Capitolul 25.

Răspunderea juridică civilă pentru încălcarea obligaţiilor din dreptul

antreprenoriatului.

1. Caracterizarea răspunderii juridice şi corelaţia ei cu răspunderea juridică civilă.

2. Clasificarea a răspunderii juridice civile.
3. Condiţiile necesare pentru survenirea şi aplicarea răspunderii juridice civile.
4. Particularităţile răspunderii juridice civile contractuale în dreptul antreprenoriatului:
prejudiciul contractual - formele, şi repararea lui, clauza penală şi formele ei
5. Prejudiciul, formele (categoriile), calcularea şi repararea acestuia în caz de
răspundere civilă contractuală.
6. Clauza penală şi formele ei - ca sancţiune şi mijloace de garantare a drepturilor şi
obligaţiilor contractuale în dreptul antreprenoriatului.

1. Caracterizarea răspunderii juridice şi corelaţia ei cu răspunderea juridică civilă.

Una din sarcinile de bază ale statului şi societăţii constă în asigurarea respectării
legislaţiei şi a ordinii de drept. Instituirea şi menţinerea regimului legalităţii se bazează nu
numai pe respectarea strictă a legilor de către organele de stat, persoanele cu funcţii de
răspundere şi cetăţeni, dar şi pe crearea unui institut al răspunderii juridice care prin
intermediul normelor de drept contribue la aceasta. De aceia normele de drept reglementează
nu numai relaţii sociale care decurg normal, dar şi relaţii sociale care apar în cazul admiterii
abaterilor de la acest compartiment.
Pentru realizarea acestei reglementări, legiuitorul a instituit un mecanism juridic, care are
ca scop restabilirea drepturilor încălcate şi apărarea intereselor legale ale cetăţenilor. Parte
componentă a acestui mecanism le constituie normele legale care reglementează răspunderea
juridică.
Noţiunea «răspundere» se utilizează în ştiinţă şi practică cu sensuri diferite, în cele mai
dese cazuri cu sensul de obligaţiune sau pedeapsă.
Dicţionarele lingvistice explică cuvântul «răspundere» ca «consecinţă rezultată din
neîndeplinirea unei obligaţiuni legale.» întru ilucidarea mai profundă a sensului
substantivului «răspundere» se face trimitere la verbul «a răspunde», etimologia căruia e
echivalentă cu «a garanta», «a plăti», «a fi supus la», «a se conforma».
Conform afirmaţiei savantului român S. Popescu noţiunea «răspundere» în context juridic
este derivata a verbului latin «răspundere», care înseamnă «a răspunde», «a plăti la rândul
său».în dicţionarul limbii ruse al lui S.I. Ogegov cuvântul «răspundere» se explică prin
obligaţiunea de a răspunde pentru acţiunile, faptele proprii, a fi responsabil de ele.242 în alt
dicţionar explicativ al limbii ruse conţinutul noţiunii de răspundere este tratat în modul
următor: aceasta este situaţia, în care persoana ce îndeplineşte o oarecare muncă este
obligată să-şi dea darea de seamă completă cu privire la actiunile întreprinse şi să-şi asume
întreaga vină pentru consecinţele ce pot apărea ca urmare a muncii încredinţate, a
îndeplinirii anumitor obligaţiuni, angajamente.
Răspunderea juridică este o noţiune foarte largă şi în dependenţă de diferite ramuri de
drept deosebim diferite forme ale răspunderii juridice. Astfel, enumerînd ramurile de drept,
identificăm ca forme ale răspunderii juridice următoarele: răspunderea constituţională,
răspunderea penală, răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară, răspunderea civilă
În această lucrarea ne vom opri doar la una din aceste forme care după părerea noastră
este foarte importantă în societate la momentul actual deoarece se referă la relaţiile dintre
personae fizice şi juridice care sunt foarte răspândite în societate şi care Ia momentul actual
au suportat mari schimbări, fapt care trebuie să atragă după sine şi schimbări la
compartimentul răspunderii juridice civile.
Noutatea problemei abordate constă în aceia, că examinarea răspunderii juridice civile se
va face din poziţia acesteia anume ca formă a răspunderii juridice şi nu ca raport de obligaţie
aşa cum sa examinat aceasta mai ales de savanţii români şi în noul cod civil al Republicii
Moldova în care, de exemplu, în compartimrentul ce se numeşte „Obligaţiile ce se nasc din
cauzarea de daune"se reglementează practic răspunderea civilă delictuală şi nu obligaţiile ce
se nasc din cauzarea prejudiciilor.
Noţiunea de răspundere juridică civilă întâlnită în literatura de specialitate, este foarte
asemănătoare cu cea a noţiunii generale de răspundere juridică.244 Legislaţia civilă a
Republicii Moldova nu prevede o definiţie concretă a răspunderii juridice civile, în literatura
de specialitate de asemenea nu există o accepţiune unică în ceea ce priveşte definirea
răspunderii juridice civile. Astfel Vasichin V. V. defineşte răspunderea civilă ca o măsură de
influenţă aplicată persoanei vinovete pentru încălcarea legii245 sau o sancţiune specifică, ce
constă în privarea persoanei, de patrimoniu fără acordarea compensaţiei. Pompil Drăghici
consideră, că răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport
de obligaţii în temeiul căruia, o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia
prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzător.247
S.Baeş, N. Roşea, definesc răspunderea civilă ca un raport de obligaţie în temeiul căreia
persoana este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori cazurile
prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este corespunzător. Constrângerea executării
obligaţiei neexecutate benevol nu naşte pentru debitor consecinţe negative. tive.
Consecinţele negative cu caracter patrimonial sunt o trăsătură a râspunderii juridice civile
numai în cazul când duc la diminuarea patrimoniului debitorului. Răspunderea juridică
civilă constă, deci. in restabilirea stării materiale a persoanei vătămate din contul
patrimoniului delicventului sau din contul persoanei responsabile pentru prejudiciului
cauzat. Just se susţine că restabilirea stării materiale şi, deci, asigurarea legalităţii se face
prin plata unei sume băneşti. Deci, reieşind clin cele expuse considerăm că trebuie să e.v iste
o noţiune a răspunderii juridice civile în legislaţia statului care ar elucida esenţa si specificul
ei la noi în republică.
Latura patrimonială a răspunderii juridice civile este condiţionată de faptul că normele
cuprinse de dreptului civil reglementează cu predominare relaţiile sociale patrimoniale. Prin
aceasta răspunderea civile îndeplineşte o funciie cotnpensativă
Răspunderea juridică civilă se examinează drept un fel de reglator al comportamentului
oamenilor în prezent si în viitor în relaţiile reglementate de normele de drept civil. Ea se
aplică ca o anumită răsplată prin pedeapsă şi se interpretează ca răspundere pentru
comportamentul din trecut, ce nu corespunde normelor de drept civii.
După cum s-a menţionai mai sus răspunderea juridică civilă reprezintă una din formele
răspunderii juridice în cadrul sistemului de drept, coexistând alături de celelalte fcrme ale
răspunderii, având atât caractere comune, cât şi dispunând şi de caracterele sale specifice.
După cum se afirmă în literatura de specialitate răspunderea juridică civ ilă are următoarele
caractere specifice: caracterul patrimonial; aplicarea sancţiunii în favoarea titularului
dreptului ieznt; caracterul compensativ; aplicarea sancţiunii la cererea pătimaşului.
La rândul său răspunderea juridică civilă îmbracă şi ea două forme importante:
a) răspunderea juridică civilă delictuală şi
b) răspunderea juridică civilă contractuală.
Aceste forme decurg din conţinutul legislaţiei civile, care instituie un regim deosebit
pentru fiecare formă aparte. Fiind forme aie răspunderii juridice civiie, acestea au nu numai
deosebiri, dar si asemănări în reglementarea juridică. Instituind regim diferit pentru
răspunderea contractuală şi cea delictuală, legiuitorul a ţinut cont de făptui, ce norme vor
acţiona mai eficient asupra comportamentului subiectelor de drept în circuitul civil,
stimulând prin acestea luarea unor decizii optime în fiecare caz aparte.
Analizînd răspunderea juridică civilă, este necesar să facem o mică caracteristică a
noţiunii de răspundere.
Răspunderea personalităţii este un element important al sistemului de control social al
comportamentului omului în societate, prin aceasta incluzându-se în sistemul de dirijare
(autodirijare) socială. Răspunderea este un element deosebit al organizării sociale, al
sistemului social, al oricărei forme a comunităţii umane. E cazul să menţionăm, că în
antichitate predominau pedepsele aspre, crunte şi cumplite. Ele se considerau remedii
universale de răsplată, pedeapsă. Acest punct de vedere corespunde concepţiilor juridice din
antichitate, însă şi în antichitate conştientizau, că frica e în stare să înfrunte viciul, dar nu e
capabilă să-1 transforme în virtute.
 În evul mediu drept criteriu al comportamentului admisibil era considerată Biblia şi
tălmăcirile ei oficiale, iar pedeapsa - drept ispăşire a păcatului, drept răsplată.
în concluzie am putea spune că răspunderea juridică civilă este o formă a răspunderii
juridice, specifică dreptului civil ce serveşte ca mijloc de asigurare şi apărare a drepturilor
civile precum şi ca mijloc de constrângere forţată din partea statului a executaţii obligaţiilor
când debitorii nu le execută benevol, prin care contribuie la ocrotirea drepturilor subiective
şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.
Pentru răspunderea juridică civilă este specifică nu orice constrîngere din partea statului,
ci numai constrângerea de a suporta consecinţele negative cu caracter predominant
patrimonial.

2. Clasificarea răspunderii juridice civile.

Atât în literatura de specialitate, cat şi în legislaţia civilă, sunt cunoscute mai multe
criterii de clasificare a răspunderii juridice civile. Putem enumera răspunderea juidică civilă
principală şi complementară, pe cote părţi şi solidară, delictuală şi contractuală,etc. Astfel, în
dependenţă de izvorul legislativ deosebim răspunderea juridică civilă principală şi
rădpundere juridică civilă complementară (subsidiară).
Principală se consideră răspunderea persoanei care a cauzat prejudiciul. De exemplu, în
conformitate cu art. 14 alin. l CCRM, prejudiciul cauzat persoanei fizice sau juridice, sau
bunurilor acestora trebuie să fie reparată în întregime de cel ce a cauzat-o.
Pentru a asigura mai bine interesele creditorului sau a pătimaşului, alături de răspunderea
principală, poate fi prevăzută şi răspunderea complementară.
Răspunderea complementară se deosebeşte de cea principală după următoarele criterii:
În primul rînd, ea se aplică doar în cazurile prevăzute de lege, sau de contractul
suplimentar, în al doilea rînd, se aplică asupra persoanelor care nu poartă răspundere
principală faţă de creditor, în al treilea rând, aplicarea răspunderii complementare presupune
mai întîi de toate răspunderea principală. În al patrulea rând, mărimea răspunderii
complementare nu poate depăşi mărimea răspunderii principale, în al cincilea rând, mărimea
răspunderii complementare poate fi limitată prin lege doar în anumite condiţii. Ca exemplu a
răspunderii complementare poate fi răspunderea părinţilor, înfietorilor, tutorilor etc. (art.
1407, 1415 CCRM).
În relaţiile contractuale de asemenea se aplică răspunderea complementară. De exemplu,
art. 1399 CCRM prevede: comisionarul care garantează executarea acestei convenţii poartă
răspundere complimetară şi pentru această terţă persoană.
în dependenţă de volumul răspunderii civile ce revine subiecţilor de drept civil, deosebim
răspundere civilă pe cote părţi şi răspundere civilă solidară. Răspunderea civilă pe cote părţi
în raportul juridic de obligaţie o constituie răspunderea părţilor determinată pe cote părţi.
Răspunderea civilă solidară se consideră răspunderea părţilor ale căror obligaţii nu sunt
determinate pe cote părţi, iar fiecare parte răspunde, în întregime în faţa creditorului.
Această răspundere esle specifică în raporturile de obligaţii ale căror obiecte nu sunt
divizibile. Tot solidară este ţi răspunderea fidejusorului prevăzută de art. 1159 CCRM, dacă
contractul de fidejusiune nu prevede altfel. Deci, în cazul dat legiutorul acordă părţilor şi
alte posibilităţi.
Doctrina juridică civilă conţine mai multe clasificări ale răspunderii juridice civile dar
cele mai importante sunt răspunderea civilă delictuală şi răspunderea juridică civilă
contractuală.
Răspunderea juridică civilă contractuală reiese din îndatorirea ce revine debitorului unei
obligaţii născute dintr-un contract, de a repara prejudiciul cauzat creditorului, datorită
neexecutării prestaţiilor la care s-a obligat.
Răspunderea juridică civilă delictuală reiese din obligaţia unei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau după caz, prejudiciul
pentru care este chemat prin lege să răspundă.
Cu toate că aceste două forme de răspundre civilă au multe puncte de tangenţă între ele,
principalul temei al delimitării lor sunt relaţiile obligaţionale ce apar între părţi. Astfel. dacă
la răspunderea delictuală pelaţiile obligaţionale apar doar după cauzarea prejudiciului,
răspunderea contractuală apare în legătură cu neexecutarea, exercitarea necorespunzătoare
sau cu întârziere a obligaţiilor prevăzute de contractul deja încheiat.
In afară de aceasta trebuie să deosebim că:
a) răspunderea civilă delictuală este un drept al tuturor subiecţilor de drept
civil ce recurge din conţinutul normei legislative, pe când răspunderea contrac
tuală este o răspundere cu caracter special, derogator izvorât nemijlocit din
raportul juridic de obligaţie;
b) răspunderea civilă delictuală este aplicată, atît la încălcarea legislaţiei civile,
cât şi la încălcarea prevederilor contractuale, răspunderea juridică civilă contrac
tuală este aplicată doar la încălcarea obligaţiilor contracuale.
Ţinând cont de cele expuse mai sus şi reieşind din conţinutul legislaţiei în vigoare putem
evidenţia următoarele caractere specifice doar răspunderii civile delictuale:
1. Răspunderea juridică delictuală se aplică numai în cazurile cînd în urma unei fapte
ilicite s-a produs un prejudiciu fie material sau moral.
2. Conform art. 1398 CCRM prejudiciul cauzat trebuie reparat în întregime.
3. Între părţile parlicipanle nu existau relaţi obligaţionale pînă la cauzarea prejudiciului.
4. La aplicarea răspunderii delictuale nu se line cont de forma culpei părţilor. Forma
culpei nu influenţiază asupra volumului răspunderii juridice civile.
Pentru răspunderea juridică contractuală sunt specifice alte caractere specifice şi anume:
1. Răspunderea juridică contractuală apare în cazul unui raport juridic contractual
existent.
2. Răspunderea contractuală se aplică debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor
contractuale, executarea lor necorespunzătoare sau cu întîrziere.
Răspunderea contractuală poate fi aplicată chiar şi în cazul cînd nu s-a produs un
prejudiciu, de exemplu, aplicarea amenzii, penalităţilor de întîrziere, clauzei penale
Teoriile doctrinare au o importanţa deosebită în delimitarea formelor răspunderii juridice
civile. Importanţa materiei răspunderii juridice civile este sublimată de doctrină, aceasta
constituind dreptul comun şi a drepturilor de creanţă apărute în conţinutul raporturilor
obligaţionale contractuale în materia răspunderii civile
S-a stabilit de acum, că răspunderea juridică civilă are două forme principale răspunderea
civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Pentru a le evidenţia mai covingător si a
delimita mai bine aceste forme, este important să ne referim şi la unele teorii doctrinare.
Linele teorii doctrinare au fost expuse mai sus în aspect istoric, care de asemenea explică
existenţa a două forme ale răspunderii juridice civile, cum ar fi răspunderea civilă subiectiva
şi răspunderea civilă obiectivă, mixte, garanţiei etc., cu altele vom face cunoştinţă în
continuare.
Privitor la rolul culpei în răspunderea juridică civilă doctrina cunoaşte două teorii care
explică după părerea noastră, delimitarea răspunderii civile contractuală de cea delictuală şi
anume teoria dualităţii culpelor şi teoria unităţii culpelor.
Teoria dualităţii culpelor, susţine că între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea
civilă delictuală există deosebiri fundamentale şi ireductibile, care duc la concluzia unei
culpe diferite în funcţie de felul fiecărei forme a răspunderii.
Deosebirile la care se referă savanţii se referă în principiu la originea culpei, la
intensitatea acesteia, modul de acordare a despăgubirilor, sarcina probei şi punerea în
întîrziere.
Astfel, culpa contractuală îşi are originea în contract, fiind deci încălcare, unei obligaţii
preexistente, rezultate din voinţa părţilor între care s-a încheiat actul juridic, în timp ce culpa
delictuală nu depinde de preexistenta unui contract, avîndu-şi originea direct în lege ca
expresie a voinţei şi puterii publice.
În ceea ce priveşte intensitatea, culpa contractuală poate fi gradată îmbracînd forme de
"culpa lata" şi "culpa levis" şi «culpa levissima" în funcţie de contractul generator de
obligaţii sinulagmatice sau unilaterale, în timp ce pentru delicte şi quasidelicte operează
criteriul culpei aquiliene.
În culpa contractuală, acordarea despăgubirilor se limitează la daunele previzibile, pe
când la răspunderea delictuală repaţia este integrală, fiind extinsă asupra prejudiciilor
imprevizibile.
 Şi sarcina probei este diferită, clauzele de ne răspundere sau de atenuare a răspunderii
fiind valabile numai în răspunderea contractulă, iar punerea în întîrziere este necesară tot
numai în răspunderea contractuală.
O altă teorie, teoria unităţii culpelor, consideră că între cele două forme de răspundere nu
există deosebiri esenţiale.
În opinia autorilor teoriei unităţii culpelor, deosebirea între culpa contractuală şi culpa
delictuală, constînd în aceea că la culpa contractuală există un raport juridic anterior,
producerii prejudiciului în timp ce la culpa delictuală această preexistenţă existentă a unei
obligaţii este absentă, deosebire care ar fi numai aparentă întrucât, atât neexecutarea
contractului, cât şi obligaţia legală "de a nu tace" corespunzătoare culpei delictuale, sunt
obligaţii preexistente, ce atrage în ambele cazuri, reparaţia prejudiciului victimei, indiferent
de culpa contractuală sau delictuală. Şi privitor la sarcina probei, această teorie deşi
recunoaşte existenta deosebirilor constînd în prezumţia de vinovăţie pentru culpa
contractuală în care este suficientă dovedirea contractului în timp ce la culpa delictuală se
cer a fi dovedite fapta ilicită, culpa şi prejudiciul, afirmând totuşi că adevărata deosebire
constă în realitate în natura obiectului obligaţiei.
Problema probatoriului culpei contractuale şi delictuale se situează altfel în raportul
dintre obligaţiile positive şi negative.
Astfel, indiferent dacă obligaţia este negativă, de a nu face, rezultată din contract sau din
lege, în ambele situaţii, proba faptului constitutiv de culpă, cade în sarcina creditorului
obligaţiei negative.
Concluzionând, se poate afirmă că în ciuda deosebirilor şi asemănărilor dintre cele două
forme ale răspunderii civile, aceasta rămîne o instituţie juridică unitară, prin finalitatea sa de
a restabili situaţia patrimonială anterioară a victimei, cât şi prin semnificaţia politico-juridică
pe care o are, de a exprima condamnarea socială a conduitei ilicite.

3. Condiţiile necesare pentru apariţia şi aplicarea răspunderii juridice civile.

În doctrină sunt mai multe opinii referitoare la condiţiile apariţiei răspunderii juridice
civile. Astfel unii autori consideră drept temeiuri ale apariţiei răspunderii juridice civile
încălcarea drepturilor subiective ale persoanelor fizice şi juridice, iar vinovăţia, raporturile
de cauzalitate, se caracterizează ca momente cu caracter facultativ, deoarece în multe cazuri
răspunderea se aplică indiferent de ele.2" Noi nu suntem de accord cu asceste opinii, deaceia
ne vom opri în continuare la analiza ştiinţifică a opiniilor ce susţin necesitatea existenţei
anumitor temeiuri sau condiţii1'6 pentru apariţia şi aplicarea răspunderii juridice civile.
Atât pentru răspunderea juridică civilă contractuală, cât şi cea delictuală care se consideră
formele principale ale răspunderii juridice civile, pentru apariţia fiecăreia din ele sunt
necesare anumite condiţii. Cu toate că legislaţia în vigoare reglementează, iar în literatura de
specialitate s-au discutat mult temeiurile apariţiei răspunderii juridice civile, ne vom referi şi
noi la ele, deoarece multe din ele sunt foarte discutabile şi prezintă un interes deosebit
pentru studierea mai aprofon-dată a răspunderii juridice civile.
Condiţiile survenirii răspunderiijuridice civile sunt următoarele:
Fapta licită sau ilicită la delicte; neexecutarea, executarea ne corespunzătaore sau cu
întîrziere a obligaţiilor contractuale; existenţa unui prejudiciu; existenţa unui raport de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; neexecutarea, executarea ne corespunzătoare sau
cu întârziere a obligaţiilor contractuale şi prejudiciu; culpa sau vinovăţia celuia care a cauzat
prejudiciul.
însăşi noţiunea de condiţie este discutabilă în literatura de specialitate, deoarece ea este
confundată cu noţiunea de temeiuri. Astfel, de exemplu, Matveev G.C consideră condiţiile
enumerate mai sus ca o componenţă a delictului civil, aducând chear o definiţie a acestei
componenţe după care "componenţa răspunderii civile o constituie fapta juridică ilicită care
dă naştere unei încălcări ce crează un raport juridic dintre pătimaş şi persoana care a produs
fapta, precum şi obligaţii de a repara prejudiciul cauzat în rezultatul faptei ilicite. Alţi autori
în general neagă existenţa cărorva condiţii obligatorii pentru survenirea răspunderiijuridice
civile.
Din enumerarea condiţiilor expuse mai sus se observă că ele diferă în dependenţă de
forma răspunderii juridice civile. Astfel dacă pentru survenirea răspunderii juridice
delictuale drept condiţie serveşte fapta ilicită, pentru răspunderea juridică civilă contractuală
condiţia răspunderii este neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a
obligaţiilor contractuale, adică în primul rând printr-o inacţiune sau acţiune
necorespunzătoare.
Necesitatea existenţei unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită se exprimă
prin faptul că pentru a aplica răspunderea civilă este necesar ca între fapta ilicită a unei
persoane şi prejudiciu! suportat de o altă persoană să existe un raport de cauzalitate, adică să
se stabilească, că anume această faptă a provocat prejudiciul. De multe ori legătura cauzală
este greu de stabilit, se implică expertize judiciare, medicale, documente, înscrisuri etc. Este
o condiţie indiscutabilă, şi trebuie să se ţină cont de ea la aplicarea răspunderii juridice
civile.
Prejudiciul este o condiţie necesară, pentru aplicarea răspunderii juridice civile. În
terminologia juridică noţiunea de prejudiciul se expune prin mai mulţi termeni: pagubă,
daună, prejudiciu. În Noul cod civil el este definit fie în formă de cheltuieli pe care o
persoana lezată în drepturi le-a suportat, sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului,
fie în formă de pierdere sau deteriorare a bunurilor (prejudiciul efectiv), fie în formă de
beneficiu neobţinut prin încălcarea drcptului(venitul ratat), (art.l4,alin2CCRM).
Prejudiciul este o condiţie obligatorie, în primul rând, la aplicarea răspunderii juridice
delictuale, deoarece aplicarea răspunderii juridice civile contractuale poate fi aplicată şi fără
existenţa unui prejudiciu, atunci când legea sau contractul prevăd forme ale clauzei penale.
Atât din definiţia legală cât şi în dependenţă de :ilte criterii, deosebim mai multe feluri
sau forme ale prejudiciului.
Astfel, deosebim prejudiciul în formă de cheltuieli care pot fi foarte diverse:cheltuieli de
judecată, cheltuiele de reparaţie a sănătăţii, cheltuieli de transport etc.
Prejudiciul efectiv constituie distrugerea totala sau parţială a unui bun patrimonial ocrotit
de lege. Prejudiciul patrimonial este dauna care poate fi apreciată în valoare bănească.
Aprecierea în bani poate li făcută reieşind din costul bunului distrus sau din venitul pe care
l-ar fi obţinut proprietarul dacă bunul nu ar fi fost distrus. Când este prejudiciată sănătatea,
valoarea acesteia este evaluată în mărimea salariului sau a venitului persoanei, în dependenţă
de gradul de pierdere a capacităţii de muncă.
Prejudiciul poate fi şi nepatrimonial (moral). Prejudiciul nepatrimonial se apreciază după
gradul de suferinţe pe care !e-a suportat persoana.
Beneficiul ratat, poate fi si în forma unui venit neobţinut, pe care 1-ar fi obţinut persoana
dacă nu i-ar fi fost lezate drepturile sau ar fi fost executate obligaţiile .
A patra condiţie necesară pentru survenirea răspunderii juridice civile este culpa
(greşeala) sau vinovăţia, atât a debitorului în raportul juridic contractual, cât şi a persoanei
care a pricinuit un prejudiciu,adică delicventul, care este obligatorie conform 603 CCRM
pentru survenirea răspunderii contractuale, precum şi pentru survenirea răspunderii
delictuale (art. 1398 CCRM). în ambele cazuri culpa o dovedeşte persoana care a cauzat
prejudiciul sau debitorul care nu a executat obligaţia. Dar în literatura de specialitate a
diferitor ţări perindă mai multe opinii referitoare la culpă.
Astfel doctrina franceză cunoaşte două teorii după care:
Prima, teoria dualităţii culpelor, promovată de glosatori, Pothier şi comentatorii codului
civil a lui Napoleon, care susţin că între răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală
există deosebiri fundamentale anume care reiese din noţiunea de culpă.
Teoria a doua, teoria unităţii culpelor, lansată de Lebrun, susţinută de M. Plantol şi G.
Ripet, consideră că între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri esenţiale.
Noi susţinem părerea despre deosebiri.
În doctrina civilă sub noţiunea de culpă (vinovăţie) se subânţelege atitudinea persoanei
faţă de fapta săvârşită, culpa având un caracter subiectiv. Conform an. 603 CCRM persoana
poartă răspundere civilă numai pentru doi (intenţie) sau culpa în formă de neglijenţă sau
imprudenţa.
Dolul are loc atunci când autorul prevedea rezultatul faptei sale, si ii dorea.
Imprudenţa (uşurinţa) - are loc atunci când autorul prevede re/ultatul luptei sale, dar nu-1
acceptă, socotindu-i fără temei, că nu se va produce.
 Negligenţa - are loc atunci când. autorul prevede rezultatul faptei sale dar este indiferent
de ce se va produce.
Codul civil al României reglementează nemijlocit noţiunea de vinovăţie şi o prezintă în
două forme: de intenţie şi de culpă. Intenţia poate fi directă - când autorul faptei prevede
consecinţele acesteia şi doreşte săvârşirea ei. La intenţia indirectă autorul prevede rezultatul
faptei, deşi nu-l doreşte, dar acceptă posibilitatea producerii lui.
Este interesant de accentuat că, spre deosebire de dreptul penai unde gradul de vinovăţie
este direct proporţional pedepsei aplicate (cu cît vinovăţia este mai mare, cu atât pedeapsa
este mai mare), în dreptul civil, indiferent de gradul de vinovăţie, obligaţia de a repara
prejudiciul cauzat este integrală. În literatura de specialitate a savanţilor ruşi, această situaţie
se mai numeşte prezumţie a vinovăţiei, sensul căreia presupune că persoana care a acţionat
ilicit e vinovată. Creditorul sau pătimaşul în proces trebuie să dovedească doar că prejudiciul
a fost cauzat de debitor. Debitorul trebuie să dovedească că el a acţionat fără vină.
În doctrină lipseşte o opinie unică referitoare la vină. Astfel Matveev G defineşte vina ca
o atitudine a vinovatului faţă de încălcarea legislaţiei civile : formă de intenţie sau
imprudenţă. Iofie O, S. consideră că vinovăţia este nu numai atitudinea persoanei faţă de
fapta săvârşită dar şi faţă de consecinţe, adică faţă de prejudiciu! cauzat.
Reieşind din cele expuse în acest paragraf am dori să ne expunem opinia că:
1. Existenţa anumitor condiţii pentru aplicarea răspunderii juridice civile sunt necesare
atât pentru forma răspunderii juridice contractuale, cît şi pentru cea delictuala. Această
necesitate reiese chiar din conţinutul izvoarelor legislative.
2. Principalele condiţii necesare pentru survenirea şi aplicarea răspunderii civile sunt:
fapta ilicită, prejudiciul cauzat, raportul de cazalitate între faptă şi prejudiciu şi culpa
( vinovăţia). Fiecare din condiţii prin conţinutul lor diferă în dependenţă de forma
răspunderii juridice civile;
3. În carurile stabilirii clauzelor penale, răspunderea civilâ contractuală poate fi aplicată şi
in lipsa unui astfel de condiţii principale cum este prejudiciul.
4. Răspunuerea juridică delictuală se aplică doar când este cauzat un prejudiciu, însă
poate fi aplicată şi fară vinovăţie în temeiul prevederilor legale.

4. Particularităţile răspunderii juridice civile contractuale în dreptul

antreprenoriatului: prejudiciul contractual - formele, şi repararea lui, clauza penală şi
formele ei.

Una din principalele forme ale răspunderii juridice civile este răspunderea civilă
contractuală. Această formă poate fi aplicată în caz de neexecutare, executare ne
corespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale. Răspunderea juridică civilă este
reglementată de norme de drept ale Codului civil al R. M, precum şi prin normele de drept
civil a unor legi speciale ce reglementează diferite grupuri omogene de raporturi
contractuale obiigaţionale. Actualul cod civil nu aduce definiţia răspunderii civile
contractuale. În compartimentul codului civil privind obligaţiile civile este reglementată
răspunderea debitorului pentru neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a
obligaţiilor, care este obligat să repare daunele cauzate creditorului. Consideram că în Codul
civil legiuitorul trebuie, în primul rînd, să prevadă noţiunea de răspundere juridică civilă
contractuală, să concretizeze forma care se reglementează prin compartimentul respectiv,
deoarece un alt compartiment al codului reglementează separat răspunderea juridică civilă
delictuală.
Deci, vorbind de răspunderea civilă contractuală în dreptul antreprenoriatului, considerăm
că trebuie să definim această formă pentru a-i evidenţia caracterele specifice şi a o putea
delimita de alte forme, în literatura de specialitate, răspunderea contractuală este definită ca
fiind obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutare.
executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale. Astfel, după
părerea noastră: "răspunderea juridică contractuala este o formă a răspunderii juridice ce o
poartă debitoru! pentru ne executare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a
obligaţiilor contractuale apărute prin încheierea unui contract cu respectarea tuturor
condiţiilor de valabilitate prevăzute de lege", în Noul CCRM se spune despre consecinţele
ce survin prin neexecitare şi nu se aduce noţiunea de răspundere contractuală. Art.602
CCRM concretizează că în cazul în care nu execută obligaţia debitorul este ţimut sâ-1
despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat dacă nu dovedeşte că neexercitarea
obligaţiei nu-i este imputabilă.
Această formă de răspundere civilă se evidenţiază prin aceea că subiectele participante la
raportul juridic civil creat, au denumiri concrete creditor şi debitor, iar la răspundere
contractuală poate fi chemat atât creditorul, cât şi debitorul, în dependenţă de partea care a
cauzat prejudiciul ei se pot schimba cu rolurile sau orice parte concomitent poate fi, atât
debitor, cât şi creditor, în caz de răspundere delictuală deosebim delicventul şi pătimaşul.
Deci, subiectele participante sunt creditorul care poate să ceară aplicarea răspunderii
juridice civile contractuale şi debitorul care răspunde pentru obligaţiile neexev-citate.
Trebuie să concretizăm că debitorul poartă răspundere juridică civilă, atât pentru acţiunile
proprii, cât şi pentru acţiunile tortelor persoane în sarcina cărora a fost pusă executarea.
Aceasta este regula de ba/ă, insă legea prevede ea şi creditorul j toate fi tras la răspundere
civilă contractuală atunci când refuză să pi unească cxeciiiaiea obligaţiilor în termen şi prin
aceasta produce un prejudiciu debitorului (de exemplu, debitorul a plătit pentru depozitarea
mărfurilor care nu au fost primite de creditor).
Această categorie de răspundere se defineşte şi prin următoarele trăsături specifice care o
delimitează de răspunderea juridică civilă delictuală şi care constau în:
1. Până la survenirea răspunderii civile părţile trebuie să participe la relaţii
contractuale.
2. Condiţia principală pentru aplicarea răspunderii contractuale este neexecutarea,
executarea ne corespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale.
3. Răspunderea contractuală poate surveni şi pentru acţiunile terţelor persoane (contractul
de fidejusiune).
4. Cauzarea prejudiciului trebuie să apară prin neexecutarea, executare necorespunzătoare
sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale.
Răspunderea civilă contractuală poate fi atât principală, cât şi complementară.
Prejudiciul este patrimonial, dar poate fi şi moral.
Răspunderea juridică contractuală poate fi aplicată şi fără existenţa prejudici
ului dacă obligaţiile nu sau executat, sau executat ne corespunzător sau cu întârziere,
iar în conţinutul contractului a fost stabilită una din formele clauzei penale.
Pentru a fi prezentă răspunderea civilă contractuală trebuie să întrunească cele patru
condiţii: neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale; prejudiciului; raportul de cauzalitate dintre prima condiţie şi prejudiciu; culpa,
greşeala sau vinovăţia debitorului.
Trebuie să accentuăm, că consecinţele neexecutării, executării ne corespunzătoare sau cu
întârzietrea obligaţiilor contractuale au mai multe forme. Astfel ea se evidenţiază în formă
de prejudiciu, clauză penală, veniturile ne obţinute, cheltuieli suportate pentru înaintarea
acţiunii în judecată, etc. în literatura de specialitate referitor la formele sau categoriile
consecinţelor există mai multe opinii. Astfel după părerea unor autori cum ar fi Ioffe O. S.,
Sadicov O. N. la categoria categoria consecinţelor se atribuie nu numai recuperarea
prejudiciul cauzat şi clauzele penale dar şi pierderea arvunei, alte sancţiuni care se aplică la
unele categorii de contracte. De exemplu, la contractul de vânzarea-cumpărarea de mărfuri
este prevăzut că la început trebuie să fie predată marfa, şi numai după aceia ea se plăteşte,
însă când cumpărătorul nu produce impresie pozitivă, furnizorul arc dreptul să ceară plata şi
mai apoi descarce marfa. Nu suntem întrutorul de acord cu aceşti autori din simplu motiv că
arvuna are o natură dublă, ea esteîn primul rând un mijloc de asigurare a exercitării
obligaţiilor, iar în caz de neexecu-tare devine o sancţiune.
Alţi autori atribuie la consecinţe pe lângă formele tradiţionale şi confiscarea averii, şi
rechiziţia. Cu această opinie nu suntem de acord deoarece acestea nu sunt forme ale
consecinţelor răspunderii civile, dar a răspunderii penale, administrative, iar în dreptul civil
ele nu sunt tradiţionale adică se întâlnesc în cazuri aparte. Majoritatea autorilor, la care ne
alăturăm, consideră că principalele forme ale cosecinţelor ne executării obligaţiilor
contractuale pentru care se aplică răspunderea juridică civilă contractuală sunt recuperarea
prejudiciului şi diferitele forme ale clauzelor penale.
Pentru a evidenţia răspunderea civilă contractuală trebuie să remarcăm că ea este cu
predominanţă patrimonială şi se aplică în una din formele prejudiciului concretizat prin lege.
În cadrul contractului, răspunderea este reciproca, şi compensaţională.
În dreptul european cerinţa de a recupera prejudiciul nu este principală, este principal de a
exercita obligaţia în natură şi numai dacă obligaţia nu poate fi executată în natură, iar
creditorul a pierdut interesul faţă de o astfel de executare atunci recuperarea prejudiciului în
formă de compensaţie este ca o răspundere suplimentară.
În temeiul celor expuse am ajuns ia următoarele concluzii:
1. În legislaţia civilă a republicii lipseşte noţiunea răspunderii juridice civile contractuale
şi considerăm că ea trebuie să se exprime prin norma de drept după cum
urmează: „Răspunderea civilă contractuală este o formă a răspunderii juridice civile
care se aplică pentru neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a
obligaţiilor contractuale" şi propunem să se completeze codul civil cu acesta definiţie.
2. Răspunderea civilă contractuală poate fi aplicată şi în cazul când nu este
cauzat un prejudiciu, dacă în contract este stipulată una din formele clauzei penale.
3. Pentru aplicarea răspunderii civile contractuale sunt necesare următoarele
condiţii: neexcutarea, executarea ne corespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor
contractuale; prejudiciul; raportul de cauzalitate dintre neexecutare, executare
necorespunzătoare sau eu întârziere a obligaţiilor contractuale; culpa sau vinovăţia.

5. Prejudiciul, formele (categoriile), calcularea şi repararea acestuia în caz de

răspundere civilă contractuală.

Dat fiind faptului că. în opinia noastră, prejudiciul contractual diferă de prejudiciul
delictual în dependenţă de mai multe criterii, este necesar să facem un studiu mai aprofondat
al acestuia. Noţiunea de prejudiciu este o noţiune complexă şi are mai muîte sensuri. Astfel
unii autori consideră că este necesar să se delimiteze noţiunea de prejudiciu în sens de
categorie economică şi juridică, deoarece prejudiciile rămân prejudicii şi în cazul de forţă
majoră.
Referindu-ne în continuare la prejudiciul contractual, considerăm că, în primul rând, trebuie
să aducem definiţia acestuia.în Noul cod civil nu este adusă o definiţie a prejudiciului
contractual. Articolul 610 concretizează despăgubirile pe care le datorează debîtoail care
cuprind prejudiciul efectiv şi venitul ratat, deci, consideram că este necesar să se completeze
aceste despăgubiri şi cu chieltuelele suportate pentru obţinerea despăgubirilor prin instanţa
de judecată. Astfel, ar fi mai reuşită definiţia prejudiciului în următoarea formulare:
prejudiciul este o consecinţă al neezecutării, executării ne corespunzătoare sau cu întârziere
a
obligaţiilor contractuale care ce se constituie din cheltuelile suportate de creditor, pierderea
sau deteriorarea bunului creditorului precum şi veniturile neobţinute de creditor pe care el
le-ar fi obţinut dacă obligaţia contractuală ar fi fost executată de debitor, executată
corespunzător sau fără întârziere.
Din conţinutul definiţiei aduse, reiese ca prejudiciul are mai multe forme şi anume:
a) cheltuieli suportate de creditorcare sunt de natură procesuală;
b) pierderea sau deteriorarea bunului;
c) venituri neobţinute în legătură cu neexecutarea, executarea ne corespunzătoare sau cu
întârziere care în dependenţă de cazul concret le ar fi obţinut creditorul, dacă sar fi executat
obligaţia contractuală.
Reieşind din definiţie, formele enumerate ale prejudiciului pot fi clasificate în prejudiciu
real care întruneşte în sine primele două forme şi venitul neobţinut. O astfel de definiţie şi
clasificare a prejudiciului este prevăzută şi în legislaţia Federaţiei Ruse (art. 15, p.2 Cod
civil).
în literatura de specialitate prejudiciul este definit ca o categorie a răspun derii juridice
civile care apare în rezultatul comportamentului ilicit al subiectului ce provoacă consecinţe
negative în domeniul patrimonial al persoanei vătămate. În literatura de specialitate
romanească prejudiciile sunt considerate despăgubirile contractuale care sunt stabilite în
formă de daune--interese, care sunt de două feluri daune interese moratorii şi compensatorii.
 Literatura şi legislaţia română precizează că angajarea răspunderii civile contractuale a
debitorului are efect numai dacă creditorul a suferit un prejudiciu, şi dacă întruneşte toate
condiţiile care sunt specifice pentru răspunderea delictuală. Noi nu susţinem această opinie,
deoarece considerăm că condiţiile formei de răspundere contractuale nu corespund întru
totul cu condiţiile formei de răspundere civilă delictuală (de exemplu, fapta ilicită şi
întîrzierea exercitării obligaţiilor, sau obligaţia de a repara prejudiciul şi în lipsa vinovăţieii
etc.). După cum prevede legislaţia a Republicii Moldova ( art.624, CCRM) clauza penală
poate fi aplicată şi în lipsa prejudiciului.
O altă deosebire de opinii a noţiunii de prejudiciu contractual al dreptului român şi al nostru
se evidenţiază prin noţiunea de daunele-mterese, care sunt definite în dreptul român şi
legislaţia civilă (art. 1082 Cod civil român) ca despăgubiri în bani. pe care debitorul este
îndatorat să le plătească creditorului în scopul reparării prejudiciului suferit de acesta ca
urmare a neexecutării, executării ne corespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor
contractuale. In momentul în care sunt întrunite cele patru condiţii ale răspunderii
contractuale, creditorul are dreptul de a pretinde debitorului plata de daune - interese. In
acest mod, creanţa sa iniţială este înlocuită cu o altă creanţă, care are ca obiect suma de bani
ce reprezintă echivalentul prejudiciului iciului suferit. Aceasta nu înseamnă transformarea
obligaţiei iniţiale într-o altă obligaţie. După cum s-a spus, „despăgubirile sunt datorate în
virtutea însăşi a obligaţiei iniţiale; ele constituie ohieetul subsidiar, cu titlu de sancţiune, al
neex-ecutării obligaţiei respective" în rezultatul unui studiu comparat am stabilit că aceste
noţiuni deşi au unele asemănări ele totuşi, şi după denumiri şi după conţinut.
În sistemul de drept Anglo-american cerinţa de a repara prejudiciul ecte considerată ca un
mij loc principal de apărare şi o formă principală a răspunderii civile contractuale.'
Este necesar de remarcat faptul că, atât în dreptul European, cît şi dreptul Anglo-american
ce conduc de principii generale comune la recuperarea prejudiciului.
În primul rând, creditorul nu trebuie să sufere din cauza că debitorul nu şi-a exercitat
obligaţiile;
În al doilea rând, recuperarea prejudiciului trebuie sâ-1 pună pe creditor în poziţia în care
sar afla acesta dacă obligaţiile contractuale sar fi executat;
În al treilea rând, obligaţia de a recupera prejudiciul este ca o obligaţiune nouă pentru
debitor.
În al patrulea rând, prejudiciul trebuie recuperat în natură şi integral.2"'
Din conţinutul art.610 CCRM citat mai sus reiese că recuperarea prejudiciului trebuie să
fie totală, adică se recuperează nu numai prejuduciul propriu zis, ce reiese din perderile
reale, dar şi (beneficiu ratat) veniturile neobţinute de acesta, care le-ar fi obţinut dacă nu ar fi
fost neexercitate obligaţiile. Cu toate că articolul citat al codului civil al Republicii Moldova
se referă la venituri neobţinute însă această noţiune nu a fost în continuare definită, studiată,
nici în legislaţie, nici în literatura autohtonă de specialitate, nu sunt aduse exemple de
metode sau procedee, argumentări despre, calcularea lor.
În Federaţia Rusă, deşi această noţiune a fost reglementată doar din 1994, au apărut
definiţii şi argumentări foarte convingătoare la acest compartiment. Astfel prin Hotărârea
Plenului Judecătoriei Sipreme a Federaţiei Ruse de la l iulue 1996 nr.6/8 „Despre unele
întrebări legate de anexa părţii I a Codului civil al Federaţiei Ruse" s-a stabilit că în calitate
de venit neobţinut pot fi considerate doar acele venituri neobţinute pe care creditorul le
confirmă prin calcule bine stabilite care au fost folosite la înlăturarea neajunsurilor, la
acordarea diferitor servicii, încheierea altor contracte, ere. Ni se pare că acest criteriu este
asemănător cu regula despre „prejudiciile presupuse" din dreptul anglo-american şi francez,
care reiese din aceea, că circulaţia comercială normală este un lucru cert pentru participanţi
şi acestea pot să prevadă consecinţele obişnuite.
Aplicarea principiului recuperării depline a prejudiciului se dictează de necesitatea de a
restabili dreptul celui ce a suferit în rezultatul neexercitării contractului. Acest principiu a
fost foarte mult apreciat de învăţatul rus O. S. loffe care consideră că datorită acestui
principiu se poate restabili poziţia iniţială a obligaţiilor nereal izatc. Datorită acestui
principiu se asigură apărarea multilaterală a a intereselor celora care suferă din cauza
neexercitării obligaţiilor de către debitori.
Reeşind din cele expuse mai sus ajungem la concluzia că esenţa recuperării prejudiciilor
constă în aceia că în rezultatul acestei recuperări creditorului trebuie să se restituie poziţia în
care ar fi acesta dacă debitorul şi-ar fi exercitat obligaţiile.
Vorbind despre prejudicii trebuie să accentuăm că în practica judiciară şi în liter-atuara de
speciaitate se consideră cel mai complicat de apreciat valoarea prejudici ului cauzat. Astfel
unii autori consideră că valoarea prejudiciului o constituie calculul bănesc al daunelor
cauzate prin acţiunile nelegitime a unei persoane, alteia.
Malein N.S. consideră că prin prejudiciu se înţelege paguba cauzată prin ne-exercitarea
obligaţiilor de către debitor, exprimată în valoare bănescă.
Considerăm că pentru a defini prejudiciul este necesar să se analizeze, în primul rînd,
prevederile aduse de Iernilor privind prejudiciul. Astfel, conform Codul civil al Republicii
Moldova (art. 602-623) nu se aduce o definiţie prejudiciului con tractual. In legislaţia
actuală se reglementează diferite forme ale despăgubirilor care apar în dependenţă de
felurile obligaţiilor neexecutate, executate necorespunzător sau prin întârziere.
în literatura de specialitate se propun mai multe definiţii ale prejudiciilor. Astfel, de
exemplu, Guev A. N. Aduce următoarea definiţie: trebuie să fie recuperate prejudiciile care
nemijlocit sunt provocate prin neexercitarea obligaţiilor sau delicte. Aceste prejudicii se mai
numesc directe, care spre deosebire de cele indirecte nu întotdeauna se recuperează.
Deosebirea dintre prejudicii directe-indirecte constă în existenţa raportului de cauzalitate
dintre neexercitarea obligaţiilor şi prejudiciul cauzat ceia ce este mai greu de stabilit la
prejudicii indirecte. Noi nu suntem de acord cu opinia ce divizează prejudiciile în directe şi
inderecte având drept temei raportul de cauzalitate.
Făcând comparaţie cu dreptul continental European precum şi cu dreptul Anglo-american
observăm şi alte clarificări a prejudiciilor cum ar fi de exemplu: prejudiciile concrete şi
abstracte. Se consideră concrete acele prejudicii reale suportate de creditor, care au apărut
prin neezercitarea obligaţiilor de către debitor. Abstract se consideră prejudiciul calculat în
cazurile când marfa, este obiectul contractului neexecutat de debitor, care are un preţ de
piaţă sau bursă. Aici prejudiciul abstract se va constitui din diferenţa dintre preţul
contractual si cel de piaţă, (art.75, 76 al Convenţiei din 1980. Reieşind din cele expuse mai
sus ajungem la concluzia că în dreptul internaţional privat, prejudiciul real se constituie nu
numai din cheltuielile reale suportate de creditor dar şi din acele cheltueli care vor fi
suportate de creditor pentru restabilirea dreptului încălcat. Se ţine cont şi de venitul
neobţinut atunci când creditorul l-ar fi obţinut dacă obligaţiile ar fi fost executate de creditor
(art. 7.3.4. Principiile UNIDRUA) ceia ce prevede şi Codul civil al RM.
Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară noţiuniea de venit neobţinut,
calcularea acestuia este foarte discutabilă. Aceasta reiese din principiile prevăzute de
legislaţie. Astfel conform art. 74 al Convenţiei din 1980, recuperarea prejudiciului trebuie să
fie egală cu prejudiciul reai plus venitul neobţinut. Acest calcul nu trebuie să depăşească
valoarea pe care părţile au stabilit-o la încheierea contractului. Aici, Braghinschi M.I., vine
cu prounerea ca această valoare să fie calculată în dependenţă de preţurile care se schimbă în
dependenţă decreşterea inflaţie. Dar preţurile sunt unele la momentul încheierii contractului
şi cu totul altele pot fi ele la momentul neexercităţii şi cauzării prejudiciului. Şi ele pot pune
creditorul într-o poziţie chear mai favorabilă la sfârşit. (Aceasta s-a întâmplat când sau
inceiat contracte de credite cu băncile iar mai apoi sau schimbat valoare banilor). Pentru a
evita astfel de situaţii în legislaţia Rusiei sau întro-dus următoarele schimbări. Astfel,
comfonn p. 3 a art. 393 Cod civil al Federaţiei Ruse"' la calcularea prejudiciilor se i-au în
consideraţie acele preţuri, care există la locul executării obligaţiei şi în momentul
rambursării obligaţiei prevăzute de contract. Dacă debitorul nu-şi exercită obligaţia, atunci la
aprecierea prejudiciului se ţine cont de preţurile de la data înaintaţii pretenţiei. Iar reieşind
din unele circumstanţe, judecata poate ţine cont de preţurile din ziua adoptăm hotărârii.
Aprecierea valorii venitului ratat, după părerea noastră, se caracterizează prin două
caractere specifice: în primul rând, venitul ratat include în sine nu numai profitul neobţinut
dar şi viitorul profit, în al doilea rând, limitarea venitului prin neexecutarea obligaţiilor de
către debitor.
La aprecierea valorii venitului ratat se ţine cont şi de măsurile întreprinse de creditor
pentru primirea lui. în categoria acestor măsuri se includ scrisorile cu cerinţa de a recupera
venitul neobţinut, încheierea contractelor cu persoane terţe, cu scopul de a obţine venituri, şi
alte măsuri întreprinse cum ar fi arendarea încăperilor pentru depozitare, contracte de
transport, servicii de expediţii etc. Adică cerinţa de recuperare a venitului neobţinut trebuie
să fie întemeiată.
Din cele expuse mai sus reiese că la înaintarea cerinţelor pentru pecuperarea prejudiciului
creditorul trebuie să dovedească nu numai existenţa lor, dai şi mărimea valorii acestuia. Şi
noi considerăm ca aceasta este corect, deoarece lipsa dovezilor corespunzătoare serveşte
drept temei de refuz la cerere.
Pentru a crea o situaţie clară asupra acestei întrebări este necesar de a studia legislaţia
altor ţări dezvoltate. Astfel, de exemplu, în dreptul anglo-american, recuperarea
prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiilor contractuale are unele caractere specifice.
Despre acestea ne informează P.O. Halfina. Una din caracterele specifice ale răspunderii
contractuale engleze este instututul prejudiciilor nominale, care se folosesc pentru
persoanele pătimaşe care au întreprins încercări de a aduce dovezi pentru valoarea
prejudiciului real.
În doctrina anglo-americană se întîlnesc două interese contractuale care se folosesc în
procesul de apărare la recuperarea prejudiciului: interesul pozitiv şi interesul negativ. Prin
interes contractual pozitiv se înţelege dreptul pârţii păgubaş la recuperarea prejudiciului în
aşa măsură ca să aducă partea la nivelul care l-ar fi obţinut dacă obligaţiile s-ar fi exercitat.
Prin interes contractual negativ, se subînţelege dreptul părţii păgubaşe la pecuperarea
cheltuielilor exercitate până la momentul în care debitorul trebuia să-şi exercite obligaţiile.
Un alt criteriu specific dreptului anglo-american constă în stricteţia metode de apreciere a
valorii prejudiciului.
Un al treilea, criteriu specific constă în principiul previziunii prejudiciului care se
caracterizează prin următoarele:
1. La neexercitarea obligaţiilor creditorul are dreptul la recuperarea prejudiciului prevăzut
la încheierea contractului.
2. Ce este important la calculare, ce trebuiau să prevadă părţile, sau ce a avut loc în
realitate.

6. Clauza penală şi formele ei - ca sancţiune şi mijloace de garantare a drepturilor şi

obligaţiilor contractuale în dreptul antreprenoriatului.

Pentru a se asigura mai bine împotriva diferitor riscuri, părţile în contracte civile folosesc
diferite mijloace şi modalităţi. Astfel pentru unele categorii de contracte care se încheie pe
un termen îndelungat cum ar fi furnizarea, achiziţionarea producţiei agricole, etc. mijloacele
de garantare sunt nu numai o simplă necesitate, ci chiar o cerinţă indispensabilă. Această
necesitate apare atât pentru relaţiile comerciale interne cît şi cele internaţionale, dat fiind
faptului, că toţi participanţii la ele au nevoie de încredere, siguranţă, deoarece au devenit
foarte frecvente ne exercitarea neîntemeiată a obligaţiilor contractuale, litigiile economice
care duc la şi mai mari pierderi, incluzând şi cheltuielile judiciare. Unul din aceste mijloace
serveşte clauza penală în diferitele ei forme sau aspecte.
Să examinăm cîteva cauze civile din RM.
l .Dacă agentul economic a depăşit termenul executării comenzii de prestare a serviciilor,
urmează să-i achite consumatorului o despăgubire în proporţie de patru la sută din valoarea
comenzii (art.32 al Legii "cu privire la protecţia drepturilor consumatorului").
F. a depus în instanţa judecătorească cerere către Societatea pe acţiuni REN despre
recuperarea prejudiciului material şi celui moral indicînd că societatea pe acţiuni nu şi-a
onorat în termen obligaţiile contractului bilateral şi refuză să recupereze prejudiciul material
şi cel moral, după cum prevede Legea "Cu privire la protecţia drepturilor consumatorului".
Prin hotărîrea din 17.02.96, a judecătoriei sect. Botanica cererea a fost respinsă.
Tribunalul Chişinău, prin decizia 09.04.97, a respins apelul depus de către F şi a
menţionat hotărârea instanţei de fond.
Colegiul civil al Curţii de Apel, judecind pricina în ordine de recurs, a admis recursul
declarat de F, a casat hotărârile instanţelor judecătoreşti şi a pronunţat o nouă hotărâre, prin
care a admis cererea lui F., indicînd: s-a stabilit că între F şi societate a fost încheiat un
contract de prestări servicii.
 Termenul de executare a comenzii şi obligaţiile părţilor contractuale au fost stipulate în
contractul propriu-zis.
Conform art.699 al Codului Civil al Republicii Moldova, contractul se consideră încheiat
când părţile subsemnează, în forma corespunzătoare, toate punctele esenţiale ale lui.
Alte prevederi legislative constată că contractul poate fi încheiat prin primirea spre
executare a comenzii, în cazul dat, primirea comenzii ca dovadă a încheierii contractului de
prestare a serviciilor între părţi, vorbeşte despre acordul total al participanţilor cu condiţiile
contractului, şi acestea condiţii în continuare devin obligaţiuni ale părţilor.
În conformitate cu prezentul contract societatea pe acţiuni RIN şi-a asumat obligaţiunea
de a exercita comanda în luna ianuarie 1996.
Comanda a fost executată, după cum s-a stabilit, cu expirarea termenului prevăzut de
contract.
Conform art.32 al legii "cu privire la protecţia consumatorului", în cazul cînd agentul
economic a depăşit termenul de executare a comenzii de prestare a serviciilor, el urmează
să-i achite consumatorului o clauză penală de patru la sula din valoarea comenzii.
Instanţa de recurs, luînd în consideraţie circumstanţele enumerate, a casat hotărîrile
judecătoreşti şi a pronunţat o nouă hotărîre cu privire la admiterea cererii, încasând de la
societatea RIN în folosul lui F. Sumele atât pentru prejudiciul material cît şi pentru cel
moral.
Din exemplul deciziei, Colegiului civil al Curţii de Apel nr.2r.-63 din 28.02.97, reiese că în
practica judiciară se foloseşte, atât legislaţia civilă, iar în alte state cât şi cea comercială. Şi
într-un izvor şi altul se prevede aplicarea clauzelor penale pentru neexercitarea obligaţiilor
contractuale.
2. In conformitate cu contractul de furnizare internaţional încheiat Societatea pe acţiuni
"Metalurg" trebuia să-i furnizeze în iulie 2000 uzinei constructoare de tractoare din Chişinău
(Moldova) 75 tone de oţel. Contractul era stipulat cu o clauză penală în mărime de 10% din
valoarea contractului pentru ne exercitarea sau exercitarea ne corespunzătoare sau cu
întârziere a obligaţiilor contractuale. În legătură cu faptul că Societatea nu şi-a exercitat
obligaţiile, în august uzina s-a adresat în judecătoria economică, cu acţiunea despre plata
pentru ne exercitarea obligaţiilor în legătură cu care i s-a cauzat un prejudiciu. Societatea pe
Acţiuni nu a recunoscut acţiunea, pledând pe faptul că Hotărârea Guvernului Federaţiei Ruse
din 16 iunie a interzis exportul de metale peste hotare fără permisiunea specială începind cu
l iulie, iar ei primesc metalul de la o întreprindere din Rusia. Uzina însă insistă la realizare
cerinţelor acţiunii deoarece Societatea trebuia să-l informeze de schimbările care au avut loc
sau să-i ceară desfacerea contractului ca uzina să poată încheia alte contracte.
Instanţa de judecată a examinat acţiunea şi a emis o decizie în favoarea uzinei de
tractoare obligând Societatea să achite clauza penală în temeiul art. 216 Cod civil al
Republicii Moldova.
Din exemplele aduse mai sus reiese că, în contractele comerciale ca şi cele civile se
folosesc diferite acte legislative, dar toate prevăd în conţinutul lor forme ale clauzelor
penale. Am dorit să concretizăm că noţiunea de clauză penală este folosită în mai multe
sensuri, în deosebi vorbind despre legislaţia internaţională. Nu toate contractele
internaţionale folosesc noţiunea de clauza penală. Astfel, spre exemplu, în art. 33 din Legea
uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale se arată că prin
conformitate se înţelege în general, că lucru predat trebuie să posede calităţile şi
particularităţile prevăzute expres sau tacit în contract, ceia ce însemnă că mărfurile la
predarea lor trebuie să fie de aceiaşi calitate care este arătată în contract. Dacă însă se
constată ne îndeplinirea unei condiţii de calitate cumpărătorul are dreptul să se adreseze
vânzătorului informându-l de calitatea proastă a bunului sau de viciile descoperite. Dar dacă
contractul ar fi fost asigurat cu una din formele clauzei penale pentru a asigura garanţia
calităţii bunului atunci vânzătorul ar avea grijă ca bunul să ajungă la cumpărător conform
calităţii cu care a fost stipulată de contract. Pentru a putea rezolva litigiile apărute, pentru a
putea folosi mai eficient acest mijloc de asigurarea a exercitării obligaţiilor contractuale este
necesar să pătrundem în esenţa acestei noţiuni.
Noţiunea de clauză penală este folosită în reglementările Codului civil ai R.M. în două
sensuri: ca mijloc de asigurare şi ca sancţiune. Ca mijloc de garantare a exercitării
obligaţiilor civile clauza penală este reglementată în art. 624 CCRM. Articolul anunţat aduce
următoarea definiţie acestei noţiuni. Clauza penală este o sumă de bani determinată prin lege
sau prin contract, pe care debitorul este obligat s-o plătească creditorului pentru ne
executarea unei prevederi contractuale. Reeşind din definiţia articolului, constatăm
caracterul ei de asigurare.
Clauza penală în dependenţă de modul exprimării valorii băneşti are mai multe forme.
Astfel dacă ea este stabilită în forma unei sume fixe de bani, poartă denumirea de amendă.
Noţiunea de amendă este folosită mai ales la încălcările de o singură dată şi este
reglementată de unele legi speciale, regulamente interne.297 Spre exemplu, pentru
încălcarea termenului de încheiere a contractului de furnizare este prevăzută o amendă de
1000 Iei. Amenda civilă după definiţia ei este asemănătoare cu amenda administrativă
deaceia apare necesitatea de a stabili criteriile de delimitate care după părerea noastră sunt
următoarele. Amenda civilă poate fi stabilită atât de lege, cît şi de părţile contractului,
amenda administrativă este întotdeauna stabilită doar prin lege şi se aplică obligatoriu pentru
toţi cetăţenii statului.
Dacă clauza penală este stabilită în formă de cotâ procentuală la valoarea obligaţiei
garantată atunci ea rămâne sub denumirea de clauză penală. În legislaţia altor state clauza
penală are mai multe modalităţi: inclusivă şi exclusivă etc.298
Când clauza penală este stabilită în formă de cotă procentuală care creşte direct
proporţional cu perioada de timp întârziată atunci ea se numeşte penalitate de întârziere.
Penalităţile de întârziere se stabilesc în contractele consecutive, executarea cărora se
limitează prin termene, de exemplu, achitatea periodică a chiriei, plăţii de arendă etc.
în conformitate cu art.624 Cod Civil Republicii Moldova, clauza penală în toate formele
sale, poate fi urmărită de sinestătător, sau poate fi urmărită în întregime cu prejudiciul
cauzat, sau creditorul poate alege să fie urmărita amenda sa prejudiciul cauzat.
în Codul Civil al Republicii Moldova la Capitolul " Răspunderea |in uhcu rivila prin
intermediul articolelor 624-629, se reglementează noţiunea de clauză penală in calitate de
sancţiune aplicată ca formă a răspunderii juridice contractuale.Reeşind din celea expuse mai
sus apare firesc întrebarea ce este clauza penală: o sancţiune sau un mijloc de garantare?
Pentru a răspunde la această întrebare vom face în continuare o cercetare teoretică şi
practică. Analizînd literatura şi legislaţia în vigoare a altor ţări am stabilit de exemplu că şi
Codul Civil al Federaţiei Ruse reglementează clauza penală în două aspecte cel de mijloc de
garantare şi de sancţiune.
Diferă noţiunea de clauză penală în dreptul civil şi comercial român. Astfel, potrivit art.
1066 Cod Civil Român: "Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare
pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i". Pe
baza acestei dispoziţii, în literatura juridică română, clauza penală a fost definită ca fund
acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare, a
obligaţiilor de către debitorul său. Sau "clauza penală este convenţia accesorie prin care
debitorul se obligă ca, în cazul în care nu-şi va executa obligaţiile contractuală, să plătească
creditorului o sumă de bani sau altă valoare patrimonială drept despăgubire".
A,sadar. din cele expuse mai sus reiese, că în România clauza penală este o convenţie
intervenită între părţi, accesorie obligaţiei contractuale principale, prin care debitorul se
angajează ca. în cazul ne executării obligaţiei principale, sau executării ne corespunzătoare
ori cu întârziere, să remită creditorului o sumă de bani ori un alt bun drept despăgubire, în
vederea reparării prejudiciului cauzat prin fapta sa culpabilă. Deci în dreptul civil român
clauza penală are rolul de a-I asigura pe creditor cu privire la executarea obligaţiilor de către
debitor. Deci rolul de garant al clauzei penale este identic cu cel al clauzei penale prevăzut
de legislaţia Republicii Moldova dar se deosebeşte clauza penală română prin faptul că ea
poate fi atât în forma unei sume de bani ,cît şi în forma unui bun sau a unui alt drept, şi nu se
stipulează în conţinutul contractului principal dar se încheie separat ca convenţie accesorie.
În dreptul civil român se prevede de asemenea că clauza penală îndeplineşte şi o funcţie
sancţionatoare. Fiind un mijloc de stabilire anticipată a răspunderii contractuale, clauza
penală are un rol sancţionator. Această funcţie se evidenţiază in cazul când obiectul clauzei
penale are o valoare mai mare decît coantumul daunelor - interese şi mai cu seamă, în cazul
când prejudiciul lipseşte complet.
Când clauza penală se aplică în formă de penalităţi de întârziere, ea are rolul de a pedepsi
simplul fapt al ne executării obligaţiei şi apare ca o adevărată amendă civilă: "dintr-un
mijloc de prevenire, ea devine un mijloc represiv, o sancţiune" Deci, reieşind din cele
expuse mai sus în dreptul civil român clauza penală poate fi:
a) legală;
b) convenţională;
c)sancţionatoare;
d) mijloc de garantare:
e) convenţie accesorie.
În sistemul de drept anglo-american deosebim:
l) clauza penală - ca amendă pentru încălcarea condiţiilor contractuale;
2) clauza penală ca un calcul prealabil a valorii prejudiciului presupus, adică ca mijloc de
garantare şi ca sancţiune.
Deosebirile stabilite mai sus în formele concret arătate se fac de instanţa de judecata
pentru fiecare caz în parte.
Rolul sancţionator al clauzei penale exprimat prin funcţiile de garantare a acesteia în
sistemul de drept menţionat, este definit ca o presupunere condiţionată de a transmite ceva
cu scopul de a contribui la realizarea unei obligaţiuni de bază.
Rolul disciplinar al clauzei penale constă în faptul, că scopul ei principal în aceste cazuri
va fi pedeapsa celuia ce nu şi-a exercitat obligaţiile contractuale, şt nu restabilirea dreptului
încălcat al pătimaşului.
În dreptul şi legislaţia civilă română după cum s-a menţionat mai sus există şi o altă
noţiune care se aseamănă cu formele clauzei penale reglementate de legislaţia ţării noastre,
ne referim la daunele-interese, care de asemene se stabilesc în bani pentru întîrzierea
executării obligaţiilor contractuale. Daunele-interese sunt de două feluri: daune-interese
moratorii şi compensatorii. Compensatorii se consideră daunele- interese sub despăgubiri în
bani care se plătesc creditorului pentru ai repara prejudiciul ce ia fost cauzat prin
neexecutarea totală sau parţială ori executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către
debitor,m cea ce corespunde cu clauca penală propriu zisă, ori, amenda la noi.
Daunele - interese moratorii sunt despăgubirile în bani, care reprezintă echivalentul
prejudiciului provocat creditorului prin întîrzierea executării obligaţiilor de către debitor.
Principala deosebire dintre cele două categorii de daune-interese constă în aceea că daunele
interese compensatorii înlocuesc exercitatea în natură a obligaţiilor contrectuale, şi prin
urmare nu se cumulează cu acesta, adică debitorul nu poate fi ţinut, în acelaşi timp, la plata
de daune-interese compensatori şi la exercitarea în natură a obligaţiilorla care s-a îndatorat
prin contract.30S Iar principala deosebire a daunelor-interese de clauzele penale
reglementate de legislaţia autohtonă constă în aceia, că art. 216 Cod civil al Republicii
Moldova prevedele pentru toate formele clauzei penale în unele cazuri doar recuperarea
acestora dar nu şi prejudiciul ; când sunt ur-mănte atât clauzele, cât şi prejuduciul; când
însuşi creditorul poate alege ce să se recupereze. O altă deosebire constă în aceia, că clauzele
penale se stabilesc în sume fixe de bani sau cote procentuale la valoarea contractuală.
După părerea dlui Savigni, clauza penală este o dispoziţie penală care se bazează pe
comportamentul persoanelor ce au teama că in caz de neexeculaiv ; obligaţiilor vor plăti
suplimentar.""' Clauza penală asigură exercitarea corectă a obligaţiilor contractuale,
ameninţânclu-1 pe debitorul ne disciplinar cu o pedeapsă materială. Amenda contractuală
trebuie, în primul rând, să sperie debitorul pentru a nu încălca condiţiile contractului, iar, în
al doilea rând, să-i garanteze creditorului o recuperare fără ca acesta să calculeze şi să
prezinte dovezi despre prejudiciu.
în literatura juridică germană clauza penală se caracterizează ca un contract obligaţional care
se încheie sub o condiţie. Clauza penală contractuală trebuie să fie obiectul unei înţelegeri
directe între părţi, înţelegerea privind clauza penală contractuală are o importanţă deosebită,
ea acordă posibilitatea creditorii lui de a se asigura de fapte negative care nu pot fi supuse
calculelor sau care suni amorale. Obligaţiunea de a plăti clauza penală este o obligaţiune
accesorie deoarece soarta ei depinde de obligaţia principală care se asigură prin ea. Dacă nu
esh valabilă obligaţia principală nu va fi valabilă nici clauza penală, chiar şi în căzul ne
executării obligaţiei principale. În codul civil German este prevăzută plat.i clauzei penale
atât pentru ne executare cât şi pentru exercitarea ne corespunzătoare a obligaţiilor
contractuale. Astfel, dacă debitorul este obligat să plătească clauza penală pentru ne
exercitarea obligaţiilor atunci creditorul poate cere numai plata clauzei penale iar exercitarea
obligaţiilor propriu zise se anulează, tot aşa cum cerinţa de a exercita obligaţia exclude
cerinţa de a plăti clauza penală.
Dacă însă clauza penală este stabilită pentru exercitarea ne corespunzătoare a obligaţiilor,
sau a întârzierii exercitării lor, atunci creditorul poate cere şi plata clauzei penale şi
exercitarea obligaţiilor.
În cazurile când partea care a păgubit are dreptul la recuperarea prejudiciului cauzat în
temeiul regulilor generale despre răspunderea contractuală mărime,, clauzei penale stabilite
în conţinutul contractului se consideră ca o limită a mărimii prejudiciului şi partea are
dreptul să înainteze o cerinţă despre recuperarea prejudiciului care nu depăşeşte mărimea
clauzei penale, în acest caz clauza penală poate avea un caracter inclusiv.
Dacă în contract este stabilită o clauză penală pentru exercitarea necorespunzătoare a
obligaţiilor, şi partea pătimaşă a acceptat această exercitare, atunci dreptul de a primi clauza
penală se păstrează numai dacă acceptarea exercitării a fost menţionată de această parte.
Daca mărimea clauzei penale depăşeşte esenţial valoarea obligaţiei iar creditorul cere
plata ei atunci aceasta se consideră o exploatare a debitorului care încalcă regulile bunelor
moravuri şi judecata are dreptul să micşoreze o astfel de clauză penală.
Dreptul German acordă judecăţii dreptul de a micşora mărimea clauzei penale stabilite în
contract. Acest drept poate fi realizat de instanţa de judecată doar când sunt prezente
următoarele condiţii:
1. Debitorul ce este obligat la clauze penale trebuie să se adreseze în instanţa de judecată
cu cererea de a i se micşora clauza penală;
2. Mărimea clauzei penale trebuie să depăşească nu numai interesele patrimoniale dar şi
celelalte interese ale creditorului.
În dreptul german se concretizează, că în aşa cazuri trebuie să se ţină cont nu numai de
momentul încheierii contractului şi stabilirii clauzei penale, dar şi de momentul în care s-au
încălcat condiţiile contractuale. O condiţie importantă la satisfacerea cererii debitorului este
faptul că la momentul înaintării cererii încă nu trebuie să fie plătită clauza penală.
Nu poate fi micşorată nici clauza penală care asigură o activitate comercială.
Necătând la stricteţea acestei prevederi ea a fost supusă unei interpretări doctrinare
trinare şi a fost creată o practică judiciară specială. Astfel se consideră că clauza penală
poate să contrazică normele morale şi din această cauză ea poate fi recunoscută nulă. Ea
poate fi declarată nulă şi în cazurile când ea încalcă principiul bunei credinţe. Deci, şi
legislaţia civilă germană privind clauza penală sunt prevederi asemănătoare cu cele din
legislaţia Republicii Moldovau
în dreptul civil Francez părţile de asemenea pot stabili o clauză penală pentru a asigura
executarea obligaţiilor de bază. Codul Civil Francez stabileşte că funcţia sancţionară de
pedeapsă a clauzei penale este acea funcţie, prin intermediul căreia persoanele se obligă în
caz de ne exercitare să plătească o sumă suplimentară. Clauza penală conform legislaţiei
franceze este o convenţie accesorie.
Art. 1227 a Codului Civil Francez explică în felul următor caracterul accesoriu al clauzei
penale: Nulitatea obligaţiei principale, duce după sine şi nulitatea clauzei penale. Nulitatea
clauzei penale nu duce după sine nulitatea obligaţiei principale.
Unii autori civilişti explică caracterul accesoriu al clauzei penaleprin faptul că aceasta are
ca obiect recuperarea prejudiciului cauzat prin ne exercitare. In legislaţia Republicii
Moldova sensul, caracterului accesoriu al convenţiei se explică prin imposibilitatea acesteia
de a nu putea fi folosită de sine stătător. Clauza penală din dreptul francez are un aspect al
recuperării mai pronunţat de cât în dreptul civil german. Astfel de exemplu, art. 1229 a
Codului Civil Francez este concretizat că clauza penală se aplică pentru prejudiciul cauzat
de debitor creditorului prin ne executarea obligaţiilor principale, în dreptul francez
predomină părerea că clauza penală constituie un calcul general prealabil al prejudiciilor,
obiect al căruia se consideră evitarea procesului judiciar şi complicitatea calculului
prejudiciului real cauzat.
 Se consideră că dacă părţile au stabilit în contract clauza penală ele au calculat în cifre
mărimea prejudiciului care trebuie să fie recuperat în caz de ne executare sau executarea ne
corespunzătoare a obligaţiilor.
Această opinie s-a creat din cauza că instanţa de judecată în proces nu avea dreptul, nici
de a stabili o mărime mai mare şi nici, de a stabili o mărime mai mică de cît cea prevăzută
de contract, chiar dacă in procesul judecăţii se stabilea că mărimea clauzei penale nu este
corespunzătoare. Această opinie a fost înlăturată prin adoptarea legii nr. 75-597 din 9 iulie
1975 care a acordat judecăţii dreptu! de a tnăn sau micşora mărimea clauzei penale. Această
lege a fost adoptată ca un suport în favorizarea situaţiei proprietarilor mici.
în Dreptul Civil Francez este stabilită şi clauza penală de alternativă care înseamnă că
creditorul poate să aleagă în loc de plată a clauzei penale, recuperarea prejudiciului cauzat.
Creditorul poate de asemenea să anuleze plata clauzei penale înlocumd-o cu plata
prejudiciului cauzat aceasta nu se permite dacă clauza penală este stabilită pentru alte
încălcări de lege.
Dreptul contractual anglo-american se deosebeşte esenţial de sistemul continental de drept.
Astfel în dreptul continental este prevăzută recuperarea prej udiciului sau a amenzii, în
dreptul anglo-american nu sunt recunoscute amenzile, iar prejudiciile sunt recuperate în
valoarea reală a acestora. Pentru a recupera suma prevăzută de contract, în caz de ne
executare, se stabileşte mai întâi corelaţia dintre suma prevăzută şi prejudiciul real cauzat.
Suma prevăzută în contract este valoare reală care s-a stabilit pentru a garanta exercitarea
obligaţiilor, şi care poartă un caracter de amendă, în practica judiciară s-au stabilit multe
criterii care se folosesc de instanţa de judecată pentru a hotărî întrebarea despre recuperarea
clauzei penale. Aceste criterii au fost formulate mai clar de juristul englez E.Djenxon. El
definea amenda ca o sumă a unei datorii condiţionate care avea drept scop de a proteja
creditorul de încălcarea condiţiilor contractuale din partea debitorului. Criteriile care se
foloseau la rezolvarea acestei întrebări constau în următoarele.
Suma de bani la care s-au înţeles părţile se consideră amendă dacă ea nu este discutabilă
şi nu este în corelaţie cu valoarea prejudiciilor mari care ar fi putut fi cauzate prin ne
exercitarea obligaţiei. Analizând această definiţie la unii autori a apărut întrebări de felul, î-
şi răsfrânge puterea amenda şi asupra sumei plătite de acum? Se consideră sumă depozitată
ca o garanţie pentru exercitarea obligaţiilor? Şi poate fi întoarsă suma depozitată dacă nu s-
au exercitat obligaţiile? Reieşind din întrebările de mai sus ajungem la două concluzii:
l )Suma prevăzută de contract poate fi mai mică de cît prejudiciul real de acea restituirea
ei pune în pagubă pe creditor.
2) Suma prevăzută de contract poate ii mai mare de cît prejudiciul cauzat prin ne
executare.
De aceia stabilirea amenzii trebuie să fie în aşa fel ca să contribuie la exercitarea
obligaţiilor contractuale, adică valoare clauzei penale trebuie să fie reală şi în limitele
prejudiciului cauzat.
În dreptul civil Rus clauza penală este o sumă de bani determinată prin legi sau un
contract care trebuie s-o plătească debitorul creditorului în caz de ne exer citare, exercitare
ne corespunzătoare, sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale La cererea acestei plăţi
creditorul nu este obligat să dovedească prejudiciul cauzat în literatura de specialitate rusă se
duc discuţii aprinse autorii cărora evidenţiază două categorii de clauze penale: clauza penală
evaluată şi amenda.
Amenda se consideră clauza penală care se plătea în afara prejudiciului cauzat.
Clauza penală evaluată la care se atribuiau şi alte categorii ale ei era considerată ca o
calculări. prealabilă a prejudiciilor în caz de ne executare a obligaţiilor.'
O. S. loffe aducea următoarea definiţie clauzei penale evaluate şi amenzii:
"amenda stimulează exercitarea obligaţiilor şi poate fi plătită în afara prejudiciului cauzat
prin ne exercitare. Clauza penală evaluată este doar un mijloc mecanic prealabil de calculare
a prejudiciului cauzat prin ne executare, care eliberează părţile de la calcularea prejudiciului
care va fi cauzat".
Reieşind din definiţiile aduse, amenda garantează exercitarea obligaţiilor impunând
debitorul prin condiţii nefavorabile materiale.
Clauza penalii evaluată, fixează cu avans mărimea presupusă a prejudiciului cauzal prin
ne executare, garantează recuperarea acestuia creditorului şi îl eliberează pe acesta de la
dovezile mărimii prejudiciului cauzat. Reieşind din cele expuse privind categoriile clauzei
penale putem preciza şi funcţiile diferite ale acestora. Concepţia clauzei penale evaluate
coincide cu concepţia clauzei penale a dreptului anglo-american. Coincidenţa lor constă nu
numai în caracterul compensationai al prejudiciului, dar şi în prezumţia faptului că părţile au
avut intenţia de l început să aprecieze prejudiciul care poate fi cauzat.
Concepţia privind calculul prealabil al prejudiciului era criticată de unii specialişti ruşi.
Astfel O. Lffe spunea că nici de cum nu poate f] considerată clauza penală evaluată ca un
calcul prealabil al viitorului prejudiciu, când acesta este greu de calculat, chiar atunci când
este cauzat.
Unii autori considerau concepţia calculului prealabil al prejudiciului o fîcţie, deoarece
temelia ei stă o presupunere ne reală a prejudiciului, care poate şi să nu fie cauzat. Ficţia
constă şi în faptul că este foarte greu să presupui valoarea unui prejudiciu prealabil atunci
când acesta este greu de calculat chiar când este calculate. După cum consideră alţi autori
pentru a explica pricina diferitor opinii trebuie să ţinem cont de faptul că în dreptul anglo-
american noţiunile de apreciere prealabilă a prejudiciului şi amenda fac parte din diferite
categorii, în dreptul civil rus discuţiile au apărut din cauza că amenda face parte din
categoriile clauzei penale, care poate avea atât un caracter de sancţiune, cît şi un caracter de
compensaţie a prejudiciului şi în nici un caz nu se admite concepţia că ele pot avea un
caracter de calcul prealabil al viitorului prejudiciu.
R.A. Grave consideră că funcţia principală a clauzei penale constă în garantarea
exercitării obligaţiilor principale. Garantarea se realizează prin faptul că debitorul sub teama
plăţii clauzei penale tinde spre exercitarea obligaţiilor principale.
Reieşind din cele expuse mai sus despre clauza penală putem face următoarele concluzii:
Clauza penală şi formele ei sunt specifice doar răspunderii juridice civile
contractuale.
Analizând legislaţia şi literatura de specialitate a diferitor ţări am ajuns la
concluzia că noţiunea de clauză penală are mai multe sensuri(sancţiune, mijloc de
garantare, convenţie accesorie etc.).
în conţinutul contractelor clauza penală are mai multe scopuri. Scopul prin
cipal ai clauzei penale este de a garanta exercitarea obligaţiilor principale.
Orice clauză penală, chiar şi cea cu caracter de compensaţie poartă în sine şi
un caracter de sancţiune, deoarece ea poate fi plătită chiar şi în cazul când nu s-a
cauzat un prejudiciu prin neexecutarea obligaţiilor.
Orice clauză penală are şi un caracter de compensaţie, deoarece se adaugă
la suma prejudiciului în cazurile când acesta apare.
Clauza penala prevăzută de legislaţia altor state indiferent de caracterele
specifice este o forma a răspunderii civile contractuale.