Tema 10.

INFLAŢIA ŞI
ŞOMAJUL

OBIECTIVE DE REFERINŢĂ
 sa identifice natura şi formele şomajului;
 să determine indicatorii şomajului;
 să definească natura şi formele inflaţiei contemporane;
 sa aprecieze factorii şi cauzele inflaţiei;
 sa evalueze intensitatea inflaţiei prin intermediul indicatorilor;
 să explice corelaţia dintre creştere economică şi şomaj cu ajutorul legii
lui Okun;
 să aprecieze legătura dintre şomaj şi inflaţie prin intermediul curbei
Phillips;
 să estimeze costurile sociale şi economice ale şomajului şi inflaţiei.

STRUCTURA TEMEI
10.1. Ocuparea şi şomajul. Formele şomajului.
10.2. Inflaţia contemporană: geneza şi natura.
10.3. Măsurarea şi aprecierea intensităţii inflaţiei. Costurile inflaţiei.
10.4. Politici de combatere ale şomajului şi inflaţiei.

NOŢIUNI-CHEIE:
resurse de muncă, populaţie activă, populaţie ocupată, şomaj, tipuri de
şomaj, rata şomajului, durata şomajului, indemnizaţie de şomaj, politici
antişomaj, inflaţie, indicele preţului de consum, cauzele inflaţiei, tipurile
inflaţiei, politici antiinflaţioniste.

REPERE DE CONŢINUT
10.1. Ocuparea şi şomajul. Formele şomajului.
Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-sociale şi şomajul reflectă
modul cum funcţionează piaţa muncii, într-o economie de piaţă, la un moment dat.
Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă determină cele două stări opuse
ale pieţei muncii - ocuparea forţei de muncă şi şomajul. Problematica ocupării şi
şomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o
componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice şi sociale.
Nu există un mod unitar de a defini conceptul de şomaj (sau şomer) şi, ca
atare, există uneori deosebiri între numărul şomerilor din aceeaşi ţară şi perioadă,
în funcţie de modul de definire al acestora.
În general, fenomenul şomaj este definit în literatura economică, ca fiind o
stare negativă a economiei, concretizată într-un dezechilibru structural şi funcţional
al pieţei muncii, prin care oferta de forţă de muncă este mai mare decât cererea de
forţă de muncă din partea agenţilor economici.
Cea mai cunoscută şi larg utilizată definiţie a şomajului este cea adoptată de
Biroul Internaţional al Muncii - organizaţie din sistemul Naţiunilor Unite - care
elaborează statistici şi analize pe problemele muncii şi, potrivit căreia, este şomer
oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:
• este apt de muncă;
• nu are loc de muncă;
• este disponibil pentru o muncă salariată;
• caută un loc de muncă.
Şomajul – o stare negativă a economiei, concretizată într-un dezechilibru
important al pieţei muncii, prin care apare un excedent al ofertei forţei de muncă
(cererea de locuri de muncă) faţă de cerere (oferta de locuri de muncă).
Formele şomajului:
1) Din punctul de vedere al intensităţii:
a) şomaj total – constă în pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii;
b) şomaj parţial – presupune diminuarea perioadei de muncă, în special
prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală;
c) şomajul deghizat – se referă la acele persoane care au o activitate
aparentă cu o productivitate mică.
2) Conform originii şomajului:
a) şomaj conjunctural sau ciclic – ca rezultat al crizelor economice, în
timpul fazelor de recesiune (criză).
b) şomaj structural – condiţionat de modificări în structura economiei
naţionale (teritoriale, sociale, ale producţiei).
c) şomaj tehnologic – drept consecinţă a înlocuirii tehnicii vechi cu
tehnologii avansate, a centralizării unor capitaluri şi unităţi economice;
d) şomaj sezonier – în agricultură, construcţii, lucrării publice;
e) şomaj de discontinuitate – persoanele care din motive obiective îşi
întrerup activitatea (motive familiale, maternitatea);
 f) şomaj flotant – lucrătorii care au pierdut lucrul temporar în legătură cu
schimbarea locului de lucru sau trai;
g) şomaj latent – include lucrătorii din agricultură;
h) şomaj speculativ – lucrătorii-şomeri, care primesc indemnizaţii de şomaj,
însă lucrează în sfera serviciilor sau în comerţ;
i) şomaj stagnat – lucrătorii care şi-au pierdut calificarea şi trăiesc pe
contul lucrului ocazional;
j) şomaj imaginar – persoanele care se ocupă de gospodăria auxiliară sau
educarea copiilor;
3) Ţinând cont de ansamblul de cauze complexe:
a) şomaj voluntar;
b) şomaj involuntar.
Ca fenomen predominant negativ, şomajul are consecinţe nefaste atît asupra
individului, cît şi asupra întregii societăţi. Astfel, se vorbeşte despre costul
şomajului. Costul naţional al şomajului se compune din costul social, costul
financiar şi costul economic.
Costul individual constă în faptul că persoana aflată în situaţie de şomer îşi
reduce substanţial veniturile şi este supusă unei stări depresive, unor stresuri
puternice.
Costul social al şomajului constă în faptul că, în cea mai mare măsură, anume
şomajul alimentează asemenea fenomene cum ar fi crimele, furturile, actele de
vandalism, narcomania.
Costul financiar se compune, în general, din suma indemnizaţiilor pentru
şomaj achitate de autorităţile publice şi din cheltuielile pentru întreţinerea oficiilor
de plasare în câmpul muncii.
Costul economic este măsurat prin calcularea diferenţei dintre venitul
naţional brut potenţial şi cel real. Este evident că în cazul şomajului, nivelul
producţiei este mai scăzut decît în cazul ocupării depline.
Indicatorii şomajului sunt:
1) Nivelul şomajului :
- absolut – se determină prin numărul celor ocupaţi;
- relativ – prin rata şomajului, care este raportul procentual dintre numărul
şomerilor şi populaţia activă sau ocupată.
2) Intensitatea şomajului – gradul în care este prezentă imposibilitatea de
angajare a persoanelor ce nu au loc de muncă.
3) Durata şomajului – intervalul de timp din momentul pierderii locului de
muncă pînă la reluarea normală a muncii.
 4) Structura şomajului relevă componentele acestuia ţinând seama de
diferite criterii: gradul de calificare pe ramuri şi subramuri economice, vârstă, rasă,
sex etc.
Beneficiile şomajului sunt:
1. Posibilitatea şomerilor de a căuta şi a găsi servicii mai bune, mai sigure,
mai atractive, fapt ce le va procura o satisfacţie mai mare şi va contribui la
sporirea productivităţii muncii.
2. Creşterea disciplinei de muncă în întreaga societate, angajaţii avînd mereu
teama că ar putea fi concediaţi.
3. Motivarea lucrătorilor de a se autoperfecţiona, de a-şi ridica nivelul de
pregătire profesională.
4. Şomajul constituie o rezervă a forţei de muncă, ce asigură reluarea
procesului de producţie în proporţii sporite, atunci cînd apare această
posibilitate.
5. Şomajul permite întreprinzătorului să-şi aleagă angajaţii în conformitate cu
cerinţele procesului de producţie, să-i aleagă pe cei mai pregătiţi din punct
de vedere profesional.
6. Şomajul temperează adeseori intenţiile sindicatelor de a revendica o
majorare exagerată a salariilor în detrimentul investiţiilor.
Legea lui Okun
Evoluţia interdependenţei dintre mărimea PIB-ului şi nivelul şi dinamica
şomajului a fost cercetată în anii 1960 de către economistul american Arthur Okun.
Potrivit legii care îi poartă numele, fiecare sporire a nivelului şomajului ciclic cu
un punct procentual peste rata naturală a şomajului este însoţită de o reducere a
PNB –ului cu 2,5-3% faţă de nivelul producţiei potenţiale.

10.2. Inflaţia contemporană: geneza şi natura

Termenul inflaţie a apărut la sfîrşitul sec. XIX-lea şi era asociat cu dereglarea
în circulaţia monetară. Deoarece inflaţia este un proces monetar, precizarea naturii
lui se poate face în corelaţie cu formele de bani cunoscute în evoluţia societăţii.
Inflaţia contemporană în mod sintetic poate fi definită ca un proces complex,
cumulativ al cărei esenţă constă în:
a) dezechilibrarea dintre procesele monetare şi procesele ec. reale, dintre
masa monetară şi masa mărfurilor şi serviciilor în circulaţie;
b) creşterea generală a preţurilor;
c) scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Principalele cauze ale inflaţiei sunt următoarele:
- creşterea masei monetare peste limitele necesare (inflaţie monetară);
 - presiunea cererii agregate atunci cînd oferta agregată rămîne relativ rigidă
(inflaţie prin cerere);
- presiunea costurilor de producţie (inflaţie prin costuri) în urma creşterii
preţurilor la factorii de producţie, în special a salariilor.
- creşterea afluxului de bunuri sau devize din alte ţări (inflaţie importată);
- cauze de natură psihologică.
Inflaţia prin cerere apare ca urmare a creşterii cererii agregate, într-o anumită
perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel spus, excesului de
cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele
cererii. În general, o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de avânt sau boom
economic, când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei sunt limitate, iar
unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape proporţională, a preţurilor.
Având în vedere structura cererii agregate, creşterea acesteia trebuie analizată
pornind de la elementele care o compun. Astfel, ea poate fi determinată de
următoarele împrejurări:
- creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie;
- creşterea investiţiilor efectuate de către firme, cu efecte productive
întârziate;
- creşterea excesivă a cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale), în
special a celor neproductive;
- creşterea exporturilor, adică intrarea de devize străine suplimentare.
În ansamblu, excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze, mai
importante:
• emisiunea excesivă de monedă in circulaţie, care generează o inflaţie prin
monedă;
• expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflaţie prin credit;
• scăderea înclinaţiei spre economisire, care determină o inflaţie prin
dezeconomisire.
Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în
circulaţie a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de pe
piaţă, peste nevoile circulaţiei băneşti.
Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar,
care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte
inflaţioniste similare celor produse de banii numerar.
Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre
economii din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce
priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare.
 Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei,
costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea
agregată. Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a
costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin
reducerea volumului activităţii.
Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale
inflaţiei prin costuri sunt numeroşi. Printre cei mai importanţi enumerăm:
• creşterea salariilor intr-un ritm superior creşterii productivităţii muncii;
• creşterea excesivă a profiturilor;
• creşterea preţurilor la materii prime şi materiale;
• presiunea fiscală ridicată.

10.3. Măsurarea şi aprecierea intensităţii inflaţiei. Costurile inflaţiei.

Inflaţia reprezintă creşterea preţurilor peste un anumit prag admisibil.
I. Din punctul de vedere al acestui prag şi al ritmului mediu anual de
creştere a preţurilor deosebim următoarele forme ale inflaţiei:
1) inflaţie rampantă sau târâtoare – se caracterizează printr-o creştere medie
a preţurilor cu 3 – 4% anual; - un proces normal pentru ţările dezvoltate;
2) inflaţie deschisă sau moderată – creşterea preţurilor între 5 – 10% anual;
3) inflaţie rapidă – creşterea preţurilor cu peste 10% anual, fiind însoţită de o
creştere economică lentă sau chiar de stagnare şi diminuare a producţiei;
4) inflaţie galopantă – preţurile sporesc cu peste 15% anual;
5) hiperinflaţia – mai mult de 50% pe an;
6) stagflaţia – creştere economică negativă şi inflaţie moderată;
7) slumflaţia – situaţia de criză şi inflaţie rapidă sau galopantă.
II. Conform cauzelor generatoare inflaţia poate fi:
1. monetară - creşterea excesivă a masei monetare în circulaţie în raport cu
masa bunurilor;
2. prin cerere – cererea agregată creşte iar oferta rămâne rigidă;
3. prim costuri – când salariile cresc mai mult decât productivitatea muncii;
4. structurală – influenţată de alte cauze, inegalitatea de producere a
bunurilor.
Indicii şi coeficienţii de măsurare a infl. contemporane:
1.indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB, PNB (IGP) – se
calculează prin raportarea PIB sau PNB, calculat în preţurile perioadei curente, la
acelaşi indicator, calculat în preţurile perioadei de bază: IGP = PIB1/PIB0*100%
2.rata inflaţiei (Ri), se determină: Ri = (IGP - 1) * 100%
Consecinţele inflaţiei:
contribuie la creşterea preţurilor;
 contribuie la redistribuirea veniturilor în defavoarea celor săraci;
descurajează economisirea;
duce la diminuarea volumului producţiei;
generează o atmosferă de nesiguranţă.
Curba lui Phillips: Cercetătorul neozeelandez A. Phillips a demonstrat, că
odată cu micşorarea şomajului are loc creşterea inflaţiei, şi invers.

10.4. Politici de combatere ale şomajului şi inflaţiei

Politici antiinflaţioniste
Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social,
inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările
cu economie de piaţă.
În mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două
forme cauzale ale acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. În
consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie
controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei.
♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici
economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare.
Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de
politică economică, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o
componentă importantă a cererii agregate, fie creşterea presiunii fiscale, ceea ce
reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor.
Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au
drept scop, fie blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în
corelaţie cu nevoile circulaţiei.
♦ Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie,
acţionând asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei
naţionale.
Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot
enumera, ca principale, următoarele:
 - ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară,
şi acordarea acestora, cu prioritate, în scopuri productive şi acelor agenţi economici
care prezintă planuri de afaceri viabile;
- acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri sau reduceri de
impozite în primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile
reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investiţiile de
capital străin; reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import
şi înglobate în produsele destinate pieţei interne; reducerea taxelor vamale la unele
produse finite provenite din import ş.a.
- reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi realizat prin
eforturile şi implicarea directă a agenţilor economici. Aceştia trebuie să ia în
considerare, atât achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele mai mici de
pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea acestora), cât şi creşterea randamentului
acestor factori (creşterea productivităţii muncii, creşterea eficienţei capitalului fix,
reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale, creşterea vitezei de
rotaţie a capitalului circulant etc.).
Politici antişomaj – ansamblul de măsuri luate de către societate şi agenţii
economici în vederea atenuării consecinţelor şomajului şi diminuării sau chiar
resorbirii acestuia.
În esenţă, măsurile de diminuare a şomajului şi de ocupare a forţei de muncă
sunt orientate în două direcţii principale:
1. măsuri care privesc direct pe şomeri;
2. măsuri care privesc populaţia ocupată.
Măsurile care privesc direct pe şomeri sunt concretizate, de regulă, în:
acţiuni pentru pregătirea, calificarea şi reintegrarea şomerilor proveniţi din
diferite ramuri, ca urmare a restructurărilor tehnologice şi economice;
facilităţi acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi şi noi locuri de
muncă, în special în zonele cu subocupare ridicată;
trecerea la noi forme de angajare (pe timp parţial sau cu orar redus,
angajarea cu contract de muncă pe durată determinată etc.);
instituirea unui sistem de sprijinire a şomerilor care doresc să devină
întreprinzători particulari (consultanţe gratuite, credite preferenţiale);
acordarea de credite avantajoase agenţilor economici care angajează
şomeri;
limitarea cumulului de funcţii pentru ocuparea locurilor de muncă vacante
cu prioritate de către şomeri ş.a.m.d.
 Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop prevenirea fenomenului
de şomaj, prin crearea unor posibilităţi suplimentare de „împărţire a muncii” între
cei angajaţi şi menţinerea astfel, a locurilor de muncă existente.
Cel mai puternic remediu, însă, pentru diminuarea şomajului este creşterea
economică de ansamblu, care presupune un volum ridicat al investiţiilor productive
din economie şi implicit sporirea numărului de locuri de muncă.
În literatura de specialitate, întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor
pentru ocuparea forţei de muncă şi diminuare a şomajului, astfel:
- măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin:
reducerea duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de pensionare; prelungirea
şcolarizării obligatorii; extinderea locurilor de muncă cu program redus; creşterea
timpului afectat ridicării calificării;
- măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii
de ofertanţi, precum: descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau
returnarea lucrătorilor străini imigranţi nenaturalizaţi încă; interzicerea sau
restricţionarea imigrării etc.;
- măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de
producţie; dacă în procesul industrializării munca era substituită prin capital, în
prezent, se mizează pe extinderea sectorului prestator de servicii şi, deci, pe o
reducere a substituirii muncii prin capital;
- măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active, prin:
îmbunătăţirea conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a
acestuia; orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale
activităţii economico-sociale; facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de
muncă etc.
- măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de
investiţii, în special în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor.

SUBIECTE PENTRU DISCUŢII ŞI REFERATE

1. Inflaţia în Republica Moldova – cauze, evoluţii, tendinţe. Politici
economice antiinflaţioniste.
2. Inflaţia în Republica Moldova – evoluţii ale inflaţiei în perioada ...
3. Ocuparea şi şomajul în Republica Moldova – evoluţii, tendinţe. Politici
economice antişomaj.
4. Şomajul în Republica Moldova – evoluţii ale şomajului în perioada ...

ACTIVITATE INDIVIDUALĂ:
Studiu privind evoluţia numărului şi structurii şomerilor în Republica
Moldova în perioada 2005-2016.
 Studiu privind evoluţia şi cauzele inflaţiei în Republica Moldova în
perioada anilor ’90 şi până în prezent.
Studiu privind efectele sociale ale inflaţiei.

VERIFICĂ CUNOŞTINŢELE:
1. Şomajul ca dezechilibru pe piaţa muncii.
a) Definiţi şomajul şi identificaţi cauzele apariţiei.
b) Caracterizaţi formele şomajului.
c) Apreciaţi costurile şomajului.
2. Evaluarea şomajului.
a) Identificaţi beneficiile şomajului.
b) Caracterizaţi indicatorii de măsurare a şomajului.
c) Apreciaţi corelaţia dintre creşterea economică şi şomaj cu ajutorul legii
lui Okun.
3. Natura şi formele inflaţiei contemporane.
a) Definiţi inflaţia.
b) Caracterizaţi formele inflaţiei contemporane.
c) Apreciaţi corelaţia şomaj-inflaţie cu ajutorul curbei lui Philips.
4. Factorii şi cauzele inflaţiei.
a) Identificaţi cauzele inflaţiei.
b) Evaluaţi intensitatea inflaţiei prin intermediul indicatorilor.
c) Apreciaţi efectele microeconomice şi macroeconomice ale inflaţiei.