulburare
sau temere pricinuită de împrejurările concrete ale atacului şi din cauza acestei stări nu a putut
să evalueze corect gravitatea (intensitatea) atacului, considerându-l mai grav decât era în
realitate şi de aceea riposta a fost disproporţionată (mai intensă).
De exemplu, fiind atacată în timpul nopţii şi temându-se că îi este în pericol viaţa,
persoana ripostează şi îl ucide pe atacator.
Determinarea stării de tulburare sau temere implică cercetarea tuturor împrejurărilor
de fapt în care s-a produs atacul, condiţia psihofizică a celui ce face apărarea. Dacă depăşirea
limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere, fapta nu mai este
considerată săvârşită în legitimă apărare, ci este infracţiune săvârşită în circumstanţa
atenuantă prevăzută de art. 73 lit. a din Codul penal. Excesul de data aceasta este scuzabil.

17
 Îndeplinirea acestor condiţii cerute de lege pentru existenţa legitimei apărări face ca
fapta săvârşită pentru înlăturarea unui atac să se situeze în limitele legitimei apărări. Reacţia
defensivă „vim vi repellere", ca fapt juridic, nu se poate comite decât în anumite limite
impuse de lege1.
Lipsa îndeplinirii oricăreia dintre condiţiile legitimei apărări face ca fapta, deşi
săvârşită ca reacţie împotriva unui atac, să se afle totuşi în afara limitelor legitimei apărări.
Astfel, fapta săvârşită pentru înlăturarea unui atac care nu era material, direct ori injust, deşi
are caracterul unei acţiuni de apărare, se situează în afara limitelor legitimei apărări şi nu
poate beneficia de efectele acesteia. La fel şi în cazul când fapta săvârşită în apărare nu ar
privi un atac îndreptat contra persoanei ori drepturilor acesteia (de exemplu: uciderea unui
animal sau distrugerea unui lucru ce aparţine făptuitorului acţiunii violente), ori în cazul în
care atacul nu ar fi de natură să expună la un pericol grav.
Practica judiciară este constantă în a considera, pe de o parte, că reacţia mult mai
violentă şi primejdioasă ca urmare a unei fapte de provocare, chiar agresivă, echivalează cu
un atac injust împotriva căruia apărarea este legitimă, iar pe de altă parte, că ripostă după un
atac consumat ia aspectul de răzbunare, de agresiune, întrucât interesul proteguit, fiind deja
lezat nu mai poate fi apărat, ci numai reintegrat potrivit dispoziţiilor legale.
Cât timp reacţia celui atacat în condiţiile legitimei apărări se găseşte într-o relaţie
aproximativ proporţională cu gravitatea pericolului, cauzând agresorului urmări relativ
comparabile cu cele care l-ar fi avut de suportat dacă s-ar fi expus nereacţionând atacului,
fapta nu prezintă caracter penal. Reacţia în aceste condiţii fiind justificată din punct de vedere
legal, nu poate oferi prilejul de a putea invoca, la rândul său, legitima apărare, deoarece
acţiunea de apărare a celui atacat nu este nejustă.
Prin săvârşirea faptei, agresorul pierde beneficiul legitimei apărări; orice gesturi pe
care le săvârşeşte persoana atacată, în apărarea ei, nu pot justifica pentru agresor apărare
legitimă. Situaţia este valabilă şi în cazul când intervenţia a fost determinată de agresiunea
faţă de o terţă persoană. Când însă o persoană determină în mod voluntar cauza care o pune în
situaţia de pericol la care în mod conştient s-a expus, “căutând agresiunea“, apărarea nu mai
este legitimă. Ca atare, nu poate exista legitimă apărare la legitimă apărare.
Situaţia se modifică în cazul în care reacţia este exagerată, ca de exemplu: la un atac
împotriva proprietăţii se ripostează prin acţiuni care provoacă moartea agresorului. Legea nu
poate îngădui ca la adăpostul stării de legitimă apărare, printr-o reacţie excesivă să se comită

1
T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, “Codul
penal comentat şi adnotat. Partea generală”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 349.

18
fapte ilicite. Apărarea disproporţionată faţă de agresor este o împrejurare care ridică
făptuitorului beneficiul legitimei apărări de care s-ar fi bucurat în cazul în care ar fi respectat
condiţia unei apărări proporţionale.
Această dispoziţie devine un atentat nejustificat asupra drepturilor agresorului,
transformând fapta începută în circumstanţele unei apărări într-o faptă ofensivă, într-o
violenţă nejustă. Trecerea dincolo de limita unei riposte proporţionale şi exagerarea ei în
asemenea măsură încât să devină un atac, prezentând toate caracteristicile cerute de lege,
produce o inversiune de poziţii, cel atacat devenind agresor, iar primul agresor, atacat printr-o
reacţie injustă, apare ca o eventuală victimă.
Schimbarea de poziţii care s-a operat este rezultanta văditei disproporţionalităţi dintre
pericolele ce i-au ameninţat, pe rând, pe ambii făptuitori. Numai gravitatea deosebită a
pericolului născut din reacţia exagerată, în raport de pericolul iniţial, poate justifica apariţia
necesităţii în sens invers al unei legitime apărări.
S-ar părea că se află în situaţia unei legitime apărări la legitima apărare. Este numai o
aparenţă, întrucât cel care depăşeşte limitele apărării nu se mai găseşte în stare de legitimă
apărare, astfel încât riposta primului agresor nu vizează acţiuni întreprinse în legitimă apărare,
ci fapte în afara ei. Prima agresiune, datorită dispoziţiei de reacţie, devine un simplu act de
provocare, care, aşa cum s-a arătat, nu poate răpi autorului beneficiul legitimei apărări1.
Legitima apărare nu produce efecte obiective („in rem”) care ar conduce la excluderea
existenţei infracţiunii faţă de toţi participanţii la acţiunea de apărare şi ar putea favoriza acele
persoane faţă de care nu sunt întrunite condiţiile stării de legitimă apărare.
Constatarea legitimei apărări face ca fapta să nu fie infracţiune şi, în acelaşi timp, să
nu fie nici faptă ilicită care să justifice pretenţii la despăgubiri, însă se poate ca persoana să fie
obligată, în parte, în funcţie de culpele concurente, la plata unor despăgubiri.
Obligarea la despăgubiri civile a persoanei care s-a apărat în stare de legitimă apărare,
nu se sprijină pe existenţa vreunei culpe comise în apărare între momentele limită ale
legitimei apărări, ci pe fapte anterioare sau posterioare, irelevante din punctul de vedere al
înlăturării beneficiului legitimei apărări.
Fapta săvârşită prin depăşirea limitelor legitimei apărări, constituie infracţiune şi, ca
atare, victima poate fi îndreptăţită la obţinerea de despăgubiri, ţinându-se seama că fapta care
a provocat prejudiciul a fost determinată de culpa anterioară a agresorului, astfel încât
reparaţia nu va fi decât parţială, avându-se în vedere principiul culpei concurente.

1
Constantin Bulai, op . cit. p. 259.

19
 Existenţa cauzei care înlătură caracterul penal al faptei, poate fi invocată în orice fază
a procesului penal, iar organele judiciare sunt obligate să constate şi să-i recunoască efectul,
din oficiu, ori de câte ori existenţa acesteia rezultă din datele cauzei.
Dacă în cazul excesului justificat de apărare, legea penală asimilează excesul de
apărare cu legitima apărare propriu-zisă, legea nu a rămas indiferentă nici faţă de celelalte
cazuri de depăşire a limitelor legitimei apărări, adică de cazurile în care, concret a existat o
proporţionalitate, fără a se putea invoca existenţa unei tulburări sau temeri care să justifice
excesul.
Legea a ţinut seama că această depăşire a limitelor este, de cele mai multe ori, datorată
împrejurării că cel atacat sau persoana care îi vine în ajutor nu-şi poate da seama întotdeauna
exact de natura atacului, de iminenţa, de gravitatea pericolului, astfel încât, ţinând seama şi de
condiţia psihică în care acţionează, depăşirea apărării este oarecum explicabilă. Totodată, vina
principală - în toate cazurile - a acestor depăşiri revine agresorului, care este firesc să sufere o
parte din riscurile comportării sale.
Ţinând cont de aceste considerente, legea a socotit excesul de apărare, atunci când nu
este datorat tulburării sau temerii şi nu este deci asimilat cu legitima apărare propriu-zisă, ca o
circumstanţă atenuantă legală, circumstanţă cunoscută în literatura de specialitate ca
principala formă a provocării.
Această circumstanţă atenuantă legală intervine când fapta a fost săvârşită pentru
înlăturarea unui pericol, dar s-au produs urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut
cauza dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat.

20
CAPITOLUL II. Legitima apărare şi alte cauze de excludere a caracterului
penal al faptei

2.1. Legitima apărare şi eroarea de fapt

Eroarea de fapt este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece fapta
săvârşită de o persoană care are reprezentarea greşită asupra unei stări, situaţii de care depinde
calificarea ei ca infracţiune, nu poate căpăta configuraţia acesteia, din cauza lipsei vinovăţiei.
În cazul unei legitime apărări, eroarea asupra caracterului ilicit constituie o eroare de
fapt dacă autorul crede în mod eronat că se află în faţa unui atac, respectiv o eroare de drept în
măsura în care el crede că, potrivit legii, nu este necesară proporţionalitatea între apărare şi
atac.
Eroarea de fapt face ca atacul comis de făptuitor, precum şi urmările produse în mod
obiectiv, să fie altele decât cele pe care le-a reprezentat, în mod eronat, făptuitorul.
Eroarea în împrejurările legitimei apărări se poate manifesta cu privire la persoana
agresorului (“eror in personam”), modul de executare al apărării (“aberatio ictus”) sau
existenţa pericolului agresiunii (fapt putativ).
Referitor la eroarea asupra agresorului, putem expune situaţia când victima unei
agresiuni, din cauza unei erori de percepţie, nu identifică persoana agresorului şi ripostează
contra altei persoane nevinovate.
În această situaţie, victima se găseşte în stare de legitimă apărare, ea având de
înfruntat un atac întrunind toate condiţiile cerute de lege, dar comite o eroare în identificarea
persoanei pe care a agresat-o. Cel care ripostează împotriva unei persoane inocente se găseşte
în stare de legitimă apărare justificându-se astfel reacţia violentă, dar legitima apărare nu se
poate realiza datorită faptului că acţiunea de apărare este greşit îndreptată. Condiţia apărării
împotriva unui agresor nu este îndeplinită, fapta prevăzută de legea penală nefiind îndreptată
împotriva agresorului, ci a unui nevinovat. În aceste condiţii eroarea asupra persoanei
constituie o reprezentare greşită a unei împrejurări esenţiale – identitatea agresorului – adică o
persoană faţă de care fapta săvârşită nu are semnificaţie penală.
Prin urmare, excluderea caracterului penal al faptei este rezultanta aplicării dialectice a
celor două cauze de excludere a infracţiunii, legitima apărare şi eroarea de fapt. Referitor la
eroarea privind modul de executare al apărării, pot apărea situaţii în care persoana atacată să
vrea să lovească pe agresor, dar prin “aberatio ictus” să lovească un inocent sau chiar pe

21
amândoi. În acest caz, eroarea este în realizarea apărării, lezarea persoanei inocente fiind
consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută1.
În ceea ce priveşte eroarea cu privire la existenţa pericolului agresiunii, se poate ivi o
formă imperfectă a legitimei apărări propriu-zise, forma asimilată acesteia şi care se numeşte
legitimă apărare putativă.
Legitima apărare putativă presupune, prin urmare, existenţa unei erori asupra
circumstanţelor în care s-a săvârşit acţiunea de apărare2.
În aceste cazuri, eroarea influenţează asupra existenţei legitimei apărări, făcând să
existe acestă cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei atunci când eroarea este
imputabilă celui care s-a apărat, sau excluzând infracţiunea atunci când eroarea este
imputabilă.

2.2. Legitima apărare şi starea de necesitate

La fel ca şi în cazul legitimei apărări, în ipoteza stării de necesitate suntem în prezenţa

unei cauze justificative, care înlătură deci orice posibilitate de aplicare a unei sancţiuni sau a
altei măsuri cu caracter penal.
Există deosebiri între legitima apărare şi starea de necesitate ce privesc:
➢ sfera obiectelor ce pot fi atacate. Prin legitima apărare se pot apăra persoana şi
drepturile ei, un interes public, persoana ca obiect al apărării trebuie înţeleasă cu toate
atributele pe care le ocroteşte Codul Penal în partea specială. În cadrul stării de
necesitate sfera valorilor ce pot fi apărate este mai îngustă( viaţa, integritatea
corporală, sănătatea, bunuri importante şi interese publice).
➢ caracterul apărării. Apărarea împotriva pericolului deosebit în cazul legitimei apărări
trebuie să fie numai necesară nu şi indispensabilă. Pentru a se putea invoca legitima
apărare nu este necesar ca apărarea aleasă să fi constituit singurul mijloc de apărare
împotriva atacului, pot să existe şi alte mijloace. La starea de necesitate apărarea
împotriva pericolului trebuie să fi constituit singurul mijloc de a-l înlătura, deoarece
dacă o persoană are la dispoziţia ei şi alte mijloace nu va putea invoca starea de
necesitate.
Deosebirile de mai sus îşi găsesc explicaţia în faptul că în cazul legitimei apărări
există o luptă între poziţia justă a celui atacat şi poziţia injustă a agresorului.

1
Constantin Bulai , op . cit., p. 238.
2
N. Giurgiu, “Drept penal general: doctrină, legislaţie, jurisprudenţă”, Editura Cantes, Iaşi, 2000, p. 123.

22
 Datorită acestui lucru şi sfera obiectelor ce pot fi apărate este mai mare, iar apărarea
contra atacului nu trebuie să fie indispensabilă ci numai necesară. În schimb, în cazul stării de
necesitate există o ciocnire între două interese deopotrivă protejate de legea penală: între
interesul ce trebuie salvat şi interesul ce trebuie sacrificat. De aceea salvarea unui interes prin
sacrificarea altui interes ocrotit de lege cere ca interesul salvat să fi fost salvat numai dacă nu
există alt mijloc decât săvârşirea unei fapte penale.
Cu toate acestea, există o diferenţă importantă faţă de legitima apărare, în planul
răspunderii civile. În cazul legitimei apărări prejudiciul era produs în dauna atacatorului, adică
a celui care a comis o faptă nejustificată. În situaţia stării de necesitate, prejudiciul se produce
de cele mai multe ori în dauna unui terţ care nu are nimic comun cu pericolul creat. De aceea
şi soluţia trebuie să fie diferită. În cazul faptei comise în stare de necesitate persoana care a
efectuat acţiunea de salvare a bunului propriu este ţinută să îl despăgubească pe terţ pentru
prejudiciul suferit de acesta în urma acţiunii de salvare. În ipoteza în care acţiunea de salvare
a fost efectuată de un terţ, cel în favoarea căruia s-a intervenit va trebui să îl despăgubească pe
cel care a suferit prejudiciul, salvatorul neintrând în vreun raport de drept civil cu acesta din
urmă1.
Starea de legitimă apărare poate veni deseori în concurs cu starea de necesitate în
sensul că fapta săvârşită în apărare prezintă o complexitate al cărei caracter penal este
înlăturat atât prin legitima apărare, cât şi prin starea de necesitate.
Această problemă priveşte situaţia în care victima agresiunii este constrânsă de nevoia
apărării să reacţioneze în aşa fel, încât implicit trebuie să lezeze şi un terţ inocent. Ceea ce
este determinant în aprecierea semnificaţiei faptei faţă de terţul inocent este împrejurarea că
circumstanţele concrete ale legitimei apărări, lezarea acestuia apare impusă de necesitatea
apărării. În cazul în care, printr-o singură acţiune de apărare, se produc urmări vătămătoare
atât agresorului cât şi unei terţe persoane, caracterul penal al faptei va fi înlăturat în parte prin
starea de necesitate, dacă condiţiile acesteia din urmă sunt îndeplinite.
În cazul în care atacul provine de la o persoană iresponsabilă, există starea de
necesitate. Starea de necesitate se poate corela cu legitima apărare nu numai în cazul în care
nevoia apărării impune săvârşirea unei singure fapte de natură să lovească şi interesele unui
terţ, care este în imediata apropiere a agresorului, ci poate fi invocată consecutiv realizării
legitimei apărări, prin săvârşirea altor fapte prevăzute de legea penală în dauna unor persoane
absente fizic în conflictul dintre părţi. Este posibil ca în apărare să se folosească şi să se

1
Florin Streteanu, Raluca Moroşanu, “Instituţii şi infracţiuni in noul cod penal. Manual pentru uzul formatorilor S.N.G.”,
Bucureşti, 2010, p. 70.

23
distrugă un obiect ce aparţine unui terţ, după ce loveşte pe agresor, pentru a se apăra persoana
este nevoită să pătrundă cu forţa în locuinţa unei alte persoane.
În aceste condiţii, starea de legitimă apărare generează o stare de necesitate1 între cel
atacat şi terţul inocent, primul neputând realiza legitima apărare fără lezarea terţului inocent.
Cel care a efectuat acţiunea de apărare va putea invoca legitima apărare faţă de agresor şi
starea de necesitate faţă de terţul inocent.
2.3. Legitima apărare şi cazul fortuit

Există caz fortuit când acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat
produs de legea penală, dar pe care ea nu l-a prevăzut şi urmărit, producerea lui, datorându-se
unei împrejurări neaşteptate, unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.
Această cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau mai bine zis face ca fapta să
nu fie infracţiune în mod obiectiv, determină ca nici o persoană să nu aibă posibilitatea să
prevadă împrejurarea intervenită pentru a produce rezultatul.
Cauzele sau împrejurările care nu sunt previzibile, se pot datora unor cutremure,
avalanşe, deteriorarea sau ruperea bruscă a unei piese de la maşină, etc.
Persoanele, în general, cunosc aceste fenomene sau împrejurări, dar ceea ce nu este
cunoscut este momentul intervenirii lor, care este imprevizibil. Pentru cazul fortuit, persoana
nu trebuie să cunoască nici împrejurarea nici momentul săvârşirii ei2.
În domeniul dreptului penal nu orice legătură cauzală produce efecte juridice, ci numai
aceea dintr-o activitate a omului conştient de ceea ce face şi dezvoltarea cauzală a faptei
comise.
S-a decis că nu constituie lovituri cauzatoare de moarte simpla lovire a victimei,
urmată de decesul acesteia din cauză că suferea de inimă, dacă făptuitorul nu cunoştea acest
amănunt.
Ceea ce s-a petrecut fără ca făptuitorul să poată prevedea rezultatul acţiunii sale
reprezintă „un casus” din punct de vedere juridic, un caz fortuit, neexistând vreo culpă în
sarcina făptuitorului.
Cu atât mai mult în cazul legitimei apărări, rezultatul reacţiei nu-i poate fi imputabil.
Dar ceva mai mult, chiar dacă ar fi cunoscut că agresorul este cardiac, nici aceasta nu l-ar fi
putut opri să reacţioneze în condiţiile prevăzute de lege, boala agresorului neputând constitui
o cauză de împiedicare a unei reacţii legitime. La fel ca şi în cazul infracţiunilor
praeterintenţionate, dacă nu se putea prevedea consecinţele mai grave ce s-au produs,

1
T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit., p. 436.
2
A. Ungureanu, „Drept penal român. Partea generală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 225.

24
răspunderea făptuitorului va rămâne cantonată la infracţiunea de bază şi în situaţia depăşirii,
prin rezultat, a proporţiei apărării, legitimă apărare se va invoca pentru legitimarea reacţiei, iar
cazul fortuit pentru consecinţele mai grave survenite, neimputabile făptuitorului1.

1
T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit., p. 442.

25
CAPITOLUL III. Cazuri special privind legitima apărare

3.1. Amplificări ale legitimei apărari

În anumite situaţii speciale, legitima apărare poate prezenta unele forme complexe,
constând fie din amplificarea accidentală a stării de fapt în cadrul căreia se invocă legitimă
apărare, fie din conexiunea în fapt a legitimei apărări cu alte cauze care înlătură caracterul
penal al faptei.
În toate aceste situaţii speciale reglementarea legitimei apărări nu suferă nici o
modificare. Legea nu prevede nici completări şi nici derogări de la dispoziţiile privitoare la
condiţiile legitimei apărări şi limitele acesteia. Prin urmare, diferitele situaţii speciale vor fi
cercetate şi soluţionate potrivit normelor legale privind în general legitima apărare.
Se poate întâmpla ca persoana atacată sau persoana care vine în ajutorul celui atacat să
efectueze o apărare atât de exagerată, încât aceasta să constituie la rândul său un atac material,
direct, actual şi injust faţă de persoana primului agresor. Cu alte cuvinte, stării de legitimă
apărare iniţiale i se suprapune o a doua stare de legitimă apărare în care poziţia subiecţilor
este inversată (atacuri corelative)1.
De asemenea, se ivesc cazuri în care acţiunea de apărare efectuată de o a treia
persoană în sprijinul celui atacat, se conjugă cu acţiunea de apărare a acestuia din urmă, dar,
în timp ce fiecare acţiune de apărare, în parte, este proporţională cu gravitatea atacului,
reunite, ele depăşesc limitele unei apărări proporţionale. În astfel de situaţii se va examina
dacă cei care au efectuat acţiunile de apărare şi-au putut da seama că prin acţiunile lor
îmbinate se depăşesc limitele proporţionalităţii apărării sau, dacă, din contră, pentru ambii sau
numai pentru unii dintre ei, ar exista exces de legitimă apărare.
Din conţinutul juridic al infracţiunilor de insultă şi calomnie, rezultă că atingerea
adusă unei persoane prin cuvinte, sau afirmarea ori imputarea în public a unor fapte
determinate, care dacă ar fi adevărate ar expune acea persoană la o sancţiune administrativă
sau disciplinară, constituie fapte penale independent de împrejurarea dacă cele afirmate ori
imputate sunt sau nu reale.
Potrivit legii penale, acţiunea persoanei care săvârşeşte infracţiunea este susceptibilă
să expună subiectul pasiv al infracţiunii consecinţelor prevăzute de textele incriminatoare -
vinovăţie aparent realizată sub forma intenţiei directe - totuşi mobilul acţiunii, poziţia politică

1
T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit., p. 451.

26
a făptuitorului în încercarea de a apăra un interes legitim, constituie o negaţie a existenţei
infracţiunilor respective.
Această cauză specială care exclude existenţa infracţiunii, cu aplicaţie restrânsă la
infracţiunea de insultă şi de calomnie este condiţionată de următoarele două cerinţe:
➢ afirmarea şi imputarea faptelor să fi fost făcută în scopul apărării unui interes legitim;
➢ faptele care formează obiectul afirmaţiilor sau imputărilor făcute în scopul apărării
unui interes legitim, să fie adevărate1.
Abrogarea insultei şi calomniei creează un vid legislativ privind protecţia valorilor
umane - demnitatea şi onoarea unei persoane.
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au luat în discuţie recursul in
interesul legii formulat de Procurorul General al Romaniei în care se cerea instanţei supreme
să pronunţe dacă insulta şi calomnia mai fac parte din infracţiunile prevăzute de Codul Penal.
Procurorul General al României a susţinut, la momentul înaintării recursului în
interesul legii că, urmare a deciziei nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale, prin care a fost
declarat neconstituţional articolul 1, punctul 56 din Legea 278/2006, de abrogare din Codul
Penal a infracţiunilor de “insultă” şi “calomnie”, instanţele au decis diferit, unele considerând
că “insulta” şi “calomnia” sunt considerate infracţiuni, altele, din contra, opinând că decizia
Curţii Constituţionale nu a avut ca efect reincriminarea acestora. S-a cerut Secţiilor Unite ale
instantei supreme sa dea o soluţie în acest caz, pentru a exista o practică unitară la nivelul
tuturor instanţelor.
Procurorul General al României a opinat, în motivarea înaintării recursului în interesul
legii, că prin decizia Curţii Constituţionale, s-a declarat neconstituţional numai articolul prin
care au fost abrogate ca infracţiuni insulta şi calomnia, şi nu au fost declarate
neconstituţionale în sine articolele 205 si 206 din Codul Penal, care explicau în ce constau
infracţiunile de “insultă” şi “calomnie”2.
În şedinţa din data de 18 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
României, prin decizia nr. 8 a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Colegiului de
conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu privire la consecinţele
deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 62/2007 (publicata in Monitorul Oficial nr. 104
din 12 februarie 2007) asupra activităţii dispoziţiilor articolelor 205 şi 206 din Codul penal,
Instanţa Supremă statuând că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.

1
T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit., p. 452.
2
R.I.L. privind consecinţele deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007 (Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie
2007) asupra activităţii dispoziţiilor articolelor 205, 206 şi 207 din Codul penal, 2010.
27
205 şi art. 206 din Codul penal, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr.
278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a
Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare.

3.2. Legitima apărare şi starea de provocare

Provocarea sau scuza provocării este prevăzută în art. 73 lit. b Cod penal (art. 75 lit. a)
Noul Cod penal). Provocarea prezintă două laturi: actul provocator şi infracţiunea provocată.
Pentru existenţa actului provocator se cer întrunite mai multe condiţii: actul
provocator poate să constea în violenţă, atingerea gravă a demnităţii persoanei sau orice
acţiune ilicită gravă.
Violenţa poate fi fizică, psihică sau morală. Violenţa fizică se poate manifesta sub
formă de lovire, sau vătămare corporală în orice grad. Violenţa psihică poate fi o ameninţare -
ori ce act sau fapt de natură să-i creeze celui ameninţat temerea producerii unui rău. Violenţa
morală poate să constea în atingerea demnităţii unei persoane şi se poate manifesta prin injurii
orale ori scrise, calomnii, etc. Este necesar ca atingerea adusă demnităţii personale să fie
gravă, respectiv o jignire profundă. Actul provocator poate consta în orice acţiune ilicită
gravă. Nu se cere ca acţiunea ilicită să fie îndreptată chiar împotriva persoanei care ripostează,
fiind suficient ca acţiunea sa să provoace o tulburare a persoanei care ripostează. Legiuitorul
lasă liber terenul pentru stabilirea împrejurării dacă este o acţiune gravă sau nu. Pentru
existenţa provocării este necesar ca actul provocator (violenţa gravă sau actul ilicit grav) să
constituie un act consumat, deci dacă acţiunea este în curs de desfăşurare s-ar putea pune
problema legitimei apărări (atac material). Este necesar ca actul provocator să determine
tulburări puternice ori emoţii la persoana care ripostează. Tocmai în această tulburare constă
esenţa provocării şi ea justifică scăderea pedepsei pentru autor. În această situaţie cel provocat
este conştient că săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar nu mai este complet stăpân
pe acţiunile sale.
Infracţiunea provocată este reacţia celui provocat faţă de actul provocator. Pentru
existenţa provocării se cere ca infracţiunea provocată să fie consecinţa actului provocator, să
fie săvârşită sub influenţa puternicei tulburări sau emoţii determinate de actul provocator. De
aici nu trebuie trasă concluzia că infracţiunea provocată trebuie să constituie o ripostă
imediată la actul provocator. Ea poate fi comisă şi la un anumit interval de timp de la o
provocare cu condiţia ca în momentul săvârşirii ei să persiste puternica emoţie sau tulburare
determinată de actul provocator. În general, infracţiunile provocate pot fi de lovire, vătămare
sau chiar omor.
28
 Condiţii necesare pentru existenţa scuzei provocării sunt următoarele:
➢ săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, care trebuie
să fie în momentul comiterii faptei indiferent cât timp a trecut de la săvârşirea actului
provocator. Existenţa stării de provocare nu se prezumă, ci trebuie verificată în raport
cu momentul săvârşirii infracţiunii şi nu cu împrejurările ulterioare, ţinându-se seama
de gradul de intensitate a tulburării în funcţie de persoana făptuitorului, relaţiile dintre
infractor şi victimă, împrejurările cauzei şi persoana inculpatului1;
➢ starea de puternică tulburare sau emoţie să aibă ca şi cauză o provocare din partea
persoanei vătămate, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau altă acţiune
ilicită gravă.
În practica judiciară s-a stabilit că provocarea trebuie să aibă o anumită gravitate, actul
provocator putând să fie o infracţiune sau o faptă ilicită extrapenală (relaţiile intime ale
victimei cu soţia inculpatului)2 sau să provină de la o persoană aflată în stare de ebrietate sau
un iresponsabil, stare pe care nu o cunoştea inculpatul3 sau când se comite o faptă din culpă
ori fără vinovăţie, dar inculpatul nu cunoştea aceste împrejurări4.
Provocarea poate să constea şi dintr-o atingere gravă adusă demnităţii infractorului
(insultă fără să fie urmată de scuze din partea victimei) sau o altă acţiune ilicită gravă
(încercarea victimei de a avea relaţii homosexuale cu infractorul)5.
➢ să existe o ripostă a infractorului la acţiunea provocatoare a victimei şi nu împotriva
altei persoane. Dacă infractorul nu a avut certitudinea că autorul provocării este
victima şi a săvârşit fapta împotriva altei persoane, nu poate beneficia de circumstanţa
atenuantă a scuzei provocării, însă dacă această eroare asupra autorului actului
provocator s-a datorat unor condiţii concrete obiective (întuneric, era deghizată), se va
putea reţine provocarea în favoarea infractorului6.
Raportat la condiţiile provocării, practica judiciară a stabilit că nu se poate reţine
provocarea dacă actul de provocare provine de la un iresponsabil şi inculpatul a cunoscut
această stare a victimei7, dacă infractorul şi victima au convenit să rezolve diferendul dintre ei

1
Tribunalul Suprem, Secţia penală, complet de 7 judecători, decizia nr. 71/1976, R.R.D. nr. 9/1977, p. 58.
2
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2249/1971, R.R.D. nr. 6/1972, p. 169.
3
G. Antoniu şi colaboratorii, „Practica judiciară penală”, Editura Academiei Române, vol. II, 1990, p. 55.
4
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1128/1988, R.R.D. nr. 3/1989, p. 76; M. Basarab, op. cit., vol. II; p. 90.
5
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 64/1975, C.D. 1975, p. 303; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia
nr. 350/1999, Dreptul nr. 2/2000, p. 186.
6
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 522/1978, R.R.D. nr. 8/1978, p. 57.
7
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1128/1988, R.R.D. nr. 3/1989, p. 76; Trib. Jud.Suceava, decizia nr. 64/1975, cu
notă de D. Clocotici, R.R.D. nr. 3/1977, p. 51.

29
prin bătaie1, dacă ameninţările victimei nu puteau fi luate în serios datorită stării avansate de
ebrietate în care se afla, sau riposta inculpatului s-a datorat duşmăniei dintre el şi victimă,
dacă relaţiile intime cu soţia inculpatului au avut loc după ce inculpatul s-a despărţit în fapt de
soţia sa şi căsnicia era iremediabil compromisă sau dacă a ucis victima, enervat că a fost trezit
din somn2.
În ceea ce priveşte situaţia de depăşire a limitelor legitimei apărări şi provocarea, atât
depăşirea limitelor legitimei apărări cât şi starea de provocare sunt circumstanţe atenuante
obligatorii cu aceleaşi efecte sub raportul reducerii pedepsei, ambele situaţii, ca tratament
represiv, primind aceeaşi reglementare.
Din punctul de vedere al deosebirii dintre ele observăm că în depăşirea limitelor
legitimei apărări esenţial este existenţa “stării de legitimă apărare“, a condiţiilor referitoare la
atac şi pericol, împrejurare obiectivă atenuantă; iar la provocare, elementul primordial este
“starea de emoţie puternică“. Astfel, dacă în depăşirea limitelor legitimei apărări s-ar constata
starea sufletească specifică provocării, atunci s-ar realiza excesul justificat, după cum, dacă
provocarea ar întruni condiţiile actului de legitimă apărare, am trece în domeniul legitimei
apărări propriu-zise sau al excesului scuzabil, după caz.
În ceea ce priveşte coexistenţa provocării cu excesul scuzabil, aceasta nu este posibilă,
fiind vorba de situaţii care se exclud reciproc.
În ceea ce priveşte coexistenţa provocării cu excesul justificat al legitimei apărări,
aceasta rămâne fără interes practic, întrucât excesul justificat, fiind asimilat legitimei apărări
propriu-zise - cauză care exclude caracterul penal al faptei - nu mai interesează dacă a
absorbit provocarea, simplă circumstanţă atenuantă3.

1
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 349/1987, R.R.D. nr. 12/1987, p. 75; Trib. Jud. Botoşani, decizia penală nr.
34/1981, R.R.D. nr. 5/1982, p. 65.
2
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1996/1988, Dreptul nr. 3/1990, p. 73.
3
C. Bulai , op. cit., p. 247.

30
CAPITOLUL IV.Efectele juridice ale legitimei apărari

Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune deoarece lipseşte

elementul de bază al infracţiunii, şi anume vinovăţia. Se apreciază că făptuitorul a fost
constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii, agresiune ce punea în pericol valorile sociale
ocrotite, neexistând din partea lui o manifestare liberă a voinţei.
Neavând calitate de infracţiune, legitima apărare nu atrage răspunderea penală a
făptuitorului, considerându-se astfel că fapta sâvărşită în legitimă apărare propriu-zisă nu are
caracter ilicit, neputând atrage astfel nici o altă răspundere juridică.
Potrivit art. 44 alin. 3 din Codul penal, în cazul excesului justificat răspunderea civilă
nu este înlăturată întotdeauna1.
În cazul excesului justificat sau în cazul când legitima apărare vine în concurs cu alte
cauze, precum starea de necesitate sau eroarea de fapt, care înlătură caracterul penal al faptei,
răspunderea civilă poate interveni, tocmai pentru astfel de cauze2.
Întrunirea tuturor condiţiile analizate în cuprinsul lucrării face ca fapta comisă să fie
justificată. Astfel, pentru o faptă comisă în legitimă apărare nu este posibilă aplicarea unei
sancţiuni sau a altei măsuri cu caracter penal (măsuri de siguranţă).
În plus, legitima apărare înlătură şi răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de
atacator. Mai mult decât atât, va fi exclusă răspunderea civilă şi pentru prejudiciul cauzat prin
deteriorarea instrumentelor sau mijloacelor folosite la desfăşurarea atacului, chiar dacă nu
aparţin atacatorului. Dacă, spre exemplu, atacatorul s-a folosit de un câine care nu îi aparţinea
şi acesta a fost ucis, persoana care a beneficiat de efectul justificativ al legitimei apărări nu va
fi ţinută să repare prejudiciul astfel suferit de proprietarul câinelui. Acesta se va putea însă
îndrepta împotriva atacatorului, potrivit dreptului comun3.
Având caracterul unei cauze justificative - cu efecte “in rem” – legitima apărare îşi va
produce efecte şi asupra participanţilor.
Legitima apărare poate intra în relaţii de conexitate concomitentă sau succesivă cu
acele cauze care împiedică constituirea infracţiunii, fiind instituite pe temeiuri ce-i sunt
compatibile.

1
Constantin Bulai, “Manual de drept penal. Partea generală”, Editura All, 1997, p. 241.
2
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal roman. Partea generală”, Casa de editură şi presă “Şansa” – S.R.L.,
Bucureşti, 2002, p. 126.
3
Florin Streteanu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 63.

31
 Potrivit art. 346 din Codul de procedură penală, instanţa poate obliga pe făptuitor la
repararea pagubei cauzate prin fapta sa chiar în cazul reţinerii ca temei a încetării procesului
penal a vreuneia din cauzele ce împiedică constituirea infracţiunii, potrivit principiilor
stabilite de legea civilă, printre altele şi pe temeiul culpei.

4.1. Efectele „in personam”

Legitima apărare fiind o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei,

fundamentată pe lipsa vinovăţiei făptuitorului, produce efecte “in personam” adică numai faţă
de persoana care, în condiţiile prevăzute de lege, a acţionat sub constrângere psihică.
În teoriile care consideră legitimă apărare ca o afirmare a unui drept sau ca act de
justiţie, fiind caracterizată de o cauză obiectivă de justificare, ea acţionează “in rem”, acţiunea
de apărare fiind conform dreptului. Deosebirea fundamentală dintre cele două puncte de
vedere are efecte practice dintre cele mai importante.
Astfel, efectul “in rem” conduce la impunitatea faţă de toţi participanţii la acţiunea de
apărare, pe când efectul “in personam” este limitat numai la persoana care în împrejurările
cauzei s-a aflat şi a acţionat în condiţiile stării de legitimă apărare.
Efectul “erga omnes” conduce la consecinţe contrare dreptului, întrucât ar putea
favoriza acele persoane faţă de care nu sunt întrunite condiţiile stării de legitimă apărare. Mai
concret, ar putea apărea cazul în care “C”, surprinzând o bătaie între “A“ şi “B“, intervine în
luptă contra lui “A”, vechiul său duşman fără să ştie că “A” este agresor. Potrivit legitimei
apărări obiective, “C” a efectuat o acţiune necesară intervenind în sprijinul lui “B”, aflat în
legitimă apărare, şi ca urmare va beneficia şi el de impunitate.
Conform doctrinei noastre, care examinează şi condiţia subiectivă a intervenţiei, “C”
nu va beneficia de existenţa stării de legitimă apărare în care s-a găsit “B”, deoarece el nu a
acţionat sub imperiul unei constrângeri, ci mânat de porniri reprobabile, împrejurare care face
ca, condiţia intervenţiei pentru altul în stare de legitimă apărare să nu se realizeze. În aceste
condiţii, presupunând că şi “B” a reacţionat violent împotriva lui “A”, instanţa a constatat că
“A” a acţionat în stare de legitimă apărare, deci va pedepsi pe “C” pentru fapta comisă, căruia
i se va refuza recunoaşterea legitimei apărări.
Prin urmare, constatăm că efectul “in personam”, nu numai că este juridic
fundamental, dar oferă şi baza unei soluţii echitabile1.
Într-o altă opinie se consideră că, dacă apărarea asociată se realizează de pe poziţiile
unei intenţii vinovate, agentul cooperant acţionând cu “animus nocendi”, fapta nu se va putea

32
constitui ca infracţiune dacă va întruni cerinţa unei apărări necesare şi proporţionale cu natura
şi intensitatea atacului, astfel încât, fără asocierea sa, apărarea nu ar fi fost în măsură să
înlăture pericolul2. Soluţia este apreciată ca echitabilă de adepţii acestei opinii, având în
vedere că faţă de dualitatea temeiurilor care stau la baza instituirii legitimei apărări, ca o
cauză de împiedicare a constituirii infracţiunii - lipsa de pericol social şi lipsa culpabilităţii -
fiecare din acestea în parte este suficientă pentru a înlătura caracterul penal al faptei prevăzute
de lege3.
Existenţa legitimei apărări, judiciar constatată, are ca efect înlăturarea caracterului
penal al faptei. Acest efect rezultă din dispoziţiile art. 44 alin. 1 Cod Penal, care prevede că nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
Aşa cum s-a arătat, fapta săvârşită în legitimă apărare este lipsită de vinovăţie, fiind săvârşită
sub imperiul constrângerii, datorită pericolului în care s-a aflat făptuitorul sub ameninţarea
atacului injust.

4.2. Răspunderea civilă în legitima apărare

Potrivit art. 346 Cod procedură penală, chiar în caz de achitare - cazul reţinerii
legitimei apărări, atrăgând în baza art. 10, lit. e, şi art. 11, pct. 2 lit. a, Cod procedură penală -
instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile alăturate cauzei.
De asemenea, conform art. 346 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa de judecată,
când constată existenţa unei cauze care înlăturtă caracterul penal al faptei, poate obliga pe
făptuitor la repararea pagubei, potrivit legii civile. Obligarea la despăgubiri, potrivit legii
civile, a persoanei care a beneficiat de aplicarea unei cauze de înlăturare a caracterului penal
al faptei, nu se poate face însă fără să se constate în sarcina ei o culpă4, temei al răspunderii
civile.
Răspunderea civilă a făptuitorului, beneficiar al unei cauze de înlăturare a caracterului
penal al faptei, pune în discuţie unele dintre problemele cele mai controversate în doctrina
juridică, cu implicaţii practice deosebite şi anume aceea a unicităţii sau dualităţii culpelor în
penal şi în civil, precum şi aceea a necesităţii culpei ca element al răspunderii civile.

1
Constantin Bulai, op. cit., p. 253.
2
T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit., p. 498.
3
N. Giurgiu, op. cit., p. 135.

4
Al. Boroi, op. cit., p. 217.

33
 Constatarea unei cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei nu duce şi la
clasificarea acesteia ca fiind conformă normelor dreptului civil. Absenţa vinovăţiei nu implică
şi absenţa oricărei alte culpe civile în antecedenţa cauzală a faptei prevăzute de legea penală,
concomitent sau imediat după consumarea ei.
S-a stabilit că, dacă culpa civilă trebuie menţinută întotdeauna ca fundament şi
condiţie a răspunderii civile, totuşi în anumite cazuri este necesar să se stabilească, prin lege,
ca o exceţie, şi o răspundere fără culpă1.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă în cazul legitimei apărări perfecte, reţinem, că în
general, constatarea legitimei apărări ridică faptei săvârşite atât caracterul de infracţiune cât şi
de faptă ilicită civil care să justifice pretenţie la despăgubire.
Aplicarea principiului general al răspunderii civile potrivit căruia oricine cauzează un
prejudiciu altei persoane, obligă pe acela din a cărui greşeală a fost provocat, să-l repare, ar
putea totuşi antrena în sarcina persoanei care a ripostat în condiţiile stării de legitimă apărare,
o răspundere patrimonială.
Astfel, culpa nu va fi căutată în modul cum a reacţionat făptuitorul, ci se va merge la
analiza lanţului cauzal al desfăşurării faptelor spre a se vedea dacă acestuia nu i se poate
imputa vreo atitudine culpabilă înainte de producerea atacului sau după efectuarea ripostei.
De fiecare dată când se va constata că persoana care s-a aflat în stare de legitimă
apărare a contribuit prin atitudinea sa necuviincioasă, sfidătoare, provocatoare, şi chiar
agresivă, la producerea atacului, va putea fi obligată, în parte, potrivit culpelor concurente, la
plata unor despăgubiri, deşi făptuitorul a ripostat în condiţiile legitimei apărări perfecte. De
asemenea, constatarea unei culpe care a urmat acţiunii de apărare (făptuitorul, după riposta a
lăsat să se agraveze urmările acesteia) duce la aceleaşi consecinţe civile2.
Ce trebuie remarcat în ambele situaţii este că obligarea la despăgubiri civile a
persoanei care s-a apărat în stare de legitimă apărare se sprijină pe fapte anterioare sau
posterioare, irelevante din punctul de vedere al înlăturării beneficiului legitimei apărări.
Referitor la răspunderea civilă în cazul excesului justificat reţinem că, răspunderea
penală neputându-se pune în discuţie, deoarece fapta nu constituie o infracţiune, rămâne totuşi
deschisă calea unei aciuni civile pentru despăgubiri, dacă în acţiunea de apărare se constată o
culpă în efectuarea ei.

1
Constantin Bulai, op. cit., p. 255.

2 Al. Boroi, op. cit., p. 226.

34
 În situaţia excesului justificat, simpla depăşire a limitelor apărării sub imperiul
tulburării sau temerii nu constituie însă, prin ea însăşi, o prezumţie de culpă care să antreneze
prezumţia de răspundere civilă. În judecarea acţiunii civile, instanţele au obligaţia să constate
culpa civilă, care poate consta şi în comportarea sa în faţa atacului. Impulsivitatea sau
agresivitatea prea accentuată a făptuitorului, provocând o temere sau o tulburare exagerată, l-a
făcut să aprecieze eronat gravitatea atacului îndreptat împotriva sa şi să determine astfel şi o
ripostă exagerată1.
Fapta săvârşită prin depăşirea limitelor legitimei apărări constituie infracţiune şi ca
atare victima are dreptul la despăgubiri. În stabilirea despăgubirilor civile, instanţa va ţine
cont că fapta care a provocat prejudiciul a fost determinată de culpa anterioară a agresorului,
astfel încât reparaţia nu va putea fi integrală, ci parţială, făcându-se aplicarea culpei
concurente.

1
Constantin Bulai, op. cit., p. 257.
35
CAPITOLUL V.Reglementarea legitimei apărări în Noul Cod penal

Legiuitorul noului Cod penal a considerat că nu toate cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei au la bază lipsa vinovăţiei, aşa cum s-a susţinut în doctrina penală până în
prezent. Din acest motiv legiuitorul noului Cod penal a grupat legitima apărare, starea de
necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, şi consimţământul victimei, ca fiind
cauze justificative.
Prin recunoaşterea legitimei apărări ca o cauză justificativă, operând “in rem”, noul
Cod penal a abandonat concepţia codului anterior care justifica legitima apărare pe ideea de
constrângere morală şi a imposibilităţii determinării libere a voinţei celui care ripostează1.
Prin urmare, suntem în prezenţa cauzelor justificative atunci când legea penală permite
în mod excepţional săvârşirea unor fapte pe care chiar ea le interzice, iar autorul când le
comite, poate spune “feci sed, iure feci” (am facut, dar cu drept am facut); de exemplu, legea
interzice omorul şi-l pedepseşte; totuşi ea îi permite omului să-şi apere viaţa chiar ucigând o
altă persoană (legitima apărare). Prin urmare, în concepţia noului Cod penal, fapta aceluia
care-l omoară pe agresor pentru a-şi apăra propria viaţă, este justificată, iar pe cale de
consecinţă, o asemenea faptă nu va fi pedepsită.
În raport cu formularea din Codul penal în vigoare, noua formulare a renunţat la
condiţia pericolului grav produs de atac, gravitatea atacului urmând ai fi luată în calcul pentru
aprecierea condiţiei proporţionalităţii. În acest fel, se extinde posibilitatea invocării cauzei
justificative a legitimei apărări şi cu privire la fapte care sub reglementarea anterioară erau
excluse automat datorită faptului că atacul nu producea un pericol grav. Aşa prin urmare, dacă
victima i-a aplicat inculpatului mai multe lovituri cu palma peste faţă, iar acesta a ripostat cu o
lovitură de pumn care a determinat încetarea atacului, sub imperiul Codului penal din 1969
fapta inculpatului nu putea fi analizată pe terenul legitimei apărări, chiar dacă nu a cauzat o
vătămare corporală, deoarece loviturile cu palma peste faţă nu puneau în pericol grav
integritatea fizică a inculpatului. În baza noului Cod penal, fapta inculpatului poate fi
justificată în măsura în care nu a produs urmări disproporţionate în raport cu cele produse de
atac.
În art. 19 alin. 1 legiuitorul defineşte natura juridică a legitimei apărări arătând că
fapta prevăzută de legea penală este justificată în cazul legitimei apărări. În alin. 2 legea
enumeră condiţile de existenţă ale legitimei apărări, adică situaţiile în care trebuie să se afle

36
subiectul pentru a o putea invoca2, şi anume:
➢ să existe un atac material, direct, imediat şi injust;
➢ atacul să creeze un pericol pentru persoana celui atacat, a altuia, a drepturilor acestora
ori pentru un interes general;
➢ apărarea să fie propoţională cu gravitatea atacului.
Aceste condiţii se regăseau şi în reglementarea Codului penal din 1969.
Starea de legitimă apărare presupune, în primul rând, existent unui atac, adică a unei
manifestări exterioare (acţiune, inacţiune) susceptibilă să aducă atingere unor valori
determinate ocrotite de lege, şi de natură să facă necesară o ripost ca mijloc de înlăturare a
atacului. Nu interesează dacă agresiunea ia caracterul unei acţiuni sau a unei inacţiuni, nici
dacă atacul provine în mod direct, nemijlocit de la agresor sau este indirect, agresorul
acţionând prin intermediul unor lucruri sau animale, ori folosindu-se de forţele naturii3.
Caracterul material al atacului presupune că acesta trebuie să fie exercitat prin
mijloace fizice şi să se îndrepte împotriva existenţei fizice a valorii sociale ocrotite. Atacul
este material atunci când pentru efectuarea lui se recurge la violenţă fizică, cu sau fără
folosirea unor mijloace ofensive (arme, narcotice, animale dresate etc.). Prin urmare, atunci
când agresiunea constă exclusiv în cuvinte, scrieri nu se poate vorbi de un atac material care
să legitimeze o apărare în sensul art. 19 din noul Cod penal.
Trebuie subliniat, însă, că şi omisiunea poate constitui un atac, în măsura în care ea
creează un pericol pentru valoarea socială ocrotită. Aşa se întâmplă în cazul angajatului
societăţii de transport feroviar care nu schimbă macazul, din dorinţa producerii unui accident.
Dacă o altă persoană intervine şi exercită violenţe asupra acestui salariat pentru a putea
schimba ea macazul, vom fi în prezenţa unei fapte comise în legitimă apărare.
Legea noastră penală exclude posibilitatea atacurilor nemateriale (prin acţiuni
nonviolente, cum ar fi insulte, defăimări, zvonuri, ameninţări în scris sau orale), considerând
că în aceste situaţii s-ar putea invoca cel mult provocarea ca circumstanţă atenuantă legală sau
o circumstanţă atenuantă judecătorească1.
Atacul este direct atunci când se pune în pericol nemijlocit valorarea socială ocrotită.
Această condiţie nu trebuie, însă, înţeleasă în sensul obligativităţii unui contact direct al
agresorului cu obiectul care încorporează valoarea socială ocrotită. Astfel, va exista un atac

1
George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu,
Vorel Paşca, Ovidiu Predescu, “Explicaţii preliminare ale noului Cod penal”, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.
179.
2
George Antoniu şi colab., op. cit., p. 179-180.
3
Ibidem.

37
direct şi atunci când atacatorul încearcă să scufunde o barcă în care se află o persoană ce nu
ştie să înoate. Atacul nu va fi, însă, direct în măsura în care între agresor şi obiectul care
încorporează valoarea ocrotită există un obstacol pe care acesta nu îl poate depăşi (un zid, o
poartă încuiată sau un spaţiu foarte mare). Desigur, se vor avea în vedere mijloacele de atac
de care dispunea în concret agresorul, pentru a decide dacă obstacolul era într-adevăr o
piedică serioasă în calea acestuia.
Atacul trebuie să fie imediat (ca determinare spaţială), în sensul că trebuie să fie în
curs de desfăşurare (atacul actual) sau pe punctual de a se produce, adică să fie iminentă
producerea lui.
Pentru ca atacul să fie iminent, trebuie ca declanşarea lui să constituie o certitudine şi
nu o simplă eventualitate.
În ceea ce priveşte atacul în curs de desfăşurare, acesta legitimează o apărare atâta
timp cât nu s-a epuizat. Din momentul în care atacul a încetat nu se mai poate vorbi de o
apărare legitimă.
În cazul în care intervalul de timp între producerea atacului şi ivirea pericolului este
mare, nu poate fi concepută o apărare legitimă, deoarece în aceste condiţii nu există un atac
imediat, iar cel ameninţat ar putea solicita intervenţia autorităţii care să prevină pericolul; în
acest caz există numai posibilitatea abstractă a procedurii pericolului. Ca atare, nu constituie o
apărare legitimă contra unui atac care se află numai în pregătire sau contra unui atac aflat
numai în închipuirea faptuitorului. Va putea însă invoca legitima apărare acela care a fost
atacat chiar dacă acesta şi-a procurat o arma din timp pentru a se apăra în cazul în care va fi
atacat. În cazul infracţiunilor continue, riposta este legitimă până la epuizarea acţiunii,
deoarece atacul este socotit actual în tot cursul desfăşurării acţiunii. Apărarea este legitimă
numai dacă se exercită pe toată durata atacului, adică din momentul în care acesta a devenit
iminent şi până cănd a fost epuizat. Ca atare, apărarea nu trebuie să fie nici prematură, dar nici
tardivă în raport cu momentul producerii atacului2.
Caracterul injust al atacului presupune lipsa autorizării acestuia de către ordinea
juridică, astfel că, atunci când actul are loc în baza legii, nu se poate vorbi de un atac injust.
Chiar dacă actul în sine este autorizat de lege, caracterul just se menţine doar atâta timp cât el
rămâne în cadrul limitelor impuse de lege. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor Codului de
procedură penală, în caz de infracţiune flagrantă orice persoană poate să îl reţină pe infractor
şi să-l conducă înaintea autorităţii. Prin urmare, în acest caz, lipsirea de libertate a autorului

1
George Antoniu şi colab., op. cit., p. 182.
2
George Antoniu şi colab., op. cit., p. 182.

38
faptei flagrante nu are caracter injust şi nu poate da loc unei legitime apărări. În cazul în care,
însă, persoana care l-a privat de libertate pe infractor nu îl conduce în faţa autorităţilor
judiciare şi nici nu anunţă prinderea acestuia, transformând reţinerea într-o detenţiune privată,
privarea de libertate dobândeşte caracter injust, iar persoana astfel reţinută se poate elibera.
Pe baza condiţiei caracterului injust al atacului, doctrina şi jurisprudenţa noastră au
concluzionat că atacul nu poate proven decât din partea unei persoane umane, fiind exclusă
invocarea legitimei apărări atunci când atacul este exercitat de un animal.
Trebuie precizat aici că este vorba de acţiunea spontană a unui animal şi nu de o
acţiune a acestuia provocată de o persoană. Astfel, în cazul în care proprietarul unui animal
determină atacarea unei persoane de către acesta, se poate vorbi de o legitimă apărare, cu
precizarea că în această ipoteză atacatorul nu este animalul, ci proprietarul său, animalul fiind
un simplu instrument.
Condiţia ca atacul să creeze un pericol, pentru persoana celui atacat, a altuia, a
drepturilor acestora ori pentru un interes general, ridică în primul rând problema obiectului
atacului.
Sfera valorilor sociale care fac obiectul atacului şi care pot fi, în consecinţă, apărate,
nu este limitată la persoana celui ce se apără ori la o altă persoană, ci se extinde şi la
drepturile acestora şi la interesul general. Astfel, pot fi apărate şi valori ca siguranţa statului,
bunurile aparţinând proprietăţii publice sau orice alt interes important al colectivităţii.
Poate să se apere legitim un alienat precum şi un minor care nu răspund penal; în
aceste cazuri, vor prevala dispoziţiile privind iresponsabilitatea sau minoritatea. Legitima
apărare nu este înlăturată nici dacă atacul este îndreptat contra unei pluralităţi de persoane; în
acest caz, oricare dintre cei atacaţi poate riposte legitim.
Atunci când obiectul atacului sunt bunurile şi dacă atacul este injust, nu interesează
dacă cel atacat nu deţinea în mod legitim bunul respectiv. Legitimitatea drepturilor asupra
bunurilor o stabileşte autoritatea, şi nu cel care comite acte de agresiune, sub pretextul
contestării acestei legitimităţi1.
Se impune existenţa unui pericol în raport cu obiectul atacului, ceea ce înseamnă că
trebuie să fie un pericol de natură să facă necesară apărarea, prin urmare atacul sa fie de
natură să producă un pericol pentru persoana atacată, pentru drepturile acesteia sau pentru
interesul general. Atunci când atacul este de natură să producă un rău ireparabil sau greu de
reparat, evaluarea se va face ţinând cont de natura atacului, de scopul urmărit, de starea fizică
a persoanei supuse agresiunii şi de împrejurările concrete în care s-a produs atacul.

1
V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 117.

39
 Valorile menţionate pot fi apărate de orice persoană prin săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului. Legitima apărare poate fi invocată
împotriva agresorului, atunci când cel care se apără comite o faptă prevăzută de legea penală.
Nu interesează încadrarea juridică a faptei comise în apărare şi nici forma acesteia (infracţiune
consumată, tentativă).
În măsura în care nu există o faptă prevăzută de legea penală, nu se pune problema
verificării caracterului nejustificat şi nici problema identificării unei cauze justificative. Sub
aspectul formei de vinovăţie, această faptă se poate comite atât cu intenţie cât şi din culpă,
fiind necesar doar ca persoana care se apără să aibă cunoştinţă de existenţa atacului şi să
acţioneze animată de dorinţa de a se apăra.
Necesitatea apărării1 este o formulă generică ce impune cerinţa ca ea să intervină în
intervalul de timp cât atacul este imediat, adică din momentul când acesta a devenit iminent şi
până la încheierea atacului. Dacă riposta intervine după ce atacul a fost încheiat, nu mai
vorbim de o apărare, ci de o răzbunare, care nu poate pretinde o justificare.
În acelaşi timp, necesitatea apărării presupune că ea trebuie să fie aptă prin natura ei să
înlăture atacul. Caracterul necesar al apărării nu implică însă faptul că ea trebuie să fie singura
posibilitate de a înlătura atacul. În măsura în care persoana atacată are la dispoziţie mai multe
posibile mijloace de respingere a atacului, ea poate în principiu uza de oricare dintre ele, sub
rezerva respectării condiţiei proporţionalităţii.
Pe lângă condiţiile enunţate, legitima apărare implică şi o altă condiţie, respectiv
existenţa unei proporţii între apărare şi gravitatea atacului. Fapta săvârşită în apărare trebuie
să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală cu cea a atacului. Examenul de
proporţionalitate trebuie să pornească de la urmările celor două acţiuni, adică urmarea pe care
cel mai probabil ar fi produs-o atacul şi urmarea produsă în urma apărării. Trebuie să se aibă
în vedere şi valorile sociale în conflict, mijloacele utilizate în atac şi apărare, raportul de forte
dintre agresor şi victim precum şi toate circumstanţele în care sa desfăşurat atacul.
Proporţionalitatea nu înseamnă o identitate între cele două manifestări şi nici măcar
similitudine. De regulă, cel care se apără foloseşte mijloacele pe care le are la îndemână
pentru a înlătura agresiunea sau pe cele care i le impune gravitatea atacului. Dacă agresorul
foloseşte cuţitul, acesta îl obligă pe cel care se apără să folosească mijloace corespunzătoare
de apărare. De asemenea, dacă agresorul foloseşte o armă de foc, cel care se apără va acţiona
legitim folosind aceleaşi mijloace.
În cazul unui atac cu palma victima ar putea să riposteze cu insulte şi calomnii care să-

1
Florin Streteanu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 62.

40
l pună pe gânduri pe agresor şi să inceteze atacul. Ar fi de un formalism excesiv soluţia ca
agresorul, în acest caz, să poată cere tragerea la răspundere a celui care a ripostat astfel (prin
insulte şi calomnii), iar cel care s-a apărat să beneficieze numai de circumstanţa provocării,
deşi mijloacele folosite nu au fost disproporţionate faţă de cele folosite de agresor şi s-au
dovedit eficiente pentru a opri agresiunea. Desigur, dacă agresorul va continua să lovească
victima, chiar în urma unei asemenea riposte aceasta se va putea apăra legitim cu mijloacele
corespunzătoare. Agresorul nu va putea invoca în acest caz provocarea, deoarece riposta
victimei, prin insulte şi calomnii, a fost un răspuns la atitudinea agresivă anterioară a
inculpatului1.

Încălcarea cea mai frecventă a cerinţei proporţionalităţii între apărare şi atac, este
cunoscută sub numele de excesul de apărare.
În sens larg se poate vorbi de un exces de apărare ori de câte ori ori o persoană se
apără fără să se afle în legitimă apărare (de pildă, se apără împotriva unui atac nematerial, non
violent, indirect, premature sau epuizat ori împotriva unui atac just), adică în situaţia în care
nu sunt întrunite acele condiţii ale atacului care conferă ripostei caracter de legitimă apărare
(exces extensiv de apărare).
În sens restrâns se poate vorbi despre un exces de apărare şi atunci când sunt întrunite
condiţiile legitimei apărari cu excepţia uneia dintre ele, aceea a proporţionalităţii între apărare
şi atac (exces intensiv de apărare), mijloacele folosite în apărare fiind exagerate, prin urmare
depăşesc pericolul pe care îl prezintă atacul.
Legea penală în vigoare a asimilat acest exces, când se datora tulburării sau temerii, cu
legitima apărare (legitima apărare improprie) având acelaşi tratament juridic (fapta nu
constituie infracţiune). Noul Cod penal abandonează această soluţie, considerând excesul
intensiv de apărare ca o cauză de neimputabilitate (art. 26 Cod penal)2.
Excesul intensiv de apărare, chiar atunci când este justificat şi ar putea fi asimilat cu
legitima apărare, nu se identifică cu aceasta din urmă deoarece nu se raportează la conţinutul
riposte celui care se apără, ci la anumite procese psihice care insoţesc excesul de apărare.
Aceste procese psihice nu se confundă cu cele care condiţionează vinovăţia (procesul
intelectiv şi volitiv), ci mai curând caracterozează situaţia psihică specială în care acţionează
cel care se apără, pradă tulburării sau temerii3.
În noua sa formulare, legitima apărare nu mai este condiţionată de existenţa mai intâi a

1
George Antoniu şi colab., op. cit., p. 186.
2
George Antoniu şi colab., op. cit., p. 188.
3
Ibidem, p. 189.
41
stării de legitimă apărare (provocată de agresiune), şi în al doilea rând de proporţionalitatea
mijloacelor de apărare raportate la gravitatea atacului, ci ambele categorii de condiţii sunt
tratate pe acelaşi plan, deşi intre ele există o diferenţă calitativă. Condiţiile stării de legitimă
apărare sunt raportate la atac, agresiune, pe când condiţia proporţionalităţii priveşte condiţia
celui care se apără. Abandonând această diferenţiere, noul Cod penal face un pas înapoi,
simplificând fără nicio justificare problematica teoretică pe care o ridică legitima apărare1.

1
Idem.
42
CAPITOLUL VI. Situaţii speciale privind legitima apărare în Noul Cod
penal

Pentru a fi legitimă, apărare trebuie să fie îndreptată contra agresorului, adică

împotriva acelui de la care emană pericolul grav cu care este ameninţat. O astfel de apărare nu
ar putea fi îndreptată contra instigatorului la agresiune, deoarece acesta nu exercită nemijlocit
atacul care determină starea de legitimă apărare. Dacă sunt mai mulţi agresori, apărarea este
legitimă în raport cu oricare dintre aceştia.
Dacă apărarea s-a îndreptat din eroare asupra unei persoane inocente, cel atacat
crezând că aceasta este agresorul, se vor aplica regulile erorii de fapt (legitima apărare
putativă). Dacă , apărându-se contra agresorului, cel care se apără loveşte totodată şi alte
persoane inocente, el va invoca legitima apărare pentru violenţele exercitate asupra
agresorului şi starea de necesitate pentru vătămările provocate altor persoane cu acelaşi
prilej1.
De obicei, cel care exercită acte de apărare foloseşte mijloace improvizate pe care le
are la îndemână. Dacă apărarea este necesară, cel care se apără poate folosi şi mijloace mai
periculoase decât cele folosite de agresor, situaţie în care acestea vor fi analizate în cadrul
excesului de apărare. De asemenea, se au în vedere şi situaţiile în care, cel care se apără, poate
să-şi procure din timp mijloacele de apărare, propunându-şi să le folosească numai dacă va fi
atacat.
Potrivit doctrinei juridice, se admite că pot fi folosite mijloacele de apărare instalate,
cum ar fi o reţea electrificată, capcane, câini, sistem de împuşcare automatizată etc., cu
condiţia să funcţioneze numai în cazul unui atac. Dacă aceste mijloace se declanşează şi
împotriva unor persoane care întâmplător le-au atins, ori au pătruns în locuinţă fără scopuri
agresive, nu va exista legitimă apărare pentru persoana care le-a instalat.
În doctrina penală este controversată şi soluţia dacă apărarea ar fi legitimă în cazul în
care cel supus agresiunii ar fi avut posibilitatea să evite atacul prin rugăminţi, implorări, prin
strigăte de ajutor ori să se ascundă sau să fugă. În privinţa rugăminţilor, se admite că acestea
nu înlătură legitimitatea apărării, cel care se apăra neputând fi obligat la concesii de la
demnitatea sa. În privinţa posibilităţii de a evita atacul prin fugă, doctrina veche admitea că
fuga e recomandată dacă reprezintă o ieşire onorabilă(„commodus discensus”), nu şi atunci
când ar reprezenta o evitare neonorabilă („incommodus”) din situaţia creată de agresor.

1
George Antoniu şi colab., op. cit., p. 189.

43
 Mai recent, unii autori au susţinut că fuga nu este neonorabilă; dimpotrivă, ea este
recomandabilă, iar unele instanţe au motivat că s-ar putea admite pentru cel care nu a evitat
conflictul prin fugă cel mult o legitimă apărare limitată, dacă prin folosirea unor mijloace
nemortale sau necauzatoare de grave urmări agresorului1.
Cel care se apără poate solicita şi intervenţia unei terţe persoane care să-l sprijine sau o
terţă persoană, din proprie iniţiativă, poate exercita apărarea împotriva unei agresiuni.
Persoana care intervine va acţiona în mod legitim, dacă se substituie persoane aflate în stare
de legitimă apărare. Nu este necesar ca între acestea şi terţul intervenient să existe legătură de
rudenie şi nici ca terţul să cunoască împrejurările care au determinat atacul. Terţul
intervenient poate exercita legitima apărare şi asociat cu victima agresiunii, caz în care cauza
justificativă va opera în raport cu ambele persoane. Uneori, intervenţia unei terţe persoane are
la bază o obligaţia morală.
O persoană poate interveni legitim şi în sprijinirea organelor de stat, dar numai la
cererea acestora şi când sunt în pericol valori individualizate, determinate, nu pentru valori
generice, cum ar fi ordinea de drept.
În concepţia modernă asupra legitimei apărări (conceţie realist-etică), se consideră că
această cauză justificativă nu este numai un mijloc de autoapărare individuală, ci şi un mijloc
de consolidare a ordinii de drept. În măsura în care interesul ordinii juridice se diminuează, şi
legitima apărare trebuie să cunoască anumite limite. Aşa, de pildă, se admite ca legitimă
apărare împotriva copiilor, tinerilor, beţivilor, bolnavilor mintali, a persoanelor aflate în
eroare, în culpă, etc. trebuie să se elimine pe cât posibil, folosirea mijloacelor nemortale sau
necauzatoare de grave consecinţe; la fel, contra persoanelor apropiate: soţi, rude apropiate,
profesori, educatori etc.
Dacă cel care se apără se află în eroare asupra atacului care, obiectiv, nu există sau nu
prezintă gravitatea pe care i-o atribuie cel care se apără, în doctrină se face diferenţiere după
cum eroarea poartă asupra premiselor de fapt ale legitimei apărări (cel care se apără crede
eronat că este supus unui atac, deşi, în fapt, condiţiile legale ale stării de legitimă nu existau
decât în închipuirea făptuitorului) sau eroarea poartă asupra existenţei sau nu a unei
reglementări privind legitima apărare (de pildă, cel care aplică o corecţie copilului crede
eronat că există în lege o prevedere care admite această comportare)2.
În primul caz, se vor aplica regulile erorii de fapt. Dacă eroarea poartă asupra
existenţei şi limitelor cauzei justificative a legitimei apărări, această eroare are caracterul unei

1
George Antoniu şi colab., op. cit., p. 190.
2
George Antoniu şi colab., op. cit., p. 191.

44
erori de drept penal cu consecinţele respective1. Dacă se aplică regulile erorii de fapt,
înseamnă că soluţia va diferi după cum eroarea a fost invincibilă (ipoteză în care este exclusă
răspunderea celui care se apără) sau eroarea este vincibilă (ipoteză în care răspunderea celui
care se apără va exista în raport cu o faptă comisă din culpă)2.
Dacă se aplică regulile erorii de drept penal, soluţia va diferi după cum ne situăm în
cadrul legislaţiilor care nu atribuie nicio influenţă erorii de drept penal asupra existenţei faptei
penale; în acest caz, eroarea asupra cauzei justificative va avea acelaşi regim.
Dacă cel care se apără se află într-o eroare invincibilă asupra persoanei agresorului (el
ripostează contra unei persoane, crezând că este agresorul), va beneficia de legitima apărare3.
În doctrină s-a pus problema dacă persoana în stare de legitimă apărare ar trebui să
acţioneze cu intenţia de a se apăra („animus deffendendi”) sau ar putea urmări alte scopuri (de
exemplu, să dea o lecţie de morală cetăţenească agresorului).
Doctrina germană este favorabilă primei soluţii. Tot astfel, cel care, deşi obiectiv
intervine în sprijinul celui care se apără, ar putea, în realitate să urmărească alte scopuri decât
acela de a apăra pe cineva împotriva unei agresiuni. Cu titlu de exemplu avem situaţia în care
o persoana aruncă o greutate de la un balcon în capul unui vecin spre a se răzbuna, fără să ştie
că tocmai în acel moment vecinul se comporta agresiv faţă de o altă persoană şi era pe punctul
de a o ucide. În acest caz, intervenţia salvatorului a avut la bază alt mobil decât acela de a
salva victima agresiunii şi, ca atare, nu beneficiază de legitima apărare (în viziunea autorilor
germani).

După alţi autori, acela care, obiectiv, se află în legitimă apărare, dar subiectiv,
urmăreşte alte scopuri, şi nu de a se apăra contra unei agresiuni, va răspunde pentru tentativă
la infracţiunea comisă. Dimpotrivă, alţi autori germani consideră că, în acest caz va răspunde
pentru infracţiunea consumată4. În acest sens este şi practica instanţelor germane.
În raport cu legea penală italiană (soluţie adoptată şi de doctrina română), soluţia este
diferită. Se motivează că, întrucât circumstanţele favorabile constituie o împrejurare
favorabilă, aceasta va opera obiectiv, indiferent de ceea ce s-a aflat în intenţia celui care
reacţionează.

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
V. Dongoroz, „Explicaţii teoretice”, vol. I, p. 322.
4
George Antoniu şi colab., op. cit., p. 192.

45
CAPITOLUL VII.Legitima apărare prezumată în Noul Cod penal

Potrivit articolului 19 alin. 3 din Noul Cod penal, se prezumă a fi în legitimă apărare,
în condiţiile alin. 2, acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă,
viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.
Textul reia în principiu reglementarea conţinută în articolul 44 alin. 2 Cod penal
(introdus prin Legea nr. 169/2002 şi modificat prin Legea nr. 247/2005), potrivit căreia se
prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge
pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea
mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de
marcare.
Cel puţin două modificări pot fi remarcate între cele două reglementări1, astfel:
➢ textul noului Cod penal restrânge sfera spaţiilor protejate de prezumţia de legitimă
apărare la spaţiile legate direct de o locuinţă, înlăturând incidenţa prezumţiei în cazul
altui loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare. Într-adevăr, nu există nicio
raţiune pentru a admite incidenţa prezumţiei în cazul pătrunderii, de pildă, pe terenuri
agricole situate în extravilanul localităţii.
➢ textul noului Cod penal consacră o nouă ipoteză în care prezumţia devine incidentă –
situaţia în care pătrunderea se face în spaţiile menţionate în timpul nopţii. În acest caz,
nu mai este necesar ca pătrunderea să fie făcută în modalităţile arătate (violenţă,
efracţie etc.). În consecinţă, prezumţia devine aplicabilă şi atunci când cineva pătrunde
noaptea în curtea locuinţei, profitând de faptul că proprietarul a uitat să încuie poarta.
La fel ca în vechea reglementare, şi în noul Cod penal este vorba de o prezumţie
relativă, ce are drept consecinţă o răsturnare a sarcinii probei, în sensul că nu persoana care
invocă legitima apărare trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiilor cerute de lege cu privire
la atac şi apărare, ci parchetul trebuie să probeze eventuala neîndeplinire a acestor condiţii.
Prin urmare, instituirea prezumţiei de legitimă apărare nu înlătură cerinţa îndeplinirii tuturor
condiţiilor prevăzute de lege pentru atac. Astfel, prezumţia de legitimă apărare este înlăturată
atunci când s-a stabilit că inculpatul şi-a dat seama că nu era vorba de un atac (intrusul a
pătruns din eroare în curtea sa, fiind în stare de ebrietate), sau că apărarea era vădit
disproporţionată faţă de atac.

1
Florin Streteanu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 64-65.

46
 De asemenea, trebuie precizat că apărarea legitimă prezumată de articolul 19 alin. 3
din Noul Cod penal poate fi exercitată nu doar de proprietarul locuinţei sau de cel care o
foloseşte, ci de orice persoană care sesizează încercarea de pătrundere sau pătrunderea fără
drept în spaţiile prezentate.
În condiţiile legislaţiei moderne bazate pe o răspundere subiectivă, este greu de admis
ca articolul 19 alin. 3 să fie înterpretat ca atrăgând o răspundere obiectivă a faptuitorului. De
altfel, textul se exprimă generic, referindu-se la o prezumţie (fără să precizeze dacă are în
vedere o prezumţie absolută, sau una relativă); în lipsa unei precizări explicite a legii, care ar
fi fost obligatorie pentru a putea alege varianta mai gravă de interpretare, nu rămâne altă
soluţie decât aceea că este vorba de o prezumţie “juris tantum”1.
În ceea ce priveşte proba contrară, deşi posibilă, poate fi mai greu de făcut când este
vorba de o pătrundere prin violenţă într-o locuinţă, însă în celelalte ipoteze (viclenie, efracţie
sau alte asemenea mijloace), proba contrarie ar putea fi făcută mai uşor. Pe de altă parte, în
mod logic, textul nu ar putea fi aplicat decât în cazul când pătrunderea în condiţiile de mai
sus menţionate a produs o anumită tulburare, temere persoanei care se apără (acţionează într-o
stare sufletească să justifice excesul său de apărare), crezând că este supusă unui atac efectiv
din partea celui care pătrunde în astfel de condiţii în locuinţă.
Dacă proprietarul locuinţei foloseşte cu sânge rece mijloace violente contra unei
personae, deşi ştie că acesta nu are intenţii agresive chiar prin pătrunderea ilicită în locuinţă,
nu va putea fi absolvit de răspundere invocând legitima apărare.
În ceea ce priveşte pătrunderea prin viclenie, dacă există, în situaţia de mai sus,
condiţiile stării de legitimă apărare şi condiţia proporţionalităţii apărării cu mijloacele folosite
de aggressor, pătrunderea ar putea să se înfăţişeze sub forma unui atac consumat. Dimpotrivă,
dacă este vorba de o pătrundere prin escaladare, efracţie sau violenţă, apărarea are character
legitim şi când atacul s-ar prezenta sub formă de tentativă2.

1
George Antoniu şi colab., op. cit., p. 192.
2
Ibidem, p. 193.

47
 CONCLUZII

Cu privire la legitima apărare, întrebarea care s-a pus dintotdeauna a fost: care este
explicaţia că nu constituie infracţiune fapta săvârşită în legitima apărare.
De-a lungul istoriei dreptului penal, s-au dat mai multe explicaţii. În concepţia şcolii
pozitiviste, legitima apărare era socotită drept un act de justiţie socială. Într-o altă opinie,
legitima apărare apără dreptul contra injustiţiei. Cicero afirma că într-un pericol social
iminent, declanşat prin vicleşug sau violenţă, sub pumnalul lăcomiei sau al mâniei, orice
mijloc de apărare este legitim. Într-o altă opinie, legitima apărare este considerată ca un drept
al unei persoane de a riposta în faţa unei agresiuni.
Explicând legitima apărare, I. Tanoviceanu (1912) spunea că oamenii în societate
trebuie să fie apăraţi de stat împotriva agresiunilor nedrepte. Când cineva este lovit sau ucis,
societatea trebuie să-l pedepsească pe agresor. Când însă forţa socială este absentă, şi nu-l
poate proteja pe individul atacat, acesta are dreptul de a se proteja singur. În acest caz, fapta în
apărare nu reprezintă un act de revoltă împotriva societăţii (o nesupunere), ci ajută societatea
în menţinerea ordinii, împiedicând pe agresor să comită o nouă infracţiune. Este chiar în
interesul societăţii ca apărarea legitimă să se exercite cât mai des.
Argumentele aduse în sprijinul legitimei apărari sunt foarte variate. Kant a susţinut că
legitima apărare nu este justă, însă trebuie să rămână nepedepsită, fiindcă izvorăşte din
necesitate, iar legea nu poate avea nici o influenţă acolo unde intervine necesitatea. Fuerbach:
legitima apărare e îndreptăţită de facultatea pe care o are fiecare cetăţean de a-şi relua
drepturile concedate de el societăţii şi de a se apăra singur contra unui atac injust, atunci când
societatea nu-i poate acorda asistenţă. Puffendorf: nepedepsirea faptelor săvârşite în stare de
legitimă apărare se datorează tulburării sufleteşti în care se află cel atacat, tulburare care-l face
să-şi piardă uzul raţiunii şi să devină iresponsabil. Hegel considerând orice agresiune ca o
negaţie a ordinii juridice, apreciază că legitima apărare este justă şi nu poate fi pedepsită,
fiindcă ea este reacţiunea contra negaţiei dreptului. Von Burri: statul are interes ca dreptul cel
mai important să fie salvat şi consideră că prin însuşi faptul agresiunii, dreptul agresorului s-a
micşorat şi prin urmare dreptul celui atacat fiind superior, legitima apărare devine justă.
Carara: legitima apărare este o reacţie contra injustului, reacţie care nu e decât o întregire a
ordinii juridice. Manzini: legitima apărare nu-şi poate găsi justificarea decât în ideea de
necesitate juridiceşte recunoscută, necesitate care produce efecte juridice în caz de agresiune
injustă, ori de câte ori statul nu poate apăra pe cetăţeni. Enrico Ferri: legitima apărare, nefiind
o acţiune izvorâtă din motive antisociale, ci un act de justiţie socială, cel ce a lucrat sub
48
imperiul legitimei apărari nu se relevă ca o natură periculoasă, şi ca atare, contra sa, nu este
necesar a se interveni cu măsuri represive.
Nu faptul că atacul este nedrept, justifică legitima apărare, ci imprejurarea că un
pericol de neînlăturat ameninţă pe cel ameninţat. Prin urmare, ceea ce trebuie pus la baza
justificării impunităţii legitimei apărari, este pericolul care constrânge pe cineva să
reacţioneze prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penala. Acest pericol face ca omul să
lucreze condus de un “animus”, adică de un element imaterial, deosebit de acela cerut pentru
existenţa ilicitului penal.
Legitima apărare nu constituie un drept şi nici cel puţin o simplă autorizare eventuală
din partea legii pentru a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală. Un individ atacat nu se
apăra fiindcă legea îi permite sau că el se crede titularul unui asemenea drept, ci pentru că
intervine instinctul de conservare al speciei umane.
În cazul legitimei apărari, legea penala nu poate autoriza uciderea unui agresor.
Dimpotrivă, când legea penală lasă în afara ilicitului penal un fapt oarecare (ca exemplu,
omorârea agresorului), ea nu crează un drept la săvârşirea acelui fapt, ci recunoaşte numai că
incidenţa legii penale nu are raţiune de a cădea asupra acelui fapt. Prin urmare, când legea
penală nu înţelege să reprime faptele săvârşite în legitimă apărare, nu acorda nişte drepturi
speciale destinatarilor legii penale, ci doar recunoaşte în plan juridic anumite situaţii de fapt
pe care le aşează în afara ilicitului penal, ea neînţelegând a lega consecinţe juridice de astfel
de situaţii. Legea penală nu poate, şi nu trebuie să creeze drepturi care să permită săvârşirea
unor acţiuni ilicite din punct de vedere penal, pentru că întotdeauna, unde există ilicit penal,
trebuie să intervină şi represiunea. Dreptul la impunitate nu-l poate avea nimeni atunci când
fapta săvârşită corespunde cazurilor în care represiunea e înlăturată prin lege sau provin fie
din iresponsabilitatea autorului acţiunii, fie din cauză că acea acţiune nu corespunde unui ilicit
penal.
Se ştie că la frontiera dintre ilicitul penal şi faptele nesusceptibile de represiune, se
găsesc fapte care prin complexitatea lor, pot da naştere la îndoială. De aceea, legiuitorul
penal, introducând cauzele justificative şi cele care înlătură caracterul penal, a ţinut să arate că
anumite fapte săvârşite în anumite împrejurări nu aparţin ilicitului penal, şi ca atare nu produc
consecinţe juridice penale, necăzând sub incidenţa represiunii penale. Aceste situaţii sunt cele
prevăzute în articolele 18-20 din proiectul noului Cod penal.
Legitima apărare nu este un drept, şi la fel ca şi în cazul stării de necesitate, este o
situaţie juridiceşte consfinţită, sub imperiul căreia, faptele săvârşite nu au caracter de ilicit

49
penal. Apărarea fiind legitimă, fapta săvârşită pentru apărarea vieţii a rămas nepedepsită în
toate timpurile şi a fost consfinţită în cele mai vechi legislaţii.
Vinovăţia persoanei care exercită acte de apărare este eliminată ca rezultat al unei
constrângeri externe venită din partea atacului. Indiferent de gradul de constrângere reală pe
care îl exercită atacul asupra conştiinţei şi voinţei făptuitorului, este evident că reacţia acestuia
nu întruneşte condiţia unei intenţii vinovate, adică a unui rol penal caracterizat prin “animus
nocendi”, ci pe aceea a unei atitudini conştiente de autoapărare, caracterizată prin “animus
defendi “ şi că această poziţie subiectivă, departe de a exprima o stare de antisociabilitate, se
manifestă dimpotrivă, ca o reacţie psihică normală a oricărei persoane care se află în faţa unui
pericol grav. Prin urmare, nici sub raport criminologic şi nici moral sau penal, intenţia
persoanei care acţionează în condiţiile unei apărări legitime nu relevă un conţinut antisocial.

50
 BIBLIOGRAFIE

A. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga, Gheorghe Ivan,
Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Paşca, Ovidiu Predescu,
“Explicaţii preliminare ale noului Cod penal”, vol. I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010
2. A. Boroi, “Drept penal. Partea generală”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006.
3. A. Boroi, „Drept penal partea generală“, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2000.
4. A. Ungureanu, „Drept penal român. Partea generală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1995.
5. C. Bulai, B.N. Bulai, „Manual de drept penal. Partea generală”, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2007.
6. Constantin Bulai, “Manual de drept penal. Partea generală”, Editura All, 1997.
7. Constantin Bulai,"Drept penal român. Partea generală", vol. I, Casa de editură şi presă
Şansa S.R.L.
8. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal roman. Partea generală”, Casa
de editură şi presă “Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 2002.
9. Florin Streteanu, „Drept penal. Partea generală”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
10. Gheorghe Ivan, „Drept penal. Patrea generală”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
11. I. Pascu, V. Drăghici, „Drept penal. Partea generală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004.
12. I. Tanoviceanu, “Curs de drept penal” , Atelierele grafice SOCEC &CO, Societate
Anonimă, Bucureşti, 1912.
13. Ioan Oancea, „Tratat de drept penal. Partea generală”, Editura All, Bucureşti, 1994.
14. M. Basarab, „Drept penal, Partea generală”, vol. II, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999.
15. Matei Basarab „Drept penal. Partea Generală”, vol. I, Editura Lumina Lex, 1996.
16. N. Giurgiu, “Drept penal general: doctrină, legislaţie, jurisprudenţă”, Editura Cantes,
Iaşi, 2000.
17. T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel,
D. Popescu, V. Rămureanu, “Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală”,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

51
18. V. Dongoroz, I. Kohane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, “Explicaţii teoretice
ale Codului penal român, Partea generală”, vol. I, Editura Academiei Bucureşti, 1969.
19. V. Ionescu, “Legitima apărare şi starea de necesitate”, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti,1972.
20. V. Papadopol, M. Petrovici, “Repertoriu alfabetic la practica judiciară în materie
penală pe anii 1969-1975”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

B. ARTICOLE ŞI STUDII DE SPECIALITATE

1. Florin Streteanu, Raluca Moroşanu, “Instituţii şi infracţiuni in noul cod penal. Manual
pentru uzul formatorilor SNG”, Bucureşti, 2010.
2. G. Antoniu, „Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia”, „Revista de drept penal nr.
2”, Bucureşti, 1994.
3. I. Pascu, „Legitima apărare în noua reglementare”, în ,,Revista de drept penal”
nr.1/2003.
4. V. Dongoroz, „Sinteze asupra noului Cod penal”, în revista ,,Studii şi Cercetări
Juridice” nr.1/1969.

C. PRACTICA JUDICIARĂ

1. G. Antoniu şi colaboratorii, „Practica judiciară penală”, Editura Academiei Române,

vol. II, 1990.
2. G. Antoniu, V. Brutaru, “Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară”, 1994-
2007, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.
3. V. Papadopol, M. Popovici, “Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală pe anii 1969-1975”, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

D. LEGISLAŢIE

1. C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1999/1998, Revista de drept penal nr. 1/2000.
2. Codul penal actual modificat prin Legea nr. 58/2008 publicata in Monitorul Oficial nr.
228 din 25.03.2008.

52
3. Codul Penal Adnotat cu practică judiciară 1969-2000- Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
4. Codul penal viitor adoptat prin Legea nr 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr
510/24.07.2009.
5. Curtea de Apel Craiova, dec. pen. nr. 273/1999, Dreptul nr. 6/2000.
6. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 350/1999, Dreptul nr. 2/2000.
7. Legea nr. 301/ 2004 noul Cod penal al României publicat în Monitorul Oficial nr. 573/
2004.
8. Legea nr. 546 din 16 octombrie 2002 privind graţierea şi procedura graţierii, publicată
în Monitorul Oficial nr. 755 din 16 octombrie 2002 .
9. RIL privind consecinţele deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007
(Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007) asupra activităţii dispoziţiilor
articolelor 205, 206 şi 207 din Codul penal, 2010.
10. Trib. Jud. Botoşani, decizia penală nr. 34/1981, R.R.D. nr. 5/1982.
11. Trib. Jud.Suceava, decizia nr. 64/1975, cu notă de D. Clocotici, R.R.D. nr. 3/1977.
12. Trib. Reg. Bucureşti, col. I, pen., decizia nr. 29/1964, J.N. nr. 7/1964.
13. Tribunalul Regional Cluj, col. I penală, decizia nr. 133/1960, LP nr. 3/1961.
14. Tribunalul Regional Iaşi, decizia penală nr. 125/1962, J.N. nr. 10/1963.
15. Tribunalul Suprem, col. penală, Decizia nr. 394/1961, C.D. 1961.
16. Tribunalul Suprem, Secţia penală, complet de 7 judecători, decizia nr. 71/1976,
R.R.D. nr. 9/1977.
17. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1128/1988, R.R.D. nr. 3/1989.
18. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1128/1988, R.R.D. nr. 3/1989.
19. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1216/1973.
20. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1996/1988, Dreptul nr. 3/1990.
21. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2249/1971, R.R.D. nr. 6/1972.
22. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 291/1979.
23. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 306/1957, L.P. 47/1957
24. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 349/1987, R.R.D. nr. 12/1987.
25. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 358/1977, C.D. 1977, p. 233, RRD nr.
11/1977.
26. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 522/1978, R.R.D. nr. 8/1978.
27. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 571/1980, R.R.D. nr. 12/1980.
28. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 64/1975, C.D. 1975.

53
E. DICŢIONARE

1. Boroi, M.Gorunescu, M.Popescu, „Dicţionar de drept penal”, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004.
2. Cristina Muscalau, Emilia Vartic, Dicţionar de termeni juridici, Editura Universitară,
2008.
3. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române.

54